…i-a zis simplu: Jănicuţă Motoraş.
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o şcoală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se ştie cum prin patruş-trei (pare-se bombardată de ruşi). Îl puteai vedea, apoi, dumininică de duminică, şi în cea nouă, de piatră.
Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunaţi, bătând ţara, de Majuru – în tinereţe plutonier de jandarmi pe la Bucureşti – care a şi devenit, după aceea, epitrop (aşa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Pe atunci, să strângi bani pentru Biserică era poveste grea. O dată a fost chiar prădat, într-o gară (Braşov, ziceau unii), de hârtiile albastre, îngrămădite-n geanta-i de piele cu două catarame mari, alămite, petrecută pe mijloc cu o cingătoare ca un cordon de capot strâns peste o burtă de femeie gravidă. Era şi Moroşanu cu el, dar, bandiţii, tot bandiţi – i-au îngrămădit într-un colţ şi le-au înşfăcat câteva mii bune de lei. Au strigat ei hoţii, dar nimeni nu s-a băgat.
Jănicuţă, că aşa îi spuneau ai lui, citea prin ochelari “fund de borcan”, legaţi după ceafă cu un gumilastic jegos, dintr-o carte maronită pe care cred că o ştia pe dinafară. Noi, “copchilăraia”, care la slujbe stăteam întotdeauna în apropierea micului cor bisericesc (cânta alături de el şi Neculai Iuga, frate-su, şi încă vreo doi de prin Costeşti, pe care nu mai ştiu cum îi chema), ne minunam văzându-l cât de bine stăpâneşte rânduieli care ne închpuiam că presupun o grămadă de ştiinţă de carte.
Fire iute, până hăt-încoace îl puteai vedea mergând, tot la două-trei zile, ori la vreo soră a lui ce stătea în Ruginoasa, ori la Târg (mai ales joia, când era iarmaroc). Oricum, aşa ca la 10 – 15 kilometri. O ţinea mereu într-o fugă, chiar şi după ce se băgase autobuz. Şi asta, ăhă, din tinereţe.
Dar n-a mai putut fi poreclit Epuroi, pentru că altul fusese “botezat” astfel. Şi nu că ar fi fost mai meşter la alergat decât Jănicuţă, ci pentru că Tache al lui Loluţă avea dinţii din faţă întocmai ca la iepuri.
De aceea, Hupţ al Bârliboaiei, care găsea întotdeauna porecla potrivită pentru fiecare, i-a zis simplu: Jănicuţă Motoraş.