Lupta cu inertia

Om bun. Lume rea ?

Posted on

"Da, a venit timpul să vorbim despre răutate! De ce? Pentru că ea este peste tot. Ea este în înjurăturile de pe stradă, în înghiontirile din autobuz…"

   

    La cea mai mică ocazie este gata să-şi reverse puhoiul. Este adâncă, neagră şi slută, clocoteşte de turbare şi, asemenea lavei care izbucneşte prin craterul vulcanului, pârjolind totul în jur, aşa iese ea prin gura omului, retezând zâmbete, speranţe şi orice act bunăvoinţă. Cine să fie? Poeţii vorbeau înainte de ea ca despre o persoană, numind-o Baba Cloanţa. Dar ea nu e o persoană. Din păcate. Aşa ar fi putut fi uşor de ocolit. E o stare. Şi e foarte greu de ocolit. O stare grotească, josnică, afundătoare, pornită din însuşi hăul iadului şi sălăşluindă în inimile tot mai multor oameni. Este răutatea! Incapacitatea omului de a fi bun, incapacitatea lui de a fi liber. Este duhul lui satan, pornit să secere în om orice urmă de divinitate, pusă acolo de către însuşi marele Creator. Este prigonirea, urgisirea, neliniştea, focul şi în cele din urmă… pierderea sufletului.

    Da, a venit timpul să vorbim despre răutate! De ce? Pentru că ea este peste tot. Ea este în înjurăturile de pe stradă, în înghiontirile din autobuz, în jignirile mai făţişe sau mai puţin făţişe, în apropourile „subtile”, intenţionat îndreptate spre a lovi, în bătăi şi strigăte violente, în minciună, în ură. Ea poate fi însă la fel de mult şi în dorinţa de a face „bine”, un bine agresiv, impunător, copleşitor, un bine care nu ţine cont de dorinţa şi, mai ales, de libertatea celui asupra căruia este îndreptat.

    Vorbind despre libertate,  Robespierre spunea că ea se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia, ea fiind deci posibilitatea de a face orice ţinând însă cont de respectarea libertăţii celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta. Răutatea este tocmai nerespectarea principiului libertăţii . Răutatea este de fapt o impotenţă, o incapacitate, un handicap, este însemnul de referinţă al tuturor oamenilor cu suflet şubred, dezechilibraţi în gândire, incapabili în faptele lor de consecvenţa a nimic bun. Morţi cu sufletul sunt toţi aceştia! În aparenţă, unii mai blânzi, alţii de-a dreptul fioroşi, în esenţă însă cu toţii fiare cu chip de om, sorbind cu sete diabolică angoasele pe care le provoacă, teroarea la care subjugă, chinurile la care împing sufletul omului bun. Aceştia sunt adevăraţii morţi, lor nici o rugăciune nu le mai e de folos, căci ei s-au unit, prin voinţa lor, cu însuşi diavolul.

    Şi trebuie să vorbim despre ei, pentru că ei sunt aceia care, cu voia noastră, a celor care nu ne simţim încadraţi în această categorie, strică rosturile lumii.

    Diferenţa dintre un om bun şi un om rău se face prin scop, prin existenţa, respectiv inexistenţa unui scop în viaţă. Dacă pe omul bun îl simţim motivat de împlinirea unui scop, de o perspectivă proprie asupra vieţii, pe cel rău îl remarcăm absent în faţa unor astfel de nutriri, el fiind animat mai degrabă de distrugere, decât de construcţie. Căci fiecare om, ateu sau credincios – nu contează – urmează în viaţa asta un model, care în esenţă nu poate fi decât de două feluri: creator, asemenea lui Dumnezeu, distrugător, asemenea lui satan.

    Ce-i face însă pe oameni să fie răi? Aceasta nu e o întrebare deloc simplă, pentru că, pe urmele creaţionismului, adică ale concepţiei despre lumea ieşită din înseşi mâinile Domnului, răutatea, existenţa răutăţii ar trebui să fie o absurditate. Pentru că nimic din ce face Dumnezeu nu este şi nu poate fi rău. Dumnezeu tot ce a făcut a făcut bine, inclusiv pe om, deci, cum ajunge omul să fie rău? Prin ne-ascultare! Simbolistica ne-ascultării existentă în Biblie este atotcuprinzătoare pentru orice motivaţie sau explicaţie a răului. Ea îl introduce pe NU, ca negaţie, opunându-se deci prin NU la creaţie. Prin NU încetează orice creaţie. Iar încetarea activităţii este poarta pe care păşeşte triumfal tocmai răul. Căci, citând din Biblie, „lenevirea este mama tuturor relelor”!

    În om se dă adevărata luptă dintre zei, cum credeau anticii în vechime, dintre Dumnezeu şi satan, cum credem noi, creştinii. Iar dacă omul îl alege pe cel rău, Dumnezeu va fi neputincios în faţa lui. Pentru că Dumnezeu îşi respectă creaţia. El l-a făcut pe om liber, după chipul şi asemănarea sa, deci Dumnezeu este primul care afirmă şi respectă omul ca fiinţă liberă. Prin negaţia libertăţii sale, omul se îndreaptă către satan, dornic a-şi lăsa atârnate de gât lanţurile sclaviei .

    Mai departe, pe acelaşi model biblic, Adam, în începutul existenţei umane, simbolizează copilăria omului. Iar copilăria, ştim cu toţii, fie că ne amintim de propriile năzbâtii, fie că le vedem la copiii noştri, stă sub semnul ne-ascultării. Copilul, dacă-l întrebi, vrea să fie rege peste toată lumea, vrea să aibă totul în stăpânirea sa, deşi, luat la bani mărunţi, habar nu are ce ar implica toate acestea. De ce? Pentru că nu-i place să asculte! La fel de uşor ţi-ar spune şi că vrea să fie Dumnezeu, cum a făcut Adam, fără să înţeleagă sau măcar să se gândească la imensitatea, forţa şi, la urma urmei, imposibilitatea unei astfel de fiinţări din partea omului. Adam este râvnitor, invidios la puterea, la cunoaşterea divină. Ca urmare, îşi pierde libertatea, adică umanitatea, decăzând în animalitate. Aşa sunt şi oamenii răi: stăpâniţi de instinctul distrugerii, ei sunt atenţi numai la alţii, sunt invidioşi, dispreţuitori, arţăgoşi, răzbunători, toate acestea tot atâtea lanţuri ale sclaviei lor, ale incapacităţii lor de libertate. Ei îşi folosesc libertatea prin a o constrânge pe cea a altora, deci prin negaţie, adică prin rău.

    Adam nu a putut fi schimbat! Oamenii descendenţi din el au fost, în marea lor majoritate, tot răi, supuşi aceluiaşi păcat al invidiei, al nemulţumirii de sine, al decăderii. Aceasta este copilăria umanităţii.

    Noutatea esenţială a Noului Testament, deosebindu-l marcant de Vechiul Testament este introducerea conceptului sfânt de mamă. Pentru că răutatea este o boală care loveşte sufletul omului încă din copilărie, mama – fiinţa reper, fiinţa simbol a întregii copilării, ocrotitoarea, răbdătoarea, salvatoarea – este cea care are menirea ca, împreună cu Dumnezeu să ajute la re-naşterea omului, la vindecarea lui spirituală de duhul răului. Prin litera Bibliei, mamei i se încredinţează datoria de a îl face pe copil om bun, de a-i deschide micului om mintea şi sensibilitatea către Dumnezeu, către bine, iubire, dragoste, înţelegere, toleranţă, iertare. Mama oferă primul model al binelui, primul model de exercitare a binelui; numai aşa, prin puterea vie a exemplului său, ea-şi poate ajuta copilul să înţeleagă superioritatea spirituală a binelui faţă de rău. În consecinţă, oameni răi vor fi toţi aceia care, în copilăria lor, nu au beneficiat de modelul matern al binelui.

    Sfânta Fecioară Maria, prin bunătatea, prin credinţa desăvârşită, prin dăruirea ei totală lui Dumnezeu, prin abstragerea ei din cotidian, din grijile, bârfele şi obiceiurile lumii, este simbolul acestei înalte meniri pe care mama o are faţă de copiii ei, a responsabilităţii pe care mama o poartă faţă de viitorul copiilor ei, direct, şi faţă de viitorul lumii, indirect. Cu ajutor de la Duhul Sfânt, prin întărirea pe care o dă acesta oricui care se roagă din suflet Domnului, prin neprihănirea la care înalţă rugăciunea fierbinte, prin smerenia pe care omul o primeşte atunci când s-a dăruit înălţării duhovniceşti prin atât de multe care se transformă în om o dată ce Duhul Sfânt a fost invitat să se sălăşluiască în suflet…, femeia-mamă devine părtaşă la re-naşterea din Duh Sfânt a copilului ei. În acest efort ea va fi adesea singură, neajutată de bărbat, „neatinsă de bărbat”. Încredinţată absolut divinităţii creatoare, ea îşi închină pruncul ei lui Dumnezeu, asumându-şi menirea şi, de fapt, obligaţia pe care o va avea de acum încolo: aceea de a-l învăţa pe copil despre Dumnezeu, de a-l apropia de Tatăl lui ceresc. Aceasta este naşterea miraculoasă a lui Iisus, primul om curat de orice răutate, neatins de duhul răului şi deci cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iisus, ivit pe lume din însuşi Dumnezeu şi dintr-o preacurată fecioară, lui cu adevărat credincioasă, este primul care beneficiază de ambele naşteri – în trup şi suflet. Având o înzestrare neştirbită, el reuşeşte să schimbe întreaga faţă spirituală a lumii, învăţându-i pe oameni că Dumnezeu nu trebuie invidiat, ci iubit, că el este tatăl nostru din ceruri, că el a devenit om prin Iisus tocmai ca noi să primim un model de urmat.

    Dar oamenii nu urmează exemplul lui Iisus. Ei sunt în continuare răi, la fel ca prima oară, dovedindu-se deopotrivă pe cât de orfani de mamă, tot pe atât de indiferenţi la Dumnezeu. Ei trăiesc prezentul de parcă trecutul, cu tot ce s-a întâmplat în el, cu toate crimele, războaiele şi persecuţiile, nu-i priveşte absolut deloc. Mamele sunt tot mai ocupate, asemenea taţilor, cu ale bunăstării trupeşti, iar de grija sufletului nu-i mai pasă nimănui. Bunul simţ a fost dat uitării, ba chiar batjocurii, valoarea vieţii, aşişderea. Fiecare pare a trăi după regulile veşniciei, ale stăpânirii totale, neînţelegând că atâta vreme cât trupul nu este depăşit, sinele nu e decât trecător şi mic.

    Şi mai spunem că lumea este rea! Cum altfel ar putea fi?

    Războiul psihologic, iată ultimul război al omenirii, generalizat prin răutăţile mici sau mari pe care toţi le practicăm. Armata răului, aceasta este cea în care ne-am înrolat cu toţii, de mici copii. În folosul cui? Al nimănui. Cel puţin al nici unui om, căci acest ultim război va fi primul fără de nici un câştigător; orice aparentă victorie pe fronturile lui fiind în fapt doar o înfrângere şi un prilej de dezvăluire a unei şi mai mari nemulţumiri de sine. Împăunat cu o falsă libertate, omul îşi simte în sufletul său robia, neîmplinirea, nemulţumirea, fapt care îl face să fie şi mai rău, periculos de rău. Căci răutatea lumii nu trebuie luată ca ceva aparte de noi înşine, ea fiind de fapt o consecinţă direct  proporţională cu nemulţumirea se sine a fiecăruia dintre noi.

    La acest handicap spiritual s-a ajuns din cauza modului nostru de a gândi.  Descartes ne-a învăţat: „gândesc, deci exist”, afirmând cu întreaga gândire a omului doar un „eu”, gânditor ce-i drept, plin de îndoieli, de forţă şi raţiune, dar singur, îngrozitor de singur. Capacitatea de a gândi a omului, de-a se dovedi pe sine prin cuget, prin simţire creatoare, omul a vândut-o astfel pe mai nimic, luând pe ea moneda aspră şi grea a singurătăţii. Atât. „Gândesc, deci Dumnezeu există”, aşa ar fi trebuit să spună Descartes. Mai toţi filosofii au vrut să-l demonstreze pe Dumnezeu, să-l demonstreze în urma unui raţionament rece, lucid, infailibil: iată, aşa există Dumnezeu! Dar pe această cale n-au făcut decât să şi-l piardă, lor şi totodată şi omului. Fără Dumnezeu, omul e o fiinţă care gândeşte scurt, fără rezistenţă în faţa timpului, trecător şi, inevitabil, absurd; toate faptele sale vor fi pe potriva acestei gândiri muritoare, prilejuitoare de eşec, nicidecum de împlinire, de zbor sau de viaţă veşnică. Gândirea omului – rece, abstractă, bărbătească – vedem prea bine în jurul nostru la ce a dus. A distrus sau cel puţin a încercat să distrugă tot ce era altfel decât ea! Aşa am rămas cu toţii bărbaţi singuri, trişti, unii resemnaţi, alţii încă miraţi de imposibilitatea fericirii noastre. Cine vrea să fie în continuare tot aşa, să fie! E libertatea lui.

    Domnul Iisus a spus: Morţii cu morţii şi viii cu viii, îndemnându-ne prin aceasta la izolarea de cei care nu pot fi buni, la lepădarea de ei, la îndepărtarea de ei. Înrobiţi cu sufletul, ei sunt adevăraţii morţi. Însă ceilalţi, voi care nu aveţi nici o bucurie în a face rău, cărora vă pare rău şi după o vorbă aruncată la mânie, voi trebuie să vă schimbaţi şi astfel să încetaţi a mai purta pe umerii voştri răutatea lumii. Fiarele pier dacă n-au cu ce se hrăni. A întoarce şi obrazul celălalt atunci când simţiţi că răul vă izbeşte peste faţă nu era o vorbă aruncată în vânt de Cel care n-a vorbit niciodată în vânt. A întoarce şi obrazul celălalt este în fapt singura modalitate prin care ne putem arăta invulnerabilitatea în faţa răului. Căci celui ars de focul dragostei pentru creatorul tuturor bunelor nu-i arde obrazul în faţa palmei răului şi poate să întoarcă fără durere şi celălalt obraz. Protecţia lui Dumnezeu este în el şi el trebuie să şi-o eternizeze prin constanţă, prin perseverenţă, prin ascultarea cuvântului divin.

    Lepădarea de lume înseamnă de fapt eliberarea, dezbrăcarea de prejudecăţi. Eliberare… Dar ce înseamnă totuşi libertatea? Filosofia occidentală ne-a spus unde se opreşte libertatea, dar nu ne-a spus ce este libertatea. Luând omul ca trup, ea a dat o definiţie teritorială libertăţii, dar libertatea nu poate fi niciodată doar în trup, pentru că trupul însuşi este o limită. Libertatea este în suflet şi dovada exercitării acestui drept „sfânt şi inalienabil” nu poate fi litera moartă a Constituţiei, cel puţin nu numai ea, ci mai ales înălţarea sufletească, avântarea omului în găsirea unui scop al său propriu, a unui scop care să facă bine. A fi liber nu înseamnă a prelua ceea ce societatea impune prin modă; avalanşa tiparelor procoustiene prin care societatea ne seduce, îndemnându-ne să ne ciuntim libertatea, să ne-o vindem prin lăsarea în fără-de-voie a tăvălugului nivelator, aceasta ne-a îmbolnăvit sufletul. Stresul, boala asta pe cât de modernă pe atât de dementă, este reacţia sufletului nostru, refuzul lui de a se simţi împlinit în faptele pe care le facem. Oricât de mult ne place sau nu, sufletul nostru e totuşi liber şi, alături de el, şi trupul nostru s-ar bucura, dacă l-am lăsa, de libertate. Dar omul nu ascultă aceste semnale, pentru orice boală trupească sau sufletească se duce repede la doctor, ia nişte pilule şi, deşi nu face nimic pentru a se însănătoşi, aşteaptă, ca pe un miracol, sănătatea, ba chiar fericirea… A fi liber înseamnă a fi sănătos, înseamnă a fi în puterea trupească şi spirituală de a te ridica în faţa tăvălugului nivelator al celor care nu au înţeles că societatea le-a impus scopuri de care, indiferent că le vor împlini sau nu, nu se vor putea bucura niciodată.

    Trebuie să ne trezim din hipnoza care ne-a cuprins. Trebuie să ne trezim. Şi acum nu vorbesc de cei răi, ei sunt vânduţi şi orice le-ai spune tot de pomană este. Vorbesc despre cei buni, despre cei care se cred buni sau, mai mult, vor să fie buni. Pentru a fi bun trebuie să fii bun în scop, în dorinţe. Iar a fi bun în scop înseamnă a nu face rău atât în drumul spre împlinirea acelui scop cât şi în scopul însuşi. Dar ce scop poate omul să-şi propună astfel încât prin împlinirea lui el să nu facă rău altora? Doar unul de natură spirituală. Numai aici bogăţiile sunt infinite şi, oricât de multă avere ar avea cineva, aceasta nu înseamnă sărăcirea altcuiva. Numai aici putem fi toţi, fără de nici o contradicţie, bogaţi.

    Oamenii buni nu pot avea acelaşi scop ca oamenii răi. Dar oare nu toţi oamenii îşi doresc să fie oarecum bogaţi, în sens material, adică să aibă acolo o brumă de avere care să le ţină de cald, să-i ferească de griji? Şi iată scopul tuturor oamenilor ca negaţie: lipsa grijilor, lipsa suferinţei. Prin acest scop, la prima vedere inocent, explicabil, lăudabil chiar, cu toţii purtăm pe umerii noştri, tot mai încovoiaţi, întreg răul lumii. Căci prin scop suntem răi. Scopul omului bun este o înfiinţare, o creaţie, o adeverire a binelui, nicidecum o negaţie. Şi cine spune că binele este lipsa suferinţei? O spun hedoniştii, o spun utilitariştii, dar Iisus nu. Scopul omului bun trebuie să fie înălţarea inimii la iubirea lui Dumnezeu, transcenderea efemerului prin lucrarea eternă a reunirii cu Dumnezeu. O dată afirmat refuzul la apartenenţa „valorilor” omului rău, răul nu mai are nici o putere asupra omului bun. De aceea, de la obraz la cămaşă sau haină – exponente ale lumii materiale -, cine se leapădă de ele, jertfindu-le fără teamă, este de neînvins în faţa celui rău, ba mai mult, îl dovedeşte slab pe cel rău.

    Este uşor a spune: uite răii! Şi a te autoizola într-un dispreţ de faţadă, dar a participa în schimb cu toate eforturile, chiar şi pentru un scop mărunt sau modest, la propăşirea lumii răilor. Prin aceasta, cei responsabili de existenţa răului în lume tot „bunii” rămân, prin sclavia lor, prin frica lor, prin temerile lor. Deşi vii, căci sufletul încă le vibrează, ei trăiesc ca morţii, neascultând sau neîmplinind nici o literă din cuvântul divin, singurul care dă viaţa reînvierii şi a izbânzii. De pomană se plâng ei atunci că lumea e prea rea. Bunătatea le e simplă închipuire, credinţa lor o blasfemie.

    Cuvântul divin, cel care a fost începutul a toate şi care apoi a fost rostit şi de Iisus e cunoaşterea adevărată, directă şi neocolitoare a înseşi vieţii. Spunând „fericiţi cei săraci cu duhul”, Iisus nu înnobliează nicidecum prostia sau ignoranţa, cum se spune adesea, ci smerenia în cunoaştere, modestia tipic socratiană a cunoaşterii. Căci, în calea adevărului mergi cu grijă şi dragoste, nu cu îngâmfare, umblând a-l perverti pe şablonul unor demonstraţii de o oră. Cunoaşterea e marea obligaţie a omului, e apa vie din care bând omul nu mai însetează, în sensul că-şi depăşeşte limitele corporale şi, călăuzit de spirit nu se mai descurajează aşa uşor. Consecinţa imediată a cunoaşterii, a celei adevărate, în dragoste şi bucurie, e bunătatea. Bunătatea oamenilor, iar nu diplomele, titlurile sau alte surogate, ea dă dovadă de adevărata lor cunoaştere, o cunoaştere care nu va ajunge niciodată să facă rău, ci doar bine, căci este de aceeaşi origine cu binele, izvorâtă fiind şi ea tot din iubire. Cei răi, oamenii incapabili de mărinimie sufletească, de compasiune şi dragoste sunt, oricât de deşteaptă, de cultivată le-ar fi mintea, dovada celei mai aprige prostii, a celei mai dezarmante ne-cunoaşteri.

    Oamenii răi – a lor să fie întreaga lume! Voi ceilalţi, cei buni, nu vă mai bateţi cu ei pentru lumea asta, deci nici pentru obrazul sau haina voastră, daţi-le lor acestea toate. O să fiţi surprinşi atunci să aflaţi că lor nici nu le pasă de ele. Pentru că ei nu lucrurile voastre le vor, ci doar vouă să vă facă rău! După sufletele voastre umblă ei. Pe ele înrobindu-le prin teroare, prin jignire, prin mândrie, vă fac pe voi răspunzători de tot răul de care voi vă credeţi parte distinctă. Lăsaţi deci toate acestea şi aveţi grijă de singurul vostru lucru preţios: sufletul, dragostea, libertatea – singura voastră comoară, asupra căreia aveţi titlu de proprietate semnat de însuşi Dumnezeu. Numai prin acestea sunteţi valoroşi, numai prin acestea sunteţi cu adevărat ceva! Prin a fi buni!

Click to comment

Articole Populare