Rezonante

Ce inseamna “A trai bine?”

Posted on

Ce înseamnă, de fapt, a “trăi bine”, şi de ce înainte de a “trăi bine” este obligatoriu de a “trăi rău”?

Toate guvernele care s-au perindat, pe la putere, şi-au stabilit o serie de obiective, a căror finalitate, o constituie o viaţă mai bună, pentru toţi cetăţenii ţării. Sloganul lansat de alianţa D.A. în campania electorală – slogan cu care, de altfel, şi-a convins electoratul să-i acorde încrederea – a fost “Să trăiţi bine!” Dar ce înseamnă, de fapt, a “trăi bine”, şi de ce înainte de a “trăi bine” este obligatoriu de a “trăi rău”? La aceste întrebări, a avut amabilitatea să răspundă, prin prisma filosofului, conferenţiarul doctor Alexander Baumgarten, de la Universitatea Babeş-Bolyai.

“Să trăiţi bine”, problemă fundamentală a României
 
    “Una dintre problemele fundamentale, ale României actuale, este tocmai acest “trai bun”. Ce înseamnă a trăi bine? Aceasta este, deşi poate puţină lume o cunoaşte, o distincţie aristotelică. Ea provine din tratatul “Politica”, în care Aristotel spune: “Trebuie să deosebim între viaţă şi viaţa cea bună, între trai şi traiul bun. Trebuie să deosebim între a trăi şi a trăi bine. Ce vrea să spună Aristotel cu această deosebire? El crede că această chestiune este forma fundamentală, prin care omul poate vieţui cu adevărat, în chip politic, într-o cetate, în comunitatea celorlalţi. Cu ce se deosebeşte viaţa, de viaţa cea bună? Întâi de toate, viaţa înseamnă supravieţuire, înseamnă asumarea lucrurilor din perspectva cărora te-ai născut şi care te-au decis: patria, părinţii, destinul pe care ţi-l fixează ceilalţi, dimensiunile tale corporale, isteţimea, prostia, toate lucrurile cu care am venit pe pământ şi pe care – cel mai adesea – nu le putem corecta, făcându-ne doar iluzia că le vom corecta. A trăi bine, înseamnă a şti să depăşeşti toate aceste date ale naturii.”
 

“Depăşirea rudeniei”, condiţie a “traiului bun”

 
    “Pentru Aristotel, depăşirea efectivă a naturii, înseamnă – întâi de toate – depăşirea rudeniei. Adică ieşirea din acel spaţiu pe care ţi l-a fixat codul tău genetic, în  încercarea de a-ţi stabili propriul drum spre virtute, spre valori, spre spaţiul tău privat pe care ţi l-ai obţinut reflectând asupra vieţii tale personale. Societatea românească, însă, nu ne recamandă acest lucru, nu ni-l face permisibil, nu ne învaţă să ni-l asumăm şi, atunci, viaţa bună – faptul de a trăi bine – nu este unul un lucru uşor de realizat. Aristotel crede că putem să trăim bine, doar înlocuindu-ne rudele cu prietenii. Faptul acesta, nu înseamnă a fugi de acasă, ci înseamnă a fugi dintr-un <acasă interior >, adică a fugi dintre prejudecăţi, înseamnă a fugi din locul în care asculţi fără să gândeşti ceea ce asculţi. Mai mult – din punct de vedere politic – înseamnă faptul de a înlocui relaţiile personale, relaţiile bazate pe rudenie, pe nepotism, pe obişnuinţă, pe “lasă-mă să te las”, relaţiile bazate pe “se rezolvă”, cu nişte relaţii care nu au decât un simplu conţinut oficial. La noi, acest lucru este foarte greu de depăşit, pentru că ţine de instinctul nostru natural de a ne coaliza în raporturi de rudenie, de nepotisme, în raporturi în care prejudecata guvernează. A trăi bine, înseamnă a ieşi din toate aceste spaţii”, a concluzionat profesorul.

Organismele internaţionale, guvernanţii şi individul

    În viziunea filosofului, “Problema traiului bun cuprinde trei termeni. Unul dintre ei este implicaţia organismelor internaţionale, în dirijarea vieţii politice şi sociale româneşti. Celălalt este aportul pe care guvernanţii şi-l aduc, cu inteligenţă lor, cu capacitatea lor de a mobiliza nişte forţe inerte şi cu eficienţa de care dau – sau nu – dovadă. Ultimul factor este individul, cu capacitatea lui de a rezista inert mobilizării, de a rezista în prejudecata în care îi place să trăiască. Din perspectiva celui care meditează asupra destinului culturii şi care încearcă să vadă ce anume se petrece cu omul contemporan, despre aceşti termeni se pot spune o serie de lucruri. Cred, despre guvernanţi, că reprezintă un factor intermediar. Ei intermediază între omul – între societatea pe care o reprezintă – şi organismele internaţionale, care încearcă să fixeze un sistem administrativ, în cadrul căruia, trebuie să trăim în anii viitori. Aceasta înseamnă că avem de a face cu un sistem coercitiv, care a început să se anunţe şi care încearcă să fixeze imaginea unui om al viitorului, căruia noi trebuie să ne supunem. Care este această imagine? Omul viitorului trebuie să fie educat conform unor standarde internaţionale, astfel încât, el să poată fi suficient de cult pentru a nu părea dezagreabil în ochii societăţii, dar suficient de incult pentru a nu putea să devină un personaj incomod.”

Omul viitorului

    “Nu trebuie să uităm că suntem la periferia societăţii în care am intrat. Ce presupune această periferie? Înseamnă instalarea unor mase de indivizi care trăiesc suficient de prosper ca să nu fie nemulţumiţi, dar în acelaşi timp care sunt suficient de săraci ca să nu facă concurenţă altora. Acest om trebuie obţinut. Cum arată imaginea lui? El trebuie – aşa cum am spus – să fie suficient de pregătit pentru a se putea descurca într-o lume civilizată – nu trebuie să lase resturi, trebuie dezvăţat de mârlănie – dar, în acelaşi timp, trebuie să fie suficient de incult şi suficient de manipulabil, pentru a consuma produsele unei societăţi de consum, care s-a străduit să-şi inventeze clienţii. Guvernanţii trebuie să conştientizeze aceste forţe coercitive şi să încerce să joace rolul de mediator. Acesta înseamnă găsirea unui spaţiu al culturii, al reflecţiei libere, al luptei cu prejudecata, pe care să îl poată strecura în programul coercitiv de creare al omului viitorului, care – mie, cel puţin – nu mi se pare unul foarte simpatic”, a precizat Alexander Baumgarten.
 

“Să încetăm a mai fi tâmpiţi”
 
        Chestionat despre ce anume ar trebui să facă guvernanţii, Alexander Baumgarten a răspuns: “Nu sunt în măsură să răspund la această întrebare, dar cred că trebuie să spun ce anume are de făcut individul, singular, obscur, în camera lui, în spaţiul lui privat. Eu cred că individul poate să opună rezistenţă interioară. Astfel, el trebuie să înveţe să devină bănuitor, trebuie să conştientizeze faptul că trăieşte într-un spaţiu al cenzurii, foarte seducător, prin simulacrul de libertate pe care îl oferă societatea mass-media. Pe de altă parte, individul trebuie să fie suficient de atent la modul în care el este manipulat, la modul în care societatea, guvernanţii, organismele internaţionale încearcă să gândească în locul lui. El trebuie să se întrebe: “oare sunt eu cel care am gândit, sau este ceva care mă gândeşte şi care mă forţează să acţionez împotriva adevăratelor mele interese?” Atunci, când lumea românească va începe să gândească – atunci când vom înceta ca să fim tâmpiţi – vom avea, probabil, un spaţiu public, al discuţiei, al criticii, în care vom putea să reacţionăm normal, fără a inventa vini şi vinovaţi, pentru incapacitatea noastră de reacţie reflexivă.”

 
De ce trebuie a trăi rău, înainte de a trăi bine?

    Faţă de această concepţie, filosoful este cât se poate de ferm: “Nu cred că înainte de a trăi bine, este obligatoriu să trăim rău. În mitologia comunistă, am fost învăţaţi că există un principiu de directă proporţionalitate între bogăţia naţională şi cea individuală. Cu cât statul este mai bogat, cu atât mai mult, ne dă şi nouă, ca nişte fii buni ai lui, pentru ca astfel să ne meargă bine. Nu mă consider fiul nici unui părinte care să fie întruchipat de statul pentru care votez din când în când. Statul, pentru mine, “este un paznic de noapte”. Aceasta înseamnă că eu cred, sincer, că pot fi bogat, pot trăi în prosperitate, că drepturile mele private pot fi respectate, indiferent de avuţia naţională şi de modul în care eu contribui la ea. Cred că ne putem îndrepta spre o ţară cu indivizi bogaţi, fără a ne gândi la un spaţiu al statului părinte, care ar trebui să fie mai bogat decât noi, pentru ca noi să putem să trăim bine şi în numele căruia – eventual – să suferim o vreme. De aici vine mitul răului prioritar. Acest mit trebuie desfiinţat. El s-a menţinut doar datorită faptului că tuturor guvernelor care s-au perindat, în ultimii cincisprezece ani, le-a plăcut – şi le place foarrte mult – ideea de a juca rol de părinte, în raport cu noi, cetăţenii.”

Click to comment

Articole Populare