Taifasuri intr-o biblioteca: Dialog aniversar cu poetul Valentin Marica

 

 

Liliana  Moldovan :

Stimate Valentin Marica, încep prin a vă mulţumi pentru că aţi acceptat  invitaţia de a participa  la acest dialog aniversar referitor la personalitatea, creaţia, frământările literare şi existenţiale specifice omului de litere şi jurnalistului Valentin Marica.

 

Valentin Marica :

Vă mulţumesc pentru amiabila invitaţie! Suntem pe malul care nu se surpă; în împărăţia cărţilor. Simt cum ne privesc şi poate ne mustră că, pe unele, nu le-am citit decât o singură dată. Thomas Mann spunea  că fiecare carte trebuie citită măcar de două ori… Lângă (în) lumile acestea (cartea nu e doar text, ci şi suflet!), pot coborî în adâncuri, nefiind, desigur, în ton cu  metoda şoimului pe care o aclamă bietul nostru timp,  aceea de a privi totul de deasupra… Poate ridica două degete să ia cuvântul isteţul Google. Sunt atâtea forme de comunicare, se spune,  mai aprige decât cartea…Cu riscul că voi fi desuet,  cu mâna pe carte, Vă aştept întrebările…!

 

Liliana Moldovan :

Pentru cei care se întreabă încă cine este Valentin Marica, vă rog să faceţi o scurtă autodescriere, insistând asupra  raportului dintre cele două importante preocupări pe care le aveţi,  meseria de poet şi cea de jurnalist.

 

Valentin Marica :

Când cineva vorbeşte despre el, vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Este o reflecţie a lui Nicolae Iorga. Aşa aş dori să răspund întrebărilor, în numele lui Dumnezeu. Într-un poem, de la începuturile mele literare, scriam : În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, / Ajută-mă, Doamne, să ştiu cine sunt pe pământ… Oare sunt poetul? Se mai duc tratative dacă să port amfora aceasta. Până  când “juriul” va delibera, sunt, în fiecare clipă, jurnalistul. Deşi, când pun sarea în bucatele jurnalistului, poetul un lipseşte niciodată. Mai departe, jurnalistul îl face pe scriitor să cunoască prompt ansamblul realităţilor din jur, să fie exigent, mereu în cunoştinţă de cauză, să aibă putere de reacţie, creativitate nuanţată, să-i dea scrierii sale supleţe, să caute conciziunea şi coerenţa. Jurnalistul îl duce pe scriitor la locul cel mai potrivit al documentării, îl salvează de la invenţii sterile, îl asistă să formuleze cu decenţă şi să restituie cu rost; am învăţat din marea carte a lui Eminescu că timpul un e doar rotitor, ci, mai ales, rostitor.  Ceea ce un înseamnă că jurnalistul şi scriitorul se împacă pe deplin. Jurnalistului i se iau de  multe ori   cele 24 de ore ale zilei, evenimentele venind în avalanşe…, scriitorul aşteptând acalmiile. Jurnalistul îi preia scriitorului limba, fără neglijenţele sufocante ale zilei, ştiind care sunt valorile limbii române şi fluidul ei sacru, despre care vorbea Octavian Goga în Mustul care fierbe. Scriitorul îi spune jurnalistului că dincolo de zid e, mereu, lumina; şi, atunci, jurnalistul vrea, la microfonul emisiunilor culturale de la Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş şi în cele transmite pe Postul Naţional România Cultural, să aşeze în mintea ascultătorului o idee şi, concomitent, în sufletul lui o emoţie. Altfel, jurnalistul împarte texte-fluturaşi la tarabe.

Cred că  îmi respect cititorul şi ascultătorul, neademenindu-l, fals, precum Grebenel din celebra povestire cu lada lui goală. Bâzâitul eclectic al scrisului şi vorbitului de acum îmi este străin. Nu încetez să lupt cu cei care aşază cuvântul în trivial, mitocănie, incultură. Invoc puterea cuvintelor în a ordona spiritul, precum sunetele de toacă din Arca lui Noe  de Lucian Blaga sunt invocate înspre a ordona universul.

 

Liliana Moldovan :

Desigur, atât exercitarea vocaţiei poetice cât şi  valorificarea  tentaţiilor jurnalistice se realizează cu  eforturi creatoare. Ce loc deţine creaţia în viaţa dumneavoastră ? Este creaţia rezultatul unui încrâncenat efort creator sau este rezultatul unui moment inspiraţional unic şi de nerepetat?

 

Valentin Marica :

E ceea ce  numeam  într-un  eseu sudoarea de flori. Trudă, penitenţă, nelinişte, bucurie, iluminare, desigur, suferinţă, dar un neapărat încrîncenare. Prin creaţie, intri în starea de autenticitate a fiinţei, în divinitatea ei. Prin creaţie, timpului i se ia din bolboroseală, schimonoseală, ariditate şi i se dă sunet nobil. Am reţinut o idee exprimată la recenta Conferinţă a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, elevată manifestare culturală, idee ce vine, cred, din acest aspect divin al creaţiei. Se spunea că prin scrisul literar cucereşti, fără să umileşti.  De aceea, scriitorului, insultat pe pământ, i se dă loc de onoare în cer. Legenda relatează că în fiecare seară când Profetul Templului de la Delphi trăgea porţile striga : Pindar, Poetul, poate veni la masa lui Zeus!

            Timpul creaţiei  este continuu; în stare latentă şi în stare activă. Nu se reaprinde, din când în când, ca focul în sobă. Din momentul în care ai luat talanţii de la Dumnezeu, nu-i mai lepezi. Ar fi ridicol să le stabileşti orare. Mănânci, mergi pe stradă, visezi noaptea, pe fundalul unor cuvinte din viitoare poeme sau al unor imagini ce vor pregăti alte imagini care să fie pagini de carte. Mănânc, merg pe stradă, visez noaptea dominat de o imagine: la o fântâna pe care eu o ştiam plină, vin îngeri să ia apă şi îşi ridică mâinile goale, întrucât fântâna secase. Va fi un viitor poem sau imaginile acestea vor naşte altele care să fie viitorul poem. Am citit undeva despre poetul care a purtat în gând, în divinitatea lui,  zeci de ani un poem , după care, la un moment dat, în trei minute a scris poemul. Cred că povestea aceasta e legată de biografia lui Goethe.

Ca să înţelegi cum se naşte, cum creşte şi cum nu moare creaţia poetică, trebuie să fii sub crugul albastru al unei mari iubiri. A înţelege poezia, scria Nichita Stănescu, înseamnă a putea iubi. Şi e greu, continua inegalabilul poet, e foarte greu să poţi iubi…

           

Liliana Moldovan :

În răstimpul evoluţiei dumneavoastră artistice, a trecerii de la un volum de poezie sau proză la altul, aţi cunoscut momente de poticniri creatoare,  posibile trădări ale talentului?

 

Valentin Marica :

Dacă nemulţumirea e poticnire creatoare, atunci am trecut prin trăirile pe care le nominalizaţi în întrebare. Credeam în valoare unei cărţi, apoi, în singurătatea cea mare, îi atenuam din merite, o refăceam, în gând, ca, mai apoi, să revin la aprecierile iniţiale. Poate influenţat şi de faptul că s-a scris şi s-a vorbit bine despre cartea respectivă. Nu cred că putem să fim chiar indiferenţi faţă de ce se scrie despre un volum sau altul din biografia noastră literară. Aprecierile critice nu ne pot intimida, dar ne deschid  unghiuri prin care să ne vedem creaţia sub mai multe aspecte.

            Poate că un fel de poticnire este amânarea publicării unei cărţi. La cuprinsul fiecărui manuscris adaug o exagerată aşteptare, până când acesta ia forma cărţii  tipărite. O anume sfială? Prudenţă? Conştientizarea tot mai accentuată că scriu cu destulă dificultate? Revăd de multe ori un text, tai fără milă din îmbrăţişarea cuvintelor. Cu poemele din Schitul numelui am stat mult de vorbă, am avut foarte multe întâlniri, până când au intrat în pagină de carte. De ani pregătesc un volum de publicistică, Conjugarea verdelui, cred în valoarea lui şi totuşi îl las să mai aştepte. Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română este o carte scrisă cu ani în urmă şi poartă aceeaşi soartă  a aşteptării să fie tipărită. La fel, sunt definitivate O mie şi una  de îngăduinţe, Absidă pentru ziua a treia sau jurnalul de călătorie, Italia, învelişul alb, aşteptându-şi tipărirea. Iar amânarea un este nicidecum confortabilă, dimpotrivă este o suferinţă a mea de fiecare zi. În timpul aşteptării, cartea poate fi îmbogăţită sau poate pierde. Am pierdut, cred, poeme prin corectarea lor exagerată, prin trecerea textului în multe variante. Fiindu-mi manuscrisul sub ochi, sunt tentat să adaug  alte secvenţe de text sau să fac modificări. Imi tipăresc cărţile cu încetinitorul, îngustându-le, astfel, căile spre cititor. Întârzierea tipăririi înseamnă şi pierderea unor momente potrivite de viaţă a cărţii respective:  prilejul lansării la un târg de carte, la un festival de literatură, participarea la o jurizare  pentru premii ale Uniunii Scriitorilor etc.

            Am învăţat de la marii scriitori că naşterea unei opere este o mare plăcere, numai că această plăcere trebuie după aceea verificată, confirmată.  

 

 

Liliana Moldovan :

Doresc să vă întreb care este, în general, natura creaţiei, unde îşi are sălaşul,  câtă obiectivitate ascunde un act creator? Am în vedere  principiul lui Miquel  de Unamuno care, referindu-se la valenţele comunicaţionale ale operelor literare,  scria : “pentru a vorbi cu alţii suntem obligaţi a vorbi mai întâi cu noi înşine”.

 

Valentin Marica :

Din ardere; şi cel ce arde luminează, scria Nichita Stănescu în Epica Magna. Cred că sălaşul nu este acelaşi pentru fiecare scriitor.   Încă un ştiu să numesc  clipa aceea, starea aceea, fulgerul acela, vocea aceea care îmi duce mâna spre foaia de hârtie, aceasta devenind manuscris literar.  Îmi amintesc cuvintele lui Ştefan Augustin Doinaş : Aşez pe masă maşina de scris şi aştept, aştept răbdător, convins că cineva o să intre… Cine este acel Cineva şi când ne intră în casă? Cel Născut în Utopia, Doinaş, spunea că Cineva intră… abia atunci când (el, poetul) începe să obosească şi când ascociaţiile care-i trec prin minte capătă mai multă libertate decât poate să le-o acorde un om raţional. Îl citez pe Doinaş, pentru că am realizat cu Domnia Sa, pe această idee, un interviu, la Bucureşti, într-o amiază de duminică. Am vorbit atunci şi despre vidul interior…

Mi s-a întâmplat să notez o imagine poetică  apărută brusc în arderea gândului pe stradă, să n-o uit. Altădată, am amânat gestul şi a pierit imaginea. Nu mă aşez niciodată la masa poetului pentru a scrie, după un anume orar, ci sunt trimis să scriu, sunt chemat să scriu. S-ar putea crede că cea care mă trimite, mă cheamă este inspiraţia. Nu ştiu  dacă aşa trebuie s-o numesc, precum romanticii.  S-ar putea ca din exerciţiul lingvistic insistent, din lecturile fără întrerupere, din nesomnul iubirii, din reflecţie, din vis, din dumnezeirea fiinţei, din destin, din metalul întrebării, din nădejde, din veghe, să vrea o lume să i se arate celeilalte…

Cuvintelor lui Unamuno  le găsesc viabilitatea în felul meu de a vorbi cu mine, recitindu-mi destul de des scrierile.  

 

 

Liliana Moldovan :

Întrebarea anterioară mă îndeamnă să  deschid un subiect fierbinte din domeniul antropologiei literare. Cercetătorii antropologiei literare  discută despre existenţa a două tipuri de deontologii : o dentologie a producerii  textelor literare şi o   deontologie a lecturării lor.  Credeţi că avem nevoie de o etică a scrierii şi o etică a citirii operelor literare?

 

Valentin Marica :

Să ne amintim împreună: Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie. Mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei nedivine; mi-am spălat inima… Dacă am greşit citatul, luăm cartea de pe raft. Avantajul unui interviu într-o mare  bibliotecă…

            De o disciplină a scrierii operei şi de una a citirii ei avem nevoie cu siguranţă. O creaţie literară se scrie în lumină spirituală. Este structura ei de rezistenţă. La fel trebuie receptată. Mergem spre temeinicia lucrului bine făcut, spre ordine, spre credinţă. Maladiile spiritului contemporan vin din dezordine şi necredinţă. E important să trăieşti sentimentul că prin scrierea ta dăruieşti, aplanezi, îndrepţi, răspunzi, fără să aştepţi neapărat răsplată. Constantin Noica ne atrăgea atenţia să un uităm că echilibrul vieţii noastre se creează dând totul şi neprimind decât ceva. Etica scrierii şi cea a lectruii poate fi înţeleasă prin acest dând totul. Acest aport vine din felul în care eşti cinstit, vrednic şi drept cu tine. Etica scrierii şi etica citirii operelor literare vin din etica omului scriitor şi cititor.

 

Liliana Moldovan :

Voi trece spre final la o temă delicată legată de rolul modelelor în viaţa unui scriitor de succes. Au nevoie marile genii de modele umane inspiraţionale? Există vreo personalitate a literaturii şi culturii naţionale sau universale care v-a îndemnat să purcedeţi pe tărâmul artei scriitoriceşti?

 

Valentin Marica:

Primele cărţi le-am citit cu urechea. Mama ştia multe versuri din Alecsandri şi Eminescu, mi le recita şi, ascultându-le, parcă vedeam cărţile din care  veneau acele texte. Ştiam cum arată cartea prin chipul abecedarului pe care îl divinizam. Imaginile color din abecedar ţineau de lumea în care îmi imaginam eu că stă pe un jilţ înalt şi strălucitor Dumnezeu. Mama, abecedarul şi obiceiurile din viaţa omului, în special nunta şi  înmormântarea, mi-au dat primii fiori de literatură, primele emoţii pe care acum le numesc poetice. Ascultam oraţii de nuntă sau bocete, pierdut prin mulţimea satului, şi apoi, singur, în târnaţ, la vie sau mergând cu vitele, completam în gând cântecul miresei sau bocetul. Pe toate le legam de soare. Când nu ştiam să scriu ( nu am scris înainte de a merge la şcoală, pentru că numai atunci am avut primul caiet), cu bâta cu care păzeam vitele, făceam, în schimb, semne pe pământul reavăn, după ploaie, un fel de cercuri care reprezentau soarele. În aer, cu arătătorul, desenam tot un fel de litere inspirate de mersul sorelui pe cer. Eram fascinat cum deasupra capului meu  soarele urca şi cobora  pe cer. De aici vin primele modele. Apoi, s-a întâmplat într-un ajun de Crăciun, când tata a mers la Cooperativa din sat să-şi cumpere ghete şi a trebuit, obligatoriu, să cumpere şi o carte. Era în desfăşurare renumita, pe atunci,  Luna Cărţii la Sate. A intrat pe uşă cu o pată roşie în mână. Am luat-o cu un fel de teamă. Era Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu în Editura pentru Literatură. Prima carte nou-nouţă pe care am atins-o cu mâna. Avea un luciu ca icoanele din biserica satului acoperite de dreptunghiuri mari de sticlă.  În noaptea aceea de Crăciun mi-am pus cartea sub pernă.

A doua carte care m-a bucurat până la a simţi cum îmi cresc aripi a fost Cireşarii, împrumutată de la Biblioteca Şcolii. Paginile ei înviau în faţa ochilor. Nu mai vroiam să ies din lumea aceea…De pe vremea Cireşarilor (raiul copilului pistruiat, ţinându-se ca scaiul de poala mamei) sunt primele mele încercări literare, unele găzduite de Gazeta pionierului.

            Au urmat marile uimiri în faţa dascălilor adevăraţi. Învăţam pe de rost Psaltirea în versuri de Dosoftei din respect pentru profesoara Livia Mihoc şi citeam Gazeta literară la Liceul din Sărmaşu, un sat mai mare decât natalul meu Zoreni, din recunoştinţă pentru profesorii Tamara şi Dan Rebreanu care mi-au pus în mâini Istoria literaturii române a lui George Călinescu, ediţia princeps din 1941. Au urmat, pentru mine,  zeii Literelor Clujene, Dumitru Pop, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Ioana şi Liviu Petrescu, Ion Şeuleanu, Ion Vartic, Elena Dragoş, Doina Curticăpean, Carmen Vlad, Mircea Tomuş, Ştefan Bitan, D.D. Draşoveanu, Octavian Şchiau şi prin Domniile Lor  adevăratele lecturi, debutul în literatură şi încrederea în ceea ce scriam. Când profesorul Mircea Zaciu  şi-a lansat volumul Colaje la Librăria “George Coşbuc” din Cluj, mi-a scris pe un exemplar din noua sa carte : studentului în care am mare încredere. În acelaşi timp, profesorul Mircea Tomuş m-a prezentat redacţiei revistei Steaua, iar poetul Mihai Ursachi mi-a semnat debutul literar în revista Cronica. Fiecare a pus în pământul meu sămânţă roditoare, eu ştiind să primesc darul, să-l apăr şi să-l statornicesc.  A fost începutul…

 

Liliana Moldovan :

Ce credeţi despre generaţia contemporană de scriitori români?  Se află tinerii scriitori în mediul unor frământări creatoare menite să dea naştere unei literaturi valoroase?

 

Valentin Marica:

Despre tinerii scriitori trebuie să vorbim cu exigenţă şi dragoste. Ca să-i apreciem, vorba lui Mircea Eliade trebuie să-i simpatizăm. Apoi, simpatizându-i, să-i privim foarte îndeaproape. Unii nu sunt destul de activi, pe măsura talentului. Nu perseverează. Debutează editorial, după care se aşază în perioade de odihnă, excelând în  vedetism şi persiflarea literaturii de până la ei. Fără un sentiment puternic că ei continuă o tradiţie a literaturii române, că vin cu opera lor s-o lege de mari opere ale literaturii, tinerii scriitori se vor stinge. De multe ori acuză că sunt neglijaţi de critica literară, că nu sunt publicaţi de revistele literare, dar ei nici măcar nu îşi trimit creaţiile înspre revistele literare. Ar putea să se întâlnească cu şcoala de poezie, bunăoară, pe care o menţine cu mare simţ de răspundere, la România literară, Constanţa Buzea. Sunt mulţi scriitori tineri talentaţi, au confirmat-o în ultima vreme concursurile naţionale de creaţie literară pe care le-am iniţiat, Jocul de-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine. În seria de carte Prima verba pe care o îngrijesc la Editura Cezara Codruţa Marica, am debutat tineri cu poezia în sânge, dornici să-şi vadă creaţiile în volum. Aşa au apărut: Rai de ocazie de Laurenţiu Blaga, Abur albastru de Costina Zehan, Amurgul nimănui de Nicolae Corneliu Borzan, Anotimpuri îngenunchiate de Dorina Suciu, Neputinţă şi untdelemn de Andreea Conţiu, Chemare nestinsă de Hadrian V. Conţiu, Tristeţea din fericire de Varo Eniko, Tainic, alinare… de Melania Stejărean. Desigur, aceste cărţi trebuie să se împlinească prin cele care vin. Dacă  prin ele autorii tineri au făcut cu ochiul unui succes de-o clipă e ca şi cum ar fi spus o glumă nesărată într-o catedrală, cum consemna scriitorul Vasile Sălăjan.

 

Liliana Moldovan :

Ce loc trebuie să ocupe lectura în procesul de formare a noilor talente literare? Credeţi că  un ridicat apetit spre lectură poate fi o condiţie esenţială în procesul formării  unor scriitori valoroşi ?

 

Valentin Marica:

Vă referiţi, desigur, la apetitul pentru lecturi esenţiale. Din păcate, sunt scriitori tineri ce poartă viciul nelecturilor esenţiale. Într-o rubrică din emisiunea Vitralii, se numeşte Carte radio de poezie, am invitat şi tineri poeţi. O să mă refer la aceştia. Mi-am dat seama că, deşi au absolvit studii universitare, nu aveau  asimilată ceea ce numim în mod obişnuit bibliografía obligatorie. Au fost se pare aşii citirii în diagonală. Sunt marile cărţi de literatură universală, apoi marile cărţi despre literatura universală, fără de care îţi fuge pământul de sub picioare. Unii au citit ediţiile acelea prescurtate, povestite, ale unor capodopere, cea mai mare mutilare care i s-a putut face literaturii vreodată. Se simte talentul, dar, imediat, fragilitatea lui, când e prins în poem, prin lipsa lecturilor exigente, cum le numea Matei Călinescu. Aş spune că lectura trebuie să meargă mai departe, înspre binefacerile studiului. Istoria poeziei, antologiile importante, tratatele de poetică, teoria literaturii, limba în care scrie un poet trebuie cunoscute temeinic, ca ţinuta tânărului poet să fie impecabilă. Cât de expresiv se exprima N. Steinhardt : Talentul e în situaţia militarului în uniformă; se cade să se supravegheze când iese în oraş…     

            Să ne amintim în ce cuviinţă şi temeinicie a lecturilor scria tânărul Eminescu.

 

Liliana Moldovan :

Descrieţi, în câteva cuvinte, relaţia, scriitorului, jurnalistului şi omului de cultură, Valentin Marica  cu bibliotecile în general şi cu Biblioteca Judeţeană Mureş, în special:

 

Valentin Marica :

E locul în care odrăslesc atâtea gânduri. Locul care nu mă trădează,  este îngăduitor, îmi dă linişte, îmi cere linişte, fiind prezent la întâlniri îmbucurătoare cu cei ce au făcut ca locul acesta să existe, cu autorii cărţilor. Pot să spun că am locuit în biblioteci. La Biblioteca Universitară din Cluj am conspectat  Iliada şi Odiseea la începutul anului I de facultate. N-o să uit bucuria acelor zile de studiu, când toată lumea era transformată doar în întoarceri de pagini în mâinile studenţilor şi în privirile lor. Faptul că erau mulţi studenţi, că nu găseai uşor loc în bibliotecă, mă stimula. Acolo am pătruns noţiunea de blândeţe intelectuală. Lecturile în bibliotecă te făceau om bun, echilibrat, exigent. Nu era doar lectura, erau ore şi zile de studiu. Conspectam, un doar citeam. Pătrăţelul acela de hârtie care era legitimaţia de intrare în bibliotecă îmi dădea putere. Interesant, conspectând titluri importante din listele bibliografice, de la Cervantes la Joyce, de la Cantemir la Mateiu Caragiale, în pauze mergeam la secţia de periodice şi citeam din revistele literare noutăţile la zi. Când l-am citit pe Ibsen, în Biblioteca de la Literele Clujene, când am terminat lectura la Raţa sălbatică m-a impresionat atât de mult, încât ajuns pe stradă, înspre Căminul studenţesc “Avram Iancu”, am avut senzaţia desprinderii de la pământ într-o plutire ireală. Nu o dată am trecut prin starea aceasta de catharsis. Biblioteca îmi dădea siguranţă şi bucurie. Lucram pe fişe, unele de idei, altele de vocabular, altele de excerpte din opera citită. Obiceiul mi l-am lipit de suflet, îl am şi acum. Zilele în care stau la Biblioteca Judeţeană  Târgu-Mureş sunt cele care un trec în zadar. Mai mulţi ani, am avut domiciliul stabil aici. Pentru Thanatosul ca ipostază a tragicului, în locul acesta am parcurs mii de titluri. Oamenii Bibliotecii au ştiut s-o înzestreze, spre bucuria celui ce caută să dezmărginească lumea; ca să nu ni se usuce cugetarea…