Carte

Cuvinte pentru oameni

Posted on

Ştefan Doru Dăncuş, „Scrum/Cendre”, ed. Grinta, Cluj 2010


Cei care cântăresc poezia vor trebui să se declare învinşi. Nu pentru că Ştefan Doru Dăncuş îşi propune asta, ci pentru că ei, cântăritorii de poezie, sunt demişi, nu mai au obiect de activitate şi trebuie să devină oameni ca tine şi ca mine. Nu au cântarul necesar pentru scrumul transformării alchimice a cuvintelor lui în viaţă. O viaţă trăită în cunoaşterea cauzelor tuturor durerilor, dezvăluită între coperţile acestui volum.

Cel care scrie despre sine că este „singurul cerşetor sărac din România” (pag.10), mi s-a dezvăluit ca un dăruitor. Prea plinul lui uman se revarsă în poeziile care te fac să transpiri sau să lăcrimezi.  Partea cea mai frumoasă a acestei lucrări poetice este că Ştefan Doru Dăncuş are stabilitatea unui munte într-o lume care continuă să curgă. Cuvântul lui este fie un bisturiu de chirurg pentru realitatea alterată pe căi din ce în ce mai sofisticate, fie un balsam pentru rănile omeneşti. „Povestea aceasta păzeşte cele două cadavre”, toate se întâmplă fiecăruia dintre noi „căci nici unul din noi nu mai ştie care şi cine este” (pag. 22). Trebuie, cu voie sau de nevoie, să ne punem întrebări citind poeziile lui. Aceasta este, cred eu, de fapt menirea acestei cărţi şi reuşita strigă din toate filele ei.

Aşa cum flacăra coperţii luminează în noaptea foarte abil strecurată în viaţa fiecăruia dintre noi, Ştefan Doru Dăncuş ştie să-şi facă cititorul să ridice sprâncenele a uimire: da, domnule, chiar aşa este! Cum de nu m-am gândit până acum? Dar câţi dintre noi vom simţi cu adevărat cum „am început să cad în inima mea” (pag. 30)? Mai mult, câţi dintre noi vom plânge pentru oameni într-una din încăperile inimii, aşa cum ar fi în mod natural necesar? Asemenea degetului arătător al unei oglinzi, în care poetul ne constrânge să ne vedem pe noi înşine. Dar Ştefan Doru Dăncuş e deopotrivă înăuntrul oglinzii, prin luciditate, dar şi în afara oglinzii, prin trăire. Uităm să vedem şi să trăim pentru că timpul descris în jurul vieţilor noastre nu ne mai aparţine. Semnalul de alarmă dintre coperţile volumului are un singur destinatar: omul, cu libertăţile legate de instituţii scâlciate şi cvasi-inutile, aflat acum în vreme de răscruce. Strigătul, exprimat poetic în volumul lui Ştefan Doru Dăncuş, trebuie să fie auzit. Un deget pus pe o rană deschisă sunt versuri precum „eu de-acum am să urăsc / cât de drag îţi pot fi / dacă mi-ai dat copii / avuţii avocaţi puşcării / nu sunt pavel Doamne / cum de-ai uitat că-s Doru Dăncuş / iubesc şi-mi bate inima încă Doamne / cum să te iubesc Doamne / în clipa cu nervii de fier” (pag. 66). Rana aceasta este a fiecărei fiinţe umane care iubeşte, simte, gândeşte, care îşi dăruie existenţa total celorlalţi, răstignită pentru toate durerile meritate sau gândite ale întregii umanităţi. Vederea poetului este un alt mod de a clar-vedea. Un singur om trăieşte în toţi.

Ştefan Doru Dăncuş este un răzvrătit, dar un răzvrătit reformator. Ar dori să aşeze la temelia reformei lui propria ardere, propria sacrificare, dovedindu-se în felul acesta un căutător de sensuri noi într-o lume aproape văduvită de sens. Filosofia pe care o intuiesc în volumul lui Ştefan Doru Dăncuş este aceea a dragostei de oameni, în sens creştin. Forţa cuvântului aşternut în poeziile din „Scrum/Cendre” are ceva din forţa primordială, vibratorie, a Cuvântului. Călătoria la care ne cheamă poetul este una către cele mai adânci încăperi ale peşterii personale a fiecăruia. Acolo, în acest adânc în general ascuns, autorul descoperă deopotrivă forţa pământului-mamă şi a stelelor. „În ţărână au rămas sângerând zarurile” (pag. 100), aruncate, ca mai în toată istoria, de alte mâini spre alte trupuri, până la însângerarea care sfinţeşte.

M-am gândit cu drag la cei care vor învia după crucificare. Din ce în ce mai mulţi, „renăscuţi din jar”. Acesta este omul care scrie în sine însuşi şi se exprimă prin Ştefan Doru Dăncuş. ”De n-ar fi ei am putea trăi omeneşte / însă ei sunt cei ce ne aprind lumânarea la căpătâi” (pag. 36): un ecou al Revoluţiei care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi, cu capul în nisip. Complicitatea pasivă nu îi e caracteristică poetului. El suferă durerile altora asemenea unui martir şi dacă cel ce citeşte nu simte acest fapt, atunci sufletul acelui om este de-a dreptul rece: „Scrum sunt la picioarele tale Isuse / zadarnic am cucerit lumea / lumea nu vede că ard / nu ştie că ajung piatră pentru alt izvor / pentru alt altar / pentru pavajul altei străzi pe care vei călca în / alt Ierusalim / vei respira arsura / altor trupuri – nu poemele astea / grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (pag. 48).

Aş asemăna vocea lui Ştefan Doru Dăncuş cu un sunet de clopot. Aşa simt chemarea lui către oameni. Să se apropie, atunci când bătăile sunt cele ale singurei lui inimi. Despre traducerea în limba franceză pot spune că face un act de prelungire spre lumea apuseană a acestui glas de clopot. Din Maramureşul bătrân şi puternic, la fel de clar, ca o chemare, trebuie să fie auzit până departe, în ţara franţuzească şi a celorlalţi francofoni. De laudă e această străduinţă şi ecourile nu vor întârzia. Arderea este mult prea profundă şi graiul  universal al poeziei nu cunoaşte frontiere.  Iar minunata călătorie prin cuvintele poetului-om Dăncuş ne cheamă mai departe, cu fiecare vers scris şi durut. Din călătoria aceasta lipseşte întotdeauna ultimul pas. Este o rugăciune umană, vie şi fără sfârşit, la fel ca viaţa.

Volumul degajă, prin grafica de excepţie, deopotrivă mobilitatea focului nestins şi o anume forţă blândă a conţinutului.

„Doamne dacă se sparg sticlele / doar fântâna rămâne a noastră iar ochii sub bocanci / un lung şir de soldaţi / migrează spre ţara / ce-mi ia viaţa pentru a-şi întreţine iluzia / că-mi aparţine” (pag. 106). Aşa stă, singur împotriva acestei coloane de soldaţi străini, dincolo de editura şi revista Singur, Ştefan Doru Dăncuş. Este o fiinţă îmbogăţită prin trăirile fiecăruia dintre noi, rostite viu şi înlăcrimat. Deopotrivă părinte şi copil, frate şi Fiu, bunic şi străbun. Toate aceste înfăţişări străbat poeziile lui, într-un singur glas. Ne e cum nu se poate mai necesar acest glas, nouă, tuturor, acum. Chiar şi cântăritorilor de poezie, deşi ei încă nu o ştiu.

 

Click to comment

Articole Populare