Jurnalul meu

Soarele iernii

Posted on

Soarele iernii / E prea devreme / [Când cenuşiul mă apasă…] / Cioburile dragostei / Potirul de lumină


Potirul de lumină

 

S-a spart potirul de lumină
din care
inima-mi rănită de alean
sorbea istoria distinselor ratări,
şi oricât m-am străduit
n-am izbutit
să încropesc
un templu al speranţelor
în lut înveşmântate
dar de tării înaripate,
ori barem amăgirea irizată
a curcubeului de gheaţă,
unde odihnă-şi află şi verdeaţă
iubirea necontaminată.

 

Cioburile dragostei

 

Din cioburile dragostei sfărmate,
ce prin fisuri şi-a domolit avântul,
mi-am împletit ştreangul cu care
de soartă-s spânzurat ca să mă bată vântul.

Iar ţie şlefuitu-ţi-am coroană
din jurăminte-n cioburi preschimbate,
ca-n lumea ta să ţi se pară
că eşti prinţesă-ntre regine detronate.

 

[Când cenuşiul mă apasă…]

 

Când cenuşiul mă apasă
şi când e ziua doar o umbră,
îmi pare că s-a pogorât
din basme acea lume sumbră,

cu zmei ce fură de pe cer
luminătorii amândoi,
încât pământu-i azvârlit
într-o geneză de alt soi,

o noapte vag străluminată
de-a stelelor luminătoare,
până ce furii-s omorâţi
şi soarele din nou răsare…

Lumea modernă n-a scăpat
de zmei şi-a lor înverşunare –
problema e că-s guvernanţi
cu buzdugane nucleare.

Când omenirea-şi screme vrerea
pe dinamită şi trotil
şi când pământu-n întregime
ajuns-a un imens fitil,

nu cred că are importanţă
în mâna cui este făclia;
ce-am semănat o să culegem,
căci pentru toţi vine urgia.

 

E prea devreme

 

E prea devreme să mă culc
şi-n vise să-mi apari de-ndată;
dac-al meu gând eşti numai tu,
la ce m-aş mai culca vreodată?

 

Eşti dulcea mea obsesie
din zori şi până-n asfinţit
şi te implor să-mi chinui somnul
când geană-n geană am lipit.

 

Aşa-mi petrec eu nopţi şi zile
de rostul lor nici că-l mai ştiu,
încât mă-ntreb din vreme-n vreme:
oare-am murit, ori încă-s viu?!…

 

De când te-ai dus şi m-ai lăsat,
mormânt e lumea pentru mine –
decât în viaţă muribund,
în somnul morţii-ar fi mai bine.

 

Poate c-atunci ne-om întâlni
şi-om fi iar cei de-odinioară:
eu zăpăcit de fericit,
tu cu capricii şi sprinţară.

 

Soarele iernii

 

Bolnav de lunga hibernare
şi, aidoma ursului,
de plaiul mult scurtat
dintre bârlog şi şipotul luminii,
soarele în nouri se-opinteşte
încât în zidul lor de piatră
apar creneluri
prin care el
– cu zâmbetul lui gălbejit –
trimite pământului
o sărutare de Iudă
fără vocaţie
şi făr-anume destinaţie,
înainte de-al preda
sinedriului primăverii
care-l va pârli
până ce-o-nverzi
de mândrie
şi de bucurie.

Click to comment

Articole Populare