Interviu cu Răzvan Mazilu
Eva Defeses: Deşi majoritatea criticilor au subliniat îndeosebi uniunea perfectă dintre dans şi teatru din spectacolul „Dorian Gray”, pornind de la cuvintele regizorului Dragoş Galgoţiu: „e firesc ca spectacolul să alunece spre balet, spre o formă pură. Acolo se fac legăturile cu lumea de dincolo de vizibil, cu Utopia estetica a lui Wilde, cu viziunile lui Caspar David Friedrich, pictorul filosofilor (…).” , nu putem să nu observam o formă de construcţie ce aduce mult cu lumea picturii. Este mai mult decât o simpla deducţie logică pornind de la titlul operei lui Wilde, mişcările Dvs. pe scena par, luate în parte, studii de desen, îngemănate prin ritm. Ce rol a avut pictura în modul în care v-aţi conceput coregrafia?
Răzvan Mazilu: E interesant ce mă întrebaţi. În treacăt fie spus, pictura este o altă pasiune a mea, poate că dacă nu aş fi făcut dans aş fi pictat. Într-un spectacol ca „Dorian Gray”, picturalitatea e o calitate esenţială, pentru că materializează pe scenă epoca pe care o evocă romanul lui Wilde, definită de obsesia frumosului, de superioritatea artei asupra vieţii însăşi. Din acest punct de vedere, era foarte important ca toate elementele din acest spectacol – de la scenografie şi costume până la armonia şi graţia mişcărilor – să aibă un numitor comun: estetismul – aş zice, exacerbat, dus la extrem.
Eva Defeses: Reprezentaţii în cluburi nocturne (Sell me!), muzică sacră (Block Bach), Tango (Un tango más), Shakespeare, lucruri care par, la prima vedere, contrarii. Dvs. vi le însuşiţi pe toate cu atâta uşurinţă, plutind printre ele. Care este totuşi stilul pe care îl preferaţi?
Răzvan Mazilu: La 14 ani, am descoperit dansul contemporan. Nu ştiam mai nimic despre el, dar am avut revelaţia faptului că eu voi face dans contemporan şi nu balet clasic. Eu fac dans contemporan nu pentru că nu am corespuns cerinţelor baletului clasic, aşa cum se întâmplă azi cu mulţi dansatori. Pentru mine dansul, aşa cum îl inţeleg eu, e chiar ca o necesitate existenţială, aşa mă exprim cel mai bine. Îmi place să experimentez mai multe genuri, de la contemporan la cabaret, trecând prin teatru-dans. Ador musicalul şi doresc să montez astfel de spectacole. Aş spune deci că stilul meu e mai degrabă eclectic.
Eva Defeses : Ce aduce în plus teatrul? Este ceva ce nu se poate exprima prin balet şi aici intervine teatrul?
Răzvan Mazilu: Însuşi dansul meu e marcat de teatralitate, fug de abstract. În plus, cred foarte mult în versatilitatea unui artist, este un „must” al artei contemporane. Am devenit regizor-coregraf la o vârstă foarte… fragedă, la 20 de ani. Poate din inconştienţă, poate din nevoia imperioasă de a demonstra că am un cuvânt de spus. Desigur, la început lumea te priveşte ca pe o curiozitate, o struţo-cămilă, există prejudecata conform căreia dansul este ceva frivol, deci cum aş putea eu, un dansator, să fac spectacole de teatru-dans? Am făcut, deci, spectacole de unul singur, dar am colaborat şi cu regizori importanţi, atunci când am primit propuneri interesante. Alternez ipostazele de dansator şi creator de spectacole şi mi se pare foarte provocator.
Eva Defeses: Există o carte care v-a impresionat şi pe care aţi dori să o puneţi în scenă?
Răzvan Mazilu: Mi-ar plăcea să fac un spectacol după “Moarte la Veneţia”, de exemplu, o nuvelă definitorie despre condiţia artistului, despre căutarea idealului, cu orice preţ…
Eva Defeses: Dansaţi de la 3 ani. Care este persoana care v-a sprijinit cel mai mult pe aceasta „cărare” – cum ştiu că nu vă place termenul „carieră”?
Răzvan Mazilu: Îmi face plăcere să subliniez de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru cât de important a fost sprijinul familiei mele, care a ştiut să cultive, într-o epocă ce părea complet ternă, lipsită de perspective, frumosul şi sensibilitatea. Părinţii mei, sora mea mi-au înţeles chemarea şi m-au ajutat teribil. E atât de important să fii înţeles, să fii sprijinit în ceea ce faci.
Eva Defeses: Care este relaţia Dvs. cu actorii alături de care lucraţi? Am înţeles că, de exemplu, de la spectacolul din 1995, “Dama cu Camelii”, prilej cu care aţi lucrat cu Maia Morgenstern, s-a consolidat o prietenie deosebită între dumneavoastră. Cum v-a influenţat această întâlnire pentru parcursul Dvs. viitor?
Răzvan Mazilu: Partenerii de scenă – fie că sunt actori, fie dansatori – sunt extraordinar de importanţi într-un spectacol. Am nevoie să lucrez cu artişti care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine, cu care pot comunica perfect pe scenă, dincolo de cuvinte. Aşa s-a întîmplat cu Maia, cu care, într-adevăr, am lucrat extraordinar. În plus, întâlnirea cu ea mi-a dat curaj. Eu eram un student, la început de drum, ea era deja o actriţă binecunoscută. Faptul că ea a avut mare încredere în mine şi a fost dispusă să rişte foarte mult mergînd alături de mine, în spectacole ‘altfel’, cum nu se mai făcuseră, a contat enorm pentru mine. Îi mulţumesc o dată în plus.
Eva Defeses: Spuneţi că nu puteţi disocia „artistul – Mazilu” de „omul – Mazilu”. Cu ce trăsătură din personajul lui Dorian Gray v-aţi putut identifica cel mai bine, urmând ca de aici să putem dezgropa, noi, ca cititori, o latura a lui „Răzvan Mazilu – omul”, fără a pierde din vedere artistul.
Răzvan Mazilu: Eu am crescut la bloc, într-un cartier bucureştean, în plin comunism. Am avut o copilărie fericită datorită familiei, dar ştim cu toţii cât de tristă era epoca. Nu credeţi că dandysmul – pe care Dorian Gray îl reprezintă – poate deveni un reper pentru un adolescent care tânjeşte să trăiască într-o altă lume, între lucruri frumoase, cu întâmplari speciale? Am citit „Portretul lui Dorian Gray" şi am rămas marcat, apoi „Craii de Curtea-Veche" a lui Mateiu Caragiale. Toate aceste lecturi mă ajutau să visez frumos, să evadez din realitatea cotidiană. Şi speram, în taină, să îl interpretez pe scenă pe Dorian Gray. Fapt care, din fericire, s-a şi concretizat, acum aproape patru ani.
Eva Defeses: Vă seduc mai degrabă personajele în care întâlniţi fragmente din propria Dvs. lume interioară sau, dimpotrivă, este cu atât mai fascinant de interpretat un personaj cu care nu aveţi nimic în comun?
Răzvan Mazilu: Îmi place la nebunie să construiesc personaje, pur şi simplu. Cu cât sunt mai dificile, cu atât e mai provocator. În general, fiecare personaj e o ocazie să mă descopăr şi redescopăr, să găsesc resurse pe care încă nu le-am explorat. Să intru în pielea altui personaj, să îi aduc destinul pe scenă, să trăiesc prin acel personaj experienţe de care nu am parte în viaţa mea de zi cu zi – asta mă fascinează.
Eva Defeses: Care sunt gândurile Dvs. în timpul în care primiţi, la sfârşitul spectacolului, aplauzele publicului şi nenumărate rechemări pe scenă?
Răzvan Mazilu: Este o stare foarte specială, o stare de graţie, nu aş putea spune că mă gîndesc la ceva anume. Pur şi simplu, simt că eu şi publicul comunicăm, că suntem conectaţi.
Eva Defeses: Care ar fi întrebarea ce aţi dori cel mai mult să vi se pună într-un interviu şi până acum nimeni nu a făcut-o?
Răzvan Mazilu: Grea întrebare… Poate chiar asta. Dar eu aştept în continuare, cu fiecare interviu, să fiu surprins. De exemplu, nu m-a întrebat nimeni până acum „Ai visat vreodată că dansezi, ai dansat vreodată în vis?”. Răspunsul ar putea fi: „Da, de multe ori. Uneori am senzaţia că nici acum nu m-am trezit”.
Eva Defeses: Dle. Mazilu, vă mulţumesc mult pentru timpul acordat.
———————————————-
Eva DEFESES
Editor al revistei NIRAM ART
Madrid, mai 2008
http://romeoniram.mosaicglobe.com
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.