„Ape curgătoare şi fântâni cu apă rece”

Cu siguranţă că atunci când şi-au ales locul pentru a se aşeza în această zonă, cei dintâi locuitori au avut în vedere, între factorii determinanţi, şi faptul că terenul, uşor înclinat al platoului pe care s-a configurat aşezarea, era protejat şi alimentat din trei părţi de surse de apă: râul Suceava şi cele două pâraie numite Areni şi Şcheia. Constituirea aşezării (şi dezvoltarea ei ulterioară) a depins vital de alimentarea cu apă.

„Locul cel mai bun care se poate afla” cu “ape dulci şi curate”

Călătorii străini, care au trecut prin Suceava, remarcau că aşezarea, amplasată „pe un podiş înalt”, şi-a găsit „locul cel mai bun care se poate afla”, beneficiind de o climă temperată şi de „ape dulci şi curate”.

Este sugestiv faptul că cea mai veche imagine a Sucevei, care a fost identificată pe o cahlă din sec. al XV-lea (cahlă nesmălţuită, descoperită într-o locuinţă din apropierea Curţii Domneşti) redă cu destulă acurateţe, prezentând un peisaj specific de curte medievală, o grădină cu pomi şi cu flori, dar şi o fântână, semn că apa nu lipsea din incintă.

Şi Cetatea de Scaun a Sucevei a fost alimentată cu apă dintr-un bazin (aşa zisa „cisternă” descoperită în curtea interioară a cetăţii de către Karl Adolf Romstorfer) sau dintr-o fântână, cercetările arheologice de pe platou scoţând ulterior la iveală fragmente de conducte ceramice (olane din lut ars), cu o anume orientare, care susţin ipoteza că cetatea a fost alimentată cu apă atât din partea de nord-est, dinspre Lisaura şi Ipoteşti, cât şi dinspre Dealul Tătăraşilor.

Şipote şi fântâni

Nucleul de concentrare a populaţiei din perimetrul vechii vetre a urbei avea ca sursă principală de apă pârâul Şipotului, pe care, mai târziu (la 1626), era menţionat ca fiind amenajat râmnicul (heleşteul) Mitropoliei.

În zona Curţii Domneşti (unde misionarul catolic Pietro Baksic spunea, atunci când a vizitat Suceava, la 1641, că „se află acolo multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece”) s-au descoperit şi câteva rigole pentru scurgerea apei, care fac dovada unei preocupări pentru asigurarea salubrizării în vatra oraşului. Una dintre rigole pornea de la Curtea Domnească spre pârâul Şipot şi avea o serie de ramificaţii care veneau dinspre anexele palatului.

Concluzia este că, în evul mediu, această zonă de locuire dispunea şi de o reţea de canalizare. Documentele pomenesc de existenţa unei „fântâni domneşti” (ce se afla lângă „baia turcească”), fântână care se va numi apoi Fântâna Mitropoliei, fiind menţionate, în perimetrul urbei, şi alte asemenea surse de apă: Fântâna Arenilor, Fântâna de piatră, Fântâna Armencei, Fântâna Cerchezului, Fântâna Dinului, Fântâna lui Sarkis Găină sau Fântâna Frigurilor (pomenită la 1785 şi amplasată în partea de N-E a oraşului, între Iţcanii Vechi şi Poiana lui Şeptilici, în locul în care armenii îşi aveau amplasate tăbăcăriile - „dubălăriile”) care au putut fi localizate în vatra oraşului şi în împrejurimile sale.

Sursele de apă sunt pomenite şi ca limite de reper în demersurile de clarificare ale hotarelor posesiunilor din Suceava, întreprinse de comisiile imperiale habsburgice, hotare care erau (spre exemplu la 1781, când prima comisie condusă de Metzger şi-a început activitatea) „gura pârâului Şcheia, râul Suceava, hotarul oraşului către satul Şcheia, Groapa Şcheii, stăvilarul morii armenilor, hotarul Sf. Ilie, Drumul mare din Câmpulung la Suceava, fabrica de bere, cele două fântâni din Areni, biserica veche de la obârşia pârâului Areni, pământul Arenilor, pârâul Arenilor până unde se varsă în râul Suceava”.

Fântâna de la Şipot, sau fosta fântână a Mitropoliei, ca sursă principală de aprovizionare cu apă a oraşului (întrucât avea cel mai mare debit) a constituit o preocupare pentru cei care s-au aflat în fruntea urbei, care au realizat o serie de lucrări de refacere şi de întreţinere a acestei fântâni. Se consemnează astfel faptul că, la 1834, antreprenorul Hermann (cu aprobarea Comisariatului şoselelor din Cernăuţi) „a executat reparaţii la Şipot, astupând în acelaşi timp văgăuna peste care trece un pod”.

Lucrările au fost şi un prilej de consolidare şi igienizare a zonei întrucât, aşa cum se semnala, în acel loc „se produceau numeroase surpări” iar „locuitorii oraşului aruncau aici gunoaie”. Lucrări de întreţinere şi modernizare s-au realizat şi la alte fântâni, cum ar fi la cea din „Piaţa vitelor” sau la cea din „Piaţa legumelor”.

Până la sfârşitul primului deceniu al secolului trecut, când au început lucrările de aducţiune a apei şi de canalizare în oraş, precum şi o serie de lucrări de îndiguire a râului Suceava, construindu-se primul apeduct a cărui reţea s-a extins apoi şi către mahalalele târgului, locuitorii Sucevei se alimentau cu apa necesară consumului şi treburilor gospodăreşti din şipote şi fântâni.

În Suceava erau câteva şipote: unul, după cum scrie Liviu Marian: „în marginea dinspre răsărit-miazăzi a oraşului, într-o râpă, care se prelungeşte în vâlceaua pârâului Cacaina, ce se scurge sfios cu sărăcia sa de apă, pe sub măreţele ruine ale Cetăţii domneşti, în spatele bisericuţei cu hramul Sf. Ioan Botezătorul”, un şipot era undeva în celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Hărbăriei, un altul la marginea drumului care duce către Iţcani, pe strada numită acum  „Cernăuţilor”. Despre apa şipotului de sub coasta Mănăstirii Sf. Ioan ştim că era „limpede foarte, prea bună la gust, rece de-ţi îngheţa limba-n gură chiar în dricul verii, şi totdeauna din belşug”.

Era pe atunci vremea sacagiilor, despre care Liviu Marian relata în scrierile sale că umblau pe uliţele bolovănoase ale urbei cu sacalele lor, „unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii şi calului stăpânului său”.

Până la apariţia primelor cişmele de la colţ de stradă, cocoţaţi pe butoaiele lor pline (sub care atârnau doniţele de lemn agăţate într-un cârlig), aşezate pe două roţi de căruţă trase de un singur cal, sacagii porneau dis de dimineaţă prin târg trecând pe la porţile oamenilor. O cofă cu apă limpede şi rece costa doi lei.

„Baia turcească” şi „Fântâna Doamnei”

Despre „baia turcească” (sau „baia domnească”, despre care se presupune că era amplasată pe latura de sud a Curţii Domneşti) şi fântâna din apropiere („Fântâna Doamnei”), care îi asigura cantitatea de apă necesară, există informaţii că în sec. al XVII-lea erau „de folos obştesc” (în anul 1634 Moise Moghilă dăruieşte bisericii Mitropoliei - Sf. Gheorghe -Mirăuţi - „o baie lângă reşedinţa domnească din Suceava împreună cu o fântână ca să se întreţină ca bunuri publice din acele venituri ale băii”). Deşi nu există documente privind structura şi funcţionalitatea acestei băi se presupune că fiind construită după modelul băilor turceşti dispunea de câteva mici încăperi, una care servea ca vestiar, una destinată băii şi o a treia care adăpostea vatra semicirculară unde într-un cazan se fierbea apa, aburii produşi fiind dirijaţi prin conducte în încăperea băii.

Incendii, pompieri şi „cărăuşi de apă”

Suceava s-a confruntat în istoria ei cu numeroase incendii, în epoca modernă cele mai devastatoare înregistrându-se în anii 1840, 1848, 1852 şi 1854, cel din urmă distrugând cca. o treime din oraş. Sursele de apă au fost aşadar importante şi din acest punct de vedere. „Regulamentul privind modalităţile de stingere a incendiilor şi organizarea pompierilor în oraşul Suceava”, din data de 26 ianuarie 1838 (redactat în limba germană), stipulează faptul că la vremea aceea urbea avea ca rechizite pentru stingerea incendiului: „2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă cu 2 găleţi, 30 de găleţi, 2 pompe de mână, 7 topoare de incendiu, 2 scări de incendiu”.

Apa constituia însă o problemă întrucât, aşa cum se menţionează „oraşul Suceava suferă de lipsă de apă deoarece nu există sau sunt doar foarte puţine fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuşi de apă (sacagii) existenţi”. Pentru ca „transportul pe stradă de la fântâna publică a Şipotului să fie luminat în întunericul nopţii - se preciza în Regulament - pe strada ce duce la zisa fântână se vor ridica stâlpi la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse. Această stradă va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei oraşului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliţiei, puse în sarcina de serviciu a slujbaşului de cancelarie”.

Abia după construirea apeductului au fost fixaţi hidranţii (din anul 1925) şi, prin reorganizarea şi îmbunătăţirea serviciului de pompieri voluntari din subordinea Primăriei, teritoriul a fost împărţit în 6 departamente.

Un florin pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului

Regulamentul pompierilor din anul 1838 consemnează faptul că sacagii „au fost de când lumea obligaţi, la apariţia pericolului de incendiu, să vină imediat călărind într-acolo cu butoaiele pline şi de aici înainte, până la dispariţia totală a pericolului, să fie întrebuinţaţi cât mai eficace la transportul apei”. „Era de asemenea obişnuit - se face precizarea în continuare - ca primului dintre aceşti sacagii sosit la locul incendiului să i se acorde un premiu. Mai târziu, această organizare în aşa fel a fost completată că, în împrejurarea când sacagii locuiesc departe în cartiere, şi că până la apariţia lor la locul primejdiei se simte lipsa de apă, aceşti sacagii, din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, trebuie să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei şi să le lase peste noapte acolo, pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură, mai ales când pompele şi marile butoaie sunt umplute. Pentru executarea corectă şi întocmai, aceasta va fi pusă la punct acum, prin supravegherea poliţienească neîntreruptă, în rest se poate însă a fi fixat oricum pentru fiecare sacagiu care este primul la locul incendiului un premiu fix de 1 florin, monedă convenţională”.

“Fântâna cu pompă” şi “Uzina de apă”

În anul 1836 a fost instalată „o fântână cu pompă în piaţa târgului de cereale” iar ulterior primăria a început să se intereseze, pentru achiziţie, de diverse „proiecte de pompe”. În 1906 Primăria Sucevei încheie un contract cu firma „Theim und Sohne” din Leipzig pentru realizarea unei reţele urbane de canalizare şi de aprovizionare cu apă. În cadrul aceluiaşi proiect, care s-a finalizat după patru ani, antreprenorul Georg Rumpel a construit prima „uzină de apă” (alcătuită dintr-o hală de maşini, două compartimente de materiale şi o cameră pentru distilarea apei) având ca sursă de aprovizionare cu apă (prin intermediul unor pompe acţionate electric) râul Suceava.

Câţiva ani mai târziu, în 1914, se consemna existenţa în urbe a unui număr de „30 de fântâni publice cu pompe” (cu o reţea de conducte care însuma 24 km), care „pompau zilnic 1246 mc de apă”.

Până la începutul anilor ’60 alimentarea oraşului s-a făcut prin această captare, cu 20 de puţuri săpate în lunca Râului Suceava, cu o staţie de filtrare şi tratare a apei care era pompată într-un rezervor de 600 m.c. Din 1960 s-a pus în funcţiune captarea cu 40 de puţuri din albia râului Moldova, pe o lungime de 28 de km (zona Berchişeşti-Suceava), iar în zona industrială s-a construit o nouă staţie de epurare.

Tiberiu COSOVAN
Suceava
ianuarie, 2008

Despre reeducare, despre reeducarea prin tortura de la Piteşti am auzit vag în România. Abia în străinatate am reuşit să-mi fac o imagine clară despre abominabila stare de fapte petrecute în inchisoarea de la Piteşti între 1949 şi 1951, unde au fost reeducati, atât prin suplicii fizice bestiale cât şi calvar psihic peste o mie de studenţi care apoi au fost trimişi în alte închisori din Romania pentru a continua reeducarea.

În 1981, Virgil Ierunca la Paris scoate volumul Piteşti în care direct, clar şi bine informat prezintă, într-o sută de pagini, întreg procesul reeducarii. Iniţierea, aprobarea, pregătirea, declanşarea  odioasei tragedii, apogeul şi diseminarea malignei metode în alte închisori, a început de Sfântul Nicolae 1949 la parterul închisorii, în camera 4, zisă spital şi a continuat luni şi ani. Frânarea şi apoi încetarea reeducarii prin maltratare psihică şi fizică se datoreşte unui complex de fapte şi împrejurari, a rezistenţei din celelalte închisori, a aflării şi răspândirii adevărului în ţară şi străinatate ceea ce ar duce la noi condamnări a sistemul totalitar comunist din ţară. Ministerul de Interne îsi dă seama ca a mers prea departe cu reeducare pe care a iniţiat-o, dar pretinde ca nu a ştiut nimic pâna ce nu a  primit sesizări şi plângeri din partea deţinuţilor. Promite că va face cercetări şi dacă este cazul va deschide un proces celor vinovaţi.

Comandant suprem al securităţii care avea în subordine şi închisorile politice din România, a fost timp de 16 ani generalul Alexandru Sergheievici Nicolski, născut la Cernăuţi în 1915 şi înregistrat cu numele de Boris Grünberg, evreu. Racolat, instruit şi trimis în spionaj în România de catre NKVD în 1941 este prins şi îşi declară identitatea sub numele de Nicolski din Chişinău. A fost condamnat şi închis la Aiud pâna în august 1944, când este eliberat şi reîncadrat în NKVD şi din fost caporal la transmisiuni devine în scurt timp general de securitate la români. Este ajutat de colonelul Mihail Düberger, care devine în timp generalul Mişu Dulgheru şi de către colonelul Iosif Zeller. Împreună au fost de acord să iniţieze un proces de maltratarea psihica şi fizică a studenţilor din închisoarea Piteşti pentru a le înfrânge rezistenţa anticomunistă pentru care au fost condamnaţi. Ideea reeducării vine din Euro-Asia comunistă a lui Stalin şi Mao unde „nimeni nu poate ieşi din închisoare fără a fi devenit comunist sută la sută! Zelul depus de conducerile închisorii în colaborare cu unii deţinuţi a întrecut toate aşteptările şi atunci, cei trei au hotărât să disemineze reeducarea prin tortură în celelalte închisori şi la canal.

De executarea cu râvna psihopatologica la începutul nemaîntâlnitei reeducări sunt culpabili câţiva studenţi deţinuţi. Eugen Ţurcanu, capul tiraniei de la Piteşti, în liceu a făcut parte din fraţiile de cruce, dar după 23 August se înscrie în partidul comunist pe care-l slujeste cu devotament încă de când era student la drept. Este inteligent şi perfid. Partidul îl răsplăteşte pentru serviciile sale de informator deschizându-i calea spre diplomaţie. Dar fatalitate; la arestările legionarilor din 1948, un student sub tortură recunoaşte că Ţurcanu a făcut parte din fraţiile de cruce. Cum acest amanunt Ţurcanu a uitat să-l declare în autobiografie, partidul nu l-a iertat şi aşa a ajuns la Piteşti spre nenorocirea celorlalţi studenţi. În inchisoare, inteligenţa sa devine diabolica, ucigător de razbunătoare. În jurul lui se grupează alţi studenţi ce afişau convingeri comuniste pentru a-şi ameliora detenţia: Cornel Pop student medicinist, Nuţi Pătrăşcanu student medicinist, Ion Bucovineanu student politehnist, Coriolan Coifan student politehnist, Dan Diaca student medicinist şi alţii se alatură pe parcurs acestui proces macabru, iniţiat şi supravegheat din umbra de cei trei mari securisti: Grünberg-Nicolski, Dülberger şi Zeller.

Virgil Ierunca descrie fazele reeducării sub tortura insuportabilă, care înfrâng orice morală, orice voinţă, orice fiinţă umană. În repetate rânduri aduce citate şi exemple din scrierile lui Dumitru Bacu, ceea ce m-a făcut curios să îi citesc volumul de 250 de pagini „The anti-humans” apărut în 1971 la Englewood în Colorado, fiind traducerea în engleză după „Piteşti, centrul de reeducare studenţească” publicat prima dată în 1963 la Madrid. Dumitu Bacu este aromân din Grecia, care a luat bacalaureatul la Constanţa şi a fost student politehnist pâna în 1949, când a fost arestat politic. Închis la Aiud află şi se interesează despre reeducare, iar la Gherla a  venit în legatură cu  studenţi reeducaţi  şi a fost şocat, a rămas stăpânit de ceea ce a aflat. Având cetăţenie grecească a fost eliberat în 1956, dar a mai ramas încă trei ani în România preocupat să afle cât mai mult şi amanunţit despre reeducare şi reeducaţii din închisorile comuniste, ca odată ajuns în străinatate să scrie, să facă cunoscut, să raspândească tragedia studenţilor deţinuţi.

Prin definiţie, reeducarea este o metodă de-a înlocui educaţia primordială, comportamentul individual şi social cu o alte idei, teorii, concepte religioase, politico-sociale, ştiinţifice de către figurile dominante ale momentului istoric respectiv. Reeducarea a avut de-a lungul istoriei omeneşti diferite denumiri şi s-a  propagat  prin diferite metode, dar la Piteşti a ajuns la o formă nouă, originală, înspăimântătoare. În paranteză scurtă, vorbind despre reeducarea de-a lungul istoriei, putem considera şi demonstra că şi creştinizarea a fost o reeducare paşnica, divina a lumii antice care apoi, din nefericire a degenerat în inchiziţie. Napoleonismul a fost, pentru o scurta perioadă istorică, o reeducare europeană, ce a lăsat nişte seminţe în urmă! Recent, nazismul lui Hitler, comunismul lui Lenin-Stalin sau explozia tehnologiei militare de azi sunt reeducarii cu consecinţe grave asupra societăţii, a fiinţei umane, care nu poate deveni nouă tot timpul  prin reeducarea forţată de la un dominant la altul! E drept, astăzi reeducarea are noi mijloace, aparent libere şi civilizate, de ştergerea educaţiei primordiale prin procedeul brainwashing după care începe îndoctrinarea cu intenţiile de dominare ale liderilor de moment. În România, după Decembrie 1989 asistăm la un nou proces de reeducare, de data asta prin mass-media „liberă şi democrată” condusă nu de studenţimea de la Piteşti ci de intelectualitatea lefegistă de la GDS, Dilema, ICR, TV. Astazi, românii nu mai trebuie să devină tot felul de „oameni noi” ca în trecut, ei sunt reeducaţi să le fie ruşine că sunt români, fiind învinuiţi, înjosiţi, umiliţi, degradaţi „à la Piteşti” pâna ce ajung în pragul renegării identităţii naţionale, a renegării personalităţii de afirmare liberă şi aduşi în situaţia să cerşească o nouă identitate europeană...

Întorcându-ne la cartea lui Dumitru Bacu, mărturiile lui sunt zguduitoare. Dacă tot procesul reeducării a început rudimentar şi paşnic la Suceava, la Piteşti a atins cote de infern, unde psihologic erau supuşi anxietatii, depersonalizări prin presiunea forţei brute ce întrece orice limite de rezistenţă. Citind metodele, înşiruirea victimilor şi a ucişilor cartea mi-a dat insomnii, iar când adormeam mă cuprindeau coşmarurile şi mă zbăteam să mă trezesc. Faceţi rost şi citiţi-o, face parte dintre adevăratele dovezi de condamnare a comunismului. Veţi afla despre studentul Gheorghe Şerban care s-a sinucis, aruncându-se  de la etajul trei  să scape de tortura psihico-fizica, de studentul Bogdanovici care a înebunit în cruntele bătăi şi mergea la Ţurcanu să-l implore să-l omoare în bătăie. Ţurcanu nu a ezita să-l omoare prin lovituri cu bocancii în abdomen pâna i-a produs hemoragii fatale, iar certificatul de deces eliberat de conducerea închisorii avea diagnosticul de dizenterie! Au fost mulţi studenţi care încercau orice metodă de sinucidere şi studenţi ucişi, Dumitru Bacu da o cifră de 15 cazuri. Apoi citim despre teroarea pe care au indus-o la Canal studenţii reeducaţi sau în alte închisori, despre  comportamentul bestial al studenţilor reeducaţi care luau medicamentele colegilor lor bolnavi de tuberculoza avansată la inchisoarea sanator din Târgu Ocna.

Şi totuşi, în această neagră teroare, în care nici un student nu a scapat nereeducat, începe rezistenţa. Întâi la Piteşti, apoi la închisoarea de la Ocnele Mari şi Gherla. Directorii închisorilor au pretins că nu ştiu nimic, la fel Grünberg, Dülberger şi Zeller, dar vor cerceta. Întradevar reeducarea este frânată, apoi stopată şi se deschid anchete. Se aranjează un proces care dovedeşte neamestecul şi necunoaşterea faptelor de către factorii de răspundere până ce nu au fost sesizaţi şi sunt condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţa fostele lor unelte, ce le-au fost atât de obediente şi sârguincioase, pentru ştergerea urmelor. Au rămas însă martori! Interesant, atât Virgil Ierunca cât şi Dumitru Bacu, îl includ şi pe studentul medicinist Gheorghe Calciu printre reeducatori, considerat la Gherla drept  unul dintre colaboratorii apropiaţi a lui Ţurcanu. A fost şi el luat de la Gherla, unde era cunoscut ca  eminenţa  cenuşie a directorului inchisorii şi dus la Bucureşti în cadrul procesului intentat capilor reeducării. Nu a recunoscut nimic şi a scăpat cu viaţă. Eliberat în 1964 s-a preoţit, dar a uitat să depună mărturia despre Piteşti...

De curind am citit în „Memorialul  Durerii” al doamnei Lucia Hossu Longin, capitolul „Experimentul Piteşti”, unde sunt numai 12 pagini ce conţin comentarii şi interviuri. Se comentează, în limita spaţiului rezervat, esenţialul despre Piteşti în care este trecută şi aprecierea lui Aleksandr Soljeniţân despre Piteşti: „a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. La interviuri, generalul Grunberg-Nicolski cu dezinvoltură a negat amestecul său în procesul reeducării prin tortură a deţinutilor politici, în timp ce Petre Ţuţea, care la închisoarea de la Ocnele Mari s-a confruntat cu studenţii reeducatori prefera să nu dezvaluie această năpastă, ce a început de Sfântul Nicolae 1949 la Piteşti.

Corneliu FLOREA
decembrie 2007
Winnipeg -  Canada

Senzaţionalul era în rolul din filmul Moartea Domnului Lăzărescu, care i-a adus actorului Ion Fiscuteanu aprecieri la superlativ absolut. Marele Premiu atribuit filmului la Cannes, în 2005, Premiul „Lebăda de aur” pentru cel mai bun actor, obţinut de Ion Fiscuteanu la Copenhaga, în 2005, îndreptăţesc superlativele în comentariile de actualitate culturală. Numai că acestea sunt, acum, frânte, de afişul în care actorul este distribuit în ultimul act... Comentariul poate fi reluat ... Aplauze domnului Ion Fiscuteanu pentru un rol............................................din celălalt tărâm.

A trăit teatrul şi filmul, viaţa, cu plinătate, cu îndârjire şi exigenţă, cu sensibilitate şi mirare, cu lecturi din marea literatură, cu discreţie şi demnitate, cu talent şi trudă. Era, în luminile rampei, pilduitor. Replica sa numea convingător sensul...Dacă arderea nu are loc în numele omului, searbădă artă e teatrul, părea, mereu, că declamă Actorul; şi spunea într-un interviu : Timpul nu-mi mai permite să fiu modest.

Din anul absolvirii Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, 1962, până în clipa când îmbracă haina de scenă a dalbului pribeag, (replicând : n-a şti nimeni că m-am dus, / numai îţi vedea că nu-s), Ion Fiscuteanu a fost, pe rând, pagină de reverberaţie din scrisul lui D.R.Popescu, Romulus Guga, Shakespeare, O’Neill, Eugen Ionescu, Cehov, Dario Fo, Caragiale. S-a numit Svejk, Lopahin, Ioachim, a  onorat distribuţia din Glissando sau Iacob sau Moartea Domnului Lăzărescu – apogeu al carierei, după care simţea că nu mai poate juca orice. Talentul devenise autoritar. Actorul, în togă, purta povara succesului; cu bun-simţ, cu măsurată mândrie. Timpul îi făcuse dreptate.

Jucase în Teatrul din Piatra Neamţ şi mulţi ani la Naţionalul din Târgu-Mureş, jucase în filme, sub ochiul ager al lui Mircea Danieliuc sau al lui Lucian Pintilie, era aplaudat, însă nu explodase pe măsură splendoarea succesului, până când un aler ego nu s-a numit Domnul Lăzărescu. Profesional, prin acest personaj provincia dispare; e mijloc de lume în care actorul e  uluitor, în aura talentului înăscut şi crescut, şi în undele de emoţie ale omeniei. Să nu uităm că Ion Fiscuteanu venea spre reflectoarele scenei şi ale platourilor de filmare din satul bistriţean Sânmihaiul de Câmpie, de unde a luat inefabil pentru o viaţă întreagă, pentru zecile de roluri şi pentru cartea de proză pe care a publicat-o, la maturitate, la Târgu-Mureş, Strugurii de furat îs mai buni.

În prologul spectacolului Livada cu vişini, Ion Fiscuteanu, Lopahin, cu o uimitoare stăpânire de sine, sugerând că va fi  stăpânul Livezii, atinge cu bastonul cortina scenei, care , la această atingere, se ridică, dezvăluind spectacolul. Vraja mizanscenei se repetă; într-un sens oarecum invers. La scenă deschisă, Actorul atinge cortina, care coboară, învelind spectacolul; deocamdată într-o amintire, mai târziu într-o curată şi binemeritată exegeză. Dacă publicul aplaudă căderea cortinei, Actorul  îşi pleacă fruntea într-o reverenţă fără de sfârşit.

În culise, abureşte recuzita, linu-i lin, ca în... colind.

Prin anii ’50, o mare parte din străzile Sucevei (făceau excepţie doar cele din „buricul târgului”, care fuseseră pavate încă din timpul administraţiei austriece a Bucovinei şi întreţinute apoi în perioada interbelică) erau încă nişte simple uliţe prunduite.

Din când în când, atunci când gropile se adânceau iar căruţele şi puţinele automobile, care circulau la vremea aceea, nu mai răzbăteau prin băltoacele şi noroaiele care se formau în urma dezgheţului sau a ploilor, camioane ruseşti, „Molotov”, aduceau prundiş din albia râului Suceava, pe care-l descărcau la marginea drumului, iar locuitorii ieşeau să-l împrăştie cu lopeţile.

Periferia păstra încă imaginea acelui târg prăpădit de provincie, pe care „Crainicul Cetăţii” (revista locală care a apărut între anii 1927-1935 sub coordonarea profesorului Gheorghe Maxim) o prezenta în paginile sale: „De la intrare, venind din oricare parte (a oraşului) te întâmpină aceleaşi magherniţe leproase, păşeşti pe aceleaşi drumuri desfundate şi murdare, străjuite de garduri sparte”.

Scriitorul Mircea Radu Iacoban developează în textele sale cu amintiri imaginea cenuşie a unei Suceve cu „zecile de căsuţe prea puţin arătoase”, care alcătuiau centrul oraşului, cu grupuri de „case coşcovite” şi gropi de canalizare care se căscau neatinse de nimeni luni în şir.

Chiar dacă de pe străzile bolovănoase ale târgului dispăruseră sacagii, care, la {mosimage}începutul secolului al XX-lea, îşi mai practicau comerţul cu apa adusă de la cele trei sau patru şipote ale urbei, apă „limpede foarte, prea bună la gust şi rece de-ţi îngheţa limba-n gură”, mulţi locuitori nu aveau apă curentă în propria ogradă şi o cărau cu găleţile din vecini, sau de la cişmelele instalate la colţ de stradă.

O căruţă, sau, ceva mai târziu, câte o maşină hodorogită, trecea săptămânal şi ridica gunoiul menajer, pe care oamenii îl scoteau în diverse hârburi (cazane, lighene, butoaie metalice) în faţa porţilor. Obicei urban nou pentru că, înaintea acestei măsuri de preluare organizată, străzile mărginaşe aveau fiecare propria lor „groapă de gunoi”, de regulă o fundătură sau un tăpşan năpădit de buruieni, unde se aruncau toate deşeurile gospodăreşti şi lucrurile nefolositoare.

În mahalaua Hărbăriei un astfel de loc era aşa numita „Cărămidărie”, un teren plin de scobituri şi „tranşee”, întrucât de acolo se săpa argila pentru sobe sau pentru „unsul” (tencuitul rudimentar) pereţilor caselor.

În râpile care mărgineau terenul cărămidăriei creşteau tufişuri dese şi înţepătoare de „cacadâr” şi de „turţ”, de pruni piperniciţi şi de peri pădureţi cu fructe mărunte şi strepezitoare.

În celălalt capăt al oraşului, în mahalaua Cutului, gunoaiele se aruncau în râpa pârâului „Cacaina”. Un octogenar sucevean îmi povestea că în anii copilăriei sale slujbaşii de la salubrizare îşi hurducau tomberoanele pe valea pârâului, după ce făceau curăţenie pe străzile centrale, ducând gunoiul „la gârlă”. De fapt acolo a fost primul loc pe care l-a hărăzit administraţia urbei, încă de la începutul secolului trecut, pentru acest lucru.

„Ştreca”, vechiul traseu al căii ferate locale dată în folosinţă în anul 1898 (cale ferată care străbătuse cândva oraşul legând Iţcaniul de vechiul obor din zona Arenilor), era tot un loc plin de gropi cu gunoaie. Sobe ruginite de tuci, burlane turtite, oale şi sticle sparte, se adunau grămadă, unele peste altele, sub malul năpădit de urzici, care mai păstra încă urmele întăriturii de piatră care protejase cândva terasamentul căii ferate.{mosimage}

Garduri părăginite, ţinute pe alocuri în picioare doar de arbuştii deşi de rebize şi coacăze şi de „lianele” încâlcite, înţepătoare, ale tufişurilor de zmeură, ascundeau îndărătul lor grădini invadate de buruieni, din care se iţeau fruze uriaşe de brusturi şi pâlcuri de urzici muşcătoare. Câte un mic chioşc din lemn acoperit de licheni, o bancă sau o masă şubredă de grădină, se iveau din mijlocul buruienilor.
                            
Casele de la marginea oraşului aveau aspectul unor mici gospodării ţărăneşti. Multe dintre ele, construite din chirpici sau din lemn, erau acoperite cu draniţă sau carton gudronat. Erau scunde, înghesuite unele în altele sau aveau între ele spaţii înguste, prin care te puteai strecura, deschizând porţi scârţâitoare din lemn înegrit, în curţi cu cărărui pietruite, străjuite de rânduri de stânjenei, de tufe de dalii şi crizanteme multicolore, perimetre mărginite de anexe şubrede (bucătării de vară, şoproane, adăposturi pentru animale şi păsări), îndărătul cărora se întindeau mici grădini cu legume şi pomi fructiferi.

De-o parte şi de alta a străzilor existau şanţuri puţin adânci, năpădite de iarbă măruntă, de „coada şoricelului” tremurătoare sau de frunze ovale de patlagină şi smocuri auriu înflorite de romaniţă. Locurile predilecte de joacă al puştanilor din mahala.

Stâlpi din lemn gudronat, care susţineau firele electrice, se înşiruiau de-a lungul drumurilor. Chiar dacă Suceava avea o uzină electrică încă din primii ani ai secolului XX, în anii ’50 existau încă multe case neelectrificate. Birjele mai circulau pe străzile desfundate alături de „Gaz”-uri ruseşti cu prelată, cărora li s-au alăturat apoi primele „Volgi” şi „Warszawe”.

În anul 1955 oborul din Areni s-a mutat la Şcheia, iar peste câţiva ani a început demolarea primelor case, spre a face loc celor dintâi blocuri de locuinţe. Multe străzi de la marginea oraşului au rămas însă neschimbate încă o bună bucată de vreme.

NOTĂ: Foto anexe, grafică din ciclul „Suceava veche”, lucrări realizate de artistul plastic sucevean Anghel-Vasile Siminiuc, prietenul meu din copilărie.

Tiberiu COSOVAN

 S-a scris mult despre sărbătorile de iarnă şi mai ales despre Mitra; de aceea nu voi pomeni de el. De ani de zile simt în mine o durere sfîşietoare de cîte ori se încearcă să se găsească explicaţii etimologice străine pentru  tradiţii vechi de mii de ani.

Sărbătorile lunii decembrie sînt rezultatul unui vechi cult solar, care a dominat spiritualitatea întregii populaţii  indoeuropene, încă  de cînd a suferit cumplitul şoc glaciar, sau poate şocurile erelor glaciare Gunz, Mindel, Riss şi Wurm. Cuaternarul se defineşte ca ultima perioadă geologică de 2.000.000 de ani, care a început printr-o răcire, culminînd cu erele  glaciare  şi interglaciare  alpine. Descoperirile arheologice  îl datează pe "omul" de la Bugiuleşti  la începutul cuaternarului. Oamenii de ştiinţă sînt de acord cu evoluţia omului datorată schimbărilor climatice. Mi se pare surprinzătoare legătura pe care o pot face între era glaciară Gunz, de acum 600.000. de ani, şi timpul  "calculat" de sumerieni şi comentat de Cicero, Lucian Blaga, cît şi de Daniel Constantin, de la Facerea lumii lor  şi pînă azi,  care ar fi cam de 480.000 de ani. Cifra nu este fantastică deoarece în Franţa s-a descoperit  o vatră de 400.000 de ani. Analizînd spusele lui Angelo Morretta  se ajunge la nişte concluzii zdrobitoare. El descoperă în „Rig Veda”, faptul că Pitri (Părinţii) triburilor  ariene  i-au condus spre sud, căutînd pe zeul Agni-Surya (Zeul focului  şi soarelui) pentru că  soarele slăbise şi se mutase.

De remarcat că tradiţia noastră pomeneşte că Moş Nicolae şi Sân Toader păzesc drumul soarelui ca  să nu fugă pe la Nord sau Sud.  De asemenea cei doi sînt sărbătoriţi cam cu două săptămîni înainte de solstiţii, pe 6 decembrie şi după treisprezece săptămîni din momentul în care prinde cele 9 babe rele (9 martie) şi începe să  alearge după soare, Sân Toader, adică 7 iunie. În zonele reci, temperate şi subpolare alimentaţia este  bogată în grăsimi animale,  spre deosebire de zonele calde, unde  carnea  şi grăsimea de porc sînt interzise, pentru evitarea toxiinfecţiilor.

Iată de ce mistreţul a devenit,  din paleoliticul primilor vînători, animal mitologic.La scandinavi şi germani  se credea  că, în Walhala, eroii se ospătau în cinstea lui Odhinn, din carnea mistreţului Saerimne, care apoi se regenera. În  cultura vedică, imaginea  cumplitei eri glaciare a  rămas  sub  forma cuceririi  de către  zeii nopţii, Asura, a tărîmului  stăpînit de zeii diurni, Devi. Bali, regele zeilor Asura, prin ghirlanda  care nu se ofileşte, a fost identificat cu Saturn  şi inelul său. Saturn  este patronul lunii decembrie şi  a zodiei capricornului. În acelaşi timp patronează  lumea ocultă şi a morţii,  fiind  reprezentat prin  ziua de sîmbătă,  zi în care se cerebrează  morţii; avem sîmbetele morţilor,  ca Moşii de iarnă şi de vară, prima sîmbătă din luna noiembrie,  toate zilele de sâmbătă din postul Paştelui. Vishnu, zeul razelor  slabe  de soare, reuşeşte  să obţină de la Bali  atîta spaţiu  cît poate cuprinde  în  trei paşi.

Sub înfăţişarea  de mistreţ, numit VAMANA, Vishnu pune din doi paşi stăpînire pe  lumea  cerurilor  şi a pămîntului, iar cu al treile pas  ajunge în  lumea inferioară a morţii. Noi am păstrat  termenul de vamă  şi numele de Vamanu, iar tradiţia spune că  mortul trebuie  să treacă mai multe vămi  pentru a ajunge la cer. Sărbătorile de iarnă sînt însoţite de focuri  în toată  Europa,  pentru că  este perioada rece  şi întunecată a anului; durata zilei scade pînă la solstiţiu. Ca urmare, în această perioadă,  pe 20 decembrie,  se face scrificiul  porcului - nimeni altul  decît  mistreţul domesticit. Evenimentul poartă numele de Ignat, termen cu  dublu sens. Primul sens este acela  de foc, ca şi zeul Agni  şi  eroul legendar  al nordicilor Agnar(de la care ne-au rămas toponimul Agnita şi  amnar –unealta de aprins focul). Al doilea  sens  este de a  igni  din greu; efortul  mistreţului Vamana de a cuprinde din trei paşi tot universul, este chiar un ignit  din greu. Agnar  supraveţuieşte acţiunii  criminale  a fratelui  său Geirrod.

GER(UL)+ROD((eşte), după uzurparea fratelui, stăpîneşte tiranic lumea, ca şi gerul. Regele Geirrod, apropiindu-se  prea mult de rugul  unde era torturat Odhinn, travestit într-un bătrîn, este mistuit de flăcări. Ca şi în Biblie (unde, în unele cazuri, cei  scrificaţi sînt înlocuiâi cu berbeci, ca în cazul lui Isaac, pe care tatăl său, Avraam, îl cruţă), tot aşa, regele-simbolul gerului- este înlocuit cu porcul. Tăierea porcului este o jertfă ritualică, în care sîngele  este lăsat să se scurgă în pămînt,  pentru ca el să devină roditor. Focul folosit la pîrlirea porcului are rol purificator  şi de susţinere  a soarelui slăbit la solstiţiu.

În acest proces complex,  intervine al treilea Moş, Crăciun. Termenul de Moş, la noi, desemnează descendenţa – „din moşi strămoşi”-, originea –„moşie"- şi înţelepciunea.

Numele de Crăciun  provine de la  a pune CRĂCI pe tăCIUNI, de aici vine, şi nu de la "viniturile".  Obiceiul arderii crăcilor de stejar şi păstrarea tăciunilor ca panaceu universal pentru vindecarea animalelor în timpul anului, este răspîndit în toată Europa, după cum ne spune Sir J.G.Frazer. De asemenea  francezii fac o prăjitură sub formă de buturugă  şi una din aluat dospit cu fructe uscate; la noi ele  se numesc tort buturugă şi cozonac cu stafide.

Crăciunul este momentul în care putem redescoperi „focul interior”. Chiar rugăciunea este... rug cu tăciune, credinţa din străfundurile sufletului urcă precum un foc mistuitor, plin de strălucire, bucurie şi iubire, către Dumnezeu.

Părintele Cleopa a făcut publică o întâmplare extraordinară: într-o dimineaţă de iarnă, înainte de răsăritul soarelui, ruga fierbinte a unei femei plină de credinţă a făcut să apară în jurul ei o lumină ce a rupt întunericul din biserică. Un astfel de foc ar trebui să aprindem în noi şi, astfel, ne vom înălţa cu bucurie.

S-a scris mult despre ocuparea Bucovinei de Nord de către sovietici, s-a scris despre deportările în masă, s-a scris şi despre refugiul românilor din această zonă. Dar dacă suntem întrebaţi ce s-a întâmplat cu acei bucovineni refugiaţi vom ridica din umeri… nu ştim prea multe depsre ei. Ce s-a întâmplat cu persoanele refugiate, cum au reuşit să înceapă o nouă viaţă, luând totul de la zero, cum au reuşit să se integreze, fiind despărţiţi de locurile natale de către un gard de sârmă ghimpată, cum au reuşit să învingă dorul de casă la care cei mai mulţi dintre ei nu s-au mai întors pentru că ocupaţia le-a înstrăinat-o? Sunt întrebări care nu m-au lăsat indiferentă. Am luat un reportofon, un caiet pentru notiţe, un pix şi am pornit în căutare de eroi-bucovineni, căci după cum scrie V.Patrichi   “Orice român din Basarabia sau din Nordul Bucovinei, din Herţa sau din Transilvania, care a trecut prin experimentul comunizării, este un posibil erou de roman. Trebuie doar să  ai răbdare ca să înţelegi dramele acestor oameni” (Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, pag.5).

De la nimic la o carieră de succes
De vorbă cu Silvian Daşchievici, Bucureşti, 2005


În căutare de amintiri

Am aflat de curând că domnul Daşchievici nu mai este.  L-am cunoscut în toamna anului 2005 când l-am rugat să-mi povestească despre viaţa sa de după refugiu. Acum… stau în faţa calculatorului şi încerc să-mi amintesc acea întâlnire. Parcă îl vad, îl aud…
Amitirile curg... Domnul Daschievici stă în fotoliu, în faţa unei măsuţe pe care sunt două pahare cu apă, fursecuri şi reportofonul care înregistrează amintirile unui om care a ştiut să infrunte viaţa. Totul pare clar, totul este povestit cu tâta pasiune de parcă s-ar întâmpla în acest moment. Durerea dar şi bucuriile trăite de acest erou-bucovinean se pot citi pe chipul  gânditor. Este bucuros că are ocazia să povestească despre viaţa sa, îmi arată o serie de fotografii care au păstrat urma unei vieţi trecută prin multe greutăţi, dar care în final a cunoscut succesul.

Copilul Silvian

Silvian Daşchievici s-a născut în orăşelul Vijniţa, unde tatăl său avea servici. După câteva luni de la naşterea sa, familia se mută în comuna Vilaucea, judeţul Storojineţ, unde “… am făcut clasa întâia şi a doua primară…”, iar apoi la Banila pe Siret în acelaşi judeţ, “unde am făcut clasa a treia şi a patra primară, iar în anul 1939 am început clasa întaia de liceu, la Storojineţ, la liceul Regele Ferdinand I”.
Are o copilarie grea, la varsta de unsprezece ani are de înfruntat o realitate dură-locul natal devine pământ străin. “În 1940 ne-am trezit cu ultimatumul dat de Uniunea Sovietică de anexare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică”.
Jocul de-a asucunselea îndrăgit de copii devine pentru el realitate.

Vestea ocupării

În ziua de 29 iunie familia Daşchievici deja ştia ce se întâmplă, totuşi spera că graniţa va fi stabilită până la comuna lor: 

- Erau mai multe versiuni în ultima săptămână din luna iulie 1940. Prima versiune era că vor ocupa Bucovina de Nord până la râul Siret care era cam la 30 km de Banila pe Siret. A doua versiune, peste câteva zile, a fost până la afluentul Siretului-Sireţel, care trece prin Banila, dar casa noastră era situată la sud de râu, casa bunicilor era dincolo de Sireţel. Deci, credeam, vorba ceea, că scăpăm de ocupaţie şi vom fi un sat la graniţa de nord a României. Pentru că pe 29 iunie 1940, eram pe câmp şi deodată am zărit ostaşi ruşi veniţi în comună.

Trebuie să se decidă într-un timp foarte scurt dacă rămâne sub ocupaţie sau dacă părăsăşte locul natal pentru a rămâne în ţară.

- E greu de spus, eu aveam aproape unsprezece ani, terminasem clasa întâia de liceu şi mi-a venit foarte greu această ocupaţie.
Decizia este luată… refugiul.

 Primul refugiu

Silvian Daşchievici se refugiază şi în 1940 şi în 1944.
- Domnule, tata a fost funcţionar de stat şi situaţia noastră era dezastruasă dacă rămâneam acolo. A încercat pe toate căile să plece. La un moment dat în consiliul de familie a rămas hotărât ca eu cu tata să trecem clandestin graniţa, iar mama şi cu sora mea mai mică să rămână în Banila. În Banila pe Siret era o linie fierată cu ecartament mai îngust, care mergea până la Ciudei de unde începea linia fierată obişnuită. În fine, m-am urcat cu tata în trenul respectiv şi am ajuns la Ciudei unde m-am întâlnit cu un fost coleg de-al meu, din clasa întâia de la Storojineţ, Mulinschi, a cărui tată a fost omorât pe graniţă, exact cu câteva zile înainte. Ne-am speriat şi ne-am întors înapoi acasă. Ei, totuşi dorinţa de a pleca, de-a nu rămâne în Bucovina a fost foarte mare, pentru că vedeam cum se desfăşoară evenimentele şi probabil astăzi nu mai existam pentru că familia categoric ar fi fost deportată în Siberia’’.

În 1940 s-a refugiat prin Germania: 

- Conform pactului între Uniunea Sovietică şi Germania, semnat în ’39, pactul Ribbentrop-Molotov, care admitea ca toţi cetăţenii români de origine germană (...) să poată fi repatriaţi în Germania.(...) şi tata a reuşit să obţină un cetificat fals că mama de acasă este Straser, deşi mama mea are un nume mult mai românesc ca aparenţă – Turcan.

 Se prezintă la comisie şi sunt admişi să plece în Germania.

- Am plecat cu trenul cu zeci de familii de nemţi, şi am fost duşi într-un lagăr din Germania, la o mănăstire din Neisse, pe malul Oderului. Am stat acolo, după care ne-am declarat români şi vrem să plecăm în România, dar nu eram singurii… mulţi români care au plecat atunci.

După retragerea armatei sovietice din Bucovina, în 1941, familia Daschievici se întoarce acasă.

- Mi-aduc aminte ca eram în piaţă la Videle, în ziua de 22 iunie 1941, când am auzit la megafoane: “Soldaţi vă ordon treceţi Prutul!”, discursul mareşalului Antonescu. Pe urmă Bucovina a fost realipită la România. Noi am stat ceva în comuna Videle, pe urma am trecut în Bucovina...”.

Acasă găsesc totul devastat.
- … am găsit pustiu, casa devastată, totul lipsea, pentru că noi practic lăsasem totul în casă, căci nu ştiu câte kilograme puteai să ei, de persoană, când ne-am refugiat prin Germania’’.

Bucuria că sunt acasă i-a ajutat să uite de greutăţile prin care au trecut.
‘‘ …încetul cu-ncetul am refăcut gospodăria, eu am urmat clasa a doua, pentru că în timp ce am fost în Germania am pierdut… Clasa întâia de liceu  am început-o în Storojineţ în ‘39-’40, iar în ‘40-‘41 n-am urmat scoala căci am fost refugiaţi în Germania şi în ’41, în toamnă, am făcut clasa a doua de liceu, la Storijineţ. Am urmat şi clasa a treia şi clasa a patra la liceul “Regele Ferdinand I” din Storojineţ”.

Al doilea refugiu

În martie 1944, când armata sovietică intră din nou în Bucovina de Nord, are loc al doilea refugiu. Familia Daşchievici părăseşte pentru a doua oară casa:

- În ziua de 25 martie 1944 am plecat cu o căruţă eu, tata, mama şi încă un vecin din Banila pe Siret spre România. A fost foarte greu, mai ales că soră-mea suferise arsuri înainte de a pleca de acolo şi deci trebuia pansată mereu şi vai de capul nostru cum a fost. Am călătorit cu căruţa câteva zile şi întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona respectivă şi ne returnau pe altă cale ocolită şi aşa am ajuns până la Adjud”.

Drumul amar al refugiului

- Drumul ăsta a fost îngrozitor(…). Noroc ca nu s-a bombardat, n-au ajuns avioanele, căci dacă veneau avioanele făceau mii sau poate zeci de mii de victime.

Un copil la doar cinsprezece ani este martor a bombardamentului din ziua de 4 aprilie 1944 de la Ploiesti, vede morţi, disperare, groază…

- Ne-am oprit în triajul Ploieştiului, ne-am împrăştiat pe câmp(…).Trenul spre Bucureşti a fost oprit şi am stat în triaj până spre ziua următoare când s-a dat drumul, pe un singur fir, spre Gara de Nord. În Gara de Nord am văzut tren cu refugiaţi bombardat, cai arzând încă, am văzut pe Calea Griviţei distrugeri de produse, am văzut un automobil, probabil luat de suflul bombardamentului, undeva la etajul doi sau trei. N-avea cum să se urce acolo. În fine, din Gara de Nord am luat trenul spre Turnu Severin, unde, la Baia de Aramă, aveam repartiţia de stat. În timpul ăsta, pe drumul de la Bucurşti la Turnu Severin, ne-am mai oprit pe câteva câmpuri pentru că venise avioane ruseşti şi mitraliau trenurile”.

În ţară… dar nu acasă

- Am ajuns la Baia de Aramă şi acolo ne-au repartizat în satul Predina, care era aprope de Baia de Aramă, la o familie foarte drăguţă, Dragota, unde am stat câteva luni. Pe urmă ne-am mutat în Baia de Aramă, am găsit o casă acolo, iar tatăl meu şi-a găsit servici. El era pensionat din cauza bolii, dar nu ne ajungea pensia, era foarte mică şi şi-a găsit servici la un boier care avea păduri, Popovici, şi a lucrat acolo.

Se înscrie în clasa a cincea la un liceu din Turnu Severin unde este primit bine de către director.

- Internatul, care era foarte mare, era ocupat de spitalul rusesc, spitalul sovietic. Totuşi, într-un corp al clădirii, au fost rezervate câteva camere pentru elevii cei mai săraci care, cred că majoritatea erau bucovineni şi basarabeni, vreo douăzeci de elevi care am locuit acolo. Dar, într-o zi, venind de la şcoală, un ostaş sovietic, beat, ne-a pus la zid şi a vrut să ne împuşte. Un maior de a lor a văzut, a venit şi a pus mâna pe armă şi aşa am scăpat… de acest lucru. Şi… l-a împuşcat pe acel soldat în faţa noastră.

Acest incident îl determină să plece din internat şi, împreună cu un coleg, este cazat în fosta locuinţă a directorului şcolii, într-o cameră care a rezistat bombardamentului. Însă, deoarece se schimbă directorul, este nevoit să plece şi de la acel liceu.

Cu o pâine sub braţ pleacă în căutarea destinului

- Părinţii mei locuiau tot la Baia de Aramă. Clasa a şasea n-aveam cum s-o încep la Turnu Severin pentru că n-aveam unde sta şi nici ce mânca, şi atunci, cu o pâine învelită într-o faţă de pernă, m-am urcat în tren să mergem la Bucureşti, eu şi cu un coleg de-al meu. Trenul era aşa de aglomerat încât erau oameni şi pe scări, şi pe vagoane şi am ajuns cu pâinea în Gara de Nord fărâmiţată, era exact ca făina. M-am dus la comisariatul refugiaţilor care avea un fel de cămin pentru studenţii şi elevi basarabeni şi bucovineni, pe strada Floreasca, într-o fostă cazarmă făcută de nemţi, dar destul de bine organizată, cu paturi.

Este reparizat la un liceu din Buftea unde iar este primit bine de către director şi unde termină clasa a şasea de liceu.

Deoarece nu aveau un loc stabil în ţară, este nevoit să se mute de la un liceu la altul. Astfel clasa a şaptea de liceu o termină în judeţul Timiş, în Orţişoara unde se mută famila lui. Ia printe primii bacalaureatul.

- Îmi aduc aminte un lucru, era într-o duminică, bacalaureatele se dădeau şi duminica, şi erau câte trei elevi la mese, iar în faţa meselor erau vreo şapte profesori, căci se dădea la română, la matematică, la geografie, la istorie, la franceză şi la constituţie, deci vreo şase-şapte materii. (…) Şi toate le dădeai odată, în afară de scris care se dădea în zile diferite. Şi eu am avut la franceză “Mizerabilii’. Văzusem chiar cu câteva zile înainte filmul “Mizerabilii” cu Jean Gabin şi bineînţeles am apucat să scriu foarte rapide. Pofesorul de franceză s-a repezit la mine, credea ca eu copiez, dar eu văzând filmul mi-am adus aminte foarte repede toată acţiunea.

Primii paşi spre o carieră de succes

După terminarea liceului trebuie să-şi aleagă drumul în viaţă, trebuie să-şi înfrunte soarta.

- … unde să mă duc, la ce facultate? Se înfiinţase medicina cu câţiva ani înainte, după război, la Timişoara, în locul liceului german care s-a desfiinţat, “Banaţia”. Am dat admiterea care era destul de grea, vreo şase-şapte pe-un loc, dar şi cu dosar. Am avut un mare noroc că nu s-a ţinut seama de faptul că sunt născut în Bucovina de Nord, pentru că în general se cam trecea peste ei. Şi am ajuns student la medicină. Mi-a mers bine la facultate, am avut bursă. Îmi aduc aminte că nu era loc în cămin, adică nu existau cămine pentru medicină şi atunci s-a ocupat o clădire de lângă facultate care era un fel de seminar catolic. Am fost în cameră patruzeci şi nouă, patruzeci şi nouă de paturi în aceeaşi încăpere. Aveam paturi noi, dar n-aveam saltele şi am dormit o iarnă, am pus hârtie peste somieră şi aşa am petrecut anul întâi de facultate.(…)

Începând cu anul patru, eram printre studenţii fruntaşi, am fost încadrat ca preparator la Istrologie. Atunci un preparator avea 365 de lei, dar aceaşi leafă aveau şi absolvenţii de facultate. Eu eram la începutul anului patru şi când am ajuns în anul şase m-au dat afară din învăţământ pentru că studenţii nu mai puteau fi cadre didactice. Mie mi-a prins bine pentru că în momentul când am fost preparator m-au dat afară din cămin, că nu puteai să mănânci şi să dormi la studenţi fiind cadru didactic. Am găsit o gazdă, însă leafa mea nu-mi ajungea pentru gazdă şi mâncare. Era cantina universitară, dar era cam 10 lei o masă. Dacă mâncam treizeci de mese pe lună era 300 de lei, iar eu aveam 365 şi plăteam cazda vreo 120 de lei, dar la care trebuia să cumperi şi lemne să poţi să te încălzeşti ş.a.m.d. Nu aveam nici un ajutor de acasă pentru că parinţii n-aveau nici o posibilitate.(…) Însă bursa era, pe vremea respectivă, în funcţie de anul în care erai, adică era masa şi casa, plus nişte bani de buzunar. Deci, eu în anul şase aveam 125 de lei care îmi rămâneau, plus aveam masă şi casă.

Se “naşte” un bun chirurg

Termină printre primii facultatea, însă la repartiţie nu obţine postul pe care şi-l doreşte.

- Mie mi-au oferit postul de preparator la chirurgie, eu asta vroiam să fac, chirurgie. Eram foarte bucuroşi că rămânem în Timişoara, însă peste vreo oră şi ceva ne cheamă din nou pe toţi zece: ”oameni buni, ne pare foarte rău de promisiunea pe care v-am făcut-o, dar nu putem să vă oprim în învăţământ, trebuie să plecaţi în producţie”, şi în funcţie de opţiuni îmi spune “Oţelul Roşu”, chirurgie. Bucuros totuşi, eu voiam să fac chirurgie. Peste încă o oră ne cheamă iarăşi şi ne spune că nu suntem lăsaţi să facem specialităţi, ci trebuie să ne alegem la ţară.

Neavând altă posibilitate, alege să fie trimis în Oltenia, la Neguieşti unde era repartizată familia soţiei lui, refugiată din Basarabia:

- M-am dus, la cadre era un inalfabet, Potarnichi îl chema, care, vorba ceea, cu chiu cu vai a zgârâiat numele meu, Daşchievici. Dar n-a vrut să mă trimită la Neguieşti. (…) Nu mi-a dat repartiţie vreo săptămână de zile, după care văzând că ţin tot cu Negoieştiul, zice, bine, du-te la Negoieşti.

 Deşi de la facultate aveau promisiunea că după şase luni de stagiu urmau să obţină posturile promise, lucru acesta nu se întâmplă.

Şi aşa am stat cinci ani de zile în Negoieşti. (…)

Pentru prima dată în viaţa noastră medicală au început concursurile, concursuri pe ţară, pe specialităţi. Am dat în 1959 primul concurs, până atunci mergea pe pile, pe dosare, pe alte chestii. Am luat printre primii concursul de secundariat, fără să cunosc pe nimeni la Bucureşti. Eu, vorba ceea, om venit de la ţară, după cinci ani de făcut stagiu la ţară, după faptul că n-am făcut facultatea la Bucureşti, ci am făcut-o la Timişoara, ies printre primii la concursul de secundariat. Am zis, în fine nu există pilăraie. De la 1 noiembrie am ajuns secundar la Bucureşti, la spitalul “G.Frimul”, actualul spital de urgenţă “Floreasca”, la chirurgie.

 Deşi pe plan profesional lucrurile se îmbunătăţesc, pe plan familial îi este greu deoarece în Bucureşti nu are o locuinţă, soţia sa cu cei doi copii rămâne pentru un an de zile în Oltenia.

-În fine, după un an de zile, am reuşit să iau o cameră la spital, în clădirea veche, mansardată în care a fost o baie şi-un veceu. Acolo m-am mutat cu familia. Nu puteam să mă duc la geam, că vorba ceea, fiind înalt trebuia să mă aplec ca să văd la geam. Nevasta-mea şi-a găsit post şi ea, în Bucureşti; copii la grădiniţă şi aşa am reuşit să termin secundariatul. Dar, înainte de a intra în secundariat luasem Bucureştiul. Ministrul adjunct ne cheamă la el şi ne cere o declaraţie că după terminarea secundariatului, adică după trei ani de zile, vom sta la dispoziţia Ministerului. (…) Trebuia să alegem, unde să alegem? Majoritatea erau policlinici, însă un chirurg la policlinică, vorba ceea, este un chirurg mort. Poţi să începi la 60 de ani sau la 55 policlinica, dar la 30 de ani, vorba ceea, începe veselia. Exista posibilitatea să ne alegem la Institul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş şi aşa am fost transferat din reţeaua Ministerului Sănătăţii în reţeaua Ministerului Învăţământului, ca asistent la clinica de chirurgie din Târgu Mureş. Nevasta-mea a rămas în Bucureşti cu copii. Între timp, am obţinut o locuinţă. (…) Nevasta-mea între timp s-a îmbolnăvit, a făcut reumatism poleraticular acut, a trebuit s-o interneze, vai de capul nostru cum ne-am descurcat. Leafa mea era 1100 de lei, a nevestei era vreo 700 lei. În fine, a trecut timpul şi ne-am descurcat.

Am plecat la Târgu Mureş. Acolo aveam o norma la IMF, la institut, la Facultatea de Medicină generală şi jumate de normă la spitale, plus gărzi că ajunsesem la 4 mii de lei, ceea ce era nemaipomenit, dar făceam naveta, o dată pe lună, la Bucureşti. Plecam vinerea după masă şi mă întorceam luni dimineaţa, o dată pe lună. Pe mine, toate cheltuielile în Târgu Mureş mă costau cam 1000  de lei pe lună, că stăteam în cămin studenţesc. Avionul era 113 lei Bucuresti–Târgu Mureş, plus, 113 retur. Deci, practice, rămâneam cu o sumă de bani pe care i-am depus la CEC şi ajunsesem şi eu în condiţii mai bune, bineînţeles departe de familie.

Timp de 20 de ani la conducerea spitalului “Colţea”, cel mai vechi spital din Romania

Reuşeşte să se transfere la Bucureşti.
- … la Bucureşti am făcut cerere, că era un post vacant la spitalul de studenţi, spitalul de studenţi pe vremea aia avea şi secţie de chirurgie, acuma nu mai are. Dar cel care era la cadre, la Direcţia Sanitară a vrut el să meargă. Atuncea, m-a fentat şi am ajuns chirurg la o mare înterprindere, bineînţeles, în policlinică. (…) Între timp, făceam şi gărzi la spitalul PTT, în plus de asta aveam jumate de normă la Facultatea de Medicină din Bucureşti ca asistent la anatomie. În ’70, cred, a avut loc o mare reformă în sistemul sanitar, adică multe pensionări, multe plecări în provincie ş.a.m.d. Şi atunci s-a vacantat un post la policlinica “Militar”, deci de la înterprindere am trecut la policlinica “Militar” şi după aceea la policlinica “Drumul Taberei”, căci s-a mutat la Drumul Taberei unde, din ’71, am fost medic chirurg şi după aceea am ajuns director adjunct, aşa se chema atunci, la Policlinica “Drumul Taberei”, unde am lucrat trei ani de zile. În ’73 m-au transferat la “Colţea”, la Policlinica “Colţea”, director adjunct al spitalului şi medic şef al policlinicii. Între timp, am dat examenul de doctorat, am dat primariatul şi, în fine, am stat până în 1977 director adjunct al spitalului ”Colţea”. În 1984 s-a reînfiinţat secţia de chirurgie şi am lucrat în secţia de chirurgie ca medic primar al spitalului Colţea, iar din ’77 şi până în ’92 director al Spitalului “Colţea”, când m-am pensionat. A fost cea mai frumoasă periodă din viaţă. Cu multe dificultăţi, însă am reuşit ca timp de aproape 20 de ani să fiu director adjunct şi director al spitalului “Colţea”, al celui mai vechi spital din România. Între ’84 şi ’91, pentru că s-a grefat Direcţia sanitară pe spitalul “Colţea”, am fost director adjunct al Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti. În ’92 m-am pensionat. Între timp am fost profesor de chirurgie la şcoala postliceală “Carol Davila”, am scris “Carte de chirurgie”, deşi înainte mai publicasem “Chirurgie”, un manual al surorilor Crucii Roşii. În total, am patru monografii scrise şi peste o sută de articole ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate. (…)

Foarte interesant. Viaţa este interesantă. Toate lucrurile care se scriu în cărţi sunt depăşite, de multe ori, de realitate. Este păcat că după cinsprezece ani de zile n-am ajuns încă la nivelul la care ar fi trebuit să ajungem. (…) Cam asta ar fi istoria vieţii mele.

O vizită… acasă

 După refugiu aţi mai fost acasă, în Bucovina? Nu am putut să nu întreb. Da, a fost răspunsul. “Am fost în în 1995 sau 1996, cu o serie de bucovineni de la Asociaţia Culturală a Românilor din Bucovina, am fost invitaţi la zilele limbii române din Cernauţi”. Dar cu tristeţe spune că nimic nu era ca acum o jumătate de secol.  “Ceea ce a rămas este fântana, pe care o ştiam, şi grajdul, şi şura care erau aceleaşi doar în loc să fie acoperite cu draniţă, cum erau atunci, erau acum acoperite cu azbociment. Am vrut sa merg puţin mai sus, prin Banila, n-am mai recunoscut”. A rămas cu un gust amar după vizitarea locului natal, căci după cum mărturiseşte, primirea şi modul în care au fost trataţi la granită l-au oripilat.

De foarte multe ori am auzit spunându-se despre cei decedaţi că ar fi trecut în lumea umbrelor. Şi de fiecare dată am făcut greşeala pe care o fac mai toţi cei care atunci când dau de o împrejurare ieşită din comun, pe care nu o pot înţelege, în loc să încerce găsirea unor metode adecvate de percepţie, se folosesc de vechile unelte meşteşugăreşti, care îi conduc inevitabil la eşec.

Pe scurt, lumea umbrelor mi se părea o metaforă, un artificiu semantic, un eufemism. Mai exact, după dispariţia trupului, din toată existenţa noastră materială, persistă numai amintirea. O umbră a ceea ce am însemnat cândva în familie ori în societate. Comodă explicaţie! Dar lipsită de substanţă.

Această dulce legănare în hamacul ignoranţei, a durat – în ceea ce mă priveşte – câteva decenii. Până de curând, când am pierdut pe cineva foarte drag, despre a cărei personalitate nu puteam accepta că va rămâne doar o… umbră.

La sfârşitul unei lungi perioade de aşa zise nopţi albe, insomniace, dedicate meditaţiei şi reculegerii introspective, am avut o vedenie. Revelaţia mi-a relevat adevărata semnificaţie a locuţiunii arhetipale, pomenite mai sus.

Se făcea că mă aflam într-o nirvană edenică, într-un spaţiu care totuşi nu aparţinea acelei mirabile grădini, pentru că eu puteam lua cunoştinţă de tot ce era în jur, dar eu nu puteam fi văzut, deoarece nu mă materializasem. Eram acolo doar cu spiritul, nu şi cu trupul. Nimic din ceea ce ştiusem  până atunci despre legile fizice, nu mai era valabil „acolo”. Lumina foarte strălucitoare era ubicvitară, însă, deşi nu avea o sursă anume, în jurul meu se mişcau lin o multitudine de umbre. Curios era că aceste umbre nu păreau a fi generate de vreun corp material.

Şi mai straniu era că umbrele erau de mărimi diferite. Când am realizat că nu voi putea înţelege un fenomen pentru care nu posedam alt simţ sau altă logică ajutătoare, am renunţat la orice încercare de raţionament „terestru”. Mai ales că nu mă simţeam legat în nici un fel de timp sau de spaţiu, care mi-ar fi putut impieta superba şi indecibila satisfacţie a trăirii. Nici un moment nu am avut senzaţia că intrasem în lume umbrelor fiindcă devenisem şi eu o umbră. Eram conştient de faptul că sunt viu, că prezenţa mea acolo era episodică, pasageră, chiar dacă momentan, independentă de forţa materială a dualităţii spaţiu/timp.

Brusc, am fost străfulgerat de o idee ne gândită până atunci: umbrele suntem noi. Ele există dintotdeauna! Indiferent dacă trupul nostru trăieşte sau putrezeşte, ele – umbrele – sunt eterne. Eram atât de bulversat de „descoperirea” mea, încât am fost ispitit să doresc (să aflu) mai mult. De unde provin dimensiunile atât de diferite ale umbrelor? Şi ce semnificaţie are această diferenţă?

După o logică, probabil puerilă în atari împrejurări unice şi bănuiam, irepetabile, am încercat o explicaţie la îndemână după legile opticii. Care statuează că un corp opac (cum sunt şi trupurile noastre materiale), ilumina de o sursă, aruncă în spatele lui o umbră. Cu cât corpul se apropie de sursa de lumină, cu atât creşte dimensiunea umbrei lui.

Când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte concepţia lui Petre Ţuţea, care afirma că nu există alt adevăr în afara celui revelat. Aş adăuga că numai divinitatea are „privilegiul” revelaţiei.

Încercând să descopăr umbra persoanei dispărute, mi-am dat seama după mărimea umbrei sale că din fericire, era foarte aproape de Dumnezeu. Fapt intuit de toţi cei care o cunoscuseră în timpul vieţii.  

Dr. Lucian MUNTEANU
Oradea 25 octombrie 2007            

În lumea noastră fizică lumina este undă şi particulă. În spatele luminii, sau după emisie, rămâne întunericul. La început lumina şi întunericul formau un întreg nediferenţiat. Prin forţa logosului s-au separat. Lumina a căpătat şi sensul de puritate, iar expresia  primordială „Să fie lumină” „a rupt” întregul care unea lumina cu întunericul. Apoi Dumnezeu ne-a dăruit un strop de puritate, acea „lumină” care se află în noi.

În sanscrită purâ este entitatea care locuieşte în corp, iar purna înseamnă plin, complet, perfect. Cu acest ultim termen  s-au format două expresii: Purna Adah (realitatea eternă invizibilă) şi Purna Idam (realitatea eternă vizibilă).

În informaţiile ulteriore civilizaţiei hinduse, biblice, constatăm că primului om s-a numit Adam, de la femininul Adamah (care înseamnă pământ roşu în semită, după J. G. Frazer). De asemenea Adam a avut două existenţe: una când trăia în paradis (care înseamnă în vecinătatea zeilor sau deasupra Infernului - DIS=Pluton, zeul Infernului), când era etern (dar invizibil), şi existenţa după ce a mâncat mărul -  când a văzut că este gol, deci a devenit o realitate eternă vizibilă. Astfel, dacă facem o îmbinare a vizibilului, omul fizic, cu scânteia divină (sufletul, care este etern şi imperceptibil) obţinem din ADAH+IDAM=AIDAHM, cu două forme: EDAHM (apropiat de EDEN) şi ADAHM (apropiat de ADAM); una este o realitate invizibilă, iar cealaltă este fie numele de om (zămislit din lut), fie lutul (Mama Terra, care s-a contopit cu Divinitatea Cerească).

Căpătând conştiinţă omul şi-a dezvoltat discernământul din propriile experienţe, care l-au ajutat să deosebească binele de rău. Prin greşeli s-a încărcat cu energii negative, devenind poate mai puţin pur decât în clipa întrupării. De aceea procesul de purificare este unul de rupere a învelişului energetic negativ care s-a adunat în timp.

În sanscrită ruj este rădăcina verbului „a sparge” (considerat de lingviştii francezi asemănător latinescului lugeo=a jeli, a fi îndurerat). LUP (în sanscrită)  este rădăcina verbului care are următoarele înţelesuri în franceză: a sparge, a se avânta, a se repezi, a jefui, a prăda; în procesul conjugării în sanscrită apar şi formele lupta, luptvă, lupya. De remarcat este că aceşti termeni sanscriţi apar şi în română: lup (ca animal de pradă), verbul a rupe (rezultat prin rotacismul l-r), verbul a lupta (ce semnifică spargerea rezistenţei adversarului printr-o avântare în atac, şi învingătorul prădează teritoriul invadat).

Din experienţa lui Iisus ştim că purificarea sa din deşert a fost o adevărată luptă interioară prin care a încercat să se rupă de tentaţiile vieţii pământeşti, reprezentate de o mâncare gustoasă (postind 40 de zile)  şi de bogăţie (care implică şi putere).

Aşa vom înţelege că aceste cuvinte (pur, rup şi lup), vechi de peste 8.000 de ani (de când arienii lui Rama au plecat spre India), au fost şi în limba strămoşilor noştri geto-daci. Este absurd să credem că  de abia după invazia romană poporul nostru a asimilat aceşti termeni, despre care autorii DEX-ului spun că provin din purus, rumpere, lupus şi luctor - când în sanscrită există lupta.

Încă de la Herodot ştim de purificările practicate de Zalmoxis, care a stat în izolare sau moarte timp de trei ani; Flavius Iosephus, cu zeci de ani înaintea atacurilor lui Traian, vorbea despre comunitatea sacerdotală geto-dacă care consuma doar lapte şi miere. Înţelegând profund cuvintele, vom putea să rupem zăgazurile sufletului, lăsând lumina să curgă din noi, pură, şi astfel vor înceta luptele dintre noi şi cu noi.  Atunci paradisul va fi printre noi.