Jurnalul meu

Poezii trimise de Gabriela Pachia

Posted on

Ferit de ger / Omul din cuvânt / Autoportret / Între / Hamangia / Ars poetica / Zbor de pradă / De unde ştii? / Lebăda neagră  / Acru-amară / Spre cristal / Pe de-a cerul / Pe jumătate  / Mănuşă de fier / Pământ de aer


Ferit de ger

Un vrej de gând

cu papion

mă striveşte de cer

umblasem abătut

cu desagă dungată

de om stingher

ploaia

din clei de oase

mi-a crescut aripi de înger

aşteptasem inert

pe pluş de uşi

o viaţă de echer

schele de icoane

înfloresc în ulei

picurând polen efemer

mâzga rutinei

pe pantofi guban

s-a pierdut în zâmbet de jongler

fereastra

cu viţă-de-vie şi mierlă

m-a ferit de ger…

Omul din cuvânt

Omul cu bilet de autobuz

s-a uitat la mine

cu privirea

216.

Omul de peste drum

mi-a vorbit

cu silabe

de peste drum.

Omul din grădină

mi-a retezat zarzărul

cu un sâmbure

fără miez.

Omul din clepsidră

s-a scuzat elegant

cu secunda

pe care mi-a furat-o.

Omul din suflet

a plecat într-un dreptunghi

haşurat

în dungile tăcerii.

Omul din om

mi-a luat propoziţiile

cuvânt cu cuvânt

şi le-a mutat pe alt prag.

Omul din cuvânt

îmi poartă gândul

cu o hologramă

din ochi către inimă.

Omul de pe cruce

mă priveşte în inimă

cu o voce

de spini.

Autoportret

Sunt ultimul mesteacăn

cu coaja albă şi netedă

din parcul invadat de arbuşti.

Oamenii mă văd de la depărtare.

Contrastez evident cu verdele ierbii,

cu galbenul taximetrelor,

cu pietonii multicolori

care nu mai ştiu să-şi ridice privirea

spre cupolele catedralelor.

Scoarţa mea se zăreşte

din orice colţ al citadelei

pentru că am avut mare grijă

de trunchiul meu falnic,

din cel mai bun satin medieval.

Când m-am înălţat

peste soc, peste liliac,

deasupra gardului viu,

peste brazii aclimatizaţi la oraş,

am simţit că pot respira,

mi-am întins braţele lateral,

într-un exerciţiu de echilibru interior.

Atunci şi văzduhul s-a umplut

de evantaiul ramurilor mele,

vase comunicante albind spre cer.

Simt că norii mă privesc

cu o invidie nedisimulată.

Şi totuşi, primăvara aceasta,

am fost deranjat de prea multe ori

de ciupitul unei ciocănitori.

A lăsat în urma ei

câteva perechi de ochi întunecaţi.

Trebuie să mă îngrijesc!

Trebuie să mă îngrijesc!

S-a întâmplat ceva neprevăzut

cu mugurii, cu seva…

Colesterolul este de vină…

Frunzele trebuiau să fie livrate deja,

aşa era imprimeul original: satin alb,

brodat cu frunze verzi, palmate,

cu ghirlande maronii de ghindă…

Sunt doar câţiva metri de humus de parcurs!

Când nu eram atent,

ciorile cu care m-am certat anul trecut

şi-au făcut cuiburi pe ramurile mele!

Arăt prea slab, disproporţionat de alb…

Contrastez evident cu sunetele

orologiului din catedrală.

A trecut un sfert de oră? O jumătate?

Prietena mea de lângă Statuia Maternităţii

îşi aranjează inflorescenţele dinspre răsărit…

Hmm, stă cu spatele spre oglindă…

Între

Între canaturile uşii,

simt cum dreapta devine stângă,

uşă nătângă,

aşezată la poalele crucii.

Între seară şi dimineaţă,

ascult cum gândurile pier,

numărate pe un ceas stingher            

cu vise trasate-n rotring de ceaţă.

Între suflet şi autobuzul zilei

se şlefuieşte piatra de mâine,

decor de Săpânţă cu vin şi pâine,

pe-asfalt tricotat de talpa şenilei.

Între pândar şi pradă,

perechea de-ochelari face-alergie,

schimb gloanţe de lentile – o mie –,

privirea de-azur stă să cadă.

Între uşă şi dreapta crucii,

ochii mai fură din Voroneţul milei,

pietrarul ciopleşte încă portretul zilei,

iar colbul îşi urcă-n spirală clăbucii.

Firul aortei,

bujorul de pâine,

vocala din gând,

focarul lentilei,

cuiul de cruce –

totul

se

d

u

c

e

Hamangia

Femeia-n halat şterge de praf figurine.

Eu mă simt bine cu mine.

Prin obrazul de piatră câte-o ştire mai vine.

Aşezat pe pragul dintre zi şi seară,

cu mâinile la tâmple, mă-ntreb dacă e vară.

Cununa de stele-i de-acum o povară.

Ochelarii de vis nu-i mai port,

prietenii-au plecat, oricum, înspre nord.

S-a rupt în şapte locuri firul de tort.

Cei ce-au rămas

chicotesc în urmă c-un pas,

înrămaţi în minuscul pervaz.

Iubirea-i ferecată, anostă, haină,

perechea mea sacră se piaptănă-n altă vitrină.

Doar orologiul prelins peste timp e de vină.

Haine de sărbătoare? Le-mbrac pe dinăuntru –

chilia mea şi scutul.

Ştiu tot ce se-ntâmplă cu lutul.

Un om de ştiinţă, zevzec temnicer,

îmi descoperi în inimă o fisură de cer

şi-o repară cu ghips. Of, prizonier în fier!

Ars poetica

Alunecasem în real

Şi mi-era frig.

Nici urmă de munte

Pe care să îl strig.

Liane asaltate de papagali,

Prea multe smârcuri,

Răsărit fără soare,

Deşert de târguri,

Zile cleioase,

Aer îndoit cu sirop,

Cenuşa căzută de pe oase,

Emisfere cu gând şchiop,

 

Sămânţa nu mai naşte

Tulpină deloc.

Nu venisem aici

Doar ca să mă joc.

Mi-am decupat din timp

o piele de lumină,

Să strălucesc când ning,

Să-mi fie secunda fină.

Fachir de cuvinte

Jumătate rostite,

Îmbrac toga sclaviei

Din vorbe rostuite.

Crezusem în real

Şi mi-era sete

De cerbul pictat

Pe boltă-n perete.

Când totul părea

Înecat şi târziu,

Am găsit un om-de-cuvânt

În regnul cel viu.

Zbor de pradă

În arborele genealogic al speciilor,

zborul păsării de pradă

durează mai mult                 

decât zâmbetul meu de copil…

La Ecuator şi pe meridianele sevei,

fierul plugului fără permis de conducere

ară mai adânc

decât sonetele verzi ale adolescenţei…

Pe bolta de licurici a galaxiei,

boabele asortate cu monotonia lanului

strălucesc mai intens

decât vatra domoală a păstăilor…

Înspre apele subterane ale memoriei,

picăturile ploii fără bilet de intrare

se rostogolesc mai convingător

decât valurile înţelepciunii…

În benzile desenate ale codului genetic,

pictogramele filmului interzis pentru minori               

sunt răstălmăcite mai des

decât afluenţii sufletului meu…

De unde ştii?

– Ferigile râd lângă rugul de mure.

  E mai cald în cetatea de pădure.

– De unde ştii?

– Le văd eu fericite,

  Nicicând învrăjbite.

  Speranţa-i în spori

  Roind ziduri de zori.

– Murele râd lângă firul de apă.

  E mai înalt rugul ce sapă.

– De unde ştii?

– Le văd eu sfioase,

  Tăind ramurile joase.

  Iubirea-i în bujori

  Oglindind icoane de nori.

– Alunele râd lângă stâna de gând.

  E mai drept drumul în tunel de pământ.

– De unde ştii?

– Le văd eu pereche,

  Şoptind aur în ureche.

  Înţelepciunea-i în lăstari

  Împletind drumurile mari.

– Potecile râd lângă şarpele de vânt.

  E mai uşor pasul spre chilia de sfânt.

– De unde ştii?

– Le văd eu plecate,

  Ghem de pietre răsfirate.

  Dumnezeu e-n suflare

  Netezind munţii din zare.

Lebăda neagră

Spui că n-ai dansat niciodată cu o lebădă…

Epoca de aur a deghizat balerinele

operei regale în gâşte sălbatice…

Fetele urâţele scriu tratate filosofice

din călimări de sare-amară…

Paravanul chinezesc din budoar

e pictat cu cocori aurii în veşnic zbor…

Mini-activistele au fost întotdeauna

râvnite de ciucurii claselor sociale…                  

Te-ai împiedicat de codul eticii,

de codul manierelor elegante,

de codul de bare,

de codul străzilor pavate î.e.n.,

de codul numeric personal…

Ai încurcat cifrele eternităţii,

nimerind doar cifrele impare,

iubirea de lignit,

ai despicat ce ai nuntit…

Ai făurit nobile sinteze ale timpului

trecut, prezent, viitor…

Ai lovit albul, te-ai lovit de negul negru,

Noroc că Dumnezeu era prin preajmă…!

Ţesătoarele atente la est au rupt firul

istoric şi l-au reînnodat ca la carte…

De ce ai ales ochiul calculatorului?

De ce n-ai plecat în fruntea stolului?

De ce ţi-ai ascuns biletul câştigător

într-un dicţionar?

De ce nu te-ai uitat circumspect

spre legendarul puf al gloriei?

De ce n-ai scris oda războiului de ţesut?

De ce n-ai scos în afara legii

carnavalul nisipurilor mişcătoare?

Până se dezmorţeşte sistemul binar,

până ochii vor râde doi,

până albi porumbei vor culege măslinul din noi,

până vom pune-n loc de livadă albine-n roi,

zboară, lebădă neagră, spre cifra eternităţii!

Cuiul

    ruginit

        al universului

             a căzut

                în cealaltă

                     eră

                        glaciară…

Acru-amară

Un cântec îşi alină singurătatea

La capătul curcubeului:

Franjurii cerului sfâşiat în patru,

Rana sfertului şchiopătând de-a latul,

Laşitatea leului după clipa de junglă,

Frica brizei zgâriată-ntr-o stâncă,

Praful sacului deşertat într-o doară,

Punctul de colb care trage să moară,

Negrul ideii în cumpănă de fum,

Scânteile buburuzei traversate de drum,

Verigile lanţului prăvălit din iubire,

Somnul cositorului din nefericire,

Paginile iluziei împletite în şase,

Gândul de ieri cu marginile roase,

Paiete de foc pe-o iubire de-o vară,

Mătasea din cer rămasă fără scară,

Chiotul drumului gata de plecare,

Cauciucul pasului oprit în parcare,

Statul în viaţă în veci într-o dungă,

Piersica vrăjită de larma din strungă,

Clopotele destinului furat într-o seară,

Rânjet de ciob blond ciupind o vioară,

Gura de jar mirosind a secară,

Dâra de cenuşă coborând acru-amară,

Mulţimea de ,,tu'', zarva lui ,,noi'',

Strigătul de luptă din ,,voi''…

Un curcubeu îşi alină singurătatea

La capătul cântecului…

Spre cristal

Mergem împreună spre cristal…

Tu treci pe coline fără spini,

adăpostit de arşiţa ochilor mei,

scăldat în gândul meu cel bun,

rotind căuşul vocalelor,

ocolind cratere de iubire,

orb la plânsul humei.

Eu trec peste munţii mei preferaţi,

soarele mă arde din priviri,

mă înţeapă încă raza de ieri,

sar coarda poeziei,

tai rădăcinile singurătăţii,

şterg punctele de suspensie.

Nu este nimic aranjat, nu avem

bilete sau rezervări la hotelul rozelor,

nu avem nici măcar o hartă

a trecutului şi a viitorului…

Prinde tu globul de cristal,

eu voi ajunge la o secundă

după expansiunea universului,

când floarea de lotus va fi

doar coaja unui ou de cristal…

Pe de-a cerul

Şi unul şi altul

Păcălim pe-alocuri harta,

Pe de-a dreapta,

Pe de-a gata,

Pe de-a gata,

Pe de-a soarta.

De n-ar fi sub coastă

Roata…

Şi unul şi altul

Ţesem pe-ndelete gerul

Pe de-a susul,

Pe de-a josul,

Pe de-a josul,

Pe de-a cerul.

De n-ar fi în gânduri

Fierul…

Şi unul şi altul

Mutăm ţărmul fericirii,

Pe de-a sudul,

Pe de-a latul,

Pe de-a latul,

Pe de-a-ntregul.

De n-ar fi pe lume

Negul…

Şi unul şi altul

Dăm vârtelniţei tot sporul,

Pe de-a totul,

Pe de-a faptul,

Pe de-a faptul,

Pe de-a rodul.

De n-ar fi pe haină

Nordul…

Pe jumătate     

Tu ai deschis o Himalaie-horă

să-mpărăţeşti o jumătate-vis,

cu zeii să încingi un brâu-pe-rouă,     

un cerc îţi bântuie somnu-n-ceară-prins,

o lume de n-ar-mai-fi fugară,

ne era lumină-lună-grâu-arcă-bis,

trecătorule-de-adânc, sub frunza-ne-nouă

vei merge ţinând dreapta pân-la-Cris.

Cu trac visam brâncoveneşti palate

şi culele din vis-promis,

înfruntarea lui mâine-fi-vor-de-toate

sub bolţi din prea-plin-nins,

aromele de peste-poate,

alunecarea-n ne-e-scris,

gutuia încrustată-n-sate

şi zurgălăi de vis-în-vis…

Mănuşă de fier

Doamne, mi-ai pus pe umeri

muntele de fier…

În galerii de epoci prea-nciudate,

mă sperie trădări din bătălii greu date

pe prag de secoli, în ciutură de ani,

n-aveam nici prieteni, nici duşmani,

şi-am scormonit în vânt

două rotiri cu Jupiter, mormânt

de Dac-Zalmox-Pandur

în gresie-mplântată tot mai sur,

în amfora cu grâne pentru pragul

de tot-mai-sus, m-a prins dragul

de tot şi toate, de mai-ieri şi azi,

n-aveam unde să cad, coroanele-s de brazi,

de struguri, fragi, afine şi alune

şi văile roş îmbumbite îmi prevesteau a bune,

iar mi-au ţâşnit lacrimi spre urechi,

de-a valma vin durerile-n perechi,

şi-am mers, opincile şi cicatricile-s obol,

nu m-am plecat destinului cu ochiul gol,

am bătut calea-monedă înmănuşată-n fier

cu chiote de n-am-să-pier, nu, n-am-să-pier,

şi am topit, în pas de dans, metalo-vrerea

chiar dac-amprenta ţipă în nervuri durerea…

Mi-ai pus pe umeri muntele de verb,

eu l-am schimbat în sol de cerb…

Mai este-un cuib de cuc pe brad în sus,

turna-voi apă-vie, ţi-arunc cheia şi… m-am dus…

Pământ de aer

Am făcut ocol de pământ                           

într-un an greu de lumină,

aripile-mi să le zvânt,

să mă despletesc de tină.

Şi-am legat bulgări de vânt

într-o viaţă mădălină,

înspre crengi de lut suflând

respirarea mea deplină.

Şi-am adus copii din gând

pentru-o gheară de felină,

răsădind câte-un vers blând

peste partea mea de vină.

Şi-am brodat din când în când

scoarţa inimii, divină,

sufletul să mi-l mai cânt

către bolta acvilină.

Am făcut ocol de pământ

şi-am pierdut ora sublimă

când doi brazi de lut din crâng

îşi luau zborul spre lumină…

Click to comment

Articole Populare