Rezonante

Influentare politica in contextul electoral

Posted on

Campania prezidenţială 2009

 

            Pe 22 noiembrie a.c., electoratul românesc şi-a exprimat votul[1]. O prezenţă bună, de 54,09% dintre cetăţenii cu drept de vot, dacă privim statisticile manifestărilor electorale din ultimii ani. Motivul?

            Intrarea în competiţia electorală şi a unor prezidenţiabili diferiţi decât cei de până acum, figuri proaspete, credibile, fără trecut comunist, cu mesaje adaptate contextului actual românesc, calităţi suficiente să influenţeze votanţii neinteresaţi sau pe cei dezamăgiţi de actul electoral şi, nu în ultimul rând, pe cei nehotărâţi. Prin urmare, vorbim de un vot dat pe simpatii.

            Ca fenomen de comunicare, influenţarea politică este analizabilă din multiple unghiuri: canale, limbaj, relaţia medium-mesaj, receptare etc. Ceea ce ne interesează de fapt este reliefarea acelor aspecte care particularizează acest gen de comunicare.

            În opinia noastră, printre multiplele funcţii ale comunicării un rol aparte în contextul electoral îl reprezintă funcţia publicitară, ea vizând efectele de atragere a capitalului de imagine al candidatului. Bolliac considera că ,,sufletul unui guvern (nn. – unei campanii electorale) reprezentativ este publicitatea”[2]. Vorbeşte de acea conştientizare a rolului comunicării publicitare şi a necesităţii existenţei unui spaţiu public implicând libertatea de expresie.

            Dacă vom analiza semiologic mesajul politic din perspectiva publicitară vom observa că nu este pe deplin relevant. Accentul se îndreaptă în special asupra semnificaţiilor intenţionale ale mesajului politic, făcându-se abstracţie de contextul în care se desfăşoară comunicarea. Ne simţim îndreptăţiţi să subliniem că acest tip de analiză rămâne incomplet datorită faptului că, prin excelenţă, comunicarea electorală este o comunicare contextuală. 

            De asemenea, un alt element edificator îl reprezintă receptorul mesajului politic (în acest caz, alegătorul), care nu doar îl decodifică, dar îi instituie şi propriile lui semnificaţii. Analizele semiologice ale mesajului politic evidenţiază rolul imaginii actorului politic. Desigur, nu toţi candidaţii la preşedinţie s-au bucurat de o vizibilitate apreciabilă pentru ca electoratul să-i poată evalua obiectiv şi să acţioneze în consecinţă, de aceea diversitatea competitorilor este, în acest caz, puţin sau deloc relevantă.  În cele din urmă, au contat doar primii candidaţi, cotaţi cu şanse reale încă din perioada precampaniei electorale: Crin Antonescu, Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Sorin Oprescu, acesta din urmă fiind candidat independent, declarat antisistem. Aparatul politic din spatele fiecărui candidat s-a reflectat – în cele din urmă – asupra rezultatelor electorale. Ca atare, fără o formaţiune politică reprezentativă la nivelul întregii ţări – cu un capital financiar susţinut de diverşi oameni de afaceri, aşa-numiţii „moguli”, (amintim aici nume foarte vehiculate în această campanie ca: Dinu Patriciu susţinătorul lui Crin Antonescu, Viorel Hrebenciuc şi Dan Vociulescu suţinătorii lui Mircea Geoană, fraţii Păunescu susţinătorii lui Băsescu etc.) – care să-şi susţină candidatul, şansele legitimării acestuia scad direct proporţional cu forţa partidului pe care-l reprezintă.

            Edificatoare în acest sens este şi analiza lui R. Lindekers[3] asupra discursului propagandistic, privind producerea semnificaţiei persuasive pentru asimilarea unor conţinuturi iniţiale asemantice. Concret, acolo unde nu există perspectiva unui consens, dar grupul în cauză are totuşi nevoie de acţiune colectivă, intervine rolul influenţării politice. Este vorba în esenţă de trei mijloace optime de atingere a scopului propus, obţinerea legitimităţii: persuasiunea, negocierea şi, am spune noi, un mecanism de decantare a unei decizii finale.

            În viziunea lui Miller persuasiunea este o „modalitate de a încerca să-i convingi pe oponenţi de meritele punctului tău de vedere, prin argumente bune sau proaste”[4]. Instrumentul ei este discursul retoric, cel mai caracteristic dintre evenimentele politice. Astfel, candidaţii folosesc acest mijloc de influenţare pe post de ancoră, „ceva în care se crede deja, o valoare, un standard de comportament, o atitudine constând dintr-o reacţie pregătită de o idee, ori indusă de rezonanţa faţă de comportamentele de succes, sau modelele de comportament”[5]. Iată care sunt efectele persuasive obţinute în urma persuadării:

                      efectul de bunăvoinţă, care este rezultatul avansării de concesii considerate ca normale, suficiente pentru o situaţie dată;

            În analiza Departamentului de Stat se arată care este preţul pentru care Biserica Ortodoxă Română acceptă ca politicienii să utilizeze biserica drept vehicul electoral. Puţini politicieni susţin măsuri legislative care ar nemulţumi BOR. (…) Partidele şi politicienii s-au grăbit să facă legi care favorizează Biserica Ortodoxă. Unii critici au acuzat că acest lucru a fost făcut pentru a câştiga bunăvoinţa Bisericii în timpul perioadei electorale“. Amintim aici propunerea legislativă a PNL prin care mănăstirilor ar fi urmat să li se restituie pădurile obţinute în perioada interbelică sau propunerea PSD de creştere a salariilor clericilor şi ca membrii ai clerului să nu fie investigaţi pentru o posibilă colaborare cu fosta Securitate.

           efectul de competenţă, care se obţine prin exprimarea fermă, sobră, inteligibilă a faptelor, situaţiilor, probelor, se bazează pe credibilitate;

            În dezbaterea din 14 noiembrie a.c. de la Cluj-Napoca, care i-a adus în prim plan pe Crin Antonescu, candidatul PNL şi Traian Băsescu, candidatul PD-L, acesta din urmă a accentuat ideea de competenţă asupra viziunii sale despre educaţie:Educaţie trebuie să se axeze pe mai multe coordonate. Trebuie să se treacă de la o educaţie bazată pe memorarea datelor la o educaţie pe competenţe. Funcţie de stadiul de pregătire se fixează doua niveluri: de bază şi avansat. Printre competenţele pe care un elev trebuie să le dobândească se află opt recunoscute la nivel european, printre care competenţa în limba română şi maternă, în limbi străine, în matematică şi ştiinţe tehnologice, competenţa de a învăţa”.

           efectul de îndoială este cel care are la bază destabilizarea argumentaţiei celuilalt prin tehnici cum sunt: controversa, capcana principială sau morală.

            Amintim debutul acestei campanii prezidenţiale, vineri, 23 noiembrie a.c., cu publicarea unei stenograme a unei discuţii din 2005 a lui Omar Hayssam, fost membru PSD cu generalul Constantin Degeratu, în care sirianul spunea că şeful statului i-a promis libertatea dacă cei trei ziarişti români răpiţi în Irak vor fi eliberaţi. Este, în fapt, pusă la îndoială înlăturarea presiunii politice asupra Justiţiei.

            Iată reacţia lui Traian Băsescu: “Am văzut într-un ziar de astăzi şi preluat de unele televiziuni un dialog între un responsabil de securitatea naţională la Preşedinţie şi un domn care era arestat în vederea întocmirii dosarului penal, în care a şi fost condamnat. Sigur că astfel de documente pot să plece din instituţiile statului, dar ce este jenant este că se folosesc spusele unui infractor împotriva preşedintelui României, a unui infractor care a minţit pe români multă vreme. Se folosesc spusele unuia care mergea în avion cu preşedintele Ion Iliescu şi care niciodată nu a fost în avionul cu care a circulat preşedintele Traian Băsescu. Ştiţi, alături de Omar Hayssam, de Fatih Taher, era clientela PSD. Se folosesc vorbele unui membru PSD împotriva preşedintelui României. Este un tip de campanie murdară”.

           efectul dialectic este rezultanta situării pe poziţia contrară şi căutarea incoerenţei, incompatibilităţii, opoziţiei. Cere spirit vioi, temperament, replici spontane;

În aceeaşi dezbatere, din 14 noiembrie de la Cluj-Napoca, Crin Antonescu vs. Traian Băsescu s-a distanţat printr-un discurs bazat pe raţionament, dialectică, soluţii viabile, posibil de realizat în timp mediu şi scurt. Amintim un fragment discursiv:

“Dacă e vorba de economii bugetare, iată, avem de-a face într-adevăr cu o economie estimată undeva, ştiu şi eu, spre 8, 10, 12 milioane de euro pe an, ceea ce înseamnă ceva. Ar fi bine să ne gândim atunci când, de pildă, alocăm bani la Ministerul Turismului de zece ori mai mult decât această economie, într-un an, respectiv 2009, sau când suplimentaţi bugetul Preşedinţiei, tot în acest an de criză”…

           efectul de repetiţie şi insistenţă este cel care angajează memoria dând certitudine discursului, evidenţiază voinţa, polarizează atenţia;

            Discursul electoral a candidatului independent Sorin Oprescu s-a remarcat prin accentele repetitive ale sintagmei “România mea”. Amintim câteva fragmente discursive:

În România mea, fiecare cetăţean este protejat de lege şi îşi poate împlini propriile visuri.  (…) În România mea, statul cheltuie banii în mod transparent şi nu uită nicio clipă că aceştia sunt banii voştri. (…) În România mea, niciun cetăţean nu este ignorat, furat sau batjocorit. (…) În România mea, banii publici ajung acolo unde trebuie: spitale, şcoli, drumuri şi nu în buzunarele unora sau altora. În România mea, politica nu este dominată de ură. În România mea, puterea adevărată este a cetăţeanului obişnuit, a comunităţii.  (…) În România mea, nimeni nu are dreptul să-i umilească pe românii care îşi cer drepturile câştigate cinstit prin muncă, fiindcă statul le este dator lor. Şi nu invers! În România mea, nu ajungi la putere ca să te răzbuni şi ca să te îmbogăţeşti. În România mea, toţi suntem egali în faţa legii, iar justiţia e independentă. (…) În România noastră statul funcţionează în aşa fel încît să-i fie bine chiar şi celui mai amărât cetăţean. [6]

                      efectul emoţional se bazează pe afectivitate, pe sensibilitatea interlocutorilor, pe obţinerea prin contagiune a asentimentului;

            Amintim un fragment discursiv din discursul lui Crin Antonescu, 1 noiembrie a.c. la Târgu Mureş:

“Eu nu părăsesc România, vă rog să nu părăsiţi România, dar vă rog să înţelegeţi că cine, din lehamite, de frică sau din lene, nu vine să îşi dea votul înseamnă că părăseşte România. Fără dumneavoastră, România rămâne pe mâna celor care cred că trebuie să ne considerăm urmaşi ai lui Traian Băsescu”.

                      efectul de elogiere operează cu lauda.

            La începutul campaniei, la un miting electoral al prezidenţiabilului social-democrat Mircea Geoană – organizat în Sala Sporturilor din Ploieşti – cu participarea preşedintelui de onoare al PSD, Ion Iiescu, aducea acestuia din urmă vădite elogii. Amintim un fragment discursiv:

            „Sunt profund emoţionat şi mişcat de gesturile de prietenie şi solidaritate ireproşabilă pe care domnul preşedinte Ion Iliescu le-a făcut în ultima perioadă la adresa mea”.

            În ce priveşte negocierea, acelaşi Miller afirmă că ea „presupune disponibilitatea de a veni în întâmpinarea unora dintre cererile oponenţilor, spre a obţine din partea lor concesii în legătură cu altele”[7]. Negocierea, cum afirmă şi D. Voiculescu, are drept obiectiv principal „realizarea unui acord de voinţă, a unui consens”[8].

            De multe ori persuasiunea şi negocierea sunt îndeletniciri echivoce şi dubioase, care nu se dau în lături de la înşelarea oponenţilor şi sacrificarea unor principii de dragul avantajului politic. Desigur, cei doi termeni sunt analizaţi ca forme de comunicare care induc prin argumentare şi insistenţă o anumită poziţie mentală, ce atrage după sine câştigarea legitimităţii puterii, făcând apel fie la raţiunea, fie la sentimentele electoratului.

            Urmează luarea unei decizii. Forma pe care o îmbracă adoptarea deciziilor poate merge de la mecanisme instituţionalizate, cum este sufragiul democratic, la o extremă, până la o formulare total neinstituţionalizată a deciziei, la cealaltă extremă. Ceea ce politica exclude însă este rezolvarea dezacordurilor prin simpla folosire a forţei.

            Remarcăm că publicitatea politică nu are un teritoriu propriu, nici finalitate obiectivă, ea joacă mai de grabă rolul de mijloc de influenţare în crearea de opinii favorabile la adresa unui lider politic. În această viziune publicitatea politică construieşte un model electoral cât mai spectacular, de aceea, pentru a o judeca obiectiv, trebuie să-i aplicăm categoriile mitului care ne ajută să depăşim dilema cu privire la veridicitatea discursivă. Eficienţa publicităţii politice provine din faptul că ea face din evenimentul electoral un spectacol care devine un moment real al vieţii cotidiene prin stabilirea unui acord între votul dat de electorat şi discursul politic.

            În general, perspectiva comunicării publicitare rămâne limitată, în ciuda faptului că aduce multe avantaje imagologice. Dincolo de argumentele pro sau contra, publicitatea politică este un fenomen omniprezent al scenei politice contemporane, reclamat chiar de valorile societăţii contemporane (numită de J. Baudrillad[9] societate a consumaţiei): joc, simplitate, umor etc. – valori care au acţionat ca aşteptări pentru status-rolul politicii.

            Conchidem că publicitatea electorală se dovedeşte a fi în cele din urmă o comunicare persuasivă, care face apel adesea şi la negociere în sprijinul luării unei decizii în favoarea unui actor politic.

Amintim, în acest context, Documentul semnat în data de 25 noiembrie 2009, între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat, două formaţiuni politice opuse din punct de vedere doctrinar, dar care au cel puţin un scop comun, acela de înlăturare a actualului preşedinte. Aces document conţine setul de principii negociat de cele două partide, în vederea guvernării României de după 6 decembrie, în cazul în care Mircea Geoană va fi legitimat. Acesta are nevoie atât de voturile electorilor de stânga, cât şi de voturile celor de dreapta.

 


[1] La scrutinul pentru alegerea preşedintelui României, desfăşurat duminică, 22 noiembrie, s-au prezentat la vot 54,32% dintre alegătorii cu drept de vot. Traian Băsescu: 32,44%, Mircea Geoană: 31,15%, Crin Antonescu: 20,02%, Corneliu Vadim Tudor: 5,52%, Kelemen Hunor: 3,83%, Sorin Oprescu: 3,18%, George Becali: 1,91%,  Remus Cernea: 0,62%, Constantin Rotaru: 0,45%, Eduard Manole: 0,35%, Ovidiu Iane: 0,23%, Constantin Ninel Potârcă: 0,21%

[2] Cezar Bolliac (1813-1881), gazetar, poet, traducător, arheolog şi numismat, publicist şi militant unionist. A fondat şi condus publicaţiile Buciumul (1862-1864), Trompeta Carpaţilor (1865-1877), Espatriatul (1849), Curiosul. Jurnal de literatură, industrie, agricultură şi noutăţi (1836) etc.. (apud. CRAIA, Sultana, Comunicare şi spaţiu public la români, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 134)

[3] LINDEKERS, R., Semiotica discursului publicitar, în Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, pp. 267-286

[4] MILLER, David, Enciclopedia BLACKWELL a gândirii politice, Ed. Humanitas, 2006, trad. rom. de Drăgan Stoianovici, pp. 575-576

[5] PETCU, Marioara, Retorică juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 47

[6] Discursul de lansare a candidatului Sorin Oprescu, 5 oct. 2009

[7] MILLER, David, op. cit., pp. 575-576

[8] VOICULESCU, Dan, Negocierea – formă de comunicare în relaţiile interumane, ediţia a II-a, Ed. Intact, Bucureşti, 1997, p. 33

[9] BAUDRILLAD, Jean, La société de consommation, Denoel, Paris, 1970

 

 

Click to comment

Articole Populare