Interviuri

Se golesc bisericile…

Posted on

Interviu cu scriitorul Daniel Drăgan

–   Tot ce aţi scris, spuneţi în Apel la memorie, va stă pe chip ca ziua şi noaptea. E mai mare ziua…

–     M-aş bucura să fie aşa. N-am cum să ştiu, dar nu se poate zi fără noapte şi noapte fără zi. Mai sunt şi solstiţii şi echinoxuri şi calendarul îşi pune pecetea pe viaţa omului, pe scrisul lui.

Am cunoscut din plin  splendoarea şi abjecţia timpului meu, spuneţi Domnule Daniel Drăgan. Ce înseamnă  să cunoşti din plin splendoarea şi abjecţia timpului care îţi este destinat?

–    Sunt vârtejuri ale vremurilor, vârtejuri care te surprind. Uneori eşti surprins la marginea vârtejului, unde apele sunt aproape liniştite, dar alteori  eşti chiar în miezul vârtejului şi trebuie să-l trăieşti intens. Mie mi s-a întâmplat de câteva ori să trăiesc în mijlocul învârtoşării apei. Am avut şi momente de linişte, dar şi momente de puternică solicitare faţă de vijeliile care au bântuit peste ţară şi peste noi.

–     Cum se aşază acestea în fiinţa scriitorului, cât persistă?

–    Aici un rol important îl are timpul. El decantează, el filtrează şi ne ajută să ne suportăm, să ne înţelegem întru câtva, să putem amâna ce nu înţelegem, pentru că nu tot ce se întâmplă e de înţeles în momentul acela. Uneori nici după  nu reuşim să descifrăm exact, să ştim ce  s-a întâmplat de fapt, ce am făcut şi ce ar fi trebuit să facem.

–    În cărţile Dumneavoastră fiinţa este înfrigurată. Thomas Schneider caută înălţarea într-o lume a căderilor, a izgonirilor din rai. Deschide în noapte uşa bisericii, caută Îngerul, păşind în demonic. Preotul din romanul Părintele Thom este şi scriitorul, este fiecare dintre noi, oamenii?

–    Cred că în fiecare din personajele mele, chiar şi în cele odioase, s-a strecurat ceva din gândurile, din trăirile mele, din fiinţa şi personalitaea mea. În personaje precum Părintele Thom, am pus cu bună ştiinţă ceva din crezul meu  uman, literar,  filozofic, mai cu seamă când este vorba de credinţă şi de  responsabilităţile religioase  şi civile pe care le avem. De plidă, Părintele Thom crede că nu putem să-i atribuim credinţei  altă definiţie decât suma comportărilor noastre. Credinţa este ceea ce facem noi, nu ceea ce spunem. E vorba de o demagogie a gestului ritualic fără  conţinut şi e vorba de conţinutul pe care  totuşi el încearcă să-l pună – şi-l pune – în mişcarea pe care o face faţă de sine şi faţă de ceilalţi.  O responsabilitate pe care el ca preot şi ca om o simte  şi o responsabilitate pe care eu  n-am putut s-o escamotez.

–    Aceasta îndreptare a omului spre credinţă, spre starea de purificare, în biografia unor personaje din cărţile Dumneavoastră vine prea târziu. Ce este acest prea târziu în viaţa unui om?

–   Depinde pentru cine-i prea târziu. Uneori, da, pentru personaj e prea târziu, dar să nu uităm  că şi pe cruce un ultim cuvânt a salvat un om. Tâlharul care s-a pocăit printr-un cuvânt şi-a salvat viitorul. Din punctul de vedere al religiei creştine, nu este târziu niciodată.

–    Thomas Schneider se poate salva…

–   Da, el nici nu prea era condamnat. Mare lui suferinţă era aceea că biserica  s-a golit, că o comunitate înceta să mai fie; dramă nu numai a lui, parohul unei biserici  protestante dintr-un sat transilvan, ci a oricărei biserici din ziua de astăzi. Se golesc bisericile, chiar dacă noi le vedem pline. După necazurile comuniste,  sigur că am năvălit cu toţii la biserică,  dar nu toţi ştiu unde se duc şi nu toţi ştiu ce fac la biserică. Stau de vorbă cu băbuţele mele de la Bogata  şi îmi spun:  „Vai, aşa de frumos  a vorbit părintele!”  „ Şi ce-a spus?”Apoi nu ştiu maică , dar a vorbit aşa de frumos!” Când vom ajunge să şi înţelegem ce spune părintele, va fi bine. Deocamdată, bisericile sunt pline cu foarte multă lume  care nu ştie de ce s-a dus la biserică. În Occident bisericile sunt goale, pentru că dacă oamenii  nu ştiau pentru ce se duc la biserică, nu s-au mai dus.

–    Dacă nu înţelegem, nu nădăjduim…

Aţi citat, nu o dată,  un poem  a lui Radu Gyr, Întoarcerea lui Ulise. De ce persistă  acest  poem în memoria Dumneavoastră?

–    Poemul acesta încă nu este cunoscut  şi valorificat suficient de critica literară, având o mare semnificaţie pentru timpul pe care-l trăim. Ulise se întoarce de pe câmpul de luptă, se întoarce în Itaca, după peregrinarile lui de 20 de ani, şi toţi se bucură  că a venit, că s-a întors acasă stăpânul, dau banchete în cinstea lui, numai el nu se bucură. Sufletul lui, conştiinţa lui a rămas pe câmpul de luptă, alături  de soldaţi, de marinarii lui care sunt pe fundul mării. Este un sindrom frecvent în vremurile noastre. Cred că  Radu Gyr l-a intuit bine. Este sindromul Vietnam, cu soldaţii americani  care întorcându-se după anii de iad ai războiului nu s-au mai regăsit. Personalitatea lor, gândurile lor au rămas pe câmpul de luptă. La fel se întâmplă cu noi, civilii care nu mergem la război, dar am avut sau avem războaiele noastre. Se întâmplă să treacă războiul, să se stingă şi totuşi sufletele şi gândurile noastre să rămână pe câmpul de luptă, să nu le mai recuperăm niciodată. Am reîntâlnit în America un prieten care a reuşit să fugă în anii comunismului. Era aşa de speriat – acum în anii 2000  se întâmpla asta – că peste tot vedea numai securişti, numai atentate, numai  groază. Nu  avea încredere în nimeni în America, toţi erau pătaţi cu ceva, toţi erau duşmani. El a plecat acolo să fie liber  şi nu era liber. Şi-a dus cu el temniţa. A luat-o în spate şi a cărat-o  pe continentul libertăţii americane. E trist lucrul acesta. Este o expresie  a sindromului  Ulise, întors de pe front numai cu trupul,  lăsându-şi sufletul pe câmpul de luptă. Pe câmpul de luptă al veacului mulţi dintre noi ne-am lăsat  sufletele.

Eu am rămas sub zidurile Troiei, spune Ulise din poemul lui Radu Gyr. Uneori omul duce zidul în spate până la moarte.

–    Poemul acesta ne spune indirect că trebuie să ne desprindem de amintirea aceasta a Troiei, să păstrăm lumina poemului atâta câtă este, dar suferinţa trebuie depăşită.

–   Dumitru Radu Popescu vă aprecia pentru felul în care, în piesa de teatru Revelion cu Paloma Blanca, vorbiţi despre oameni şi zile, oameni şi zăpezi. Vorbiţi astfel, în scrierile Dumneavoastră, astăzi?

–    Desigur, se referea la o situaţie specifică din piesa mea, la faptul că personajul principal moare acoperit de zăpadă, ca un simbol al purităţii şi curăţeniei  pe care lumea n-a reuşit s-o cunoască şi s-o înţeleagă. Zăpezile sunt cele ce purifică, dar ele pot şi ucide. Acoperindu-ne cu frigul lor, zăpezile ne pot ucide. Zăpezi calde nu am cunoscut.

–    Despre acelaşi text vorbea reputatul critic de teatru Valentin Silvestru, numindu-l solid, neted şi clar, anticonvenţional şi decis. De atâtea ori astăzi nu se scrie solid, neted, clar, anticonvenţional şi decis.

–  Criticul m-a onorat cu cuvinte frumoase, căci, ştiţi şi dumneavoastră, un scriitor care nu trăieşte în Bucureşti  este puţin, greu şi nu tocmai bine văzut.   Dar, nu cred că trebuie să-mi fac mari gânduri cu stilul meu. El este aşa cum sunt eu, direct, dur, drept sau mai cotit. A ieşit şi el aşa cum am ieşit şi eu…

–    Cum este literatura de astăzi?

–    Este mult mai interesantă  decât se vede, mult mai interesantă decât ne-o arată critica literară, bruma de critică literară care a mai rămas. Cred că literatura română de astăzi  este un fenomen foarte viu, mai cu seamă în provincie. Capitala a atras ca un magnet, întotdeauna. Gândiţi-vă că şi Clujul, o forţă culturală şi o citadelă culturală, a pierdut oameni mari  atraşi de Bucureşti : Buzura, D.R. Popescu, Blandiana, Ioan Alexandru, mulţi, mulţi. Dar, Bucureştiul nu a produs la rândul lui foarte multe valori. A pus în lumină, e drept, unele valori asimilate, aduse, atrase. De la o vreme, se întâmplă ceea ce revista Astra preconiza, şi e bine că a gândit aşa, o metropolizare a culturii. Ne-am folosit de o  anume lozincă a timpului, care cerea ca toate regiunile ţării să se dezvolte armonios. Am constatat că nu există în provincie reviste literare, edituri, câmp de manifestare pentru literatură,  pentru cultură şi ne zbăteam pentru aşa ceva. După revoluţie, au apărut puzderie de edituri, mii de edituri şi unii spun că nu e bine. Eu cred că e bine, chiar dacă ajungem uneori să nu ne mai vedem de cât de multe cărţi apar. Timpul va cerne. Viaţa literară nu e alcătuită numai din  corifei, ea este ca un ecosistem. Sunt arbori uriaşi, sunt copaci oneşti, arbuşti, ierburi, muşchi, licheni, putregaiuri, gâze, viruşi, bacterii, toate acestea acătuind un ecosistem. In viaţa literară sunt mulţi iubitori de literatură, necunoscători de literatură, dar iubitori de literatură, iubitori de sine în literatură care trăiesc pentru a scrie şi publica ceva, orice. Am zice că ei n-au niciun rost pe lume, că strică hârtia de pomană, mai cu seamă că reuşesc să atragă subvenţii, sponsorizări, cum nu  reuşesc adevăraţii scriitori. Nu e rău, pentru că se întreţine  un climat, un interes pentru literatură, se întreţin reviste, unele mai bune, altele mai puţin bune, şi, iată, se face o selecţie. Luaţi România literară şi comparaţi-o cu revistele care apar la Satu-Mare, la Râmnicu-Sărat, la Focşani şi veţi vedea că nu sunt cu mult mai slabe revistele care apar în provincie. Scriitorii din provincie, care nu sunt cunoscuţi,  nu sunt mai puţin merituoşi  faţă de cei ce trăiesc în capitală, cu mâna pe clanţa editurii şi nas-în-nas cu cei care  împart merite şi dregătorii. Se întâmplă şi o altă deosebire între provincie şi Bucureşti. Scriitorul din provincie  îşi cunoaşte colegii, cei din Braşov îi cunosc  pe cei de la Focşani, Iaşi, Cluj. Bucureştenii nici măcar pe ei nu se cunosc, darmite să cunoască ce se întâmplă în provincie. Avea dreptate Irina Petraş, într-o scriere a sa, zicând că ora exactă în literatură nu se mai dă la Bucureşti. Mă întreb unde se dă ora exactă în literatură? La Cluj, la Tg.Mureş? Eu cred că peste tot se poate da ora exactă a literaturii. Cred că fiecare scriitor dă ora exactă pentru el  şi pentru scrisul lui. Începem să trăim ca în America, din punctul acesta de vedere, unde nu sunt aglomerări literare, precum în Franţa, de plidă, unde Parisul, capitala  culturală a lumii,  adună tot, ca o lumină,  dar şi Parisul oboseşte,  uneori. Impresia mea este că acum chiar traversează  o zonă de oboseală. În Germania, în America, cultura e demetropolizată. Sunt oraşe de provincie, oraşe micuţe, ca Făgăraşul, unde găseşti edituri oneste, cu prestigiu, unde sunt muzee de artă, unde întâlnim opere de Kandinsky, de Chagall, de Brâncuşi, pentru că aceste orăşele de provincie au orgoliul de a sprijini cultura, de a băga mulţi bani în cultură. E drept, însă, că trebuie să fii foarte bun, trebuie să fii vârf. Dacă nu eşti vârf, cari cărucioare la supermarket.

–   Incultura înghite mai mulţi bani decât cultura. Îmi amintesc de dialogul Dumneavoastră cu maestrul Ilarion Ionesc Galaţi,  pe această idee.

–   Da, maestrul  spunea că toţi bombăne cât de mult costă cultura, dar incultura costă mult mai mult…

–    Întrăm pe tărâmul vinovăţiilor…

–     Putem căuta vinovăţii şi în politică şi în literatură şi în istorie, oriunde , dar cine le poate stabili. Doar Dumnezeu poate să ştie  care sunt, cum sunt, cine şi pentru ce e vinovat.

–     Şi vinovăţiile duc înspre un gol spiritual, spre înfrigurarea fiinţei din cărţile Dumneavoastră,  din Stăpânii lumii, Ciuma boilor etc. Sunt câteva imagini expresive ale golului spiritual… Bivoliţa ţăranului care fată un viţel cu trei picioare, ceasul din turn care bate anapoda  şi nu mai are cine să-l repare , maldărul de limuzine  de pe străzi, din câmp, din curţi, care zac şi ruginesc.

–    Acest gol spiritual  e provocat de noi; de om. Ultima dumneavostră imagine invocată vine din romanul Diavolul, aproapele nostru care ar fi trebuit să aibă un motto, cam aşa: Nu-mi îndeplini, Doamne, toate dorinţele, că mă nenoroceşti! Dorinţa omului de a avea  ne duce la pieire. Diavolul în cartea mea îi dă omului tot ce doreşte  şi nu-i cere nimic, nici măcar să semneze o hârtie. Ce vreţi? Vreţi maşini? Vă dau maşini! Vreţi lux? Vă dau lux!  Vreţi sex? Vă dau sex!  Vreţi bani? Vă dau bani! Tot ce vreţi voi vă dau! La prăvălia lui Satan, totul e gratis. Ajunge să dai un telefon şi în trei minute maşina e la poarta ta. Asta face Diavaolul cu noi astăzi, ne îndeplineşte toate dorinţele, ne sufocă şi ne distruge,  luându-şi preţul  pe care nu ni l-a spus, pentru că, distrugându-ne, el îşi realizează partea lui de beneficiu. Acesta este golul, golul plinului, al abundenţei. Se spune că trăim într-o Românie săracă. Da, este adevărat, dar trăim într-o Românie a minciunilor, a ispitelor. Deschideţi televizorul şi ce auziţi? Sunaţi chiar acum!… Reclame deşănţate din care poţi să crezi cum curge laptele şi mierea peste tot. Asta ne îngroapă, lipsa de onestitate şi de  cumpăt.

–    Pe când Îngerul, aproapele nostru? Hans Muller vine din frigul Siberiei, are graiul dezarticulat , apoi îl pierde, nu mai revine acolo unde  ar trebui.

–     Şi memoria şi-o pierde .

–     Rămâne Diavolul…

–   Diavolul face parte din noi. Cineva m-a întrebat cum poate să fie Diavolul  aproapele nostru, câtă vreme în Biblie scrie  că aproapele  trebuie iubit. Nu ştiu…, nu pot să vă explic lucrul acesta, întrebaţi un cleric. Eu pot doar să vă spun că Diavolul este în noi. Dorinţa existentă în noi  ne îndeamnă la lucruri rele. Ispita o avem ca parte a  existenţei noastre. În sensul acesta Diavolul e aproape de noi. Nu ştiu dacă se va transforma în Înger, nu cred. A fost odată înger…

–    Revenind la literatură, în Zodia interogaţiei vorbiţi, într-un interviu cu distinsul critic şi universitar clujean, mare personalitate a culturii române, Ion Vlad, despre şansele literaturii prin întoarcerea la poveste.

–   Ideea este din opera maestrului Ion Vlad care acordă poveştii un rol important în construcţia prozei. Eu cred că fără poveste, nu avem roman, nu avem nuvelă. Am pe noptieră o carte foarte frumoasă  a lui Ion Lăcustă, Iluminare, care este superbă, este o ţesătură  diafană de gânduri de fapte,  de împrejurări,  de dorinţe, de renunţări, dar nu e roman. Este altceva, ceva ce n-are încă nume.   Este o specie încă nedefinită, nenominalizată.  Romanul şi nuvela în convingerea mea  trebuie să se bazeze pe  poveste, să comunice o dramă, o întâmplare,  o tragedie, un fapt  care să ne mobilizeze.  Nu înseamnă că fără poveste nu se poate face literatură. Se poate face altfel de proză,  valoroasă şi ea, care îşi merită locul  şi onoarea, dar să-i spunem altfel,  nu roman sau nuvelă.

–    Aţi trăit data de naştere a revistei Astra la Braşov, aţi trăi şi data morţii acestei reviste. Cum a fost începutul?

–    Momentul demarajului a ţinut un an de zile, chiar mai mult de un an. Am reuşit să convingem câţiva  activişti de partid  că nu e tocmai rău să avem o revistă literară  la Braşov  şi cu jumătate de gură ne-au dat o aprobare. Am pornit să facem revista şi am făcut un număr de probă… Ni s-a spus să nu facem revista pe o hârtie pretenţioasă, să fie o revistă de masă, care să pătrundă, să aibă un tiraj mare, pe rotativă. Ne-am pus întrebarea: Ce facem, ne luăm în beţe cu străpânii? Hai, să facem o astfel de revistă, tot e mai bună decât deloc.   Când a fost gata revista pe rotativă ni s-a spus: Nu aşa! Trebuie să aveţi un alt format, o altă hârtie! Am vrut s-o facem carte, dar nu ni s-a permis. Am vrut s-o numim Transilvania, dar nu ni s-a permis. În cele din urmă, chiar la sumar,  erau tot felul de obiecţii.  De ce să fie Arghezi pe pagina întâi şi nu Daicoviciu ş.a.m.d. Munca noastră era disputată de oameni care nu  ştiau ce este o revistă, dar ei trebuiau să aprobe totul.  Cu mare greutate a apărut revista Astra. Am scos-o la Sibiu, nu la Braşov. Făcusem vreo opt numere de probă în tipografia din Braşov, tipărite în zece exemplare maximum. Aceste probe le făcuse inginerul-şef al tipografiei, din simpatie şi bun-simţ. Se adunase o datorie de 80 de mii de lei, la vremea aceea fiind mult, salariul unui redactor însemnând  o mie de lei. Era tocmai momentul când Leonte Răutu a zis:  Daţi-i drumul! Dar, Tipografia din Braşov nu mai vroia să ne facă nimic fară bani. Ne-am dus la Sibiu  şi am tipărit revista, plus un supliment gratuit cu reproduceri color din colecţiile Brukenthal cu Luchian. Era o aniversare Luchian. S-a născut greu  revista şi s-a distrus aşa  de uşor, aşa de uşor. Odată au distrus-o redactorii ei. Dintr-o Astră, au făcut două Astre, una cu A mare şi una cu a mic. Apoi, Doru Munteanu  a reuşit s-o reînfiinţeze, acum doi ani şi ceva. A apărut seria nouă  exact pe profiulul şi tradiţia Astrei anilor 60-80. Într-o bună zi, cineva a spus: Astra se desfiinţează! N-am crezut! S-a semnat o hârtie  prin care Astra a fost desfiinţată, omenii puşi pe liber, şomeri  fără niciun fel de drepturi. Averea revistei a fost împrăştiată,  la Biblioteca Judeţeană şi în alte părţi, sediul închis şi transferat nu ştiu cui. Dintr-o trăsătură de condei. An cu economii, an cu restricţii? Greu de zis.  Astra salva bugetul României?  Erau trei redactori. Sunt instituţii culturale la Braşov care au o sută-două sute de salariaţi. Ce conta Astra cu trei salariaţi?

–    Unde e părticica de cer a celor de la Astra ( Unde e părticica mea de cer, Doamne, scria Paul Claudel)…?

Click to comment

Articole Populare