Pași spre comoara din suflet (fragment)


( fragment din cartea Pași spre comoara din suflet aparuta la editura Lorilav,Buzau, 2010., autor Carmen Tania Grigore )

Am pierdut noţiunea de timp, de spaţiu; sunt parcă pe o insulă spirituală, descălţata de urma terestră.  Câteva miresme îmi amintesc de toamnă.
Din cerul solzos, lenevit, pântecos, câţiva pescăruşi îmi trimit semnale cifrate.  În acest decor, în această zi anume creată apropierilor, am lansat ideea unor convorbiri cu doamna Alexandra Wilson-Noica , pe care eu le-aş numi… Paşi spre comoara din suflet.

„Viaţa se petrece în salturi, ca pe front;
fii pregătit să înfrunţi greutăţile exterioare
cu un bun şi activ echilibru interior”.
Constantin Noica

Stimată doamnă Alexandra Wilson-Noica,


pentru cei care nu au citit cartea de memorii scrisă de d-voastră, vă rog să ne spuneţi câte ceva despre originile părinţilor d-voastră şi  modul în care s-au cunoscut:
– Părinţii mei s-au cunoscut din copilărie. Mama locuia în Sinaia, cu părinţii ei.  Tatăl ei era englez şi mama saşă şi ei aveau un hotel numit Vila Carola, după bunica mea – acest nume se mai vedea încrustat pe vilă în ’95, prima dată cînd m-am întors în ţară după 40 de ani de la plecare. Tatăl meu venea acolo, la munte, cu părinţii lui, în vacanţă – mama şi tata s-au cunoscut de atunci, când erau copii de vreo 10 ani. Au rămas prieteni buni toată viaţa, în ciuda suferinţelor prin care au trecut.  
– Cum a fost copilăria d-voastră?Unde v-aţi născut şi care sunt primele amintiri care vă vin în minte atunci cînd vă gîndiţi la tatăl d-voastră?
– Sunt născută în Braşov, fiindcă mama şi tata locuiau atunci în Sinaia. Prima amintire ține de treptele de la casa din Sinaia! Aveam vreo doi -trei ani şi, bineînţeles, totul părea enorm. Casa de care vorbesc este Vila Wendy, construită pentru mama de părinţii ei şi care are numele mamei mele scrisă de ea pe un perete, fiind clădită chiar în faţa Vilei Carola. Aici am locuit întâi până au venit comuniştii, după care ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o moşie de la părinţii lui. Nu-mi amintesc nimic din timpul când tata era lângă noi, fiindcă el a fost trimis în domiciliu forţat pe când eu aveam vreo patru ani. Copilăria mea mi s-a părut normală, că nu ştiam altceva. Am amintiri de vizite, la bunica mea paternă, şi de familie, venind la Chiriac, dar mai ales de la Andronache, lângă Bucureşti, unde ne-am stabilit până am venit în Anglia.
– Deşi au divorţat de formă, din scrisorile trimise de C. Noica cercului de prieteni reise că se gândea tot timpul la familie, la copii. Cum vă amitiţi acea perioadă, de după divorţul părinţilor?  
– Divorţul nu ne-a afectat, întâi fiindcă nu-mi dădeam seama că aşa au făcut, (decât mai târziu, când am înţeles şi de ce) şi, în al doilea rând, deoarece am fost întotdeauna iubită şi am acceptat situaţia ca pe ceva “normal”, timp în care părinţii mei au rămas cu o prietenie remarcabilă.  Faptul că îi scriam lui tata şi  îl vedeam mereu în vacanţele de vară m-a ajutat să am amintirile despre care am scris.  
– Orice copil îşi visează într-un anume fel viitorul. Care erau visele d-voastră în copilărie, înainte de a părăsi România?
– În 1950, bunicii materni mai locuiau cu noi, la Andronache. În acel an ei au reuşit să plece în Anglia, pe paşaportul englez al bunicului. Aveau 70 şi ceva de ani, erau în vârstă când au plecat. Aşteptam cu nerăbdare scrisorile bunicii şi mă uitam la timbrul englezesc cu regina Elisabeta . Şi visam … Îmi ziceam: Ce frumoasă şi ce fericită este că-i liberă! Începusem să-mi dau  seama că noi trăiam într-o ţară unde multe lucruri nu se permiteau şi unde ne era frică de toate. Visam la o libertate despre care  citeam numai în basme sau despre care ne şoptea mama, ştiind că nu trebuie să vorbim de aşa ceva. Mă durea că nu puteam fi cu tata în fiecare zi.  
– Cum v-a schimbat venirea în Anglia acele vise ale copilăriei?
–  Amândoi părinţii ne şopteau despre cum o să fie într-o zi când vom ajunge în Anglia, ceva ce pentru mine era un vis pe care mi-l făuream prin ochii unui copil plin de idei romantice. Când am sosit la Londra, unde visele bineînţeles s-au schimbat, căci au devenit realitate, iar locurile de care ne vorbea mama le vedeam cu proprii ochi, chiar dacă trăiam numai într-o cameră şi aveam foarte puţin bani, nu am fost deloc dezamăgită, deoarece o vedeam pe mama uşurată, ca şi cum s-ar fi lepădat de o haină de fier. Încercam să simt ce înseamnă să fii liber.

Ecoul trecutului

„Aspiraţi către o idee, într-o zi va da roade.“
Constantin Noica

– Sosirea în Anglia a reprezentat practic o desprindere de trecut.  Ce ecou a lăsat în sufletul d-voastră acele momente când împreună cu mama, şi cu fratele, Răzvan, începeaţi o nouă viaţă?
– Desprinderea de trecut a fost dureroasă, dar şi însoţită de speranţe. În sufletul meu erau mereu prezente, ca un ecou, vorbele şi faţa lui tata, pădurea vizavi de casa de la Andronache, vizitele la Câmpulung cu tata, familia de acolo şi tristeţea că nu ştiam dacă o să-l mai vedem vreodată pe tata. Visam, erau şi mai sunt momente de neuitat legate de momentul respectiv, precum acelea pe care le-am descris în cartea mea.
– Credeţi că viaţa a fost aspră cu d-voastră, că v-a răpit cumva tinereţea?
– Prin iubirea, dedicaţia, ocrotirea şi marele sacrificiu făcut de părinţii noştri pentru noi, nu am simţit viaţa aşa de aspră, cum într-adevar era. Trăiam comoara speranţei pe care ne-o dădeau ei. Tinereţea mea este împărţită în două, înainte de 11 ani şi după 11 ani. Cea de dinainte are multe nuanţe, aceasta fiind trăită în timpul lui Stalin, când restricţiile impuse de infernalul regim al comunismului trebuiau înghiţite în fiecare zi, la şcoală şi afară din casă. Numai faptul că părinţii noştri ne-au dat posibilitatea de a creşte cât de normal  în casă este cauza amintirilor frumoase  şi nu am simţit că tinereţea mea de atunci a fost total răpită. Singurul lucru pe care l-am regretat a fost faptul că nu am putut să cresc cu tata lângă mine.
– Iradiaţi o lumină şi o seninătate care exprimă o pace sufletească aproape îngerească. Cum de vi s-a reaşezat atât de frumos sufletul, ce v-a ajutat în momentele de mari încercări prin care aţi trecut?
– Ce să spun… Eu sunt cum sunt prin iubirea şi integritatea părinţilor mei. Credinţa în Dumnezeu, încurajată din copilărie, desigur, m-a ajutat în momentele  cele mai grele din viaţă.
– Însuşi tatăl d-voastră, marele filozof, era de un optimism desăvârşit. Cum v-a influenţat pe d-voastră acest lucru în viaţă?
– Mi-am trăit copilăria petrecută cu tata în vacanţele de vară în optimismul lui. El avea întotdeauna un răspuns bun, nimic nu era imposibil de făcut pentru mine şi sigur că prin iubirea lui m-a influenţat să cresc uitîndu-mă mai mult la lumina vieţii şi potenţialul de a face bine ,învățând astfel să  descopăr mai mult sensul meu în viaţă.
– Ce anume a ajutat-o pe mama d-voastră să-şi continue viaţa aici, în Anglia, renunţînd la a se recăsători ?
– Mama a avut o viaţă plină înainte de comunism Avea multe interese, cultură, muzică, artă, ski şi era de  o natură pozitivă şi plină de umor. Mama şi tata au avut o mare prietenie pe care şi-au păstrat-o de-a lungul vieţii lor.  N-a mai vrut să intre într-o altă căsătorie. A suferit prea mult.

Mirajul revederilor

„În avion, în drum spre Londra, m-au podidit lacrimile;
trăiam realul. Aveam să întâlnesc fiinţele reale din cuprinsul
vieţii mele  şi în faţa lor eu însumi trebuia să fiu o fiinţă reală”.
Constantin Noica

– La cât timp după venirea în Anglia l-aţi reîntîlnit pe tatăl d-voastră?
– Prima dată cînd l-am revăzut pe tata a fost în Mai 1972 fiind după 17 ani şi cînd locuiam în Edinburgh. Copiii mei erau foarte mici aveau numai 2, 3, 4 şi 5 ani.
– Vă rog să ne povestiţi puţin despre omul de zi cu zi, despre preocupările sale fireşti, despre felul în care se interesa Noica privitor la viaţa d-voastră  aici în Anglia.

– Primul lucru pe care tata mi l-a spus este că nu vrea să ne plictisească cu filosofia lui. Vroia să trăiască cu noi şi cu copiii mei  zi de zi, făcînd lucrurile normale, sculându-se, mâncând, ieşind la cumpărături, vizitând prieteni, ocupându-se cu lecţiile de şcoală ale Anitei,  care începuse deja şcoala în Edinburgh. Julia, Brian şi Angela erau încă acasă şi el se distra cu ei.  Toate îl interesau. Mai târziu, cînd a venit a treia şi ultima oară la noi, copiii mei erau tineri adolescenţi de 14, 15, 16 şi 17 ani. S-a arătat foarte interesat de felul în care se dezvoltă şi vroia să ştie ce gîndeau, cum vedeau viitorul lor, ce vroiau să facă în viaţă. Totdeauna cînd venea în Anglia era fericit să trăiască viaţa fără schimbări, aşa cum ne-o desfăşuram noi, zi de zi. Sigur că filosofia lui, care era parte integrantă din el, se simţea în felul în care ne vorbea şi ne sfătuia cu aşa mare drag şi fericire .
– Vă transmitea filozoful Noica din preocupările lui, din frămîntările lui? Discuta cu d-voastră despre cercul de prieteni, despre situaţia care era în România?
– Niciodată nu am ştiut cît de mult a suferit tata. Oricînd îl vedeam era drăguţ, senin şi iubitor. Prin cărţi citite şi scrise după decesul lui am văzut ce mult a suferit. Asta m-a întristat foarte mult, dar mi-am dat seama ce multă demnitate avea iubitul meu tată. Cînd venea în Anglia nu prea vorbea de prietenii de acolo, numai puţin despre familie, fiindcă era prea ocupat cu viaţa noastră. De tinerii din România ne spunea cu tristeţe că nu au libertatea ca să înveţe ce vor.  
– Vă povestea despre perioada în care a fost închis? Despre chinurile la care a fost supus?
– Despre perioada din închisoare nu a vorbit cu mine, poate cu mama, dar totuşi puţin. Din cartea lui „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” am mai aflat ceva.  Mi-a spus într-o zi că o să scrie o carte pentru noi, despre aceasta fiind vorba. Mama a tradus-o în engleză, dar nu a fost încă publicată. Poate într-o zi o să găsim o casă de editura aici care ar fi interesată. Tata nu ne-a spus niciodată despre chinurile pe care le-a suferit în închisoare, numai prin cărţile altora am descoperit ce mult a suferit.
– Cu mama d-voastră discuta despre astfel de probleme? Sau cu fratele Răzvan, respectiv cu părintele Rafail?
– Cu mama discuta despre prietenii lor şi mai mult pe teme culturale, ea nu a ştiut exact cîte a suferit el. Deşi, probabil, îşi dădea seama, dar nu l-a întrebat niciodată. Cu fratele meu Răzvan vorbea îndelung despre chestiuni spirituale, încercând să-l descopere astfel pe părintele Rafail şi să înţeleagă de ce a devenit călugăr.
– Referitor la fratele d-voastră, cum a luat hotărîrea de a se dedica vieţii de monah? Vă amintiţi ce părere avea tatăl d-voastră  despre acest lucru?
– Tata a fost cam dezamăgit la început, cînd a auzit că fiul lui a renunţat la cariera academică. Dar, mai târziu şi mai ales cînd s-au întîlnit şi au vorbit împreună, tata s-a liniştit. Fratele meu era la Paris, unde studia ca să intre la universitatea de medicină. Vroia să se facă doctor, însă şi-a regăsit ortodoxia într-o biserică românească la Paris, a simţit că Maica Domnului îl cheamă să-şi regîndească viaţa. Când a ajuns la mănăstirea din Essex, toate întrebările şi frămîntările sale au încetat, realizând că trebuie să urmeze neapărat o viaţă de monah.
– Puteţi să ne spuneţi de cîte ori v-aţi revăzut tatăl? Venea şi stătea cu d-voastră?
– Pe tata l-am văzut de trei ori în Anglia, întotdeauna stătea cu noi  vreo trei săptămîni. Ultima dată, ne-am întâlnit la Paris, unde m-am dus special să-l văd şi am stat amîndoi la casa unei mătuşe.
– Copiii d-voastră îşi mai amintesc de el?
– Din fericire, copiii mei, toţi patru, îşi amintesc de bunicul lor cu mare dragoste şi mai ales din perioda cînd locuiam în Devon, în 1983, când ei erau adolscenţi.

Fuziune spirituală

„Omul valoros nu poate fi oprit
din destinul său de nici-o vitregie.”
Constantin Noica

– Deşi este un moment foarte sensibil, ne puteţi spune cum aţi primit vestea tragicului său sfîrşit?
– În 2 decembrie 1987 ne aflam, cu nişte prieteni, în Exeter, Devon. Mama îi cunoştea şi mi-a telefonat acolo să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este în spital, a căzut şi avea ceva la un şold. Urma să fie operat în câteva zile.  Două zile mai târziu eram la lucru – mama a telefonat acolo, dar a vorbit numai cu şeful meu. Acesta m-a adus acasă când am terminat lucrul şi atunci mi-a spus că mama a primit un telefon din România şi i s-a spus că tata a murit. Ea îi ceruse şefului meu să-mi termin lucrul, să mă ducă acasă şi de-abia atunci, în linişte, să-mi dea trista veste. M-am simţit trasnită ca de un fulger şi am vrut imediat să mă duc în ţară. N-am putut în două zile să-mi iau paşaport şi viză, mai ales că era vineri. În schimb, m-am dus imediat la mănăstirea din Essex, la fratele meu, părintele părintele Rafail.  Mama locuia în apropiere, am ţinut toţi trei o liturghie şi am făcut parastas pentru tata. Asta se întâmpla duminică 6 decembrie 1987,  în acelaşi timp cu înmormîntarea tatei în ţară, la Păltiniş. Ne-am uşurat un pic, dar tristeţea noastră era foarte mare.  Am o poezie scrisă din ziua cînd i-am vizitat prima dată mormîntul de la Păltiniş şi am făcut parastas.
– La cît timp după plecarea din ţara aţi revăzut România?  Ce sentimente v-au încercat atunci?
–M-am reîntors în ţară după 40 de ani.  Am revăzut, cu multă duioşie, casa din Andronache şi pădurea unde îmi dădeam frîu liber viselor şi unde ne jucăm.   
– Cînd anume s-a hotărît fratele d-voastră, părintele Rafail Noica de acum, să se stabilească în România?
– Fratele meu a fost invitat în România în 1993. În momentul respectiv era extrem de obosit şi, după două săptămîni de periplu prin ţară, un preot i-a propus să revină pentru totdeauna, să se odihnească în munţii Apuseni. Acolo a rămas şi-şi dedică viaţa în rugăciune tuturor celor pe care îi cunoaşte sau de care află de la alţii.  
– Se ştie că filozoful Noica era un om elegant, manierat.  Vă amintiţi să-l fi văzut vreodată supărat, cu un aspect neîngrijit?
– Tata era întotdeauna politicos şi prietenos cu cei din jur. Nu l-am văzut niciodată supărat sau cu un aspect neîngrijit. Nici cînd era numai cu noi, acasă. Cînd eram mică, în vacanţă, la Cîmpulung, şi mai făceam vreo prostie, tata nu se supăra nicidecum, îmi explica de ce nu e bine să fac aşa ceva. Şi de atunci îl ţin minte îmbrăcat întotdeauna cu cămaşa, cravată, costum sau cu jachetă de vară, în orice împrejurare, dar mai ales cînd mergea să ţină lecţii prin oraş.  
– Ştiţi dacă avea anumite preferinţe culinare? Se implica în treburi gospodăreşti? De exemplu, în „Jurnalul de la Păltiniş” se spune că avea o adevărată plăcere să aprindă focul în sobă…
– Cîteodată, tata zicea despre el, la modul propriu, că este un “papă lapte”, astfel că atunci cînd venea pe la noi, în Anglia, ne pregăteam să avem lapte şi brînză pentru el.  Altminteri, îi plăcea tot ce îi dădeam de mîncare. Îl întrebam uneori dacă are preferinţe şi îmi spunea că orice fac eu este bine. Mă amuză o amintire de la Paris, când eram împreună şi l-am întrebat dacă mai vrea o cafea. A spus da şi cînd l-am întrebat cum îi place, mi-a răspuns “cum vrei tu”.  Când eram mică, la Cîmpulung, am făcut odată cartofi prăjiţi, mă lăudam că la opt ani ştiu să gătesc. Aveam o mică sobă în cameră şi el mă încuraja ce bună gospodină o să devin într-o zi! Cartofii arătau bine rumeniţi, eu am crezut că sunt gata, cu toate că pe dinnăuntru erau cruzi. Tata i-a gustat şi a spus, însă, că sunt foarte buni! Nici atunci nu m-a dezamăgit, drăguţul tata! Altfel, din păcate, nu mai ştiu de alte preferinţe culinare că nu am trăit ani mulți  lîngă el.
– Am citit că mama d-voastră i-a cultivat dragostea pentru muzică clasică.  Avea anumite preferinţe muzicale?
– Lui tata îi plăcea muzica lui Bach foarte mult şi cred că în Bach găsea o spiritualitate liniştitoare şi plină de inspirație.  Cînd a venit la noi, în 1983, am trăit un moment unic ascultând muzică alături de mama şi tata. Era seara, copiii mei se culcaseră şi mama a vrut să-l delecteze pe tata cu o piesă muzicală de Malher – Simfonia nr. 4, care nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim numai noi trei şi să ascultăm împreună această simfonie…  După aceea am discutat despre piesă şi despre istoria ei. Ceva de unicat şi de neuitat a fost  seara aceea….
– După cum ştiţi, e în obiceiul românilor să sărbătorescă numele de sfinţi. Cum era tatăl d-voastră, îi plăcea să fie sărbătorit de ziua onomastică?
– Nu prea ştiu dacă el sărbătorea ziua de Sf. Constantin în mod special, dar sunt sigură că familia de acolo îi amintea. Mama, întotdeauna îi trimetea o felicitare, asta ştiu sigur. Dădea importanţa cuvenită sărbătorilor şi ne trimetea o felicitare sau o scrisoare, mai ales de ziua noastră de naştere. După ce am plecat din ţara, îmi telefona în fiecare an de ziua mea de naştere şi asta era cel mai deosebit cadou pentru mine, fiindcă aşteptam cu foarte mult drag să-i aud vocea. Şi el, drăguţul, spunea acelaşi lucru şi întotdeauna îşi cerea iertare că nu-mi putea trimite un cadou special. Dar reuşea cumva, cu toate că mai rar, să-mi trimită un cadou prin cinvea care venea aici. Mi-a trimis odată un costum naţional din regiunea Câmpulungului. La fel făcea şi pentru fratele meu, pe atunci Răzvan. Mai tîrziu, cînd a devenit bunic, trimetea nişte păpuşi îmbrăcate în costum naţional sau cărţi cu poveşti pentru copii, un fluier din lemn pentru băiatul meu, cam aşa ceva. Cînd îl întrebam dacă putem să-i trimitem şi noi ceva,  zicea că nu are nevoie de nimic altceva decât de cărţi, dar de asta se ocupa numai mama. Altfel era fericit să ştie că poate să fie un tată bun şi să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viaţa faptul că nu a putut să ne vadă crescînd şi să ne fie un tată adevărat, ca toţi ceilalţi. Îi spuneam că îl iubeam aşa de mult şi că prin scrisorile lui ne-a ajutat să-l simţim lîngă noi cu toate că era aşa de departe şi că este un tată foarte bun.
– Ne puteţi povesti ce amintiri comune aveţi despre sărbătorile religioase, despre Paşte, Crăciun?
– Am amintit puţin despre sărbătorile respective şi în cartea mea, dar o să rezum şi aici episodul despre singurul Crăciun petrecut cu tata la Cîmpulung. Parcă văd şi acum cum făceam globuri pentru pom din hârtie argintie, păstrată de la pachetelele de ciocolată. Ţin minte asta, deoarece era prima dată cînd am gustat ţuica. Tata şi Mariana (a doua nevastă ) aveau nişte musafiri pentru revelion şi tata mi-a spus că pot să stau pînă la miezul nopţii, aveam vreo 9-10 ani. Mi-a dat un pic de ţuică într-o cănuţa mică şi mi-a spus să mai aştept cîteva minute înainte să o beau, pînă la miezul nopţii. Eu nu am prea ascultat şi am gustat un pic, şi încă un pic – dar timpul trecea prea încet, aşa că am mai gustat un pic şi am devenit cam somnoroasă… pînă cînd am adormit şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat la miezul nopţii! A doua zi tata mi-a spus “vezi ce se întîmplă dacă nu ai răbdare, ai pierdut momentul pe care-l aşteptai cu atîta emoţie”. Crăciunul cu colinde nu-l prea ţin minte, fiindcă nu aveam “voie” să-l sărbătorim în acele timpuri. Dar la noi în casa sigur că sărbătoream şi ne bucuram întotdeauna de cadouri. Tata şi mama făceau mari sacrificii financiare să ne cumpere cîte ceva, cît de mic: un caiet şi creion nou, nişte ciocolată sau o carte, dacă se găsea. Ţin minte cînd am primit „Fram, ursul polar”, mi-a plăcut foarte mult şi chiar acum, în 2009, am această carte, din păcate nu aceeaşi, ci una nouă, oferită de o prietenă. La Andronache, cu mama, mîncam sarmale făcute de Lenuţa, care locuia în casă cu noi, sau ne duceam la Bucureşti, la prieteni. De Paşti, mergeam la biserică, în Bucureşti, la biserică Colţea. Preotul Dimulescu şi familia dansului ne erau prieteni şi ne duceam acolo destul de des şi stăteam în casa lor din curtea bisericii.  Mi-a plăcut foarte mult cînd am fost destul de mare,să stau să sărbătoresc liturghia în noaptea de Înviere şi să înconjur biserica cu toţi. Am rămas cu o impresie foarte frumoasă de atunci şi despre masa care a urmat, de la miezul nopţii.  

– După prima vizită, au mai urmat şi altele în România? Vă conferă  acestea un sentiment aparte, acela  de „acasă”?
– Pînă acum am mai fost de cinci ori şi încep să mă reobişnuiesc cu geografia ţării, să recunosc locuri unde am mai fost şi mă simt acasă în mod foarte natural. Mai ales cînd mă gîndesc că umblu pe meleagurile unde a fost tata şi ochii lui ar fi văzut aceleaşi lucruri.

– Anul trecut, în 2009, a fost sărbătorit centenarul Noica, ocazie cu care aţi fost în România şi aţi participat la cîteva evenimente culturale. Ce sentimente v-au trezit toate acestea?  Cu ce impresii aţi rămas?
– Am fost foarte impresionată de unanimitatea şi căldura cu care au vorbit toţi despre tata, cei care l-au cunoscut şi ca prieten, nu numai ca filozof. Din păcate, nu am stat în ţară destul timp ca să particip la mai multe evenimente, însă oriunde am fost şi cu oricine am vorbit, am rămas cu o impresie emoţionant de frumoasă. Simt că tata a fost iubit mult şi că a lăsat în urma lui o mare apreciere şi iubire pentru cultura românească.
– Constantin Noica visa la o şcoală fără profesori, în care să nu se predea practic nimic altceva decît stări de spirit. V-a împărtăşit acest lucru vreodată?
– Ştiam de la mama că tata vroia să facă o şcoală fără profesori unde nu se predă, dar totul se învaţă.  De la tata am învăţat că există şi altă istorie înainte de Marea Revoluţie din Octombrie din Rusia, din păcate eram prea mică cînd am plecat din ţară şi nu am apucat să-mi dau seama de măreţia gîndului său. Cu toate că ştiam că tata ne spune numai ce e adevărat şi poveştile sale conţineau întotdeauna un miez, o învăţătură.
– Personal, care sunt cele mai mari regrete ale d-voastra?
Regretele mele cele mai mari sunt că tata a suferit aşa de mult, că nu mi-am trăit adolescenţa lîngă el ca să-l “descopăr” şi eu, să avem timp suficient de vorbit, că atunci cînd ne vedeam în Anglia nu putea să stea mai mult cu noi, iar copiii mei erau mici şi trebuia să mă ocup în acelaşi timp şi de ei, şi de casă.
– Care sînt cele mai mari satisfacţii pe care le-aţi avut?
– Satisfacţia cea mare a fost să ştiu că sunt iubită necondiţionat de părinţi mei şi, la fel, că le pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei.
– Referitor la cartea d-voastră, cum v-a venit ideea să o scrieţi?
– Cartea s-a scris, a crescut odată cu copiii mei, de cînd erau la şcoala primară şi vedeam ce liberi sînt. M-am gîndit să notez ceva pentru ei, ca amintiri dintr-un timp unic.

Lumina suferinţei

„Omul nu este propriul lui prezent. El este propriul lui viitor”.
Constantin Noica

– Dacă e posibil, vorbiţi-ne puţin despre familia d-voastră?
– Am patru copii din prima căsătorie – trei fete şi un băiat. Primele două fete sînt Anita, care locuieşte la Bath, unde lucrează ca asistenta la spital, nu este căsătorită încă şi a lucrat mult cu copii mici la diferite creşe, chiar şi în România, la Braşov, unde a lucrat două săptămîni într-un spital pentru copii; Julia, a doua mea fată, este căsătorită cu un avocat, are doi copii, o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Bineinţeles, sunt cei mai drăguţi nepoţi din lume. Julia, ca mamă, stă mai mult acasă, în Bristol, dar are şi o diplomă în marketing, fiind foarte apreciată şi căutată în acestă profesie.  Ea este cea care are calmul bunicului filozof, îi place să scrie poezii şi vrea să scrie o carte despre bunica ei maternă. Brian (băiatul) şi Angela au nişte disabilităţi şi într-un fel au rămas tot copii mici, nu ştiu să citească sau să scrie fără ajutor, dar  sunt foarte sociabili, politicoşi şi învaţă văzînd şi făcînd. Au o memorie foarte bună. Brian este foarte ordonat, bine organizat, are simţul spaţialităţii foarte dezvoltat, povesteşte ceva foarte concentrat şi profund şi are momente cînd sclipeşte şi te surprinde cu ce spune. Angela, cea mai mică, din păcate este cam bolnavă, are o scleroză multipla, dar cum nu-şi dă seama ce înseamnă boala asta, trăieşte fiecare zi ca şi cum ar avea o viaţă normală. Amîndoi locuiesc într-un cămin cu alţii asemenea lor, sunt extraordinar de bine îngrijiţi, sunt respectaţi şi au cîtă independenţă pot ei să aibă. Angela lucrează în atelierul de broderii şi pictează pe sticlă, iar Brian face dulgherie şi munceşte şi într-un atelier de reciclare a hîrtiei. El mi-a făcut o căsuţă, cu acoperiş, pentru păsări, ca s-o pun în grădină, şi de Crăciun şi-a făcut pentru camera lui o mică scenă din lemn ilustrînd naşterea Domnului în grajd, cu animale cu tot. La asta este foarte capabil şi, cu ajutor, lucrează foarte frumos. Ce păcat că bunicul lor faimos nu a ajuns să-i vadă aşa aşezaţi, fericiţi şi lucrînd cu atâta plăcere. Ei îşi aduc minte de bunicul lor şi mai ales de plimbările pe care le făceau împreună în 1983, cînd tata a venit aici ultima dată.
– Cum arată o zi din viaţa d-voastră?Ce pasiuni aveţi? Cum vă implicaţi în viaţa socială?
– Zilele mele sînt pline de tot felul de lucruri. Cîteodată am de cusut pentru biserica noastră, mai fac vreun veşmânt pentru un preot sau un acoperămînt pentru altar, brodez pentru nepoţii şi copiii mei, fac modificări la haine pentru  altar, brodez pentru nepoţii şi copiii mei, fac modificări la haine pentru o prietenă sau alta. Mai fac şi prescura pentru biserică de vreo două ori pe lună. Altfel, conduc cu maşina două prietene în vîrstă la spital sau la cumpărături, şi chiar fac parte dintr-o asociaţie care asigură transport cu maşina, ca voluntar, persoanelor mai în vârstă care au nevoie să meargă la doctor, dentist sau să ajungă la spital pentru analize ş.a.m.d. Îmi place să gătesc şi avem musafiri destul de des. Muzica clasică îmi place foarte mult, ca şi cititul. Prin cărţile primite din România îl redescoper şi-l cunosc mai bine pe tata, citesc şi în englezeşte, însă mai mult clasici. Viaţă socială am mai mult cu prietenii cunoscuţi la biserică, dar şi cu persoane care locuiesc lîngă noi şi, bineînţeles, cu membrii familiei mele de aici, cu toate că suntem cam risipiţi.  
– După cum am observat, în ciuda vieţii zbuciumate pe care aţi avut-o, iradiaţi o seninătate contagioasă. Oare acesta să fie şi efectul credinţei pe care aţi înveşnicit-o în sufletul d-voastră?

– Toate faptele bune, în oameni, vin de la Dumnzeu şi, dacă sîntem ajutaţi în viaţa să le apreciam şi să le înmulţim, atunci putem trăi şi îndura toate furtunile care vin peste noi cu mai mult calm. Părintele Sofronie de la mănăstirea din Essex şi duhovnicul fratelui meu, mi-a spus într-o zi nişte cuvinte pe care le-am înţeles abia după mulţi ani. Eram cam tulburată în apropierea divorţului, m-a simţit, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Prin suferinţă câştigăm înţelegere”. Patru cuvinte care m-au ajutat enorm să privesc suferinţa mea cu ochii deschişi spre Dumnezeu, văzînd şi simţind mîngîierea Lui. Nu m-a lăsat să mă zbat singură şi prin asta, şi prin vorbele fratelui meu, credinţa mea s-a întărit.  
– Aici, în Anglia, împreună cu copiii şi soţul d-voastră actual, dl.Barnabas (care are un glas bisericesc profund, tulburător) faceţi parte din parohia ortodoxă. Însăşi casa dvoastră, sfinţită de un sobor de preoţi cu mulţi ani în urmă, este un loc în care prezenţa lui Dumnezeu  se resimte. Cum este să fii ortodox într-o societate occidentală, cu o coloristică destul de variată din punct de vedere creştinesc?
– Mult timp nu am putut să merg la o biserică ortodoxă fiindcă nu aveam maşină, nu era autobuz şi era prea departe de unde locuiam. Foarte rar mă duceam la mănăstirea din Essex şi stăteam cu mama care locuia în apropiere.  Cînd l-am întîlnit pe Barnabas, iar el a devenit ortodox, atunci am putut să merg mai des. Avea maşină şi am început să mergem la parohia din Bath, în mod mai des.  Făceam asta de vreo două ori pe lună, însă mai nou, de doi ani avem o parohie ortodoxă mai lîngă noi, unde mergem o dată pe lună. Se merge distanţe aşa de mari fiindcă nu sunt prea mulţi preoţi locali, slujbele se ţin prin rotaţie, dar ortodocşii sunt obişnuiţi să facă asemenea eforturi pentru Sfînta Liturghie. Merită şi te întorci acasă binecuvîntat, ştiind că trebuie să păstrezi această comoară pentru două sau trei săptămîni, pînă cînd poţi reveni la biserică. E mai greu aici să fii ortodox deoarece nu ai întotdeauna o biserică sau un preot în apropiere, însă efortul de a trăi viaţa ortodoxă prin rugăciune, citind părinţii bisericii şi trăind în fiecare zi în rugăciune către Iisus, te ajută foarte mult.
– Aveţi cunoştinţă dacă opera, cărţile scrise de filozoful Constantin Noica au fost traduse în limba engleză?
– Deocamdată, din păcate, Constantin Noica nu prea este tradus. Mama a tradus în engleză „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, dar nu am găsit încă o casă de editură care ar publica-o. Recent, am descoperit pe internet că universitatea din Plymouth, din apropiere, a tradus cele “Şase maladii ale spiritului…”.  Nu sunt sigură dacă este o traducere numai pentru uzul intern, al studenţilor,  sau şi pentru publicul larg, o să mă interesez. În orice caz, am ce le da prietenilor mei să citească. Poate că puţin cu puţin, cu timpul, se va rezolva  şi această problemă. Important este ca traducerile viitoare să nu piardă din farmecul şi limbajul frumos a lui tata şi nici sentimentul lui românesc aşa de pur.
– Ce sfaturi, ce recomandări aţi dori să daţi tinerilor din România?
– Poate ceva ce ne spunea tata şi nouă, în una din primile scrisori ale sale către noi, după ce am plecat din ţară, în 1955: „Să nu uitaţi că sunteţi romani!”.  Mi-am dat seama că a fi român însemna aprecierea tradiţiilor părinţilor noştri, respectul unuia faţă de celălalt, însemna familia, cultura, muzica, viaţa spirituală şi celelalte valori care în ţările Occidentului se cam pierd şi chiar nu mai există din cauza pragmatismului. Lucrurile care rămîn neatinse şi pure sunt cele care nu costă nimic.
– În încheiere, vă rog să transmiteţi un mesaj de suflet celor care vor citi aceste rînduri!
– Nu lăsaţi materialismul să vă deposedeze comoara sufletului bun şi pur românesc, aşa cum m-a învăţat şi pe mine dragul meu tată, Constantin Noica.