Sempre presente!


“…Scopul scuză mijloacele…”

Pe 26 iunie se împlineşte aproape jumătate de mileniu ( 483 de ani ) de la moartea lui Niccolo Machiaveli, diplomat, înalt funcţionar public, filozof şi scriitor italian, cunoscut ca fiind cel mai străluicit exponent al gândirii politice diabolice din specia zoon politikon ( « animalul politic » identificat cu mult înainte de către Aristotel ). Provenit dintr-o familie toscană de nobili scăpătaţi, izgoniţi din Florenţa după bătălia de la Montaperti, Niccolo Machiavelli apare consemnat în documentele vremii abia la treizeci de ani de la naştere în postura de secretar al Senioriei Republicii Florenţa, devenind numai după un an cancelar al Consiliului Celor Zece, organism aflat sub conducerea Magnificilor Seniori, care se ocupau cu războiul şi afacerile străine. Cum ocuparea unui asemenea post cerea o pregătire şi o instrucţie deosebite, se presupune că Niccolo Machiavelli, care asistase la toate evenimentele petrecute în Florenţa şi toată Italia ( revoluţii, scandaluri, invazii străine, intrigi, asasinate etc), studiase, se pare, cu aplecare clasicii latini ( Cicero, Seneca, Plaut, Terenţius, Aristotel ), dar şi istoricii Titus Livius sau Tacit, fiind copleşit de măreţia ilustrei Rome, care va deveni  patria sa spirituală. Timp de cincisprezece ani, în calitatea aceasata de cancelar, va efectua mai multe vizite de stat, incluzând întâlniri cu suveranul francez, cu reprezentanţii Sfântului Scaun sau cu împăratul german, va studia strategiile militare ale timpului şi cu precădere pe cele ale lui Caesare Borgio, va reorganiza armata şi instituţiile Republicii. Revenirea la putere a familiei Medici pune capăt carierei sale politice şi de stat, fiind arestat pentru conspiraţie şi trădare, apoi exilat în San Casciano, unde îşi va scrie cărţile, printre care şi Principile, şi îşi va da obştescul sfârşit.

Il Principe sau principiile puterii politice a şocat încă de la apariţie, provocând o undă de şoc care s-a propagat de-a lungul timpurilor până în zilele noastre şi devenind cartea de căpătâi, abecedarul tuturor celor care au exercitat sau exercită Puterea. Animalul politic, în viziunea lui Machiavelii, este o specie aparte, situată pe ultima treaptă a lanţului trofic, cea a zoofagilor, a mâncătorilor de carne vie, având o predestinare de sorginte divină, transmisă din generaţie în generaţie prin filiaţii de sânge ( ca în cazul caezarilor, împăraţilor, regilor, principilor, papilor etc ), susceptibilă de la le asigura dreptul inalienabil la ocârmuire. Deosebindu-se radical de animalul social, animalul politic nu are caracter, milă, integritate, credinţă, măsură, înţelegere, folosind toate acestea ca instrumente pentru înşelarea celor ocârmuiţi, pentru acapararea, menţinerea şi perpetuarea Puterii. « …Un stăpânitor înţelept nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar putea întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat a mai exista… », postulează Machiavelli. Animalul politic, care este când leu, când vulpe, trebuie să fie abil, viclean, făţarnic, crud, fără scrupule, perfid, oportunist, cinic, manipularor : « …oamenii mari numesc ruşine faptul de a pierde şi nu cel de a înşela pentru a câştiga… » continuă Machiavelli, apoi adaugă : « … pe oameni trebuie să-i iei cu binele sau să-i distrugi cu totul… pentru că ei se răzbună pe un rău uşor care le-a fost pricinuit, dar nu se răzbună în schimb pentru ceva grav… ». În aceeaşi notă cinică, după unii « pragmatică », autorul Principelui susţine : « … Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta : dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit… ». Presupoziţia potrivit căreia omul, în general este nerecunoscător şi nevrednic de încredere, transpare cu asupra de măsură : « …Cine vrea să să înfiinţeze un stat şi să-i scrie legile, trebuie să înceapă cu presupunerea că toţi oamenii sunt răi de la natură şi gata s-o dovedească, de câte ori au ocazia… ». Sau : «  … Principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui, încât nicio întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe… ».

În aceste zile de frământări naţionale, când însăşi substanţa naţiunii este ameninţată, Niccolo Machiavelli este mai actual ca niciodată : « … Nu există lucruri mai greu de făcut, nici mai îndoielnic în reuşită, nici mai primejdios de întreprins, decât a introduce cel dintâi ordânduieli noi… ». Şi tot Machiavelli nu explică şi de ce : « … Dumnezeu nu vrea să facă totul, pentru a nu ne lua liberul arbitru… »