Şi ce putem dori noi, basarabenii, ţării noastre sfinte, dulcii Românii? La trecutu-i mare, mare viitor. Conştientizarea locului pe care poporului român îl are, de la Bunul Dumnezeu, în rânduiala lumii... Cu ce ne deosebim, noi, românii, de nemţi? Sau de francezi? Cât de tare nu ne-ar universaliza globalizarea noi putem face faţă provocărilor lumii în care trăim doar cu bunurile noastre culturale şi doar cu limba noastră românească.

La 91 de ani de la marea Unire, ce facem noi... ?

Nu poţi vorbi despre 1 Decembrie, fără a nu te gândi la semnificaţia acestei date. Nu poţi să nu asociezi această dată cu anul 1918 care marchează cel mai important moment al istoriei Romaniei: Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat şi împlinirea aspiraţiei romanilor pentru unitate natională. 1 Decembrie 1918 este rezultatul firesc al evenimentelor succedate începând din 1600, când Mihai Viteazul a realizat – pentru scurt timp – unirea provincilor româneşti, continuând cu unirea Ţării Româneşti cu Moldova în anul 1859 sub Alexandru Ioan Cuza şi culminând cu marea Unire statuată prin Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

 

A vorbi azi, în 2009, despre marea Unire, despre realizarea idealului de veacuri al românilor, pare o banalitate desuetă, pe care, din respect – cât a mai rămas – faţă de istoria acestui neam, trebuie să o aminteşti, pentru că aşa cer uzanţele. Şi cum să nu vorbeşti despre ea, în calitate de zi naţională, mai ales când data de 1 decembrie se situează undeva în zilele lucrătoare ale săptămânii şi-ţi aduce o mini vacanţă, o avanpremieră a celei de Crăciun.

De fapt, consecinţa vizibilă, “palpabilă” şi indubitabilă a marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este inserată în articolul întâi al Constituţiei potrivit căruia “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” Această consecinţă e o urmare firească a istoriei societăţii româneşti, istorie despre care Nicolaie Bălcescu postula că “este cea dintâi carte a unei naţii”.

În acest context, este necesar a face câteva precizări referitoare la popoare şi naţiuni. Între popor şi naţiune există deosebiri izvorâte din elementele de unitate care le definesc. Ambele noţiuni exprimă aceeaşi realitate generică, reprezentând forme de comunitate umană care se constituie istoriceşte pe un anumit teritoriu, din membri aceleiaşi colectivităţi etnico-sociale, legaţi între ei prin unitatea de origine, limbă, cultură materială şi spirituală, viaţă economică, socială şi politică.

În ceea ce priveşte poporul, acesta se constituie ca urmare a disoluţiei comunităţilor gentilo-tribale, într-o formă de comunitate mai amplă, unind laolaltă pe toţi cei care au o origine comună, o limbă comună şi un mod asemănător de viaţă socială. Procesul constituirii popoarelor este legat de destrămarea comunei primitive şi de generalizarea societăţii sclavagiste.

Potrivit lui Hegel, “Popoarele sunt ceea ce sunt înfăptuirile lor”, adică religia, constituţia şi politica, sistemul juridic, moravurile, ştiinţa, arta, limba teritoriul, întâmplările şi acţiunile sale.

Apoi, naţiunea apare în istorie ca o treaptă superioară, constituită pe elementele de unitate ale unei comunităţi. În cadrul naţiunii, raporturile dintre oameni, organizarea şi conducerea lor, dobândesc o serie de caracteristici. Naţiunea aduce cu sine elementele unui plus de identificare etnico-socială, prin constituirea statului naţiune, prin cultiverea  unei limbi naţionale culte, a ideii suveranităţii proprii şi prin realizarea interconexării regiunilor la o piaţă economică naţională, al cărei garant este statul.

Caracteristicile naţiunii, evidenţiază unul din cele mai importante imperative ale sale şi anume faptul că nu poate să ignore – fără grave consecinţe pentru prezenţa ei în istorie – nevoia educaţiei fiilor ei, în spiritul valorilor naţionale, al patriotismului, al dragostei pentru istoria proprie şi limba naţiunală, pentru înfăptuirile ce o definesc.

Pornind de la aceste consideraţii, nu pot să nu mă întreb, azi, la 91 de ani de la marea Unire, ce facem noi, cei care alcătuim în prezent naţiunea română, pentru a fi în concordanţă cu dezideratele amintite? Prefer să nu răspund, ci doar să fac câteva observaţii: suntem membri ai Uniunii Europene (UE), avem o datorie externă fără precedent, suntem într-o profundă criză economică şi politică şi ne aflăm la finele unei campanii electorale prezidenţiale care estompează, deocamdată, toate problemele sociale ce se vor acutiza sub acţiunea iarnii care e pe cale să îşi intre în drepturi.

Calitatea de membru al UE, implică transferul unor responsabilităţi statale către instituţii supranaţionale, implică îngrădirea suveranităţii naţionale, precum şi instituirea unor restricţii pentru statele membre în ceea ce priveşte abilitatea lor de a acţiona independent şi la propria lor iniţiativă.

Plata datoriei externă ne va afecta considerabil viaţa şi ne va îndepărta şi mai mult de dezideratul nostru naţional, trâmbiţat de toate guvernele post-decembriste, vizând instaurarea “traiul bun” pentru toţi cetăţenii ţării.

Din criza politică sper că vom ieşi după 6 decembrie, întrucât rezultatul alegerilor pare extrem de previzibil, întrucât principala realizare a mandatului Băsescu, în viziunea mea, este unirea tuturor forţelor politice împotriva sa, culminând cu minunea care aduce PRM şi UDMR (cazul Sibiu) de aceeaşi parte a baricadei. Însă din criza economică habar n-am când şi cum vom ieşi! Industria e la pământ iar agricultra în aer. Felul în care vor putea fi reaşezate aceste două componente esenţiale în susţinerea unei economii funcţionale, în matca firescului şi a normalităţii, este învăluit mister.

Cum va fi dezamorsată bomba socială pe cale să explodeze, n-am ideea. Vom vedea. Ce chestie! Şi orbul spunea că o să vadă, dar n-a mai vazut în veci! A pierit cu speranţa. A învăţat să aştepte şi să spere, iar pieirea i-a fost mai “elevată”, pentru că a murit învăţat.

Rezultanta acestor gânduri generate de data de 1 Decembrie, se constituie într-un vector care arată spre câteva versuri ale lui Eminescu, inserate în “Epigonii”, pe care le voi reproduce în continuare, întrucât, în opinia mea, ne caracterizează:

“Iară noi? Noi, epigonii? ... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de inimi, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.