1. Regizorul privea nemulţumit şi mâhnit decorul scenei pe care voia s-o filmeze, era toată echipa de filmare acolo, tăcută, aşteptând să înceapă. Dar regizorul nu era gata, simţea că lipseşte ceva, nu înţelegea prea bine ce anume, dar tinereţea lui nu-i permitea să vadă în toate detaliile lupta şi mai ales urmările pe care războiul din filmul lui ar fi trebuit să le arate.

Avea de toate, tranşeele săpate şi apoi umplute cu apă şi noroiul  care trebuia să fie urât şi natural, avea figuranţii în uniformele murdărite de noroi şi pătate cu cerneala aceea roşie care părea cu adevărat sânge de toate felurile, adică şi proaspăt şi închegat, avea armele primite în custodie de la armată şi de la muzee, mai avea acele cadavre din material plastic şi în cele mai studiate poziţii cu putinţă, deopotrivă animale care fuseseră cândva cai şi oameni din care rămăseseră doar membre atârnând în mânecile unifomelor militare care nu conţineau acum nici un trup.  Aveau desigur tot felul de detalii care trebuiau să închege imaginea de câmp de luptă după luptă, actorii principali, ei erau vii, li se făceau ultimele retuşuri ale machiajelor, dar ştiau cu toţii că nu va ieşi scena pentru că regizorul cel tânăr nu învăţase încă a-şi ascunde emoţiile  şi ele se citeau clar pe faţa lui.

Urcară pe colina din apropiere ca să poată vedea mai bine, dar nemulţumirea nu dispăru, apoi tânărul regizor se aşeză în spatele aparatului de filmat, privi îndelung scena şi încercă să audă în minte sunetul potrivit cu lupta, la un loc acele împuşcături, vaiete şi urlete şi deasupra a toate muzica, desigur muzica, gravă şi sumbră, obsedantă, îşi imagină exploziile şi schijele sărind în toate părţile, chiar flăcările şi fumul, totul era aproape bine, dar nu aşa cum trebuia. Consilierul militar îi urmă paşii şi îi sugeră să se grăbească pentru că soldaţii erau obosiţi şi înfometaţi, iar frigul umed îi pătrunsese pe toţi. Dar el nu ştia cât de mult aşteptase regizorul zilele acestea de noiembrie, cu lumina lor gri-cenuşie şi ceaţa aşa de potrivită pentru scena lui.

– Nu merge, îi spuse consilierului, apoi ideea cea nouă îl surprinse cu simplitatea ei. Nu mai trăieşte, domnule, nici un veteran adevărat care a fost pe aici chiar în timpul războiului ?

Consilierul privi chipul tânăr şi obosit al regizorului şi se gândi că tinerii ăştia s-au învăţat cam prea bine să comande, dar înţelegea  că ar fi fost de folos un general bătrân. Ştia unul, poate singurul, dar astăzi era târziu şi frig, asta ar fi dăunat cu siguranţă fragilei sănătăţi a   veteranului.

– Vom încerca, domnule, dar astăzi nu este cu putinţă.

Regizorul plecă privirea sub ochii reci ai consilierului şi se gândi că toate fuseseră pregătite iar în zadar. Dar nemulţumirea dinainte rămăsese la fel de puternică şi îşi spuse în sinea lui că numai privind scena prin ochii aceluia care luptase cu adevărat va înţelege ce lipsea. Se mai gândi că soldaţii şi ofiţerii războiului trecut ar fi fost cu toţii acum mai bătrâni cu mai mulţi ani decât avea el. Ştia că fusese înţeles de consilierul lui militar şi se hotărî să aştepte.

2. Trecuseră câteva zile de când discutaseră. Consilierul nu mai înceta să se minuneze de memoria generalului, care îl primise cu multă bucurie în pacea şi liniştea bătrâneţii lui. Nu mai participa în nici un fel la viaţa publică. Avea peste optzeci de ani, iar la parada zilei naţionale îl scoteau cu tot fastul în lumina reflectoarelor, la tot felul de recepţii şi alte acţiuni obositoare în care nu vedea decât că ei, bătrânii războiului, rămâneau an de an din ce în ce mai puţini. Se înstrăinase de toate şi trăia în trecut, chinuit uneori de coşmare care îi dădeau palpitaţii puternice la trezire, dar uneori visa şi  cu ochii deschişi cum ar fi fost dacă nu pierdeau sau nu câştigau o anumită bătălie, atunci, în acele zile ale morţii trezite pentru a-şi lua prada bogată. Mai visa uneori şi un veac de lungă pace şi asta i se părea din cale afară de straniu, pentru că atunci cariera lui de care fusese aşa de mândru i se părea inutilă şi chiar se întreba uneori ce altă carieră ar fi putut alege. Se vedea doctor faimos prin operaţiile de mare fineţe în chirurgie, sau profesor la vreo catedră universitară, poate chiar regizor ori actor, era doar un bărbat frumos şi plin de viaţă, nu ? Dar nu se putea linişti cu visele lui de bătrân chinuit de reumatisme, ştia că va trebui să dea cândva piept cu inamicul cel mai de temut care poate exista, adică chiar cu el însuşi, dar amâna cu bună ştiinţă acel moment în care va fi să fie întrebat pentru ce a dus mii de oameni la moarte, în numele cărei puteri el şi numai el decisese numărul zilelelor fiecăruia…

Toate acum i se păreau ciudat de clare şi simţea aproape atigerea somnului celui adânc şi veşnic, fără grabă şi ca o necesitate aproape, simţea răsunând în pieptul lui, odinioară atât de mândru (mai cu seamă în uniforma lui strălucitoare) şi ajuns acum uscat şi plăpând, simţea emoţia cea mare pe care o simţise atunci când văzuse prima oară un soldat murind foarte aproape de el. Îi murdărise faţa şi mâinile cu sângele amestecat cu cheaguri scuipate în agonie, cu noroiul acela lipicios pe care îl mai simţea uneori pe palme, parcă totul s-ar fi petrecut chiar atunci.

Era stranie această nouă şi neaşteptată percepţie a timpului în mintea lui, ştia că zilele sunt egale şi trec la fel, dar ar fi avut nevoie de un strop de acţiune care să-l facă a nu mai simţi prin acele crâmpeie de timp ciudat câte văduve şi orfani şi câtă distrugere adusese războiul. I se părea acum că nu fusese el acela, că altcineva fusese general, că onoarea era doar o vorbă goală şi că patriotismul lui se estompa încet, încet, odată cu zilele şi nopţile lui bătrâne. Înţelegea abia acum că moartea nu are patrie şi că durerile nu au cetăţenie ori grade. Atunci uneori plângea tăcut şi fără lacrimile care poate l-ar fi liniştit.

Îl primi pe consilier cu o bucurie pe care şi-o pusese pe faţă ca pe o mască.

3. Consilierul era un om foarte închis în el însuşi, vorbea de obicei foarte puţin şi atunci spunea numai strictul necesar, astfel încât nu părea decât să-şi facă meseria şi atât. Lăsa în preajma lui o umbră ciudată de mister nedesluşit şi de aceea interlocutorii intrau în felul lui ciudat de a comunica, chiar evitându-l. Nu plăcea nimănui şi el ştia asta, dar avea o reputaţie de profesionist care avea probabil preţul ei.

Generalul, deşi părea vesel, nu scăpă din vedere aspectul rece al consilierului şi se gândi că arată ca un cioclu. Dar când auzi motivul vizitei din puţinele cuvinte spuse de consilier deveni foarte vioi şi îşi îngădui chiar a glumi, fără a aduce însă pe faţa rece a celuilalt nici măcar o umbră de zâmbet. Consilierul ştia bine a citi feţele oamenilor şi înţelese masca purtată prea vizibil de general, dar nu arătă aceasta. Un aer rece îi pătrunse generalului prin făptură şi aproape că se temu de moarte, el, generalul uitat de toţi aproape învăţase asta acum, la bătrâneţe, însă acum avea ocazia să devină util măcar la realizarea filmului acestui tânăr regizor.

Consilierul îi spuse despre locul filmării şi generalul fu surprins să afle că era chiar locul unde avusese cu adevărat loc lupta la care luase parte cu mulţi ani în urmă, ba chiar că şi tânărul regizor îşi aşezase tabăra de filmare pe aceeaşi colină de pe care el comandase atacurile atent gândite şi pe care le condusese spre victorie. Era din nou emoţionat şi un elan parcă nou îl cuprinse. Stabiliră de comun acord detaliile pentru deplasarea la locul luptei filmate şi se despărţiră la fel de protocolar şi rece.

Ciudat om şi consilierul ăsta, se gândi generalul, parcă ar fi un prevestitor pentru ceva rău. Dar ceea ce avea să facă a doua zi, toate cele pe care le va spune, sfaturile, mai ales sfaturile pentru tinerii ăştia care cunoşteau războaiele doar din filme îl preocupară toată seara, astfel încât adormi liniştit.

4. “Nimic. Nimic. Nimic.” Asta era tot ce îi rămăsese după somnul nopţii, ca amintire ciudată a unui vis. Rămase gânditor în pat şi parcă în clipele acelea îşi revăzu toată viaţa cu alţi ochi, simţea că parcă altcineva îi vorbise, ceva sau cineva de care nu-şi putea aminti bine, clar, dar cuvântul acela repetat de trei ori trebuia să însemne ceva.

Îşi aminti brusc de părinţii lui. De mama cea severă şi nu foarte afectuoasă cu el şi fraţii lui, i se păru chiar că semăna un pic cu acel consilier venit ieri, de tatăl lui, avocat celebru al celuilalt secol, sever şi impozant şi el ca şi mama. Simţi abia acum că era ceva lipsă între el şi părinţii lui şi înţelese cu o tristeţe adâncă un lucru simplu, anume acela că nu se simţise niciodată iubit de părinţi, iar atunci, în anii copilăriei, asta îl făcea inconştient să fie nervos şi violent uneori, era născut în zodia berbecului, tatăl lui îi spunea uneori “colţosul”, pentru că avea un limbaj dur şi tăios asemenea unei săbii, iar ochii îi luceau răutăcios atunci, în furiile lui de copil. Priveau zâmbind părinţii la acest nărăvaş, dar erau mândri de el şi spuneau că va deveni sigur o persoană puternică şi asta îi mulţumea. Crescând, deveni un băiat frumos cu ochii albastru adânc, cu o piele albă şi un păr foarte negru, era ca un model pentru un pictor, care cuceri inimile fetelor cu multă uşurinţă, mai ales în uniformă. Impulsiv şi înflăcărat, nu se dădea înapoi de la nici o întrecere şi izbutea mai mereu să iasă învingător, la şcoala de ofiţeri i se simţea forţa în preajmă, mai ales că tinerii de acolo nu erau chiar toţi potriviţi pentru cariera armelor, mai erau încă timizi şi având nostalgia căminului din care plecaseră uneori din pricină că părinţii lor ţineau morţiş să îi vadă în uniforma frumoasă de locotenent. Îl mai simţeau uneori a fi foarte puternic chiar şi caii, îl evitau şi nechezau în preajma lui, dar el călărea cu o măiestrie rar întâlnită, îşi domina calul cu aşa mare putere că acesta devenea sclavul numai al capriciilor lui de scamator în şa, iar asta plăcea foarte ofiţerilor profesori. Da, simţise mereu pe cei mai slabi decât el, caii şi timizii, acei papă-lapte pe care îi lua în râs de câte ori putea.

“Nimic. Nimic. Nimic.” Oare ce va fi însemnând asta ?…

Apoi îşi mai aminti de orgoliul care îl călăuzea în preajma femeilor, altă pradă uşoară  pe care o aduna ca un colecţionar de izbânzi. Era sălbatic şi asta le plăcea enorm femeilor. Au fost apoi şi luptele lui personale duse împotriva rivalilor pe scara ierarhiei lor militare, lupte care cereau multă agerime a minţii şi mult spirit de observaţie asupra caracterelor, dar izbândise şi aici. Ani buni trecură cu exerciţii militare deosebit de grele, apoi instrui şi el cadeţi şi tineri aspiranţi, cu o duritate de care el de altfel nu avusese parte. Îi plăcea mai cu seamă să îi împartă în detaşamente separate şi să îi pună să lupte unii împotriva altora, asta îl amuza teribil şi înţelesese atunci cât de multă nevoie are fiinţa umană de a fi condusă, cât de puţini erau cei cu voinţă proprie şi cu libertate interioară, aceia care cu adevărat puteau alege şi care i se păreau lui a fi cei mai tari. Pe ei îi vroia, lor trebuia să le vâre în creier, adânc, cât mai adânc cu putinţă, spiritul regulamentului strict şi disciplina cea ascultată orbeşte. Orbeşte, ăsta era cuvântul, anume parcă voind a arăta orbirea pe care tocmai el, maestrul lor militar, prin puterea lui, trebuia să le-o producă.  Toată viaţa lui şi-o dedicase instruirii, deşi avusese o lungă întrerupere în anii războiului. Dar războiul acela a fost şi războiul lui, al desăvârşirii lui ca militar, acolo cunoscuse adevărata glorie, iar anii de după război au fost dulci ca mierea prin laurii pe care îi culese. O continuă petrecere şi relatări ale luptelor care prin repovestire şi retrăire deveneau de fiecare dată mai bogate în detalii, uneori chiar închipuite, nimeni nu îşi dădea seama de asta, cu cât treceau anii, cu atât gloria creştea, astfel că ajunse general mare, cu o uniformă frumoasă şi distinsă pe trupul lui atletic, cu pieptul plin de decoraţii care de care mai aurite şi strălucitoare.

“Nimic. Nimic. Nimic”.

Din nou, încă în pat, îşi aminti cuvântul acesta întreit rămas de după vis, nedesluşit. Se ridică din pat, halatul şi cafeaua îl aşteptau, dar el era încă gânditor, privi îndelung pe fereastră şi văzu copacii goi şi frunzele toamnei în bruma nopţii, cenuşii şi umede, reci şi asemănându-se cu descompunerea aşa cum şi-a imaginat-o mereu.

Berbecul în toamnă, se gândi, în alt timp al soarelui său primăvăratic, opus cu exact o jumătate de an, parcă al morţii naturii renăscute primăvara trecută. Iar între ele vara cea roditoare şi caldă, la fel cu viaţa mea, se mai gândi. Forţa de atunci este slăbiciunea de acum, aşa simţi. Hrana mea nu a fost soarele, ci vieţile altora, iar drogul meu a fost puterea asupra lor în orice chip. Aşa…

Efectul înviorător al cafelei se făcu simţit şi gândurile i se risipiră. Ce importanţă mai aveau toate astea acum ? Urma o zi mai agitată, pentru acel tânăr regizor şi acel film al războiului pe care numai el, generalul,  îl stăpânise.

5. Maşina parcă în faţa vilei generalului exact la ora opt, din ea coborîră consilierul şi tânărul regizor, urcară scările, sus, pe palier îi aştepta generalul. Era încă impunător şi îmbrăcase uniforma lui de gală, se străduia şi aproape reuşea să îşi ţină umerii drepţi, în acea poziţie mândră studiată de atâtea ori în oglindă, piciorul drept puţin înainte şi lucitoarele lui cizme, apoi privirea lui de sus asupra celor doi urcând.

Pare aproape ridicol, se gândi regizorul cel tânăr, dar o atracţie fascinantă îl ducea cu nerăbdare către acest ultim general în viaţă care trăise războiul în chiar locul lui de filmare. Generalul simţi pe acest tânăr la început ca fiind slab, dar apoi i se păru că se înşeală, avea ceva deosebit puştiul cu cincizeci de ani mai tânăr. Aproape două generaţii, se gândi generalul în timp ce ei urcau scara, dacă s-o fi schimbat cu adevărat ceva ? Se nelinişti puţin, dar zărind admiraţia stăpânită din ochii albaştri ai tânărului îşi redobândi siguranţa. Le ură bun venit solemn şi milităreşte, apoi intrară în cabinetul lui de studiu, acolo, pe terenul lui strategic de discuţie.

– Filmul meu trebuie să fie un război viu, domnule general, spuse tânărul, aşa cum sigur a fost şi războiul dumneavoastră în anii aceia.

Generalul îl privi surprins.

– Nu ştii ce spui, tinere, răspunse, războiul este întotdeauna mort.

Ascultându-se vorbind, generalul înţelese acea frază citită undeva cum că adevărul îl afli întâi spunându-l altuia şi aproape se simţi iritat de ceea ce spusese.

– Hai să mergem acolo, spuse grăbit, îndreptându-se spre uşă cu paşi mari.

6.  Automobilul trecu iute prin centrul oraşului pe care generalul îl cunoştea ca fiind casa lui de-o viaţă. Fusese bombardat crunt în anii de război, el îl apărase aşa cum apărase toată ţara, învinsese, dar reconstrucţia cea îndelungată care a urmat nu-l interesase nicidecum.

Autostrada pe care intraseră urca pe o pantă lină, iar mersul regulat al motorului şi tăcerea dintre cei trei îl moleşiră pe general. Se simţea o încordare pe care generalul ar fi dorit să şi-o explice, dar tocmai cauza ei nu o pricepea, era fie consilierul ăsta ca de ceară şi semănând cu un cioclu, fie tânărul regizor, un puşti nebun care îşi dorea un război viu, auzi la el, război viu ! O somnolenţă pe care nu şi-o cunoştea îl cuprinse, deşi  tocmai în clipele de tensiune mintea lui era sclipitoare ca briciul, însă acum simţea cu claritate doar că este bătrân.

Ajunseră  în locul de filmare. Coborând, recunoscu relieful, poziţia câmpiei dintre dealuri, dar la marginea autostrăzii inima începu să-i bată nebuneşte. Se opri respirând rar, sprijinindu-se de parapet, se vedea că îi este puţin rău şi se opriră şi ceilalţi.

Aici, acum, ei mă vor pune să joc rolul trăit cândva de mine, se gândi, ar vrea să vadă totul prin ochii mei de atunci, dar ştiu acum şi eu – şi ştiu şi ei – că ochii mei astăzi văd altfel. Se simţi iar stăpânit de emoţia visului neamintit de dimineaţă.

“Nimic. Nimic. Nimic.”

Mai înaintară câteva zeci de metri în tăcere, încet, consilierul ar fi vrut să-l ajute ţinându-l de braţ, dar îl îndepărtă nervos şi asta îl obosi mai mult decât s-ar fi aşteptat. Simţi în aer miros de explozii şi emoţia îi crescu. Privi, oprindu-se, acel loc decorat cu propriile lui amintiri, era departe de realitate şi înţelese dintr-o dată că acest război era mort pentru că lipseau morţii, da, morţii şi mai ales Moartea. Războiul lui fusese viu, da, avea dreptate puştiul. Aici totul era iluzie.

– Nimic nu merge în filmul dumitale, tinere, nu-i aşa ? îl întrebă pe tânăr.

Regizorul cel tânăr nu înţelese întrebarea, deşi simţise de mult că era ceva în neregulă pe platoul lui, cu toată străduinţa tuturor de a nu neglija nici un detaliu.  Privi tăcut chipul generalului, aşteptând o lămurire, dar se  trezi uimit de paloarea de pe chipul bătrânului.

Parcă ar sta să moară, se gândi neliniştit.

Generalul privi în gol înaintea lui, ştia că emoţia asta îi va fi fatală, era o chestiune de secunde, apoi ştiu sigur ceea ce nu era în regulă acolo, dar o gheară dureroasă îi strânse inima şi căzu moale în braţele tânărului. Ochii cei albastru-închis ai generalului rămaseră cu privirea fixată în ochii cei albaştri ai tânărului.

Ce am făcut, Doamne…?

A fost ultimul lui gând.

7. Generalul a fost desigur înmormântat cu onorurile militare cuvenite.

Filmul tânărului regizor a avut desigur un succes răsunător.

Consilierul militar îşi continuă desigur cariera lui de profesionist.

Pe câmpul acela de luptă se amestecă desigur laolaltă oase şi morţi din  material plastic.

La locul luptei şi al filmărilor a fost desigur înălţat vreun monument.

“Nimic. Nimic. Nimic.”

(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)