Diploma de atentie

George Roca – un cavaler al poezie

Posted on

 Am avut astfel revelaţia unui poet puternic…

În fiecare toamnă, scriitorul George ROCA vine acasă, de la Sydney la Oradea, ca un proverb, unde stă cam o lună de zile şi ne arată celălalt obraz al Pământului, care este mai curat, mai senin, mai gata de lucru, decât obrazul multora gălăgioşi din Europa noastră, strepezită şi acrită de ea insăşi. Altfel spus, prezenţa lui la Oradea vine ca o lumină, este dătătoare de flacără, bine oxigenată sub Crucea Sudului, cu care dă pildă, îmbie şi îmbărbătează Crucea mai puţin alăptată a Europei. Şi de fiecare dată ia parte activ la viaţa culturală a Orăzii, în care aduce poftă de viaţă, de trăire în faptul de cultură şi literatură, cu care înviorează manierismul local şi pictozofii aferisiţi de ocazie în jurul lui.

 

Posesorul unui caracter deschis, activ şi liniar, fără devierile oportuniste, pe care le-a  lăsat moştenire atitudinea şovăielnică a scriitorilor de sub morala vechiului regim asistenţial, George ROCA ne rezervă de fiecare dată surpriza dezvăluirii a încă unui fişier, să zicem aşa, din panoplia multelor sale preocupări nobile. De această dată a fost poezia. Spre surprinderea tuturor, Domnul George ROCA a citit poezie la şedinţa Cenaclului orădean „Barbu Şt. Delavrancea”, ca invitat al scriitorului preşedinte Paşcu BALACI, surprinzând pe toţi din asistenţă cu performanţa sa de mesaj şi limbaj poetic direct, care motivează un volum virtual, bine definit prin paradigma de comunicare, către care aspiră poetul. Şi cum călătorului intercontinental îi şede bine cu avionul, de aici decurge cea mai puternică poezie din volumul virtual, în care închipuie magistral iubirea ca întâlnire a două avioane, astfel: „- Dacă te-aş întâlni/ ţi-aş spune/ să te prefaci într-un avion/ tu/ ca să-mi faci pe plac/ ţi-ai desface braţele/ şi ai plana lin spre mine/ eu/ m-aş preface tot în avion/ şi apropiindu-mă de tine/ ne-am împleti aripile/ în îmbrăţişarea de suflet şi trup/ mângâindu-ne tandru/ până când am simţi/ simbioza iubirii noastre…” Uriaşă întâlnire în spaţiu, a celui, căruia îi merge bine cu avionul şi are o viziune astrală asupra iubirii, care regenerează oriunde. De altfel, poemele de iubire formează una din paradigmele propunerii de volum, unde mai găsim portretul repetat al femeii iubite, înconjurat de componente vegetale de o rară frumuseţe, precum în „Crăiasa florilor”, care este un poem de excepţie, ce merită citat în întregime:

 

Ochii tăi tainic univers,

Ca două flori de albastrele,

Obrajii proaspeţi – doi bujori,

În păr ţi-am împletit viorele.

 

Pe la urechi am atârnat

Buchete mici de lăcrămioare

Şi maci pe buze eu ţi-am pus,

Eterna dulce sărutare.

 

Pe sâni-ţi proaspeţi de fecioară

Am pus doi crini, sub braţ zorele,

Pe pântece inimi din frezii

Însăgetate cu lalele.

 

Mai jos întins-am o garoafă

Iar pe genunchi, pusu-ţi-am roze,

La glezne albe flori de nufăr,

Şi între degete, mimoze!

 

Pe alba pernă pus-am cale

Şi mândre flori de paradis…

Păreai o zână minunată

Parcă venită dintr-un vis.

 

Aşa impodobită-n flori,

Eşti cea mai splendidă mireasă

Privindu-te eu te ador

Iubito, dulcea mea crăiasă!

 

Alt grup de poeme se ocupă de evocarea inocenţei copilăriei, face devârstarea din faţa sărbătorilor („Este seara de Crăciun/ Sunt copil ca altădată!”), sau dezvoltă poezia culorilor, care este foarte picturală, dovedind încă o dată că George ROCA  este un profesionist al culturii imaginii, construită cu rafinament şi contrast, pentru a cripta mesajul intenţionat, uneori strict estetic, alteori chiar politic. Dar cel mai solid este grupul de poezii dedicat nostalgiei după locurile natale, după Transilvania, după România, la care priveşte şi visează din depărtare, cu acel dor arzător, care-i sufocă trăirile şi-i dă o prospeţime genuină, ca în poemul „Nostalgie”, unde închipuie că vede de departe „Şi un munte cu tichie/ De zăpadă argintie/ Să ascult  iarba cum creşte/ Şi o vorbă româneşte!” Sau în poema dedicată Transilvaniei, din care cităm: „Mi-e dor de slană şi pită/ de o stână, de un deal/ de măicuţa mea iubită/ de o vorbă din Ardeal/ O lacrimă se prelinge/ din colţul ochiului stâng/ nostalgia mă înfrânge/ şi tăcut încep să plâng/ Simt în pieptu-mi un fior/ şi bătăi de zeci ciocane/ fiindcă inimii i-e dor/ după plaiuri transilvane/ Pe pământuri australe/ M-a cuprins aşa-ntr-o doară/ dor de gliile natale/ ce călcam odinioară.”  Şi finalul de testament spiritual din poemul „Ardeal”: „Dacă a fi să mor aici/ Pe-al Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal.”

 

Din grupul de poeme de atitudine politică, remarcabilă este compoziţia „Vise”, citabilă în întreg prin rafinamentul jocului de imagini-idei sapienţiale, cu care se construieşte atitudinea poetului la sintezele vremii. Dintre poeziile de curată plăcere estetică, în care se tresaltă poezia ca împlinire, de citat „Evadarea”, „Poemul”, sau „Eminescu”, foarte sugestivă şi puternică, apoi dintre poemele de bucurie genuină în faţa spectacolului cunoaşterii se pot aminti „Poezia iernii”, „Mă bucur” şi „Apa” . Cea mai frumoasă gnoseologic şi artistic îmi pare filozofia virtuală din poemul „Căprioara nebună”, dar şi „Insula fericirii”, „Rugă”, sau „De unde începe lumea”, care au valoare de antologie de poezie filosofică.

 

Volumul propus de George ROCA s-a încheiat cu un grup de fabule şi parodii, precum „Athenée 1975”, „Comunistul Moş Gerilă”,  „Johnu Maichii”, sau „Ghiocei de ntâi april”, care sunt compoziţii satirice, chiar pamfletare, amintind de stilul direct narativ al lui George Topârceanu, dintre care cel mai mult m-a impresionat ca idee poetică „Defectul de sferă”, în care se exprimă cel mai bine inteligenţa  jocului de  idei şi cuvinte, care este propriu poetului George ROCA.

 

 Am avut astfel revelaţia unui poet puternic, cu discurs arborescent, în care domină stilul direct, chiar stilul imperativ, din punct de vedere al preferinţei pentru modurile verbale,  alternând cu poezie nostalgica, având un indice mai mare de încărcare stilistică, dar şi poezie de atac pe ţintă, poezie satirică, poezie de poligon, prin care poetul ia atitudine, implică cititorul şi-l atrage către creşterea de sine prin judecăţi de valoare.

Conf. Univ. Dr. Constantin MALINAŞ

Decembrie, 2008

 

Click to comment

Articole Populare