Jurnalul meu

Vinul alb

Posted on

 


– Un pahar de vin, vă rog.

– Alb sau roşu?

– Alb, un singur pahar.

Mâini dibace îmi turnau în paharul strălucitor un lichid de culoarea chihlimbarului. Nu înţelegeam de ce ei spuneau că vinul acela este alb. Nu era de loc alb, iar raza strălucind în cristalul paharului îmi spunea că soarele întârzia încă pe cerul albastru al toamnei, leneş după oboseala verii. Lăsase în culoarea vinului toţi strugurii copţi în arşiţele care abia acum căpătaseră adevărata dulceaţă, acum galbenul se lichefiase în nuanţa de miere a vinului. Îmi plăcea culoarea aceasta de vin vechi. Alb, spuneau ei.

M-am aşezat la masa de lemn. Priveam fibrele bradului care ajunsese acum doar o masă de cârciumă, dar mai avea căldura lemnului viu. O frunză căzând îşi făcu simţită şoapta în clipa în care sorbeam vinul acela despre care ei spuneau că e alb. Nu era alb, ci gălbui ca frunza, însă parfumul lui îmi vorbea de vechime, de amintiri şi de tatăl meu. Mergea din când în când să bea un rom mic, maroniu, poate rubiniu după distilări misterioase, dar nu alb. La cârciumioarele din cartierele unde altădată se întâlneau doar îndrăgostiţii la şosea, sâmbăta seara. Dar romul îşi ducea cu el tăria poveştilor de peste ocean. La fel făcea şi tata, scriind în inima lui poveştile primite în dar de la oamenii aceia. Vinul acesta alb, în paharul acesta de cristal, era clipa mea de acum. O prezenţă discretă ca frunza care tocmai căzuse şi care îmi şoptea că are aceeaşi culoare cu vinul meu alb.

Prin fiinţa mea se petreceau deocamdată amintiri. Aveam în faţă o fereastră deschisă doar pe jumătate. Vedeam copacii străzii şi un petec de cer albastru aşa cum numai în octombrie poate fi. Un pic rece, nu mult, încă nu era iarnă, dar răcoarea aceea ascuţea mintea şi gândurile se făureau asemenea reflexelor de lumină pe marginea de cristal a paharului. Sorbisem aproape o treime şi din pahar se ridică deodată fiinţa iubitei mele. Mă privea cu ochii ei negri, tăcuţi, adânci şi misterioşi, iar eu nu înţelegeam încă. Îmi păru că rosteşte ceva. De pe buzele ei se desprinse un singur cuvânt, nu, lăsând apoi un vuiet de vânt care deschise şi cealaltă jumătate a ferestrei. Nu mă gândeam decât la tatăl meu, dacă va fi primit şi el vreodată un fâlfâit de aripi care deschid cealaltă jumătate a fereastrei. Nu. Iubita mea nu îmi spunea decât asta, de parcă eu nu aş fi putut exista. Dar paharul acesta cu vin alb, aşa cum îi spuneau ei, mă făcea să exist în altfel, ştiind că într-o bună zi iubita mea îmi va rosti un da din toată inima. Fără rafale de vânt rece.

– Eşti frumoasă astăzi, i-am răspuns, parcă ai avea ceva magic ascuns în tine. Dar vorbele mele nu reuşeau să oprească vuietul vântului care deschisese fereastra şi în cealaltă jumătate a ei. Copacii, zbătându-se în vânt, deşi cu o clipă înainte văzusem pacea toamnei blânde. Ai în tine ceva magic, eşti ca un vis, iubita mea, m-am auzit spunând şi părul ei îmi mângâie obrajii. Purta un parfum numai al ei, îl recunoşteam şi îmi era drag cum nu îmi mai fusese vreodată. Ştiam că odată luate de vântul acela, vorbele mele îi ajungeau până în inimă, deşi îmi apăruse ca un miraj din paharul de vin alb, cum spuneau ei. Golisem jumătate de pahar, iar restul rămas îmi părea că străluceşte mai intens, mai viu. Dar fereastra era larg deschisă acum. Vântul se potoli încet şi mai rămase doar ecoul glasului iubitei mele, nu, nu.

Vinul acela alb încă îmi îngăduia, prin culoarea lui de aur vechi, să îmi culeg gândurile din jumătatea trecută a vieţii mele. De acolo îmi vorbeau ochii tăcuţi ai tatălui meu asemenea unei viziuni în globul de cristal al vreunei ghicitoare. Dar în trecut, nu în viitor, mie mi se desluşeau poveştile tatălui, cărţile citite şi un singur cuvânt rostit pe când eram copil: Scrie.

Acum, prin fereastra aceea deschisă de iubita mea rostindu-şi nu-ul, mă simţeam absorbit în culoarea cerului albastru, curăţit parcă de vântul care se oprise. Mai mult decât cer, erau apele lui albastre şi line. Un vapor mare plutea şi eu îi eram pasager printre oameni de toate felurile, copii şi femei şi bărbaţi. Plecasem pe puntea lui de fier, pe sub pasarelele şi pontoanele de la bord, prin culoare înguste şi cuşete mai mici sau mai mari, după clasa de călătorie a fiecăruia. Îl cunoşteam bine pe căpitan, era fiul meu, aşa cum fiii sunt întotdeauna căpitani ai vasului celui mare. Ceilalţi nu ştiau micul meu secret, iar asta parcă mă făcea mai misterios în căutarea mea. Îmi căutam iubita, îmi era dor de nu-ul ei pe acel vapor. Curajos şi puternic era fiul meu, căpitan cu ochi albaştri şi inimă curată. Desigur că toate astea se datorau tatălui meu şi poveştilor lui tăcute din copilăria mea.

Fereastra pe care zburasem din  faţa paharului meu de cristal, încă plin pe jumătate, îmi aducea acum lămuriri de lumină pe care nu credeam că le pot primi vreodată şi asta mă bucura nespus. Străluceau pe marginea paharului de cristal curat, odată plin cu vin alb, cum spuneau ei. Râdeam cu poftă de ciuda copilăriei în care tata tăcea, pentru că înţelegeam abia acum bucuria de a-mi fi lăsat moştenirea lui nerostită, aceea a poveştilor mele. Din ele, pe tainicele căi ale apelor pe care pluteam cu vaporul acesta mare, se născuse căpitanul meu. Mă primise la bord şi mă puteam plimba în voie prin tainiţele lui de necuprins. Imense pasarele şi coridoare, hublouri rotunde ca nişte ochi, prin care vedeam fie razele soarelui, fie norii de furtună uneori, fie apele adânci ale oceanelor albastre.

Pe acolo, pe punţile vaporului din paharul meu de vin alb fără a fi alb, căutasem îndelung pe iubita mea cu ochi negri, adânci, calzi şi purtând în ea numai misterul ei. Ştiam că bunul căpitan, fiul-căpitan, mă luase cu el în călătorie doar pentru că ştia că o voi găsi acolo. Poate mă aşteptase, poate se îmbarcase şi ea sub privirile la fel de albastre ale căpitanului. După cum şi tatăl meu mă luase cu el, călătorind dincolo de ceruri împreună cu mine. Tot aşa cum, uneori, dintr-un punct de vedere deosebit, aşa cum priveam eu prin cristalul acestui pahar de vin alb, ochii iubitei mele erau ochii mamei mele.

Aş fi vrut ca vinul acesta despre care ei spuneau că este alb să nu se sfârşească niciodată. Aromele lui parcă vrăjite îmi lăsaseră ferestrele inimii deschise. Mă miram de puterea magică a vântului adus de nu-ul iubitei mele. Niciodată nu fusesem adus la viaţă mai mult în felul acesta. Acum îmi întâlnisem iubita cu ochi negri, adânci şi misterioşi. Mă purtasem pe mine pe mii de valuri cu vaporul despre care abia acum aveam cunoştinţă. Alături de fiul căpitan şi de tatăl bun, asemenea unui amiral în retragere. În cerurile albastre, în apele adânci şi nesfârşite.

Mai aveam doar un strop în paharul de cristal şi sorbeam cu picături mici. Aş fi putut să mai cer unul, apoi altul. Dar ştiam prea bine ce ferestre se vor fi închis atunci. Vinul toamnei târzii îşi lăsa lucrarea în mine cu o blândeţe pe care o dăruiam iubitei mele şi căpitanului. Cred că mă întorsesem fără să îmi dau seama la masa de lemn şi vedeam că are aceeaşi culoare de chihlimbar cu a vinului despre care ei spuneau că e alb. Aceeaşi rădăcină, aceeaşi nuanţă, aşa cum la fel erau şi frunzele. Apele albastre de cer le însoţeau asemenea unui înger cu aripi albe. Ca vinul,  despre care ei spuneau că e alb, ca şi cum ar fi ştiut de mult.

Mulţumeam iubitei pentru neştiinţa mea.

Căpitanului, pentru inima lui bună.

Tatălui, pentru tăcerile primite în dar.

– Mulţumesc pentru vin, a fost cu adevărat alb.

– Mai poftiţi, e bun întotdeauna un pahar de vin vechi, alb. Deşi nu e alb, limpezeşte…

 

(Târgovişte, Octombrie 2010)

Click to comment

Articole Populare