Interviuri

“Comunismul a pus capac la toate libertatile de exprimare libere”

Posted on

De vorbă cu jurnalistul George Roşianu la 85 de ani.

Despre articolele domnului George Roşianu aflasem din citirea Micro-Magazinului (Merdianul Românesc de azi), încă din 1987. Le-am urmărit cu multă atenţie şi interes de-a lungul decadelor, inclusiv până la cele prezente.

Aşa că atunci când am aflat că dumnealui a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani  în acest an, i-am solicitat un interviu pe care a acceptat ca să mi-l acorde. Un virtual evantai al societăţii româneşti, care acoperă viaţa României pre-belice, post-belice, comuniste şi actuale, a unui Vest ahtiat după comunismul pretins democratic al Rusiei şi în acelaşi timp şi un compendium al românilor din New-York-ul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunităţii noastre peste timp.    

 

Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Roşianu, relataţi-ne cum a început profesiunea dumneavoastră de jurnalist şi cum a decurs după aceea în România?

 

George Roşianu: Pasiunea mea pentru scris a început încă din liceu, cu primele colaborări literare pe care le-am făcut la revista liceului meu, Spiru Haret, din Bucureşti.

La 17 ani am intrat în redacţia prestigioasei publicaţii Universul, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor.

Am început să fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale capitalei. Îmi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasărilor şi câte ceva în plus lunar. Legitimaţia de ziarist îmi permitea însă ca să intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic.

În plus, la redacţia Universului, am intrat în contact cu foarte buni jurnalişti şi oameni cu extensivă experienţă a vieţii, care aveau să-mi inspire stilul şi modul  de-a gândi şi scrie de-a lungul anilor. Aşi vrea să enumăr aici pe câţiva precum: Nicu Sucitu (talentat condeier), Petrică Steinbach (fost fotbalist internaţional şi antrenor); Petre Gâţu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism şI talentat actor de teatru şi film); N. Papacostea (renumit reporter al ‘turfului’ bucureştean); Ion Şeinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) ş.a.

În faţa câte unei sticle de bere şi a câte două chifle (‘masa de seară‘ a reporterilor) ne informam, discutam şi scriam articolele care apăreau ulterior.

 

G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelică până în perioada post-comunistă?

 

G.R.: Deşi n-am fost în ţară de mulţi ani de zile, am urmărit transformările fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes.

În perioada interbelică, România nu avea încă un fotbal profesionist, care să dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele fotbaliste din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor ş.a. de pe tot cuprinsul ţării, aveau foarte buni jucători, dar cu foarte modeste echipamente şi condiţii de antrenament. Fotbalul se făcea pe bază de pasiune pură. Câte o primă ocazională sau câte-o masă plătită de către microbiştii echipei după vre-un meci, constituiau ‘plata’ fotbaliştilor de atunci.  Numai după al Doilea Război Mondial, a primit fotbalul românesc o infrastructureă mai bună, până la cea de multi-milioane de dolari de acum.

Şi totuşi, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru că în prezent, fotbalul echivalează şi cu multe brutalităţi (atât pe terenul de joc, cât şi în galerii), pe când în trecut, fotbaliştii se concentrau la dexteritatea şi ritmul jocului.

G.T.G.: Să reluăm depănările amintirilor gazetăreşti.

 

G.R.: Într-o bună zi, Jeni Dumitrescu îmi propune să preiau secţia lui de reportaj box, dar nu înaintea unei perioade de acerbă ucenicie sub ochii lui vigilenţi. După ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lăsat responsabil pe rubrica boxului şi s-a dus să scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviaţie, ş.a.

Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din ţară, cu culminarea interviului luat în 1939 campionului European polonez, la categoria uşoară, Alexander Polus. Acesta se afla în ţara noastră ca urmare a refugiului polonez din acel an.

 

G.T.G.: Folosim aceeaşi solicitare de-a ne da o privire retrospectivă a boxului românesc, peste timp.

 

G.R.: Pot să vă spun că astăzi, locuind în SUA şi urmărind meciurile de box din toată lumea şi din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificaţi drept ‘amatori’ de odată), ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponenţii internaţionali contemporani.

De exemplu, mulţi boxeri de ‘şcoala veche’, erau de calibru internaţional foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moti Spacov ar fi adus victorii acasă. Un Toma Aurel a şi dovedit că are merit de excepţie, trecând frontiera după război şi făcând o carieră strălucită atât la Paris, cât şi în SUA, pe profesia sa.

 

G.T.G.: Să continuăm rememorarea memoriilor gazetăreşti.

 

G.R.:  În 1941, România a intrat în război de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiţer cu gradul de căpitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât şi celelalte responsabilităţi apărute datorită restriştilor războiului. La sfârşitul războiului, Jeni s-a întors, dar Universul a fost suspendat definitiv. Toată redacţia s-a împrăştiat pe la alte redacţii, după cum le-a fost norocul.

În ceea ce mă priveşte am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieţi ale publicaţiei  la Viaţa, după care m-am mutat la Tribuna Poporului. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicaţie cu existenţă efemeră, Victoria, după care am început să lucrez la o agenţie de publicitate intitulată Succes. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare a tuturor spectacolelor de teatru şi cinema din Bucureşti. Prin intermediul acestei agenţii am intâlnit actori faimoşi dintre care l-aşi menţiona pe marele Constantin Tănase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatru Cărăbuş.  Dar la Succes eventual m-am plictisit, căutând de fapt muncă jurnalistică, în loc de muncă promoţională.

 

G.T.G.: După Succes deci, pe unde v-au dus paşii reporterului?

 

G.R.:  Am ajuns să lucrez la Adevărul, unde am întâlnit iarăşi o echipă formidabilă de ziarişti: N. Soreanu (comentator politic); Emil Socor (avocat şi scriitor); Demostene Botez (poet, avocat şi ziarist); Brunea-Fox; Samson (tobă de carte) ş.a. Dar, cu venirea comuniştilor la putere şi Adevărul a fost suspendat sine die.

Refuzând să devin membru de Partid mi s-au refuzat şi servicii în gazetăria Partidului, care a însemnat să spun adio meseriei mele, cât mai trăiam în ţară. Mi-am pus în gând că o să plec înspre libetate şi 10 ani am tot visat la asta.

 

G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastră impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice şi postbelice (comuniste) din România?

 

G.R.:  Perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial, a întâmpinat o mare surpriză, pentru că au început să se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au băgat România într-un război, care i-au adus ţării prejudicii enorme.

Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi omeneşti de români. În plus, multe valori frumoase din societatea noastră s-au pierdut din conştiinţa neamului nostru până în ziua de azi.

Dictatura carlistă a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzură a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. După o serie de abuzuri interne şi externe, inclusiv cedarea fără de ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei şi a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgraţiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vieţii.

Pentru o scurtă perioadă au fost la putere şi legionarii lui Horia Sima, care au adus şi mai multe ponoase ţării, atât ca acte de violenţă în România, cât şi ca inflenţă negativă pe plan internaţional.

Dictatura lui Antonescu, a continuat seria de abuzuri contra poporului român şi care s-a terminat cu venirea în ţară a ruşilor, datorită schimbării de macaz de la 23 August 1944 a regelui Mihai.

În toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulată, cenzurată sau pedepsită, într-o formă sau alta, de către dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvăluiri ale corupţiei guvernanţilor sau materiale investigative incommode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt şi fără ezitări. Dar cel mai fioros s-au comportat comuniştii.

 

G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca jurnalist, ca să încercaţi să faceţi gazetărie în comunism, fără ca să aveţi carnetul roşu?

 

G.R.:  Comunismul a pus capac la toate libertăţile de exprimare libere. Pentru mine a fost o foarte mare lovitură ca să trăiesc sub comuniştii propulsaţi la putere de pe tancurile ruseşti de ocupaţie.

Aceştia aveau un anumit sistem şi infrastructură de a strânge şurubul presei libere în timp record şi definitiv.

Au ‘suspendat’ indefinit publicaţii de mare valori precum Universul, Dimineaţa, Adevărul ş.a.

Când mă duceam la interviuri pentru vre-un post de gazetar şi mărturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: “Atunci nu mai poţi lucra în presă în aceste timpuri noi”.

Mulţumită unui sponsor, după 10 ani de aşteptări, am reuşit să plec în Vest, în sfârşit.

 

G.T.G.: Să mai stăm în cadrul acestui interviu încă în România anilor trecuţi: cum apreciaţi de exemplu că activităţile artistice ale marelui Constantin Tănase l-ar fi băgat în vizorul comuniştilor, care eventual l-au şi omorât?

 

G.R.:  Constantin Tănase, a fost un mare OM, pe lângă activitatea sa actoricească. Un om de suflet, a adus pe scena teatrului său atât subiecte, cât şi actori de mare valoare. Tănase a adus pe scenă şi actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Bruner. Pe scena teatrului lui Tănase au mai jucat Stroe şi Vasilache, Elena Burman, Lilly Şerban, Nae Roman, Puiu Mironescu ş.a.

Pe Colea Răutu, cel puţin, actor de origine română din Basarabia, l-a scos efectiv din ‘trenul morţii’, tren care răpea basarabeni din România şi-i trimitea să moară direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul ‘fascist’ român.

Profitând de către cunoştiinţele sale sociale cu ofiţeri americani din ‘Comisia Mixtă Americană-Rusă‘ care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor morţii, Tănase a produs de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Răutu şi s-a dus cu un ofiţer american şi cu unul rus pentru a-l scoate pe Răutu din vagon cu puţine minute înainte plecării de pe peron al trenului. Din câte ştiu, Colea Răutu trăieşte şi în present, are frumoasa vârstă de 94 de ani şi a jucat în nenumărate filme de epocă în România. De asemenea, Răutu este faimos pentru şlagărul ‘Coşarul’, pe care multe generaţii l-au văzut interpretându-l la Televiziunea Română.

Despre Tănase şi persiflarea regimurilor la putere, se poate spune că erau una şi aceeaşi identitate. Deci când comuniştii s-au proţăpit la putere, pentru Tănase, ei deveniseră noua ţintă de ironizat. Ca cineva care a avut şansa să petreacă multe ore cu el (fie şi ca să discutăm exclusiv materialele promoţionale pentru spectacolele teatrului), am reuşit să-l cunosc şi pe Constantin Tănase OMUL, care a însemnat mult.

Lui Constantin Tănase, i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă şi care nu a convenit ruşilor care ocupau România.

 Ruşii au tâlhărit şi violat -şi la propriu şi la figurat-, pe mulţi cetăţeni români şi supravieţuitorii au rămas traumatizaţi pe mult timp după aceea.

Multe persone au murit datorită bestialităţii atacurilor acestora. Ruşii aveau fixaţie cu furatul ceasurilor de mână şi prefaţau orice atac cu urlatul de: ‘Davai ceas!’ (Dă ceasul!).

 Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârşave ale ruşilor contra românilor şi suna cam aşa:

 Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie”

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scoând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu marele actor era mort. Era anul 1945.

G.T.G.: Deci aţi ajuns în Franţa. Ce impresii v-au dat parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru…comunişti?

G.R.:  După ce ieşisem abia după ani de zile de încercări din Cortina de Fier, şi mă zbătusem o decadă cu mari greutăţi morale şi materiale ca să ajung în Vest, nu mică mi-a fost mirarea ca să văd în ‘oraşul lumină‘, oraşul despre care visasem să-l văd de mic copil, un palat luxos pe frontispiciul căruia fâlfâia un steag mare roşu,având secera şi ciocanul terorii care mă împinsese să-mi părăsesc ţara în care m-am născut. Un semn al clădirii desemna palatal drept: Sediul Partidului Comunist din Franţa.

Am simţit atunci o puternică lovitură în inimă, am întors capul către soţia mea de lângă mine şi i-am am zis: Cred că am greşit cu francezii. Aştia o să îI invite per ruşi de bună voie la ei în casă.

Ne-am îndreptat paşii la ambasada SUA din Paris şi eventual, am sosit în America.

G.T.G.: Aţi ajuns la New-York. Ce părere v-aţi format despre românii din marea metropolă?

G.R.:  Iniţial am fost descurajat, pentru că românii din New-York erau tare dezbinaţi. Mă aşteptam ca să găsesc compatrioţi care să aprecieze greutăţile avute în ţară şi care fiind aici, vor fi mai buni, mai înţelegători, mai uniţi. În schimb, impresia mea a fost că în mare parte, aceştia erau la antipozii acestor aşteptări ale mele.

G.T.G.: Comparând acea situaţie cu comunitatea românească new-yorkeză a anului 2007, cum apreciaţi comunitatea noastră la timpul prezent?

G.R.:  Rămânând realistic, există în mare aceleaşi genuri de suspiciuni, invidii, de auto-izolare faţă de comunitate (a compatriotţilor care s-au realizat) şi desigur, bârfeala este la ordinea zilei.

G.T.G.: Abia după opt ani de şedere în Statele Unite, aţi reuşit ca să reintraţi în jurnalistică. Relataţi-ne detaliile, inclusiv cu Paştele din 27-Aprilie-1973.

G.R.:  Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prieten şi coleg, Marius Ligi, a fost o mare sărbătoare. Ne-am reîntâlnit la NY în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New-York pentru a se întâlni cu membrii exiliului român new-yorkez. Comitetul Naţional Român, condus de către Constantin Vişioianu, politician cu tradiţie şi credibilitate internaţională,  era port-drapelul acestora. Atunci am discutat în principiu apariţia unei publicaţii în limba română, pentru românii din SUA.

În 1973, în noaptea de Paşti, când sute de credincioşi terminau participarea la sfânta liturghie de la biserica Sfântul Dumitru din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1000 de exemplare ale Micro-Magazinului spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am prezentat la apartamentul din Brooklyn a lui Marius Ligi fără nici un ziar şi cu contra-valoarea lor, nu i-a venit să creadă, dar a şi spus: Acum pot să pornesc cu toată încrederea la scoaterea numărelor următoare.

G.T.G.: Domnul Ligi v-a mărturisit motto-ul neoficial al Micro-Magazinului, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: Un ziarist adevărat, trebuie să scrie pe înţelesul tuturor. În cei peste 25 de ani în care aţi condus rubrica M.M., Oameni, Fapte, Ştiri, aţi scris desigur pe înţelesul şi interesele tuturor. Aţi întâlnit şi personalităţi fascinante. Menţionaţi câteva întâlniri memorabile.

G.R.:  Întâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai, a fost o mare bucurie sufleteascăşi profesională. Întâlnirea mea cu preşedintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru că nu mi-am închipuit că o să primesc răspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce guvernul României nu ia exemplu de la alte ţări fost comuniste, care au retrocedat proprietăţile furate de la oameni în timpul aşa-ziselor ‘naţionalizări’, dumnealui mi-a răspuns: Dacă s-ar fii adresat un imigrant dintr-o altă ţară est-europeană preşedintelui ţării de baştină, acesta ar fi susţinut din solidaritate că totu-i bine. Deci preşedintele mă învăţa  să mint.

G.T.G.: Relataţi-ne experienţa dumneavoastră cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu aceeaşi nume a deconspirării dosarelor secrete ale Securităţii faţă de oamenii persecutaţi de poliţia comunistă.

G.R.:  Pe Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România l-am cunoscut la New-York şi am fost plăcut impresionat de lupta pe care o duce împotriva rămăşiţelor de securişti din România. Mi-a spus că este o lupta grea, datorită faptului că aceste elemente sunt foarte puternice, şi că prin urmare, lupta pentru adevăr, poate să fie şi lupta cu morile de vânt. Dar, sunt şi rezultate.

G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteţi spune?

G.R.:  Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului Europa Liberă la New-York. Actualmente este preşedintele Fundaţiei Iuliu Maniu. Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu Micro-Magazinul şi este foarte activ în activităţile educaţionale româneşti şi despre România, pentru publicul American.

G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirilă şi care a fost experienţa dumneavoastră cu dumnealui?

G.R.:  Despre domnul Viorel Chirilă, de asemenea, sunt convins că este un mare patriot, că este un adevărat luptător pentru libertate, că este unul din puţinii luptători, care aici la New-York mai duce o activitate acerbă contra ipocriziei neo-comuniste de la guvernele trecute şi prezente ale Bucureştiului. În prezent, domnul Chirilă este preşedintele Centrului Cultural Român din New-York, fondat în 1982.

G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?

G.R.:  Din păcate, doamna Ema Bradu a murit de mult. A fost una din multele femei românce care a îndurat ani de zile de temniţă politică comunistă. A fost o luptătoare care a ajutat pe partizanii anti-comunişti din munţii Carpaţi, a fost foarte apreciată atât de către Iuliu Maniu, cât şI de către Corneliu Coposu. Pot să spun că a fost o zi grea pentru românii din New-York, când au pierdut  o aşa demnă reprezentantă din mijlocul lor.

G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastră cu feţele preoţeşti din comunitate?

G.R.:  Vreau să menţionez pe părintele Victor Runcan, cu care menţionaţi înaintea interviului că aţi împărţit pâinea lagărului de refugiaţi din Latina (Roma), parohul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din zona noastră. De asemenea, o să-l menţionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii Sfântul Dumitru din Manhattan. Îl menţionez şi pe preotul şi profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii Sfinţii Apostol Petru şi Pavel din Queens şi director al Institutului De Teologie Ortodoxă. De asemenea preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii Pogorârea Sfântului Duh trebuie de menţionat. Cu toţi aceştia şi cu mulţi alţi preoţi de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora şi de-a le prezenta activităţile bisericeşti şi culturale, pentru ca cititorii Micro-Magazinului să  fie informaţi asupra vieţii spirituale şi culturale româneşti, atât din zona lor, cât şi din restul Americii.

G.T.G.: Spuneţi-ne despre experienţa dumneavoastră cu Florin Piersic.

G.R.:  Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. După părerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de dramă şi comedie, de pe scena românească actuală a teatrului românesc. Este dotat cu o inteligenţă rară, cu o mimică extraordinară, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridică invariabil sala de spectacol în picioare şi pentru care este aplaudat de un public care-l adoră, minute în şir.

 G.T.G.: Cum l-aţi descrie pe Benone Sinulescu?

G.R.:  Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a susţinut la New-York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare româneşti.

G.T.G.: Aţi întâlnit şi cazuri mai puţin lăudabile?

G.R.:  Fără ca să numesc persone concrete, sugerez că un artist adevărat  trebuie să fie modest şi să lase ca alţii să-i dea valoare şi ca să-l aprecieze. Trebuie ca artistul să aibă multă stăpânire de sine, pe lângă talent. În schimb, mi s-a dat să întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate şi superficialitate . Desigur că mă concentrez ca să dau atenţie la artiştii merituoşi, însă este greu de evitat avalanşa de ‘artişti’ de duzină, care invadează acum piaţa muzicală românească.

G.T.G.: După decesul lui Marius Ligi, Micro-Magazinul a revenit fiicei acestuia, Luminiţa Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.

G.R.:  Am numai cuvinte de laudă asupra Luminiţei. Pierderea tatălui a afectat-o ca o lovitură de cuţit, însă a şi ambiţionat-o. Fără ca să fie ziaristă de profesie, când a preluat conducerea Micr-Magazinului, a facut-o cu dedicaţie şi succes. I-a îmbunătăţit colaborarea cu corespondenţi de calitate, care ani de zile au continuat să îşi aducă aportul, atât la Micro-Magazin, cât şi la Meridianul Românesc.

Din punct de vedere comercial, a creat o reţea invidiabilă de sponsori, care să finanţeze fidel pubicaţia, contra reclamelor tipărite.

Decesul ei prematur, a fost o pierdere mare şi pentru Micro-Magazin şI pentru cititorii publicaţiei. 

 

G.T.G.: Cum au continuat Directorul Dr. Marius Badea şi redactorul-şef domnul Gavriil Kovacs, tradiţia Micro-Magazinului în noua formă, a publicaţiei, intitulată Meridianul Românesc?

G.R.:  Odată cu decesul Luminiţei Ligi, care n-a avut urmaşi, se părea că publicaţia a rămas orfană. Dar, un român de omenie, Dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea Micro-Magazinului, a sărit în ajutorul publicaţiei. A pus fondurile necesare preluării publicaţiei, care a apărut de-atunci sub titlul de Meridianul Românesc. Dr. Badea a păstrat atât numele celor doi fondatori ai M.M., familia Ligi, cât şi titulatura originară de Micro-Magazin, în cadrul publicaţiei. Pentru aceasta, atât eu cât şi mulţi colaboratori şi cititori vechi ai publicaţiei, ne manifestăm recunoştiinţa faţă de Dr. Badea.

Doresc de asemenea, ca să transmit complimentele mele redactorului-şef, domnul Gavriil Kovacs. Gabi Kovacs este cel care zi de zi depune eforturi mari, împreună cu tot colegiul redacţional, pentru ca publicaţia să continuie să apară prompt, în condiţii redacţionale deosebite şI calitativ excelentă. 

 

G.T.G.: Se spune că câteodată vezi mai bine pădurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeţi România de azi de la distanţa trans-oceanică unde vă găsiţi?

G.R.:  După multe tergiversări, pot să spun că România este de acum în universul european. Dar asta înseamnă şi că trebuie să continuie cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextual universal şi implicit european, pentru a-şi menţine credibilitatea şi eficienţa de funcţionare. Să ţinem minte că pentru fiecare prieten pe care-l are România, are şi duşmani şi că orice feudă politică sau de altfel, care are loc pe scena românească, este propulsată de către aceştia din urmă şi perpetuată pe plan internaţional ca ‘model’ stereotip de români ‘răi’.

Desigur că sunt şi câteva generaţii de neo-comunişti, care au furat ca în codru şi şi-au creat monopolii care sunt ameninţate de către schimbările legale care se încearcă de către noua conducere. Aceşti nababi pun beţe în roate României şi ‘oferă‘ nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic, care pune la îndoială că în România se va schimba vre-o dată ceva.

Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegătorii) să se trezească şi să pună umăr de la umăr pentru purificarea României de către cei care acţionează contra intereselor ei.

G.T.G.: Ce satisfacţii aveţi din această meserie?

G.R.:  Multe, foarte multe, dar cel mai mult corespondenţa de la cititori. Am maldăre de scrisori de apreciere şi mulţumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, acţiunile luate ca să îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfacţie care o am de la meseria de jurnalist.

G.T.G.: Ce planuri de viitor aveţi?

G.R.:  Cu privire la planurile de viitor, o să încerc să-mi continui activitatea scriitoricească, pentru a aduce la lumina tiparului adunate într-un volum, selecţiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulat: O viaţă de om în slujba condeiului.

Desigur că proiectul de mai sus nutreşte speranţa că numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o să mă poată ajuta ca să o realizez acest proiect.

G.T.G.: Domnule Roşianu, multe mulţumiri pentru timpul acordat şi La Mulţi Ani!

G.R.: Vă mulţumesc şi eu.

 

 

Click to comment

Articole Populare