Jurnalul meu

Scrisoare – Poem

Posted on

 


 

Scrisoare – Poem

prietene, am aflat că ai murit demult,
am intrat la idei când am auzit ca te-a abandonat viaţa, într-un sicriu amărât, ce speranţă să mai am eu când ştiu că ai fost viu şi-acum zaci cu viermii la un loc ?
tu nu te mai uiţi spre viitor,
eu nu mă mai uit spre trecut,
inima ta atrage viermii,
inima mea atrage vulturii,
noi nu mai găsim nicio ţară,
nici în stânga, nici în dreapta,
niciun râu, nicio mare,
în care să ne desfătăm şi noi
şi să fumăm o ţigară în linişte.
dacă imperiile şi-au schimbat stăpânii,
noi ne schimbăm domiciliile,
căci conştiinţele le-am schimbat de multe ori.
când vorbeam despre viitor,
tocmai atunci principiul speranţei a ieşit pe uşă, şi-am rămas uitându-ne unul la altul chiorâş.
ce dacă am iubit aceeaşi femeie ?
pe tine nu te mai doare nimic,
pe mine mă mai doare gelozia,
şi acum mă întreb ce-ai căutat tu în patul nevestei mele, s-a scris cam puţin despre acest episod, poate fac din el un roman de dragoste cu care voi rupe buricul târgului.
într-un timp îmi spuneai că vei emigra în america, cred însă că n-ai mai avut timp, trebuia să cearnă cineva bălegarul din cimitir.
odată şi odată toţi ajungem aici,
adio dorinţe, adică să priveşti şi tu o tăietură de rochie mai sus de genunchi, sau să te pierzi într-un mov, aprins de pasiuni, să tai privirile unei dame cu ascuţişurile ochiului, să priveşti aterizarea unui fund de femeie pe patul de dragoste, să mai retrăieşti asemenea clipe, să pătrunzi în miezul unei muzici, în ritm de dans sudamerican, să desfaci câteo bluză pentru un sân în călduri, să joci un rol pe la agenţiile matrimoniale ; noi am fost mereu în probe, mă refer la convorbirile noastre despre metafizică care ne-au înnebunit, pe tine chiar mortal, pe mine parţial.
ce nepregătiţi am fost atunci !
nu ştiam că ereziile se pedepsesc,
la orice stare de potop tu răspundeai cu miturile genezei, la ce ţi-au folosit toate astea ?
îmi spuneai mereu, divinizând eroarea,
că-ţi cauţi alt drum,
citeai în ochi, în astre, în forme, în cărţi, în semne, doreai să mori la paris, în susurul senei sau pe mon parnas, să nu ştie nimeni de tine,
să visezi că vei fi înmormântat cu alămuri de muzici militare ;            
efemere gânduri, în secreta plasă a timpului, tăcută gălăgie care a risipit incertul contur al lucrurilor.
ziceai că eşti buddha
şi aşezi timpul după alte principii,
tăiai de pe răboj toamnele,
care-ţi purtau indispozitia peste tot,
erai scârbit de iluzia urbană
şi-mi tot povesteai că e o minune când o fiinţă îţi respiră aşa de liniştit în braţe, la piept, în timp ce inima-ţi bate în vâltoarea unei mari  pasiuni.
ştiu că eram doi nebuni care plănuiam să răsturnam universul, şi ce mici şi imbecili am devenit crezând că dacă murim noi, va muri întreaga lume.

22.07.2010

oameii lui goya

oamenii lui goya suntem noi înghesuiţi
claie peste grămadă
într-un abstract peisaj
care pluteşte în aer precum liliecii
pe bolta unei peşteri,
un fel de cadavre sau monştri ai închipuirii care aspiră la imbecile iluzii de fericire, toţi înfulecă ce pot, mai ales priviri obscene de femei de lut cu sânii daţi în mugure, pe plaje, privind lasciv spre un orizont etern, saltimbanci sau zburători care umplu aerul cu ţipetele lor stridente, măscărici cu sânge rece care ucid primăverile în privirile lor bezmetice, pe san francesco el grande la curtea regală alergând după glorie.
goya, filozoful, cunoştea psihologia noastră, surd el aude zbaterile misterioase ale sufletului omenesc, el cânta din pensulă balada umanităţii călare pe un mormânt, aspirând la un alt fel de paradis.
văile raiului la el sunt pline cu oameni goi care gâfâie  si se zbat între alb şi negru, la el scheletul este poezie ca la buddha, shakespeare sau rimbaud.
la el culoarea cărnii se amestecă cu fumul de tămâie într-un semiobscur care ne face să scuipăm mirosul pe jos, la el plouă mereu şi viaţa se zbate-n libaţii.
of, doamne, se întreaba el,
unde mai e speranţa
de ce ai făcut omul aşa de mizerabil,
să se zvârcolească claie peste grămadă
sub cerul neguros
într-un peisaj nenorocit ?
ochiul pictorului cu privirile lui obscene vede suprafaţa lumii în cerc, beată, cu păsări de lemn expuse pe frânghii de rufe, bărbaţi şi femei din argilă neagră, maja dezbrăcată, ducesa de alba înflorind în plenitudea fericirii, copacii plini de taine, statui fără grai, în gravuri, oraşe fantomatice, zaragoza, mahalale, cimitire, las vegas, floarea soarelui moartă, flori de cobalt, şi pe napoleon cu gloria lui de carton, toate ciuntite de visul de emigrant, rătăcit printre viziunile lui demonice.

joi, 22 iulie 2010

nu daţi cu pietre în van gogh

el face parte din galeria  nebunilor frumoşi care a zvârlit copacii în aer şi a făcut din culoare bici.
la ospiciu în saint-remy
picta pe cer cu sânge
viaţa lui
înghesuită în cafe terrace at night,
a băut, a iubit,
femei din tahiti
şi şi-a visat fericirea
ca un buchet de flori roşii
într-o vază.
în coliba lui şi-a tăiat organul auzului, răzbunându-se pe gauguin pe care n-a putut să-l ucidă cu briciul.
de ce se zvârcolesc personajele lui pe şevalet,  culoarea galbenă se roteşte ca o obsesie în peisaje, câmpuri pustii sau ceruri învolburate şi contorsionate, linii curbe luate de vânt, ţărani, măturători, mici slujbaşi, apoi un pistol cu care se împuşcă la 37 de ani.
nu daţi cu pietre în van gogh,
în sufletul lui a tâşnit umanitatea
aşa cum a văzut-o ochiul lui rătăcit

bat nişte clopote în depărtare

bat nişte clopote în depărtare
într-un oraş medieval,
valuri fac
aduse de vânturi,
printre neliniştitele mele gânduri.
ritmul lor,
strident şi blând
se frămâtă în sufletul meu
trec tăcut şi fără speranţă
şi-mi vine în gând miresma tămâiei
şi gustul colivei.
îmi spânzur fiinţa de dangătele lui,
nu-mi cruţă amintirile
care au luat-o razna
prin acest timp nesăţios şi brutal.
totul doare, timpule,
nebunule,
doare despărţirea de prima dragoste,
despărţirea de mama,
când a înghiţit-o pământul,
despărţrea de tată,
de prieteni,
de casa copilăriei,
de iarba brumată a dimineţilor de vară,
de amurgurile colorate în roşu,
de dimineţile albe,
de basmele cu feţi-frumoşi,
de poteca de argint
prin care pătrundeam în labirinticul vis al iluziilor, am rămas ca-n povestea lui homer, pe-o insulă plutitoare, un ulise rătăcit care spintecă întinderile pe-nserat, solitar, un navigator spre nu ştiu unde.
visul meu creşte în afara vremii,
inutil,
unde-mi vor rămâne palatele de vis,
în care cută a  haosului îşi vor afla mormântul.

bat nişte clopote în depărtare,
între o silabă şi alta,
eu intercalez aşchii de speranţă
care mă exaltă şi mă deprimă
şi trec din obstacol în obstacol,
başbâcâind prin întunericul vremii
ca un cerşetor de halebarde.

joi, 22 iulie 2010

arta de a muri

arta de a muri o învăţăm de la păsări,
ele mor totdeauna în zbor,
noi murim cu speranţa în suflet,
când turnurile de întuneric
se înghesuie la orizont
într-o tragică singurătate.
azvârliţi în cer, în adânc,
trecuţi fără speranţă dincolo de cuvinte, mici, ţipând, ferecaţi, vrăjiţi, ne spânzurăm fiinţele de iluzii.
timpul nesăţios şi brutal
ne-ngroapă amintirile în cavourile de argint ale piramidelor  sentimentale.
poteci fără întoarcere,
gânduri fără metafore,
cuiburi gingaşe de vise,
încotro ne duceţi ?
întotdeauna sosim târziu
la ospăţul zeilor,
ne ospătăm cu ce rămâne de la masa lor,
apoi ne cântăm fericirea
prin sordide cârciumi
de la marginea marilor  înghesuiri urbane, bucuroşi că au dispărut profeţii în cărţile lui aladin.
înfăşcăm viaţa prin bolboroseala timpului, când  zicem că am învins-o, vine clipa când dumnezeu e inutil şi ne dăm veşmintele de pomană cerşetorilor de halebarde.

joi, 22 iulie 2010

crochiu de noapte

trenul s-a oprit la două noaptea
într-o staţie pustie,
sub clar de lună,
în depărtare oraşul scânteiază,
un roi de stele mic la orizont,
pasărea nopţii trece prin castani,
apoi trenul înoată prin întuneric,
oraşul se apropie,
ferestrele sunt închise,
sosesc casele, blocurile, caldarâmul,
zac toate ca după o ploaie
aşteptând
gloata de chipuri fără expresie
să mărşăluiască
spre nu ştiu unde
într-o dimineaţă cu o  brutală răvăşire de lumină.
îmi ascult paşii,
parcă sunt singur pe pământ,
cobor din plămânii paradisului
să caut heruvimi de uri ancestrale,
ce uşor e să te prindă neliniştea
sa rămâi singur urlând, mugind, ca un leu în intimitatea ta astupând fisurile sufletului şi uitările care n-au fost uitate, adio mamă de la fereastra copilăriei, cred că eşti obosită, şi melancolicele mele  păduri sunt acum pustii, good by, prieteni, voi zburaţi ca  păsările toamnei, eu în acest întuneric mă simt fericit pentru că pot să rumeg toate dumbrăvile  prin care am trecut, sper să înviez din nou, nu ştiu de ce plecăm fiecare în altă parte şi ne trezim aiurea rătăciţi.
nu putem să murim  toţi la timp,
câteodată corbii răguşesc deasupra noastră, lăsându-l pe Esenin să se spânzure singur şi pe Eminescu să moară în ospiciu, stoice gânduri, ruine vămuite de stranii întâmplări, cresc în această linişte nocturnă şi eu, călătorul ajuns la liman, caut cheia blocului să intru la zeus spărgând clipa în două şi să mă incui în cuşca dragostei, asculţând scurgerea timpului ca pe o metaforă care ma adoarme.

joi, 22 iulie 2010

POEZIE, MURG DE SEARĂ

poezie, murg de seară, ce alergi spre infinit, vii din frisoanele spasmodice ale sufletului, din inima frigurilor dragostei şi a  morţii, te înalţi la ceruri ca o binecuvântare  şi devii uragan ce transformă pădurile de granate în femei frumoase, statui ale melancoliei, balade în care cânţi orbilor, plopilor, vântului, pământului, voluptăţi de nebunie, cânt de orhidee, scânteie din nicovala melancoliei, agată din tâmplele păgâne, tu înnobilezi suflete, le faci să viseze, du-mă cu tine, poezie, du-mă în copilărie, tu, iluzie cu metafore, ferastră deschisă către toate culorile eternităţii, partă-mă, întoarce-mă,  lasă-mă  la izvorul viselor să mă-mbăt cu apa ta la poale de codru verde, unde dansează ielele şi unde se ferecă inelele, tu, inocenţă demonică, spaţiu roşu de sânge, în care se-neacă bucuriile şi durerile, tu, poezie, murg de seară înaripat, du-mă, du-mă, du-mă…
fă-mă viscol,
fă-mă soare,
fă-mă izvor de izvoare,
fă-mă crai peste pământ,
duh ceresc peste mormânt
şi mai fă-mă apă vie
când dă dorul în chindie,
cu cerul acoperiş
şi cu foşnet de frunziş
s-aud ciocârlia-n zbor
trilurînd a trilurare,
numai seara pe răcoare.

22.07.2010

senectute, frumoasă eşti!

este senectutea timpul fericirii noastre?
animalul din noi a murit demult,
acum trăim cu sufletele noastre
printre forme luminoase şi vagi ce nu-s încă beznă.
cuprindeam în braţe toate oraşele
şi câmpiile fără de sfârşit,
penumbra pe care o vedem este lentă şi nu doare, ea curge pe un povârniş, semănând cu eternitatea.
femeile au gustul melancoliei
şi le găsim în paginile cărţilor nescrise, toate astea nu trebuie să ne înspăimânte, au o întoarcere a lor în timp, drumurile noastre au fost ecouri şi paşi, femei, bărbaţi, agonii ,învieri, dezamăgiri, iluzii, zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise,  iernile cu zăpezile frumoase, verile cu tumultul vieţii, toamnele cu melancolii, primăverile cu florile din inimi, să le putem uita aşa usor ?
cartagina, infernul, glorii, între zori şi amurg, istoria ne topeşte pe toţi în smalţul pământului, nu rămâne decât plânsul străvechi al mumei pe morminte…

miercuri, 14 iulie 2010

mi-a trecut cheful de scris poeme…

mi-a trecut cheful de scris poeme,
am plecat, mi-am luat lumea-n cap,
nu mă mai interesează mail-urile,
vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toţi:
lăsaţi-mă la ţărmul lumii
să contemplu melancolia
în toate culorile posibile.
e frumos să priveşti
panorama acestui secol
într-o cafenea sentimentală,
fumând pipă şi privind meduzele
care se zbat în acvariul din perete.
ce bine e să trăieşti cu mese şi scaune care-ţi vorbesc, cu oraşe şi ţări pliante care se desfac şi se strâng ca o armonică, cu seneca prieten care ne trimite la dracu, să rămâi tu, cu sufletul tău, şi să-l mângâi, să-i spui poveşti cu femeile care-au trecut prin viaţa ta, cu democrit din abdera care şi-a smuls ochii pentru un gram de adevăr, cu drumuri întortochiate de ieri şi de azi, cu împărăţia iubirii care întotdeauna e nestatornică, cu vise şi ecouri din lumea ta, mereu ne dorim o viaţă nevânturată de casieri pe răbojuri absurde, o viata care să semene cu a lui cicero, sau ca a lui dante cu divine comedii visate de noi, mereu am vrea să plutim în haloul pe care-l face soarele, unde fiecare emotie e un abis, fiecare gând- o pauză, fiecare dans- un pas de rumbă, fiecare lacrimă- un cristal de rubine, fiecare dor- un cântec de flaut.
mireasma visului se rostogoleşte în spaţiu, arde simbolurile, pluteşte şi se pierde odată cu noi.
să nu ne mai lăsăm narcotizaţi de lucruri practice, sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea, căci unde se instalează decadenţa, inima îşi pierde ritmul bătăilor, nu mai are predicat, se încurcă în jocuri aride  de stos şi ne părăseşte.
mi-a trecut cheful de scris poeme,
mai bine să trăim printre fleacuri,
nu vedeti că pământul e plin de semnele morţii?
moartea- acest simţământ iluminat ce se tot amplifica din cuiburile pământene până la stele- veţi zice că sunt pesimist, dar orice optimist are şi el dreptul odată să pesimistizeze, filozofând  într-o mansardă a singurătăţii.

sâmbătă, 7 august 2010

Click to comment

Articole Populare