In memoriam prof. univ. dr Dumitru Irimia


Interviu realizat cu puţin timp înainte de moartea prof. univ. dr. Dumitru Irima

Domnule profesor Dumitru Irimia, pentru că sunteţi atât de bogat în Eminescu, vă întâmpin, la Târgu-Mureş, cu versuri din Scrisoarea II :  Iar în lumea cea comună,  a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. Cum să vorbim astăzi despre Eminescu să nu fim ridiculi?

Să vorbim despre Eminescu dinlăuntrul lui. În măsura în care am înţeles exact ce a făcut Eminescu pentru identitatea românească şi ce poate face poezia eminesciană pentru a găsi răspunsuri la întrebările fiinţei, esenţa poeziei eminesciene fiind încercarea de a găsi răspunsuri la o serie de întrebări ale fiinţei aflate în faţa lumii, a societăţii. Versurile pe care le-aţi citat reprezintă omul în faţa societăţii care întotdeauna a ridiculizat, să spunem, pe cei care stăteau în lumea visului sau întemeiau lumi de vis. Dacă vrem să ne aşezăm bine faţă cu fiinţa lumii, ceea ce este cel mai important lucru, atunci să continuăm a visa. Putem afirma că acea cheie a visului prin care se găsesc unele răspunsuri la întrebările noastre grave este universul poetic eminescian.

Veniţi din Iaşul vechilor zidiri ( este un titlu de carte!). Cât de noi sunt vechile zidiri, între acestea zidirea Eminescu?

Întrebare grea. Aş spune că există în Iaşi şi noile zidiri, în sensul unor căi pe care un grup de împătimiţi în Eminescu le caută; căi de acces la lumea eminesciană. Aceşti împătimiţi sunt de două categorii. Unii care se formează, studenţii, şi unii care sunt formatorii, profesori şi cercetători. Este o zidire nu de foarte multă vreme. Nu ştiu ce înseamnă 30 de ani, ca să numesc una dintre zidirile pe care le consider de importanţă maximă, pentru că formează tineri, Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat la Iaşi din 1974, fără pauze, cu toate revoluţiile şi postrevoluţiile. La Colocviu se întâlnesc studenţi din toată ţara, cu punctele lor de vedere, mereu altele. Aceasta este mereu noua zidire Eminescu, fiecare generaţie venind cu modul său de a-l citi pe Eminescu şi suntem fericiţi că de un număr de ani pot participa şi studenţi din Cernăuţi, Bălţi şi Chişinău, care, v-o spun cu toată sinceritatea, se ridică la nivelul studenţilor din România. O spun, acum, cu toată gravitatea, ei s-au format în bună măsură şi în aceste întâlniri ieşene.

Cealaltă zonă, a maturilor sau pre-maturilor, încercăm să intrăm în creaţia eminesciană prin proiecte. Am conceput Dicţionarul limbajului poetic eminescian, unde se adună toate unităţile lexicale – leme- şi toate variantele  ocurenţe– din poezia antumă şi postumă, o cercetare care lipsea culturii române.  Într-o apreciere din România literară, Solomon Marcus spune că acest dicţionar a salvat onoarea Iaşului, căci Iaşul, ca cetate culturală, a cam uitat de Eminescu. Instituţii care au în esenţă preocuparea de a promova valorile naţionale au uitat de Eminescu. Nu ştiu să fi auzit în anii din urmă că cineva  ar fi organizat vreo întâlnire Eminescu. Nu! Colocviul Studenţesc Eminescu şi Dicţionarul sunt întâlnirile Eminescu. Desigur, trebuie făcut mai mult. Toate marile culturi au Dicţionare de concordanţe. Există astfel de dicţionare pentru Shakespeare, Montale, Leopardi, Victor Hugo. Pentru România nu aveam. Pe drumul acestui Dicţionar Eminescu, ne-am întâlnit cu Clujul, cu Dicţionarul Fundoianu conceput aici. Dicţionarul Eminescu  este o construcţie pe care cineva o spera, profund intrat în această zonă, Petru Creţia. În Testamentul unui eminescolog el aştepta acest dicţionar. Îi spunea glosar. S-a întâmplat…

 La această operă capitală vom reveni domnule profesor. Să ne amintim, acum, de Gramatica limbii române, apărută în mai multe ediţii. În prefaţă vorbiţi despre starea de confuzie în care se află scrierea limbii române. Este evident, în ziua noastră, rolul specialistului în rezolvarea problemelor limbii ( universităţile, institutele de cercetări,  lingviştii, scriitorii, profesorii de limba şi literatura română)?

Fac o apreciere pentru radioul la care mă aflu : Dumneavoastră puneţi numai întrebări grele… Răspunsul meu este : Nu! Nu pentru că specialiştii nu s-au exprimat. S-au exprimat. Dar, cine a avut puterea de decizie, Academia Română, n-a ţinut seama. Principala problemă care a fost şi a secolului al XIX-lea, când s-a trecut la limba română modernă, e ortografia, ca  imagine a omului de cultură. Atunci s-a cerut părerea specialiştilor de la noi şi din străinătate (spre exemplu Alf Lombard) şi s-a dat soluţia cea mai potrivită. Acum s-au amestecat lucrurile. S-a considerat că tot ce s-a făcut în vremea comunismului este o impunere dictatorială ( a venit ortografia cu tancurile sovietice), s-a cedat presiunilor politice, ceea ce e inexact. Această poziţie se manifestă astăzi. Noi, la Iaşi, şi alţi specialişti din toate centrele universitare ne-am manifestat foarte clar poziţia. Constatăm că este o degringoladă în scrisul românesc. Sunt edituri serioase care merg cu două ortografii sau reviste de mare circulaţie, cum e România literară, unde, de asemenea, ne întâlnim cu două ortografii. Aceasta e deruta cea mare. În întâlnirile pe care le-am avut, ultima – o Conferinţă Naţională, a 10-a ediţie, am propus să se formeze un colectiv de specialişti din toate centrele universitare din România, dar şi de la Chişinău şi Cernăuţi, şi să se constituie un fel de compromis. Ce facem? Respectăm o lege lingvistică – o singură literă pentru un singur sunet – sau înţelegem şi faptul că scrisul este în bună parte o convenţie,  ne apropiem mai mult de latină (deşi nu este adevărat!), dar să spunem că putem conveni asupra scrisului tradiţional cu â din a; căci aceasta e problema. Aceste lucruri trebuie decise de specialişti, nu dictatorial. Academia care a provocat dezbateri, la toate răspunsurile primite nu a reacţionat şi deci nu şi-a schimbat poziţia. Mai derutant, cei care impun această ortografie invocă nume de mari personalităţi, dar le invocă în fals. Nici T.Maiorescu, nici S. Puşcariu n-au susţinut această ortografie. A apărut în România literară (am şi dat o replică), într-un articol intitulat De ce scriu cu â din a, afirmaţia că aşa a scris Eminescu. Fals. În vremea lui Eminescu se dezbătea ortografia. Este evidentă ediţia Maiorescu unde â-ul acela era şi e şi o, depinde de unde venea; ventu etc. Aici e un fenomen românesc, din păcate. Poate că ne vom debarasa de el. Aduc nişte oameni în faţă, spun că ei susţin asta, că aşa a scris Eminescu şi aşa trebuie să scriem. Numai că în manuscrise sunt semne cu î din i, unde se vrea â din a. A se vedea  procesul-verbal al unei şedinţe Junimea.

Continuu domnule profesor să vă adresez întrebări. Eu continuu… Am greşit cumva?

Nu! Dacă vrem să mergem pe legile care spun că scrisul trebuie să corespundă sistemului limbii. Sistemul limbii române îmi spune că am (desinenţă) la persoana I u ( în Transilvania eu lucru), iar la persoana a II-a i : tu lucri. Am nevoie de această opoziţie, indiferent de cum pronunţă majoritatea populaţiei. Am un sistem al limbii care funcţionează pe bază de opoziţii, iar opoziţia în limba română este sau o (zero) cânt-cânţi sau u-i, din motive fonetice, (aflu-afli).

Aşadar, continuu să vă adresez întrebări. Ce este ortografia raţională? În controversa cu reforma ortografiei, aţi introdus această sintagmă.

Ortografia trebuie să fie raţională, cum sintaxa este raţională. Ortografia raţională este cea care respectă legea de care vorbeam anterior. Dacă vorbim de scrierea lui î cu litera a sau cu i, trebuie să ţinem seama de vocabular, pentru că există familia de cuvinte. Există un joc în limba română între î şi i. Spun vânzător şi spun a vinde. Pe a vinde l-am scris la i, pe vânzător l-am scris la a. Dacă am vînzător cu î din i, cei doi stau aproape; aşa e alfabetul limbii române.  În Dicţionarul lui Scriban ( apropo de ortografia adusă de comunism, Scriban era legionar) e scris cu î din i, justificând că e cel mai aproape de rostire. Dacă dăm dreptul raportului dintre fonologie şi fonetică, atunci î şi i sunt cei mai apropiaţi. Lucrul acesta l-a spus şi Lombard, bun specialist în românistică. Raţiunea este ca scrisul să corespundă opoziţiilor din sistemul limbii. Tot ce vine din afară, cu subiectivitate, trebuie părăsit.

           În scrierea lui sunt-sînt, problema raţionalităţii are alte aspecte. În primul rând că aici nu avem o problemă de ortografie, ci de limbă. Evoluţia de la latină la română este sint-sînt, nu sint-sunt. Dar, dacă s-a dat câştig de cauză unei perspective culturale (poetice) şi sună mai bine (cred că din Transilvania vine forma), convenţional putem recurge la sunt  din acest motiv. Dacă ne întoarcem la Eminescu, vom vedea o grămadă de licenţe poetice. Rimează sînt cu sfînt ; sunt cu sfînt nu mai rimează. E un raţional la care a ajuns un imaginant (poezia e imaginantă) şi atunci nu putem rupe un principiu, al muzicalităţii eminesciene, care s-a întemeiat pe realitatea lingvistică.

Cu voia Dumneavoastră să rămânem la Eminescu…

Rămânem la Eminescu!

În salonul exegezei eminesciene, pentru că acolo e locul Dicţionarului limbajului poetic eminescian. Un repertoar complet al tuturor cuvintelor şi expresiilor folosite de Eminescu, spunea Petru Creţia, ar fi încă un document al geniului. Coordonaţi acest Dicţionar, prin Catedra Eminescu de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi. Dicţionarul are toate exigenţele lexicografiei poetice. Aţi lucrat pentru cele 8 volume din 1995?

Din 1994. Am început ca benedictinii, fişând, apoi am descoperit un program la Cluj. L-am întâlnit pe regretatul profesor Marian Papahagi, mi-a spus să facem o convenţie de colaborare, „restul e treaba Dumneavoastră….”. S-a rezolvat într-o zi. Au apărut pe urmă nenumărate probleme, pentru că programul de la Cluj era făcut pe modelul limbii române moderne şi atunci nouă ne-a dat vreo 300-400 de pagini în nerecunoaştere. Am luat din nou legătura cu colectivul de la Cluj, doi lingvişti şi doi informaticieni, şi am adaptat preocupările lor la exigenţele limbii lui Eminescu. Aşa am mers mai departe. Cu puţini oameni. În Italia există un Centru Naţional de realizare a acestor lucrări, cu implicarea tuturor universităţilor. Noi am lucrat cu puţini oameni, dar cu enorm de mult entuziasm. Am avut acest noroc de a mă înconjura de tineri care au înţeles că Eminescu trebuie pus pe masa aceasta europeană, ca Montale, Byron etc. Am gândit diferit de toate celelalte dicţionare care se limitau la termeni ( era comod pentru calculator). Am considerat că este foarte important să reţinem şi expresia pentru că ea decide sensul. Am notat cu caractere diferite, să spunem, ceea ce. Nu puteam lăsa ceea într-o parte şi ce în altă parte, dacă ceea ce e o unitate. Pe lângă acest element nou, cuvinte şi expresii, am considerat necesar să încercăm şi formele analitice ( alte limbi au şansa de-a avea forme sintetice). Am scris cu bold am cântat, nu numai cântat, în felul acesta cine are în faţă o pagină a Dicţionarului poate observa şi bogăţia lexicală şi variaţia morfologică. Apoi am intrat (acolo pot fi şi elemente de subiectivitate) şi la sens. Spre exemplu umbra. Una este umbra din Călin , alta din Umbra unui castel, şi atunci am notat umbra 1, umbra 2 , fiecare  dintre aceste unităţi lexicale cu sensul ei. Alt sens, nu  polisemie. Polisemia am lăsat-o la locul ei. S-a muncit serios. Au fost şi scăpări. La fecioară, bunăoară, una e fecioara, alta Fecioara Maria. Trebuie făcute distincţiile între domn şi Domnul Iisus. Dar sunt mai puţine lipsurile decât împlinirile.  Deocamdată e numai poezia. Lexicul eminescian e extraordinar de   bogat şi în zona cealaltă, a publicisticii şi a prozei.  Marea bogăţie, cu totul excepţională, de altă natură, în sensul implicării întregii vieţi sociale, este îm publicistică. În poezie ne ducem în adânc, dincoace ne ducem în larg. Altceva, ce nu există în alte dicţionare… Am dat şi lectura noastră sensurilor poetice. I-am adăugat Dicţionarului a doua componentă, Semne şi sensuri poetice, cu volumul I , Arte ( termeni ce ţin de cânt, cântare, a cânta, mărci definitorii pentru universul eminescian) şi volumul al II-lea, Elemente primordiale, pornind de la o înţelegere a felului în care se construieşte creaţia eminesciană pe principiul muzicalităţii : muzicalitatea din filozofia antică, a muzicii sferelor, şi muzicalitatea din mitul lui Orfeu, aceasta marcând profund creaţia eminesciană. În armonie stă condiţia tragică a fiinţei.  Recunoaştem în universul eminescian întemeierea lumii semantice, după cum credeau anticii că e întemeiată lumea, pe cele patru elemente primordiale, apa, aerul, focul şi pământul. Întrebarea care se pune : există aceste elemente, dar cine le face să se întâlnească între ele? Întâi iubirea, în sensul cel mai profund, iubirea sacră şi iubirea umană, şi cîntecul – înţeles ca fiind creaţie şi asumare a tragismului. Am sugerat diferite chei de lectură. Să sperăm că vom merge mai departe şi că vom avea şi cititori.

Critica literară va folosi Dicţionarul…

Când s-a auzit de el (au fost dificultăţi de difuzare) a fost cerut. A ajuns la Academie, la Institutul de Lingvistică. Cei de acolo au spus : pentru noi e fundamental. Sunt elemente importante pentru cine vrea să cunoască limba română în profundul ei. Dacă luăm o singură pagină din Dicţionar, te uimeşte câtă deschidere semantică are. Putem face comparaţii. Să luăm pagina despre murmur, murmurul mării, murmurul lumii , şi să luăm Dicţionarul-tezaur , să vedem ce spune acesta la murmur. Nu există această întâlnire – cea mai profundă – murmurul lumii. Lingviştii nu s-au dus la Eminescu direct. Acum îl au de-a gata, dacă-mi permiteţi…

Tudor Vianu mărturisea că fără să privească indicii de frecvenţă ai cuvintelor, n-ar fi scris Expresia juvenilului la Eminescu.

Dicţionarul, pe lângă leme şi ocurenţe, are o parte finală cu frecvenţe, un indice alfabetic al termenilor, după care urmează termenii în ordinea frecvenţei generale şi în ordinea frecvenţei în interiorul categoriei lexico-verbale.

Se poate numi Dicţionarul şi testamentul eminescologului Dumitru Irimia?

Proiectul, dacă vreţi. Sigur, vreţi să mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu, acum când avem toată opera în faţă – este şi facsimilată – putem vedea mai bine greşelile iniţiale , când s-au legat manuscrisele, putem corela mai bine poemele între ele, putem vedea şi dacă Petru Creţia avea sau nu dreptate în reconstituirea unor poeme. În ce mă priveşte, mă bucură această apropiere pe care o faceţi. L-am cunoscut şi personal pe Petru Creţia. Dacă reţinem din Testamentul lui şi nevoia de erediatate, adică nevoia de continuare ( orice testament implică acest lucru), m-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat. Dacă societatea românească va ânţelege că trebuie să meargă pe acest drum, atunci să-l luăm aşa, dar şi cu altă adăugire : nevoia să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.

E marea răspundere intelectuală. Iar noi ne pierdem în nimicuri. Aţi colaborat cu Memorialul Ipoteşti, la început, în scrierea Dicţionarului. Acolo unde intrăm şi ieşim din poveste… La Târgu-Mureş veţi vorbi despre poveste – semn poetic esenţial.

 Plec de la ideea că povestea e semn esenţial şi ca semn şi ca spre ce trimite. Cum este povestea în general, dar şi cum este atmosfera când se povesteşte, cum e starea fiinţei când cineva povesteşte. Astfel, din poveste se merge spre alte semne. Voi invoca beduinii povestind în Egipetul. Ei povestesc în nisipuri şi văd steaua magilor. O puteau vedea dacă nu se povestea? Povestea are această capacitate de a deschide fiinţa umană. Povestea e cheia pentru deschiderea fiinţei noastre spre accesul la lume. Dacă beduinii nu povesteau, nu aveau acces la steaua magilor care duce spre Iisus. Eminescu are o pagină excepţională despre schimbările produse între perceperea sacralităţii lui Iisus şi pictarea imaginii lui Iisus în poezia Dumnezeu şi om, unde artistul vechi avea intuiţia sacrului, pe când artistul contemporan face un desen, ieşind din poveste. Acesta e sensul întâlnirii pe care o aştept cu drag. Prima bucurie este că nu aţi programat întâlnirea în 15 ianuarie…

      Există o creaţie, Când crivăţul cu iarna, în care se stă la vatră, se ascultă şi se creează poveşti, declanşându-se imaginaţia. A sta la vatră şi a asculta povestea focului şi povestea altora, înseamnă să mergi mai departe. Ascult povestea şi am ieşit din lumea mea. Nu mai sunt în lumea imediatului. Fac şi o comparaţie cu poezia. Povestea e asemeni poeziei, transcende lumea fenomenală şi putem merge oriunde, dăm libertate imaginaţiei.

 Cine-mi va spune povestea pe de rost, scria Eminescu în Melancolie. Aici am putea începe un alt interviu : Cine şi cum spune povestea?…

Vă mulţumesc că m-aţi invitat. Am o bucurie cu totul aparte.  Dacă lumea se uită la Eminescu, se uită la întrebările lui şi asta e foarte important. Vă mulţumesc foarte mult!