Puteţi descărca gratuit aceast volum.

Poeme sublimiste

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Poeme sublimiste

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Poeme sublimiste

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Puteţi descărca gratuit acest volum.

Poeme sublimiste

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Puteţi descărca acest volum gratuit.

Carte de poeme filosofice, care cuprinde in fapt trei volume de poeme initiatice, primul intitulat "Peregrin spre Absolut" descrie trecerea fiintei de la intuneric la lumina, descoperirea sinelui si calatoria sufletului spre lumina dumnezeirii. Volumul doi intitulat "Triumfatorul", prezinta deja lumea de "dincolo", sufletul ajuns una cu divinitatea, unit cu totul, cu Celalalt. Volumul trei prezinta o viziune postdecembrista a starilor sufletesti in care se zbate poporul roman.

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Puteţi descărca gratuit acest volum.

Poeme sublimiste

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Poeme tanka

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

O carte de poeme foarte reusite, scrise de un preot si ilustrate de un grafician bun, ilustrativ, cartea arata exceptional, poeme legate de fiinta umana si de sarbatoarea nasterii domnului, 17 poeme profunde si cu un adanc suflu filozofic, merita citita.

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site şi să aveţi 50 de puncte.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Poate singurul volum de versuri pe care l-am citit vreodata, care sa propuna ca originalitate exprimarea naiva legata de regionalisme (din oltenia) si care sa imi atace nervii cu poezii lungi faca prea multa metafora, dar care sa iti povesteasca viata la tara de-a fir a par, un poet naiv cu o poezie asisderea, un volum complex plin de sentimente si trairi personale cum spune autorul. (Radu Vasile Chialda

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site şi să aveţi 30 de puncte.

{/pub}

{reg}Pentru a vizualiza şi descărca de pe site cartea apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

O carte de poeme cu tentă ironică la adresa societăţii noastre. Ironie fină şi plină de tâlc.

Pentru a putea descărca de pe site cartea trebuie să fiţi înregistrat(ă) pe site şi să aveţi 50 de puncte.

{/pub}

{reg}50 de puncte au fost scăzute din totalul acumulat. Pentru a descărca de pe site carte apăsaţi pe imaginea de mai jos{/reg}

Dispoziţie metafizică spre transcendere

1. SATUL-NATURĂ

La Eminescu, nu apare Ţăranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripă de fier-întunecare), dar apare Călugărul (ipostază ascetic-spiritualizată a Omului Locului, Omul-Axă (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împăratul fiind doar diversele trepte de intensitate a acţiunii metafizice; nu apare ogorulMoşia-Mocşă (tărâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile satului arhaic românesc, ca dispoziţie metafizică spre transcendere - satul arhaic românesc, ca singură formă complexă (vag fixată terestru) structurată supraindividual (şi cu finalitate supraumană, aproape invizibilă ca arhitectură terestrizată, dar absolut determinantă, ca forţă de impunere a gestului şi gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenţă) buddhistă sau zen (a iluminării), nu au importanţă construcţiile pentru în-temeiere terestră, ci Acoperişul Arcuit spre Cer al Pavilionului, aşezat peste încăperea-cuptor iniţiatic (încăperea templu, nesemnificativă spaţial, infinită ca radiaţie spirituală), susţinută nu atât de pereţi, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia,bolţi, streşinile (uranizate: “Streşine vechi casele-n lună ridică”) - iar în odaie Râşniţa Timpului, Poliţa cu icoana Arhetipală, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivăţul (loc de meditaţie, anulare a individualităţii, prin somn-visare, dar şi situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferică: I-124 “Şi când în pat se-ntinde drept / Copila să se culce (…) … din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi, / Pe faţa ei întoarsă”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flăcări - Amon-Rá al egiptenilor). Şi cam atât, din compoziţia formală. Construcţia numită - este, de regulă, la Eminescu (în afară de castel-palat, echivalenţe ale spaţiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intră în colibă…” sau, mai simplu, odaia (“Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecă-n odaie”), ca uter pregătit pentru transcendere) - cu “păreţi coşcovi”, gata să se dizolve în oglindă uranică, în lumina neagră-ocultă, prin fereastra (uranizată: “Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, / Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie” - I-66). (spintecare spre plutonic), dar apare cu

În general, nu sunt relevate elemente ale construcţiei aparente săteşti - ci elemente ale experienţei interioare, ale ritualului demiurgic interior (iniţiatic) de existenţă umană arhaică: mediu de existenţă este labirintic - codrul, energia de existenţă are sens ascensional - muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre:         

a)halele sure, halele albastre ale mării (zone subacvatice de reinstaurare a stării de Mythos: rude mari împărăteşti sunt zeii nediferenţiaţi de la ospăţul energetizant - mitic din Odin şi Poetul) ;

b) munte (sinteză-cale, dinspre plutonic spre uranic); există şi sinteza trestie (subacvatică şi supraacvatică, demonică şi celestă, oricum, de contingenţă cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), ieşit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Mării). Muntele poate fi substituit de Arbore (rădăcini plutonice, coroană uranică): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeiţele etc.

Apărarea trupului (mistic) şi a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfică a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intră liniştiţi…”). Zidul nu este niciodată integrat complet în construcţia-casă, ci, mai curând, este o entitate metafizică (de sorginte spirituală) care susţine bolţile odăii (“Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă…”),deschizând odaia către uranic (“…Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”). Odaia cu boltă devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) şi cu centru balta-monadă sau Muntele-cu-Vârf (Âthman)-Stea. Faţă de odaia cu boltă uranică (din Luceafărul, spre exemplu), geamul-fereastră este transparentizarea(obţinută, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “După geamuri tremur numa / Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma ” - sau prin des-fiinţare în lumină lunară sau mistică: (I-100) “[tu-lună] lin pătruns-ai prin fereşti”, sau (I-143) “La geamul tău ce strălucea…”, iminenţa Revelaţiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-formă), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditaţie, din starea-crivăţ, din singurătatea ascetică a Călugărului “în scorburi de părete” (I-306)) este starea care conţine, de fapt, energiile care se concentrează în vederea unui nou asalt demiurgic-Creaţie, sau pentru a străpunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-străpunse de raze). Acţiunea de străpungere este una procesual-iniţiatică: privirea (care “descojeşte” aparenţa, pentru a fuziona cu esenţa). Paşii sunt suportul acţional, căci ei desfac-secţionează aparenţa, pentru a ajunge la starea plutire uranică spre esenţă, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestră, în care se răsfrânge uranicul (“Ea pasul şi-l îndreaptă (…) [El, Luceafărul]Alunecă-n odaie (…) Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă” etc.): nu este o situare uranică sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregătit pentru Revelaţie - iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decăderii, degenerării, prăbuşirii - ca latenţe re-generative, resurecţionale, ale Spiritului (aflat în permanentă dispoziţie demiurgică - potenţială sau cinetică). De aceea, uraniculterestru: confirmare a fiinţei Spiritului, a şansei sau a succesului conglomerării, con-centrării forţei spirituale - este pământul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatră), până la Vârf Muntelui, până la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, călare - Povestea magului… (I13-304). Pământul este Mocşa-moşie - spaţiul iniţierii spre cunoaşterea supremă, Moartea - deci, paşii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenţă energetică absolută - spre Vatra Cosmică. poate fi, oricând, convertit în

2. SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Creştetul-fruntea (vertexul fiinţei energetice, fontanela şi fruntea cu ochi-privire) se situează, cu raza-privire, spre lună, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii - Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului..., sau Nordul-zeu comun germanilor şi dacilor - în Memento mori ), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniană (Strigoii), sau piciorul atârnă deasupra oglinzii apei (Freamăt de codru), ca o amânare-pregetare, între cer şi pământ, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin călcarea Mocşei, a uraniculu-foc şi chtonicului-foc: plutirea Luceafărului între voievod şi demon, pe linia de unire a Zburătorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tărâmul Iniţierii Supreme), Luceafărul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocşei - spiritul conştient de propriile tensiuni-energii, neliniştit în eros, ca formă de titanescă creaţie a formulei mistice-mitice de Fiinţare, ca structură simultană a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirală a Creaţiei: venirea şi întoarcerea sunt mişcările ritualice de evidenţiere a Spiralei Creaţiei şi la fel, coborârea-aruncare (cercul-apă reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi…”), urmată de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacră), şi revenirea - sunt ilustrarea mişcării Spiritului, pentru a se în-fiinţa liturgic, ca imagine hieratică a Sinelui-Spirală.

Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adică scăpate din forţa modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicaţiile inutile ale mediului urban nu străbate în poezia eminesciană , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenţă rituală arhaică. Totul este ordonat conform liturghiei tradiţionale a gândirii (aduse al efervescenţă de Spiritul Etern, atemporal) şi a grandorii simple rurale (care este structurată conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cărarea-potecă, pierdere-regăsire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hală submarină (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus - verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocşa Uranică - Soare-Lună, fie în Mocşa-Apei - Halele-sure, fie în Mocşa-moşie, mandala chtonică, Codrul cu Izvoarele.

Atitudinea eminesciană faţă de Creaţie este una religioasă, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leagă Mocşele energetice prin permanenta efervescenţă (dor-deznădejde paroxistică, amar, scepticism, revoltă) a substanţei pentru modelare spirituală, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituală, dar şi reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificată de diversele mişcări sensuale: erecţia-catarge, străbaterea-pătrundere (în pământ, pentru a-l izbăvi de vălul lui Ormuzd) a păsărilor etc. Cântul este energia potenţializată, este energia de Creaţie, adică la Forma Hieratică. A cânta înseamnă a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin acţiune. Codrul cu doină este ipostaza hieratică a codrului-cu-izvoare (ipostază dinamică a Creaţiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “ţinere”, nedesprindere de originar: “Iară noi locului ne ţinem” - ca şi b) codrul legănat cu crengile la pământ, adică zonă cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamică, revelatorie a Titanului Pământ, şerpuind crengi-izvoare în chip de cărări labirintice iniţiatice - revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranică (“Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele”) şi, pe de altă parte, rândurelele - şiruri care duc gânduri, duc noroc, întunecă, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, veştejind şi amorţind) - nu sunt decât aversul şi reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteză a Mocşelor: doina şi dorul de îngânat sunt acelaşi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetică, structură statică: Spiritul-Icoană, revelat în La mijloc de codru…:luminişul, legănat şi pătruns în inima-oglindă-monadă, este tocmai icoana (mocşele uranică, subacvatică, erotico-chtonică se contopesc într-o imagine energetică potenţială a Creaţiei).

Stâlpul-Icoană, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine - este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinţa umană ca Făptură Hieratizată, re-unind Cerul cu Pământul. Un phalus etern genetic şi re-generat, e Cruce a Răstignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocşe.

Arborele Sephiroth (arborele vieţii) este icoana cea mai potrivită, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor şi sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are două stări:

a) dinamică (efectivă): viaţă-moarte (expresie-tăcere),

b) proiect, virtualitatea autoreflectată a Spiritului.

Iată Sephirothul – Figura 1:

I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potenţiale, haosul care aşteaptă punctul de mişcare = voinţa-forţă de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmează unui ciclu de fiinţare din care s-au închis rănile (“Soarele… se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”), s-au retras frunzele-stele ale aparenţei (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic: deci, urmează reluare ciclului, într-un

Figura 1 - Arborele fiinţei uman - divine

alt Logos. Practic, toate Scrisorile (cinci) - întruchipările lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclică a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în altă stare a Logos-ului: cel înălţat decade, cel decăzut se ridică).

II. Naissance de l’Être (naşterea Fiinţei înseamnă desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însăşi a mulţimei omeneşti”. Talpa este formă-amprentă (virtuală) spirituală asupra Haosului, prin care din pământul pacificat-Eden, cu rănile multiplicării închise (norii-răni retraşi în Sori-Negri - Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înălţare. Sensul înălţării, după desprinderea din Virtualitatea haosului-Pământ (Geea cea neagră = Zona mistică, a reciclării energiei spirituale şi a resurecţiei) este dat de indicaţia: “suind în susul scării pân’la frunţile crăieşti”; o subliniere stilistică a sensului de înălţare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca şi cele trei Mocşe: I. tărâmurile fiinţei psihice, matrice-triunghi, II. tărâmul fiinţei spirituale, matrice-triunghi şi III. Fiinţa divină, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capătul de sus al scării, este coroana (Couronne-Naissance dernière): frunţile crăieşti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinţă divin-spirituală, ci şi Nimbul-Coroană (coarnele sacre), care sunt naşterea de după desăvârşire, adică deschiderea (potenţială) pentru re-creare. În primul rând, însă, coarnele-coroană reprezintă potenţarea maximă a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tărâmul mistic, absolut nevăzut, din care se (re)-creează regatul (Malkuth) = starea de pregătire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potenţială). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui - scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creaţia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte - 3 de o parte, 3 de cealaltă parte, la care se adaugă Vârful-Coroană.

III. Primul triunghi, cel al fiinţei psihice, matricea triunghiulară (1), este compus din fundamental enigmă (partea din talpă care stă în contact cu Pămîntul-Regat Mistic, al Potenţei Demiurgice Infinite): “De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi” - enigmă care se transfigurează, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în bază de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiinţei Spirituale), în Naşterea Fiinţei Spirituale. “îi vedem pe toţi munciţi” de enigmă: deci, Spiritul se amprentează în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinţa expresivă a Regatului Spiritului şi inerţia non-expresivă, ambele fiind amprente produse de către Regatul mistic (şi impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratică la b) starea dinamică a Arborelui o produce dorul nemărginit (voinţa oarbă, adică mistică:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forţă ne-explicabilă, această voinţă-dor. Noi-exprimaţii vedem doar efectul: cauza rămâne dincolo de Logos, dincolo de porţile “dezlegărei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:

A. stânga: Gloria-Maiestatea (Măreţia),

B. dreapta: Victoria-Puterea

În  stânga, ramura vizibilă, în dreapta, cea mistică: Măreţia - “deasupra tuturora se ridică cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” - este tradusă în adevărata Putere-Victorie, obţinută prin “inimă smerită”, “stând în umbră” - adică, retrăgându-se, ca amprentă, din lumea expresivă, peste hotarul-umbră, în energia mistică a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinţa se ascunde “în taină, ca şi spuma nezărită” - spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetică ce se retrage şi se condensează, din formă spre Spirit (a se vedea şi “caii de spumă ai mării”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).

IV. Smerenia din umbră - Victoria-putere (adevărată) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea - dreapta Inimă (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, conţinând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul - Fiinţa Divină: Zeul - şi vădeşte proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii şi vădirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinţa vădită în forme ritmice şi b) fiinţa ascunsă, cauza pulsărilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune şi retragere, este Nodul Vieţii şi al Morţii, este venire şi plecare, este Spirala Demiurgică, între demon şi înger, între Lună şi Soare, între Soarele Alb şi Soarele Negru.

A. Ramura stângă (vădită) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) şi Dreptatea (Justiţia).

B. Ramura dreaptă (mistică) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorită schimbării acestor două stări ale Fiinţei Spirituale, se poate naşte nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Naştere a Fiinţei Divine, pentru triunghiul conţinând Fiinţa Divină: este singurul triunghi (pentru că e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) - va urma ascunderea în sine ca fiinţare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroană, între coarnele de consacrare.

Dreptatea nu se face aici, Fiinţa Spirituală este purtată pe valurile iluzionării, în ce priveşte posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: înţelegere, comunicare, deci, comuniune spirituală, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporală (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalităţii, rezultând cunoaşterea prin moarte, înţelegerea divină). Adăpostul scrierii (adăpostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevăzut (Spiritul). Speranţa adăpostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituală este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect şi la somnul-adăpost în Mythos. (I-103) - Apare clar conformată imaginea Arborelui Spiritual: “Ca şi iedera din arbor (spirala dinamică a Arborelui) de-o idee i se leagă” (viaţa-fiinţare). Apar semnele rupturii-Revelaţie: Fiinţa spirituală rămâne în urmă, ca amprentare-voinţă exprimată, şi se transfigurează mistic (prin implozie) în Fiinţa Divină. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ţi trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” - a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tăcerea mistică-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezultă, din retragerea Logos-ului către Mythos, sfâşierea lumii amprentate de Spirit şi sfâşierea-desfiinţare a succesivităţii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivităţii) de imagine-o fâşie (Logos secvenţial, fără rost-rostuire, fără logică, neliniştit, nelegat-rătăcitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în căutarea-cale mistică spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbră de gândire (cugetarea retrasă în limita-umbră, pentru reintegrarea în voinţa-potenţial, proiect expresiv, ieşire în afara efectivităţii), ori un petec de hârtiesemn şi fundal al semnului -  Hârtie Unică   -  sunt consubstanţiale, sunt din aceeaşi esenţă şi se auto-absorb în Esenţa-Fiinţă Divină )”. (ştergerea semnelor evidente-coerente, odată cu secvenţialitatea-ruptura Fondului Fiinţei-fiinţare - ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente înşirate în semne: semnele se pierd odată cu fundalul lor cosmic, deci,

“… propria viaţă n-o şti pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”   (I-103).

Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurată şi proprie a verbelor, rezultând o “cimilitură” mistică, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamnă Logos repetat “la indigo”, similitudine în formă a Logos-ului - amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamnă şi pe gură, gură expresivă lipită de gură mistică, una trecând suflul-voinţă în cealaltă: voinţa de expresie, dinspre gura mistică spre cea expresivă (“lumească”), voinţa de re-absorbţie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresivă la gura mistică. Este pulsaţia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însăşi Sacralitatea, este suflul cu numai două sensuri, înainte şi înapoi, cercul de jos şi cercul de sus, Spirala Demiurgică, conţinând expresia şi reintegrarea în sacral, ca simultaneităţi. Deci, viaţa expresivă însăşi figurează ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu există în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, după ce la regurgitat-răsuflat - şi-l transfigurează în Fiinţă Divină-Mythos.

Nu cantitativul, meschin şi fără sevă, fără “causa causorum” deci nu brăcuirea (“Printre tomuri brăcuite, aşezat şi el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurdă a bracului - ci calitatea spirituală din tomul-carte Cartea revelată-ca-lume şi lumea revelată ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth - calitatea vrafului-brac, de a se înălţa în pofida neînţelegerii şi cu tot cu neînţelegerea. Revelaţia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotică în haos, de fapt, rânduind mistic haosul să nu mai fie haos, structurându-l (mistic) să redevină Regat. Pedantul cu ochi verzui şi ochelaricolbului, este Satan însuşi. deci, înălţarea calitativă a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participă efectiv - fără el nici nu se poate - la înălţarea calitativă, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“de-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă” - cele două şiruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicităţii şirurilor în coarnele consacrării, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea există, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridică spre privirea demonică de foc îngheţat, focul privirii demonice re-transformă colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cărţile, cantitativ în vraf-vrac-brac, le şi strânge, ca vraf-înălţare, Demonul care desface semne în colb, el şi strânge colbul în semne (ca Piatră a Muntelui, recompusă din colbul-nisip) - semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfăcând în coadă şi frunte, el se situează deja în fruntea vrafului-stâlp “aşezat şi el (deasupra) un brac”, - deci este cooperant la înălţarea Arborelui Sephiroth; desfăcând, în pustie şi înţelepciune, Spiritul - el îl şi ascunde-adăposteşte (de vârtejul-Māyā), în zona mistică a prizăririi. (gheaţa demonică), stăpân al

V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treaptă, într-o inteligenţă demonică, ambiţia înălţării vrafului-stâlp, prin Satan şi înţelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirală, în Cântul, forţa de pătrundere-înţelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul său pozitiv-demiurgic. Ambiţia demonică s-a relativizat: “poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi - orice-ai spune, / Peste toate, o lopată de ţărână se depune”. Suişul şi coborârea, zidul şi non-zidul, limita şi dez-limitarea - trebuie retrase în zona neagră, mistică - ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de ţărână” le-ngroapă prin răsturnarea ţărânei, dar prin sugerarea lopeţii, ca remanenţă a focului fertilizator, deasupra în-gropării, se sugerează resurecţia viitoare. Deocamdată, “totul cade” în virtualitate divină.

Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înălţării-erecţie demiurgică ce combină cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul - mână erectilă şi gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere conţine viitoarea victorie sublimă-cristică.

Urmează relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or să vie pe-a ta urmă, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistică, îngropată, trecută în registrul ocult: urma se transformă în în-covoiere şarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepăsătoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferică. Deasupra devine zonă relativă, a mititelului lustruit: Satan se dizolvă, se auto-persiflează, focul interior este păstrat acoperit, la suprafaţă nu mai rămâne decât umbra focului - lustrul (urmă mistică a efortului de răzbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tău umbră: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor două triunghiuri prăbuşite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.

Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twam asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinţă Divină  laşi în urmă, te rupi de Fiinţa ta spirituală care dezvoltă un suflu şi un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inimă, expulzând suflu-ser, care este desprins de plămânii sacri. Biografia “se subţiază” - formele Fiinţei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizează în umflături ale nărilor - amprente cărora li s-a retras energia vital-expresivă: nările umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prană inimii şi plămânilor (biografia e “subţire”, pentru că se rafinează dincolo de inimă-plămâni, în zona Spiritualităţii Pure - devine biografie sacră - hagiografie). Deci: blocajul primelor două trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghină  care interiorizează energia-sine. Cuvântul-Logos îşi pierde şi el, deci, energia - devine laudă - formalitate lipsită de conţinut (“… să te laude-n cuvinte”). Mâna erectilă-demiurgică (sceptrul) devine mână a oricărui (“Astfel încăput pe mâna a oricărui …”) - pronumele nehotărât relevă omogenizarea şi stârpirea-sterilizarea acţiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamnă a repara ceva stricat-ruinat - până la ruinarea-dispariţie finală, a cârpi, până la aneantizarea peticului însuşi - opus lui a face, ca simultaneitate şi originaritate stihială, divină). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: RăulRelele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocşa a treia, cea a Fiinţei Divine. (“

Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu şi doi (viaţă) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistică a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastră, zonă în care Răul e în curs de transfigurare divină), răutăţi (esenţa Rău, absorbită de Demiurg-Fiinţă Divină), mici scandale (Logos derizoriu, vehemenţă sterilă, reciclată, în Mocşa a treia, în tăcere-potenţialitate demiurgică). “Astea toate te apropie de dânşii”. Iată efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocşa a treia (până la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): dispariţia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying şi Yang), nuanţat dintru început, ca axă de dezvoltare pe verticală a Sephiroth-ului: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e-n toate”.

Negarea luminii vinovate şi păcătoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistică a nopţii bogate. “Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfăţişările lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe şira spinării, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), până la rădăcina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inerţia (şarpele) originară. Se îngroapă în Pământ-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurecţiei. Chinul suprem, vehemenţa supremă a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant şi resorbire în UNU, înafara cugetării-gând (amprentele cugetării sunt părăsite, pe linia descendentă spre Regatul Inerţiei - Kundalini).

Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I există trei părţi: al doilea rând de puncte de suspensie marchează Naşterea de După…, Naşterea Mistică, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiinţei Divine: Luna = Cunoaşterea Supremă (Moartea) - “Raza ta şi Geniul Morţii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)- intrării în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumina fecioară = lumea mistică, de neatins, decât de iniţiaţi; pustiul ce scânteiază = Mythos-ul plin de lumina mistică, dar vid de forme şi de voinţa formei-amprentă: doar proiect, fără semne ieşite în evidenţa-expresie) “… codri-ascund în a lor umbră strălucire de izvoară” (din nou, “strălucire de izvoară” sugerează nu dinamismul resurecţiei, ci potenţialitatea infinită a resurecţiei; valuri cu strălucire lunară = semicercuri în zona mistică-jos, “mişcătoarea mărilor singurătate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivităţii-amprente; singurătatea, însă, este nucleul stare divină, care uneşte cele două semicercuri în Cercul Mistic - Dumnezeu-Singurătatea Supremă, căci e Virtualitatea Supremă. Puterea sorţii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsă-absolvită în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta - Geniul Morţii (lumile resorbite în zona mistică a Cunoaşterii absolute).

*

*                       *

(I-147, Odă (în metru antic) -“Suferinţă tu, dureros de dulce”: sunt marcate două etape, aduse în simultaneitatea Revelaţiei: chinul paroxistic este condiţia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistică a echilibrării orfice, între Apollon şi Dionysos, între lumină şi vârtejul întunericului (lumină ocultă). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respiră împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehemenţei, ca vârtej purificator, care ridică-trasfigurează zona amprentelor energetice - în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenţeles” - mistic devine Cânturi,Sagesse şi Intéllingence, unde inteligenţa-valurile alternative mişcări sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Înţelepciunea-vânturile, ca părăsire a mediocrităţii alternanţei, pentru Vârtejul atotintegrator - ridicând Spiritului, din Kundalini, pe şira spinării-arborele Sephiroth, şi aducându-l - liniştindu-l (dulce) în Fiinţa Divină Încoronată (coarnele strâng mitul şi redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect). străbătute de Revelaţie, intră în rezonanţă cu stihiile reechilibratoare:

Gândul nenţeles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacră. Împlinirea te să fie privirea gândului, străbaterea spre sacru şi a sacrului. Păsările străbat negrul (mistic) pământ (zbor al reintegrării în Spirit), în paralel, arhetipul păsărilor (gândul nenţeles străbate albul-lumina (zbor al reintegrării în Fiinţa Divină). Păsările sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsă) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenţeles, fiinţa Spirituală - care, la rândul ei, e absorbită în Cânturi = Fiinţa Divină, Fiinţa ce integrează valurile-fenomenalitate şi vântul-energie ascensională, dinspre Kundalini spre vertex (Om şi Cosmos au aceeaşi structură spirituală: de la energia originară-Kundalini, la centrul uranic al Fiinţei cosmicizate: fontanella, fântâna ţâşnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al ţâşnirii (acvatice) a Energiei).

Acvaticul şi mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealaltă, prin transparenţa acvaticului - à MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui à MAREA, Susul şi Josul, Verticala şi Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capătă, ritualic, aceeaşi semnificaţie (unitară): de imagine hieratică a Făpturii Divine, Arborele Vieţii, Arborele Sephiroth.

*

*                       *

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este BISERICA-ORTODOXIA. Dar biserica hristic-ortodoxă a eului eminescian este codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte heraldic liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele re-învietoare, are arborele - axă a lumii, are păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos). Codrul are ca preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” - aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc - iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).

Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej[1]: trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi - este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cormul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se - transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) - oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… [se pătrunde balta] Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82)). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită[2] =  tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (cf. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “... pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr - iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?

Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.

Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.

a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte: Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292)), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) - împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;

b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare - pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ - ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).

c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-Rovine - Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” - “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” - sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.

Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.

Spune Blaga, în Trilogia culturii[3]: “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.”

Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc - de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate - iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.

Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării.”.

Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă - a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) - sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?

Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.

Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.

Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare[4]: “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă - poate neasemănată - a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel.”

Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.

Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social - are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.

De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.

*

*                       *

La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împărat şi proletar marchează trecerea de la postura şi calitatea de om social-neiniţiat - la cele de Poet-Cezar-Iniţiat. Apare Înţelepciunea, conştiinţa faptului că nu contează (în economia cosmică) forma şi poziţia spaţială-morală prin relaţie, ci calitatea spirituală, care este absolută: Cezarul veghează singur, ca un Cavaler-Călugăr - şi are revelaţia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere şi spre re-facere: Înşelăciune şi Adevăr-Visare). Nu există, în fapt, bogat şi sărac, ci forma bogat şi forma sărac (relative la Spiritul Absolut) - împietriri ale hazardului, amprentări absolut fără logică (umană), ale unor forţe opuse: Spiritul coerent şi Demonul - Haos incoerent. Coerenţa spirituală este calitatea ce face dintr-un om - centrul energetic al universului, Punctul de Mişcare al naşterii universului şi tămăduirea-leac pentru rana despărţirii luminii-soare de întuneric - întoarcerea în liniştea eternă.

Totul este să elimini nefirescul şi impostura (să smulgi şi să distrugi toate măştile Histrionului), care sunt forme de fixare aberantă în iluzie. Totul este să te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: să curgi şi să ştii să curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern - codru agresat de timp, rezolvă criza trecerii timpului. Nu există trecere a timpului care să afecteze esenţa orfică (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el” - stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul şi doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.

Conştiinţa morţii ca teroare îi lipseşte cu desăvârşire lui Eminescu. El e convins că moarte e înger cu chipul frumos, adică este calea-aripă-zbor spre cunoaşterea supremă, mistică (s-a văzut cum civilizaţiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-şi transmit, în mod ocult, energia specifică, pentru a realiza, într-o nevăzută structură, Desenul Mântuirii Omului). Nu există, deci, lumea de aici şi lumea de dincolo, ci calitatea superioară a Spiritului, prin care se înlătură impostura, tradusă în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomadă-minte, bâlbâială-degradare caricaturală a Logos-ului - dar, toate, promiţând, prin vehemenţa lor, o stare post-apocaliptică, de destindere edenică) şi în inflaţie a formelor: starea monstruoasă (broască, ochi-privire-mpăroşată, ilot, fonf, găgăuţ) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotrivă, oboseala Spiritului, care provoacă impostura, fixaţia în iluzia, creatoare de inflaţie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumuseţii, Adevărului, ascunzând matca Firii, ca sumă a entelehiilor).

Consecinţa este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Şi, mai exact, descoperirea, darea la o parte a vălurilor de peste gesturi şi cuvinte, şi regăsirea stării de Ritual. Roata poate fi sterilă, dacă o agăţăm de fenomenalităţile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipală a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea să fie formă autonomă (secţiune în Desenul Unic şi Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptată de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profundă şi unica formă de existenţă a Omului ca Dumnezeu) înlătură dictatura Haosului.

În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democraţia înjositoare a lumii. Prin această poziţie, Eminescu este tiranic, căci toleranţa sa extremă faţă de formele sociale, deformările cosmico-existenţiale, îşi are izvorul în ignorarea suverană, în suprimarea draconică şi definitivă a tuturor canalelor de legătură dintre Spiritul-Centru născător şi dizolvator al Logos-ului expresiv - şi dezmăţul gregarităţii contingentului. În definitiv, în fiecare înţelept de pe prispa unei case (cosmos) ţărăneşti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranţa faţă de toţi şi de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neiniţiat - şi de aceea “de gloată”, plebeu.

Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este ORTODOXUL, metafizicianul „trăirist” prin excelenţă, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Supremă a Ritualului (Garanţia Supremă a Divinului, el însuşi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare ocultă de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuală). Aristocraţia absolută a “fatalistului” român constă în conservarea, de o încăpăţânare infinită, a  libertăţii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorbă. Totul este jertfit supra-individualităţii. “Înrobirea” faţă de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), faţă de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul ţăran anonim, rămas la stelajul său fecundator, cu vita imemorială şi fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).

Eminescu nu-şi pune problema salvării în sine, ci a colaborării fireşti (perfecte, deci) dintre Satan şi Dumnezeu. Să nu fie impostor oare Ormuzd - aceasta este singura nemulţumire şi grijă a lui Eminescu. Pentru a nu greşi Dumnezeu, îl exaltă (în Andrei Mureşanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie să fie înscris în schema cosmică a Compensaţiei. Înecul (din Odin şi Poetul) compensează (prin resurecţie divină-Revelaţia Frumuseţii) chinul paroxistic.

Eminescu nu forţează absolut nimic, Eminescu nu are nici o ambiţie, Eminescu este neliniştit doar de un singur lucru, acelaşi care-l face să fie cuprins de dor şi amor: că trebuie să uzeze de gesturi suplimentare de voinţă şi curaj, pentru a se menţine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Iniţiat. Că genialitate-geniu e o nefericire, că virtutea e o nerozie - acestea sunt slăbiri ale forţei originare, sunt degenerescenţe: Basarabii (domnii Soarelui) şi Muşatinii (domnii Frumosului) să fie apăraţi de Focul-Ţepeş - şi totul re-intră în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.

(II-37): “Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului / (…) O, maică prea curată / Şi pururea fecioară / Marie!”.

Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire - moşia-Mocşa din Scrisoarea III (“iubirea de moşie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei să fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curăţeniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbră din mila sfântului, amprentă cu energie-Spirit: direcţia de raportare este sinele Luceafăr al Mărilor, Soarele Negru, Christosul nearătat, mistic. Regina peste îngeri să păstreze starea de Revelaţie (Sănătate a Spiritului), apărată de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clară, a Revelaţiei eterne, este Edenul, echivalent cu forţa Maria-ochiul mistic al Lumii.

Eminescu este ipostaza cea mai înaltă şi cea mai constantă a gratuităţii metafizice a existenţei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocşi, suveranul ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude şi Eminescu (-Rege-Împărat-Mag-Cavaler al Graalului-Călugăr), gloata ignorantă, ca proliferarea nefericită a fenomenalului expresiv, şi ne referim doar la Spiritele româneşti, la adevăraţii, misticii, arhetipalii Ţărani-revelatori ai Titanului Pământ, stâlpii de foc ai acestui tărâm-Mocşa, în care Zamolxe, prin rugăciunea sa, făcea (face) să ţâşnească lumina Akes Samenos-urilor, Grădinile Vrăjite străbătute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viaţă]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.

*

Arhetipul iubirii, Fiinţa iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiinţare - poate fi încă un argument pentru opţiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona creştină. Nu există o singură picătură de ură (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare şi dezgust (urmate de înteţirea promptă a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradării Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehemenţa-Foc (a se vedea Ţepeş-Focul, din Scrisoarea III care rezolvă problema monştrilor-proliferări), îngrijorarea este urmată de vehemenţa-Foc - a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasă (a) - tăiere a surselor lumi-inflaţie de forme-oameni, b) - semicercul de foc alb, atrăgând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refăcut în Sfera-Foc - clopot-sferă a focului metalic, toacă-sferă a focului vegetal) şi de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Şi Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogată (semantica re-trezită spre împlinire).

Avântul, pregătirea pentru Revelaţie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvării sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar căutările se înscriu în înalta, suverana metafizică a gratuităţii eforturilor spirituale.

Căutând şi negăsind, el rămâne la fel de încordat şi, totodată senin, ca şi cum ar fi la începutul gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea în care sufletul este pregătit să transcendă.

Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu. Firescul ORTODOXIEI.

„Panteismul” şi teologia lui Eminescu sunt ale oricărui om tradiţional-român, Om-Natură, Om-Ritual: nuanţa lui Călin-Soarele se întrepătrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementară fiind viorile, amintind de finalitatea sacră a Eros-ului - celesta Floare albastră (Femeia este sclavă şi arhetipală: roşie ca mărul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nuntă). Zburătorul Călin şi Zburătorul-Fluture tind către acelaşi ideal: Cercul uranic (roş şi albastru, foc şi sfinţenie orfică a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barbă în nodurinoapte bogată. Codrul este labirintul şi Craiul este, prin confirmarea nunţii iniţiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”) I-65) - este starea circulară: încrederea demiurgică, prindere în văluri, sărăcia-ascetism pentru Revelaţie - revenire la bogăţie-noapte bogată. (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sărac-ascet prin nebunie ispăşire a trufiei cărnii (văluri înşelătoare, moşneagul rege Lear) şi bogat-cosmic, ca

Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a stării hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat şi confirmat prin ploaia fertilă, ploaia de foc a lacrimilor).

La fel (I-117): “Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” - lacrimile sunt ploaie sfântă, de foc, revărsare de monade spirituale, care transfigurează zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.

Sfinţenie, la Eminescu, este în tot şi peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituală este maximă: “Şi nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînţeles, dar asimilabil prin absorbţia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al nopţii, prin farmec-răpire a energiilor-amprente; aceasta, pentru că iubirea ei este veşnică, euharistică, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi şi-n veci / Va rămânea departe” - ceea ce simte şi Luceafărul, în legătură cu Ea: iubirea este creatoarea depărtării, adică a Cercului Infinit al Sacralităţii.

*

*                       *

4. SAT - CASĂ, SAT - VATRĂ

(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.

Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:

a) de la sala-patrulater ((II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),

b) prin stihiile vânt-omăt ((III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) - privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),

c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),

d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină - / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” - bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).

Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat”colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia

Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.

Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).

Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci - şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).

Satul-vatra conţine, deci, Centrul-Crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză - (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.

Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.

Muntele  se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide - jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).

Deci, satul este Starea de sat, adică Starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu - ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască - spre a anula-depăşi, mereu, condiţia  banal-umană.

Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).

...Contemporaneitatea concepţiei eminesciene, despre Ortodoxia-Sat? Priviţi în jur: cât Sat-Templu a mai rămas, câtă pângărire vine...! Dar, contează, în primul rând,  şi câtă speranţă mai avem, în Focul-Hristos Purificator/Mântuitor!

prof. dr. Adrian Botez

Notă: A fost utilizată ediţia Petru Creţia: Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc.-, 1978.

Cel de-al cincilea volum de versuri, Funigei luaţi de vânt, de Miron Ţic (Deva, Editura Călăuza V. B., 2007; pagini A-5: 72), structurat „triadic“, în „capitolele“ / ciclurile (I) Funigei luaţi de vânt, (II) Să-mi strigi numele şi (III) Păsările cerului, certifică faptul că ne aflăm în faţa unui veritabil neotradiţionalist al „vinului vechi“, al „patriarhalului“ recent, cu iedera urcată „pe jumătatea de viaţă“ (În zori, p. 5), cu nucul plantat în ziua naşterii eroului său liric de tatăl ce se întristează acum «de dincolo de lume», de unde «nu mai simte funigeii toamnei» (Sentimente, p. 6), cu iubirea ortodoxă a „sacrelor jumătăţi“ din «primăvara lumii» (Punctul de sprijin, p. 7), cu «nunta dimineţilor albe de crin» (Dimineţile..., p. 9), cu «un nou poem / sub povara vasului de argint» (Funigei luaţi de vânt, p. 10), dar şi cu un alt poem înaripat de fluturii coapselor unei secretare de liceu teoretic (cf. Aripi de fluturi, p. 12), cea cu trup «precum solstiţiul de vară» (De-o vreme, p. 13), ori cu «vinul în cana de lut», «aşteptând / să cadă lacrimi din cer / peste mărul domnesc» (Tablou, p. 14), cu o biserică-pădure de salcâmi înfloriţi (cf. Copilărie, p. 15), cu «vulturul / ascuns după nori», gata să-i ciugulească «poemele scrise cu litere sângerii / precum petalele de trandafiri» (Poemele, p. 21) etc. Dinspre „biserica-pădure“ în „luminos april“, este firesc să i se facă dor «de salcâmii înfloriţi» (Pe Calea Robilor, p. 22) şi eroului din poemul neotradiţionalist, de pe Calea Lactee.

Întomnarea eroului liric intră în „obiectivul“ ciclului secund, Să-mi strigi numele: «Mâine, iubito, / să-mi strigi numele / mai tare decât alte femei; / astfel, nu ne vom rătăci / în iarna în care / umbrele noastre abia se mai văd.» (p. 23). În acest spaţiu liric neotradiţionalist, «nopţile de dragoste» sunt «porumbei pe cumpăna fântânii» (Porumbei tineri, p. 24), cântecul se instrumentează gradat-mioritic, graţie fluierului de soc, facilitând anotimpurilor lirice legarea «de respiraţia cuvintelor» (Nopţi lungi şi metafore, p. 25), se înfiripează şi poemul «despre Pietrele Albe care ar putea să fie / bulgări uriaşi de nori, / sau femei goale, / trezite dintr-un somn sideral» (Pietrele Albe, p. 27); «pâine albă a sufletului» sunt «cuvintele – / uşoare aripi de păsări, / sau grele dimineţi de ceaţă» (Cuvintele, p. 28); tot în acest spaţiu «adunăm anii ca fluturii în insectar» (Urmele noastre, p. 29).

Eroul liric din ciclul terţ, Păsările cerului, simte că i se leagă Cuvântul «strâns, de suflet» (Nişte zei, p. 38), ori vede cum «pe acoperişul Şcolii de Fete / se plimbă fericirea / florilor de gheaţă» (p. 39), sau visează că-i cresc aripi îngereşti (cf. Pâlpâire de lumânare, p. 40), că aleargă după umbra vreunei Euridike, «precum frunza după lumină» (Alergam..., p. 41), că-n căuşul palmelor iubitei se păstrează «picăturile gândului» (Destin, p. 43); aude şi «o stea căzând în somn» (Se face târziu, p. 52), constată şi că «sunt tot mai puţine ninsori» (Principiu, p. 53), «câtă vreme / timpul / ne umple sufletul / sau rănile devin flori de gheaţă, / valuri la ţărm răscolind melancolia...» (Câtă vreme, p. 55) etc.

Prefaţându-i acest volum, Cornel Nistea evidenţiază că «Miron Ţic este un poet de o rară sensibilitate şi exuberanţă lirică. În poezia lui vibrează emoţia întoarcerii în spaţiul sacru al copilăriei, retrăind imaginea într-o stare de reverie şi nostalgie dintr-o durată ameninţată de uitare în faţa vârstelor ce se succed pe nesimţite, de la tatăl plecat în eternitate, la fiul care a primit de la părinte repere ale certitudinii existenţiale. Poezia lui Miron Ţic din prezentul volum se constituie din astfel de semne ale trecutului privit din perspectiva prezentului prin ochii copilului de altădată în maniera în care o făcea Ion Pillat în pastelurile sale psihologice».  

În prezentarea volumului Mărioarei Baba, Porţile oraşului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005), Slavco Almăjan, unul dintre cei mai mari poeţi ai Voivodinei, certifică faptul că poeta «este visătoarea modernă, aflată în faţa adevărurilor ascunse, ce-şi asumă şi-n continuare dreptul la melancolie, la o călătorie imaginară cu o corabie sacră, ieşire căutând din labirintul virtual al senzaţiilor ireductibile şi încercând să se îndrepte spre dublura fascinantă a fiinţei poetice; porţile, implicate în peisajul liric, ne oferă o mărturie că am ajuns în faţa unui spaţiu obsedant în care descoperim discret lumea stărilor tonifiante ale poetei».

Ca „nepoată lirică“ a lui Vasile / Vasko Popa, şi Mărioara Baba îşi structurează volumul Porţile oraşului în „geometria fulgului de nea“, din care se relevă opt admirabile cicluri de câte 5 / 10 poeme – Paradisul meu particular, Corabia sacră, Umbre de vânt, Fructul sferic, Cercul etern, Şoapta nisipului, Lumina perfectă şi Mutra semilunii –, unde suntem surprinşi de dinamica şi de ascensiunile unui eroine poematice muşcând «din roata alergătorului / ca dintr-un măr viermănos» (La capătul poemului, p. 7), eroină din faţa căreia «zeii se trag la o parte», ca să-i treacă «avionul de ceaţă», „unicul“ străpungător de piramide, eroină căreia moartea i-a sucombat «de şase ori», eroină «modernă, indiscretă, / legată cu tuburi de calculator / şi cu gust de căpşuni», umblând «de colo până colo», al cărei «suflet pribeag» îmbrăţişează zâmbetul iubitului «ca pe-o haioasă dischetă» (Grădina indefinită, p. 8), fiind «văzută tot mai des sălciind» (Dreptul la melancolie, p. 9), „sălcierea-i“ (desigur pletos-plângătoare şi auriu-portocalie) cuprinzând mai toată aria urbană de Novi Sad, până ce sublimul fenomen se încearcă şi în spaţiul sinelui, atât cât mai descoperim o „sălciere a sufletului“: «Sălciez pe bulevarde, / pe străzi lăturalnice, / la capătul liniei şapte, / din cartierul Bistriţa, / pe malul stâng al Dunării, la Novi Sad. / Şi dacă mă văzuse atât de singură sălciind, / [...] / nepăsătorul soare / intră în carnea mea verde şi lucioasă, / sporindu-mi frumuseţea». Pentru Mărioara Baba poezia este un curcubeu ce leagă Poetul de drumurile teluric-celestului, dar poate fi şi «o haită de lupi», deschizând «porţile oraşului» cu al lor urlet, în vreme ce pe străzi sunt «miei zburdalnici / cu flori de crin în corniţe» (Dansul muzei, p. 10). 

Ciclul secund se pune sub pecetea sacrei corăbii a unui Ulise reîntors la ţărmul casei sale, dar eroina lirică, Penelopă modernă, fără vreo teamă că va fi alungată din cetate, în „joc infinit“, spre seară, se întâlneşte cu Dionis «la un pahar de vin»; casa eroinei lirice, cu ceva şi din „corabia sfântă“, desigur, devine „cazarmă“, unde „războinica“ intră „în cantonament“: «Îngenunchez în faţa marilor plopi, / jumătate femeie, jumătate maţe-fripte. / De aici nu se văd victimele canibalilor / ce-ţi ronţăie degetul tăiat. / De aici nu se văd nici macii roşii / aruncaţi pe podea. / Nici gloria unui general de război, / doar oasele şi creierii unei enorme râşniţe / ce macină roua unei singurătăţi. / Casa asta e prea mică pentru faima unui rob. / Ar fi bine ca omul-ou să cheme vulturii copilăriei. / Dreapta mea e stânga ta cea insolită, / pistolul cu care trag în neştire în vulpile / inventate de mine pe pereţi. / Sunt în cantonament.» (Jocul infinit, p. 17). „Cantonamentul“ durează până la învăţarea „alfabetului pietrei“, ori a producerii clătitelor «din lumina toamnei», pentru cel ce dă «pe gât florile curcubeului, / pe plaja zimţată a necunoscutului» (Curiozitatea pietrei, p. 18).

În cel de-al treilea ciclu, Umbre de vânt, mai aflăm că după ce a umblat o jumătate de secol «pe potecile întortocheate ale cerului» (Transformare, p, 27), eroina lirică babiană cunoaşte atât îmbrăţişarea caldă a râului de miteme, cât şi jarul pierdutelor iubiri ce revin «în jurul patului, ca în jurul / unui foc de balaur cu şapte capete», ori, pe plaja, de «la fundul unei prăpastii / în care urlă Dumnezeu» (Amânare, p. 28), până «visul toamnei» se preface în zebră (cf. Balanţă, p. 30).

Mai departe, eroina lirică a Fructului sferic „umple un sac de broaşte şi le striveşte în stradă“ (cf. Efectul salvator, p. 35), ori e chemată de «spaţiul / în care nu se mai văd nici prietenii» (Salonul cu trandafiri, p. 36). Din Cercul etern, unde se 'cearcă în „dezlegarea“ unui nod gordian „în flăcări“ (cf. Gordiană, p. 43), pe când «oraşul fierbe într-un cazan de aramă groasă / şi aerul condiţionat suferă o criză de morală» (Ultima zi de război, p. 51), iese imperceptibil şi trece în Şoapta nisipului, unde cântă «cu sufletul / mânjit de ficaţii fierbinţi ai îngerilor», desigur, pentru El, «golan al timpului părăsit, regretabil / os turnat în cămaşa fosforescentă / a timpului din care curge nisip roşu», lumea părându-i-se «o grădină de stele / între gleznele lui Dumnezeu» (Gardul, p. 57). Din ciclul Lumina perfectă, de unde se reţine, între altele, că «mai întotdeauna piramidele comunică / mari incertitudini, dileme, / mai întotdeauna ideea de intersecţie» (Piramida lui Giura, p. 66), se ajunge la ciclul poematic final, Mutra semilunii, unde «timpul străluceşte cu ochi mari» (Cumpănă, p. 75), unde se lasă descoperit şi «un limbaj universal / de-a lungul luminii» (Umbra lucrurilor, p. 76), cu speranţa inaugurării unei posibile „ieşiri din labirint“: «Într-o tăcere anabolică te împachetezi / în ambalaje noi, funcţionale, flexibile, surde. / Forţa de atracţie, fascinaţia şi o mână întinsă / spre o impozantă fereastră, spre lucrurile / ce cad mereu, se lovesc, se îneacă, / se resping în dulapurile trecutului.» (Ieşirea din labirint, p. 81).  

Lucrarea de doctorat, Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, are drept scop „radiografierea“ unei interesante epoci şi a promoţiilor ei creatoare cu exponenţi ca Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru ş. a. ce, în ciuda „pustiitorului crivăţ“ al stalinismului cultural din România „obsedantului deceniu“ (1948 – 1958 / 1964), cât şi a trâmbiţatului „internaţionalism proletar“, reînviază, reinstaurează, revoluţionează – în literatura română dintre orizonturile anilor 1965 şi 1970 – veritabilele valori estetice naţionale.

După capitolul de „deschidere“ teoretică, Problema epocilor / generaţiilor literare şi perioada resurecţiei poetice din 1965 – 1970 / 1975, lucrarea abordează fenomenologia epocii în care se manifestă generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, în psiho-conexiunile ei cu perioada / generaţiile anterioare, în zece „secţiuni“.

În prima secţiune a lucrării, (I) Cadrul politic-social-cultural stalinist şi „ocluziunea“ proletcultistă în poezia română (1948 – 1958 / 1960), este subliniat faptul că stalinismul cultural, între 1948 şi 1953, distruge „vechiul sistem românesc de valori“, instituţiile culturale, propunându-şi realizarea omului de tip nou, un homo sovieticus român, şi, în plan literar, cel puţin a unui poeta sovieticus. Capitolele din prima secţiune, unde se evidenţiază înălţarea rapidă a „piramidei proletcultismului“ din România obsedantului deceniu, sunt dispuse în trei subsecţiuni; în subsecţiunea I, Promotorii proletcultismului – „garda veche“ a stihuitorilor („convertiţi“ / „neconvertiţi“), se află capitolele: A. Toma, „poetul-etalon al proletcultismului“, Mihai Beniuc – convertit pentru „vârful“ piramidei literare dogmatic-proletcultiste, Eugen Jebeleanu şi «glasul Demonului din a XX-a vale», Maria Banuş – de la „lirismul tactilului“, al  „genunchilor-miei“ pentru Paştile iubitului, la „patetism laringian“ etc.; interesante sunt şi capitolele consacrate celorlalţi promotori: Demostene Botez, Cristian Sârbu, George Lesnea, Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Dumitru Corbea, Eugen Jebeleanu, Letiţia Papu şi Vlaicu Bârna; în subsecţiunea secundă, Promotorii proletcultismului – „tânăra gardă“ a stihuitorilor, sunt dispuse capitolele: Eugen Frunză între „steagul vieţii“ proletcultiste şi „sângele nostru de apoi“, Mihu Dragomir între „cugetul cerului“ şi „strachina cu lapte“ a proletcultismului, Veronica Porumbacu între crengile «cu unghii de muguri» şi «arsul spic» din părul tovarăşei Ana, Petru Vintilă şi „limba lipsită de înmlădieri“ pentru „oraşul ca o pecingine“, Nina Cassian – între „suprarealismul decent“ şi „lupta pentru pace şi socialism“, Victor Tulbure – „vioara roşie“ de lângă „vişinul lui Vania“, Dan Deşliu – preluarea „torţei proletcultiste“ de la A. Toma, Ion Brad între „cincisutistul“ proletcultismului şi „orga de mesteceni“, Ştefan Iureş – „reportaj“ şi „limbă de lemn“, Florin Mugur între romantismul proletcultist şi «Cartea regilor», Ion Gheorghe între „pâinea“ / „sarea“ proletcultismului şi atlanticele „scrisori esenţiale“; subsecţiunea a III-a, Promotorii proletcultismului în literatura română din Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească), din Banatul de Voivodina / Serbia etc., cuprinde şase capitole: Leonid Corneanu şi pietrele mausoleului leninist, Emilian Radu Bucov / Emilian Bucov – între proletcultism şi „omul Ciu-Vuh-Kan“, Liviu Deleanu – „paharul cu vin moldovenesc“ între „marele Lenin“ şi Stalin, Bogdan Istru şi „leninistele scântei“, George Meniuc şi „cântarea zorilor“ proletcultismului, Vladimir Rusnac sau stihuirea între rogoz, colhoz şi tractor. În perioada stalinismului politic / cultural, în „obsedantul deceniu“, textul stihuit – „confundat“ cu poezia – devine «armă a poporului în lupta pentru apărarea păcii şi construirea socialismului» (M. Beniuc), „armă“ propagandistică în „lupta de clasă“, „în lupta pentru pace şi socialism“ etc. În orizontul anului 1950, un „etalon“ de stihuire proletcultistă recomandat drept „armă propagandistică“ în lupta pentru afirmarea „internaţionalismului proletar“ era «Scrisoarea Marusiei» de A. Toma: Iubiţii, depărtaţii mei părinţi, / Îmi curg pe faţă lacrimi, curg fierbinţi / Când scriu aceste vorbe: Mamă, tată, / Ne vom mai strânge noi la piept vreodată ? / Voi, Saşa, Tania, unde vă e sora ? / De „bun rămas“ vă scriu azi, poate tuturora... / (...) / Dar e-ntre noi o fată, o lumină, / Ce foc de crezuri ştie-n noi să ţină. / Ea mi-a vorbit: – Ruşine, tu Marusia – / Crezi că ne uită mama noastră Rusia ? / Că Stalin, Oastea Roşie şi Sovietele / Îşi rabdă robi tovarăşii şi fetele ?...» (FLPS, 45); nenumărate mostre propagandistice stihuite pentru cultul dictatorului Stalin aflăm în acelaşi orizont sub semnăturile cele mai autorizate ale anotimpului, Mihai Beniuc şi Dan Deşliu: Că lumina din Kremlin / Ne-a făcut cerul senin / Şi învăţătura ta / Luminatu-ne-a calea. / Staline, de ziua ta, / Iată şi noi ţi-om ura / Cu cuvinte româneşti: / La mulţi ani să ne trăieşti ! / Pentru pacea-ntre popoare, / Pentru clasa muncitoare ! (Mihai Beniuc – apud RotIst, V, 16); Lângă poartă cine îi răsare ? / Vechi prieten cu surâs blajin... // – Cui zâmbeşti, tovarăşe Stalin ? / Oare ei ? Chiar ei, pe cât se pare !... / Şi cum trece uliţa încet, / singură se-ntreabă şi nu ştie: / – Cui zâmbea tătucul din portret ? / ...Surâdea Republicii, Marie !... («Ce gândea Maria Tomii când lucra în schimbul de onoare», de Dan Deşliu – FLPS, 24 sqq.) etc.

Secţiunea a II-a a lucrării, Poezia română dincoace de al II-lea război mondial în „firescul ei curs“ peste „obsedantul deceniu“ şi veritabilele-i „peceţi“ resurecţionale, este dedicată rezistenţei antiproletcultiste „prin formulă“, rezistenţă ilustrată de douăzeci şi unu de poeţi, de la Tudor Arghezi la Ştefan Aug. Doinaş. Fiind între „cele mai autentice / autorizate“ voci lirice naţionale româneşti din veacul al XX-lea, Tudor Arghezi atrage împotrivă-i ura celor catapultaţi de Moscova în Bucureşti spre a înrădăcina profund comunismul şi internaţionalismul proletar în România; campania antiargheziană este ordonată de la cârma ţării, de Ana Pauker, în numele internaţionalismului proletar şi în favoarea membrilor clanului Moscovici (Solomon Moscovici, adică poetastrul A. Toma; Sorin Moscovici, fiul lui A. Toma, redactor şef al ziarului «Scânteia»,  „organul central“ al comunismului din România, unde este publicat „foiletonul“ calomnios: «...Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei»); T. Arghezi „rezistă“ şapte ani (între 1948 şi 1954) şi datorită „protecţiei din umbră“ venind dinspre Gh. Gheorghiu-Dej (cu care se cunoscuse în Lagărul de la Târgu-Jiu, în 1943 – 1944); poezia lui T. Arghezi nu a fost năpădită / sufocată vreodată de bălăriile proletcultismului; marele poet câştigă până la urmă „războiul împotriva proletcultismului“, dar numai după moartea lui Stalin (1953) şi a inamicului său, A. Toma (1954), şi după ce „colegul de celulă / lagăr“, Gh. Gheorghiu-Dej ajunge în fruntea partidului unic şi a statului. Celelalte capitole ale acestei secţiuni sunt consacrate poeţilor: George Bacovia, Vasile Voiculescu, Emil Isac, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Barbu, Ion Vinea, Lucian Blaga, Al. Philippide, Zaharia Stancu, Gellu Naum, Radu Gyr, Virgil Teodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Geo Dumitrescu şi Ştefan Aug. Doinaş.

Secţiunea a III-a a lucrării, Primele semne ale resurecţiei poetice (1954 – 1960), are două subsecţiuni: Revista «Steaua», programul şi declanşarea resurecţiei poetice de după al doilea război mondial şi Fenomenul resurecţional „Moartea căprioarei“. În prima subsecţiune, Gruparea de la «Steaua», programul resurecţional clujean şi „prima breşă“ în proletcultism, se arată că în anul 1950, când stalinismul cultural se afla la apogeu, A. E. Baconsky, în calitatea de redactor la Almanahul literar din Cluj, formează un grup de „acţiune literară“ din prietenii săi, poeţii Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu ş. a., având în obiectiv resurecţia lirismului românesc din acel anotimp dinspre modernismul poeziei interbelice, reînviind, îndeosebi, lirica expresionist-gândiristă, refuzând „modelele oficiale“, impuse de la Moscova, şi alegându-şi ca „repere“ autohtone, poezia lui Lucian Blaga, poezia lui Adrian Maniu, ori poezia lui Bacovia. Programatic, A. E. Baconsky, în fruntea grupării resurecţionale de la revista Steaua (aprilie, 1954 – 1958, decembrie), în ciuda dogmatismului stalinist-cultural, a reuşit „să descătuşeze“ lirismul, redându-i câteva din valenţele primordiale, conectându-l la marea poezie românească dintre cele două războaie mondiale, a respins schematismul, „cronica rimată“, retorismul, anecdotica, a reinstaurat catharsis-ul prin „poezia de notaţie“, „a citadinizat“ şi „a cerebralizat“ pastelul, „a intelectualizat / cosmicizat“ viziunea poetică, a relansat rafinarea mijloacelor stilistic-prozodice. În partea a doua a acestei subsecţiuni, Poezia resurecţională a lui A. E. Baconsky, este analizată creaţia liderului de la revista «Steaua».

În subsecţiunea Fenomenul resurecţional „Moartea căprioarei“, obiectivul cercetării se îndreaptă spre apariţia meteoritică a lui Nicolae Labiş (1935 – 1956), poet-simbol / mit pentru întreaga-i generaţie, încredinţând oracular semenilor secretul Marii Poezii, transformarea propriei fiinţe în cântec / poem: Azi, iată, am văzut un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. // (...) // Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmându-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / Într-un ameţitor, sonor balans, / În vii vibrează struguri străvezii – / Cristalurile cântecelor grele – / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca roua nasc în ierburile mele. / Eu curg întreg în acest cântec sfânt: / Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sânt. («Primele iubiri – 1» – LMc, 110; s. n.). Acest înalt spirit poetic labişian este preluat – dintre orizonturile anilor 1956 şi 1960 – de veritabilul purtător de stindard al generaţiei resurecţiei poetice, Nichita Stănescu.

În secţiunea a IV-a a lucrării, Constituirea „nucleului“ generaţiei resurecţionale (1959 – 1965), după ce sunt trecute în revistă „realităţile paradoxale“ din România obsedantului deceniu, obiectivul cercetării se opreşte asupra primei manifestări a „nucleului“ generaţiei resurecţionale, constând într-o a doua „breşă“ în proletcultism, breşă observându-se în anul 1959 (reamintim că anul 1958 marca din punct de vedere militar sfârşitul dominaţiei comuniste moscovite stalinist-hruscioviene directe, trupele sovietice fiind retrase din România, ceea ce a determinat în următorul an o uşoară „slăbire a chingilor“ dogmatismului cultural – cf. GIr, 264), prin cei «30 de tineri poeţi» cuprinşi în antologia Sub semnul revoluţiei, cu versuri „tensionate“ între autobiografie şi sentimentul istoriei: Cezar Baltag, Ilie Constantin, Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Constanţa Buzea, Petre Ghelmez, Florin Mihai Petrescu, Ion Rahoveanu, Miron Scorobete, Ion Acsan, Ana Blandiana, Sina Dănciulescu, Anghel Dumbrăveanu, Negoiţă Irimie, M. Negulescu, Darie Novăceanu, Horia Zilieru ş. a. „A treia breşă“ în stihuirile proletcultismului se constituie din debuturile editoriale din colecţia Luceafărul de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă / Editura pentru Literatură din Bucureşti, colecţie „inaugurată“ de Nichita Stănescu; aşadar, „primul val“ al debuturilor editoriale poetic-resurecţionale se înregistrează în anul 1960, prin Sensul iubirii de Nichita Stănescu, alăturându-i-se Cezar Baltag, cu Comuna de aur, Valeriu Gorunescu (De-o vârstă cu ţara), Ilarie Hinoveanu (Cântec tânăr), Leonida Neamţu (Cântecul constelaţiei) ş. a. (cf. PDlrc / ŞNE, 111); în anul 1961, debutează editorial: Florenţa Albu (Fără popas), Anghel Dumbrăveanu (Fluviile visează oceanul), Ion Rahoveanu (Creanga de măslin) ş. a.; în 1962, sunt editaţi poeţii: Ion Acsan (Primăvară cosmică), Grigore Hagiu (Portret în august), Adrian Munţiu (Vârsta cunoaşterii), M. Negulescu (Nopţile albe ale oraşului), Darie Novăceanu (Autobiografie), Miron Scorobete (Manuscris) ş. a.; în 1963, sunt publicate primele volume de versuri semnate de Constanţa Buzea (De pe pământ), Radu Cârneci (Noi şi soarele), Platon Pardău (Arbori de rezonanţă), Victoria Ana Tăuşan (Cadenţe) ş. a.; deja, din anul 1964, se vorbeşte de o „veritabilă avalanşă lirică“ prin debuturile editoriale semnate de Constantin Abăluţă (Lumina pământului), Ion Alexandru (Cum să vă spun), Ana Blandiana (Persoana întâia plural), Al. Căprariu (Orizonturi), Sina Dănciulescu (Ploaie în aprilie), Negoiţă Irimie (Cascadele luminii), Dim. Rachici (Între mare şi cer), Marin Sorescu (Singur printre poeţi), Corneliu Sturzu (Arcade peste anotimp), Damian Ureche (Temperamentul primăverii), Vasile Zamfir (Sufletul copacilor) ş. a.; în 1965, li se adaugă editorial-debutanţii: Liviu Călin (Spirale), Gabriela Melinescu (Ceremonie de iarnă), Adrian Păunescu (Ultrasentimente), Romulus Vulpescu (Poezii) ş. a. Acestui „nucleu“, acestor poeţi, li se datorează „marea explozie lirică“, resurecţia dintre anii 1965 şi 1970, dinamitarea „câmpurilor proletcultiste de stihuiri în limba de lemn“.

În secţiunea a V-a a lucrării, Diferite tratate despre generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 („privită“ dintre celelalte generaţii ale epocii), sunt capitole dedicate perceperii noii generaţii poetice, a generaţiei resurecţionale, sau generaţia Labiş–Stănescu–Sorescu, de către autorii unor importante studii / istorii – de la Al. Piru, E. Simion, I. Rotaru, Laurenţiu Ulici ş. a., până la Nicolae Balotă, Marin Bucur, Barbu Cioculescu, Emil Manu, George Muntean, Nicolae Mecu, Roxana Sorescu, Ileana Verzea ş. a

Secţiunea a VI-a a lucrării, Componentele / dimensiunile resurecţiei, noua estetică, reuneşte capitolele: Schimbarea / „abandonarea“ modelului poetic proletcultist, „revenirea“ şi reînvierea modelului poetic autohton graţie generaţiei resurecţionale, Redescoperirea tradiţiei, Asimilarea avangardei, Redeschiderea orizontului universal, Redescoperirea lirismului, „Repromovarea“ eului poetic, Forme ale conştiinţei poetice, „multiplicarea“ formulelor lirice, Diversificarea principiului poetic. În primul capitol al acestei secţiuni, după sublinierea faptului că modelul literar este un sistem teoretic antrenat direct / indirect în transformările / proprietăţile complexului sistem social, reverberându-i o anumită „analogie“, bineînţeles, şi reprezentând simplificarea, reflectarea parţială a originalului („sistemul-obiect“), cu scopul de a oferi „date mai accesibile investigaţiei“ teoretice / experimentale, se trece la „anatomia“ modelului poetic / literar proletcultist, considerat ideal, incumbându-se în numele esteticii realismului, un realism „special“, „realismul socialist“ (devenit pe segmentul temporal dintre anii 1965 – 1989, „umanism socialist“). Impunerea modelului poetic / literar proletcultist moscovit, presupune, în „obsedantul deceniu“, după „angajamentele faţă de Moscova“ ale lui M. Beniuc şi ale propagandiştilor comunişti de Bucureşti, înclusiv înşuşirea limbii ruse de către poeţii români, până la performanţa de a gândi în limba rusă (ca limbă imperială); altfel spus, se urmăreşte şi procesul de mancurtizare a poeţilor români. Patriotismul – unde mai există – să se împletească «în mod armonios cu ideologia internaţionalismului proletar» (Gh. Gheorghiu-Dej – apud PLN, 11); poezia să corespundă numai «concepţiei estetice a clasei muncitoare», ca în „opera“ lui A. Toma, cel ce trece „ştafeta“, din 1953, lui Dan Deşliu, «poetul (ce) zugrăveşte imaginea unui fiu al poporului (Lazăr de la Rusca), educat de partidul clasei muncitoare în luptă cu duşmanul de clasă» (PLN, 13), „asigurându-se“ «dezvoltarea sănătoasă (...) pe drumul realismului socialist.» (PLN, 359); «datoria de a înfăţişa muncitorul înaintat, trebuie să fie o preocupare centrală a poeţilor» (PLN, 16); poezia să exprime şi «dragostea fierbinte şi recunoştinţa adâncă pentru marele cârmaci al [ării Sovietelor, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii de pretutindeni, cel mai iubit prieten şi eliberator al poporului român – Iosif Vissarionovici Stalin» (PLN, 17) etc. etc. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu schimbă / „abandonează“, anihilează modelul poetic proletcultist, reînviind foarte repede, prin „explozia lirică din 1964 – 1965, modelul poetic autohton, readucând lirismul în matca lui firească, graţie şi aportului substanţial al poeţilor ce „au rezistat în formula antebelică“ (supra) prin / peste „obsedantul deceniu“ şi au refuzat orice colaborare de tip proletcultist. Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 „descătuşează“ eul liric – şi, o dată cu acesta, eul general –, redându-i „libertatea cosmică“. Adrian Păunescu, încă de la debutul cu Ultrasentimente (1965), umple «cu eul său omniprezent spaţiile Universului» (MarP, 245). Într-o primă etapă, „aventurile“, „avatarurile“ eului corporal, ale eului hormonal (cf. MavP., 94) etc. „se reînnoadă“ – de la Constant Tonegaru, Eugen Jebeleanu ş. a. – în lirica lui Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana ş. a. În lirica modernă, începând cu E. A. Poe, A. Rimbaud, St. Mallarmé ş. a., se evidenţiază alteritatea, „existenţa / fiinţa privită din punct de vedere diferit de ea însăşi“, avându-se „în obiectiv“ celebra aserţiune rimbaldiană / mallarméană: „eu e altul“ («Je est une autre» / «Je ne suis plus Stéphane...»). Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 repromovează eul „personal“ («eul biografic al lui Sainte-Beuve» – MavP, 88) ca suport al eului „impersonal“ din operă («Opera, ca produs al unui eu „impersonal“, nu ar putea exista fără suportul unui eu „personal“, pe care, totuşi, nu-l „exprimă“.» – ibid.), înţelege / asimilează şi aplică teoriile lui Ion Barbu despre experienţa impersonalităţii creaţiei poetice, teorii potrivit cărora există un lirism absolut (poezia modernă), sub pecetea „intelectualităţii“, „gândirii“, „studiului concentrat“, şi un lirism leneş („poezia leneşă“ / „tradiţionalistă“), ce stă sub pecetea „sincerităţii“, a banalului „corcit cu sensibilitatea“, în acompaniamentul unei tehnici „rudimentare“ (cf. MavP, 94 sqq.); „lirismul absolut“ antrenează diseminarea ca mod al impersonalizării (pornind de la Mallarmé, Jacques Derrida distinge între eul poetic «fără identitate, „diseminat“ în lucruri», şi textul operei «ca „diseminare“», elaborând conceptul de diseminare – cf. DDiss, 293 sq. – prin care înţelege marca unui eu creator „fără indentitate“ persistentă în text – cf. MavP, 105 sq.); eul mitic se postulează drept eul creator «ca agent al unui text-operă ce se poate „re-enunţa la infinit», «omolog cu vegetalul, ce reînvie la nesfârşit»; când acelaşi eu creator «ca agent al unui text-operă ce, re-enunţându-se la infinit, o face de fiecare dată cu o specificare istorică ipostaziată ca variabila unui invariant, este un eu ce se înscrie într-un mod specific în istorie, realizându-se doar în ea şi în funcţie de ea.» (MavP, 124). Dar pentru întreaga generaţie resurecţională din 1965 – 1970, cele mai interesante aspecte ale redescoperirii eului liric se întâlnesc în poietica / poetica lui Nichita Stănescu. La Nichita Stănescu, mai devreme decât la ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei lui, schimbarea atitudinii faţă de redescoperirea eului liric se petrece între anul debutului, 1960 (Sensul iubirii) şi 1964, anul apariţiei celui de-al doilea volum (O viziune a sentimentelor), fapt remarcat în 1978 de teoreticianul literar Eugen Negrici (cf. NegF, 55). Nichita Stănescu ia pulsul veritabil al marii poezii române interbelice, propunându-şi ca „orizont de start“ chiar „izobara“ celor mai înalte „piscuri lirice“ din acel anotimp: Arghezi – Bacovia – Barbu. Şi unul dintre marile secrete ale zonei creaţiei poetice la care ajunge Nichita Stănescu, nepăşind «cuminte, alături de atâţia alţii, pe calea modestă prin care tradiţia era asimilată treptat, într-un marş cu etape tipice, năzuind la deplina sincronizare» (NegF, 56), constă în rafinamentul măştilor eului, în diseminarea eului liric. Un aspect al „impersonalizării“ este şi dedublarea eului liric prin autocitat, prin falsele citate etc.; Ioana Em. Petrescu analizează astfel de dedublări ale eului liric în poezia lui Nichita Stănescu: «autocitatul – care nu e nici autopastişă, nici semn al secătuirii fibrei poetice, ci e rezultatul dedublării eului liric, o formă a dialogului „sinelui cu sinele“», exemplificând cu versurile «cu valoare de laitmotiv», din «Metamorfozele» («Epica magna»): Nu există decât o singură viaţă mare / la care noi, călătorule, participăm, reluate în poemul «Dialog cu puricele verde de plantă» («Operele imperfecte»): Puricele verde de plantă strigă la mine: / Nu există decât o singură viaţă mare, / Noi nu luăm din ea şi nu-i adăugăm ei nimic; «atribuindu-le acum unei conştiinţe străine, acestui alt – umil – „punct de vedere“ asupra existenţei, versurile reluate (autocitatul) relativizează ironic perspectiva metafizică...» (PCon, 230). Falsele citate, procedeu la care apelează destul de des Nichita Stănescu, ţin de lirica măştilor. Ca „expresii generale şi invariabile ale unor idei poetice, ale unor relaţii lirice etc., putând fi aplicate în mai multe cazuri particulare“, formulele moderniste / tradiţionaliste („arghezianismul“, „bacovianismul“, „barbianismul“, „suprarealismul efialtic“, „tradiţionalismul pillatian“, „tradiţionalismul voiculescian“ etc.) au fost preluate şi multiplicate benefic. Între anii 1960 şi 1964, treptat-treptat, poeţii generaţiei Labiş-Stănescu-Sorescu, sprijiniţi „din umbră“ de generaţia „poeţilor revoltei“ (Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion ş. a.), de reprezentanţii grupării resurecţionale de la revista Steaua (A. E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Aurel Rău ş. a.), de liderii „ultimului suprarealism“ (Virgil Teodorescu, Gellu Naum ş. a.), se angajează în câmpurile resurecţiei, fie dinspre cunoaşterea directă a marilor poeţi dintre cele două războaie mondiale, ori a poeţilor formaţi în climatul literar interbelic, ce trăiesc şi în / prin „obsedantul deceniu“ – în Bucureşti: Tudor Arghezi (1880 – 1967), George Bacovia (1881 – 1957), Vasile Voiculescu (1884 – 1963), Adrian Maniu (1891 – 1968), Ion Barbu (1895 – 1961), Ion Vinea (1895 – 1964), Al. Philippide (1900 – 1979), Dimitrie Stelaru (1917 – 1971), Constant Tonegaru (1919 – 1952) ş. a.; în Cluj: Emil Isac (1886 – 1954), Lucian Blaga (1895 – 1961) ş. a. –, fie dinspre „studierea“ / „asimilarea“ operei acestora, pe măsura reeditării, în funcţie de politica statului în domeniul „valorificării moştenirii literare şi al reevaluărilor / reconsiderărilor“. Principiul poetic, reînviat – dincoace de epoca proletcultistă, dincoace de orizontul anului 1960 – de generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, a cunoscut o diversificare fără precedent, întru „autentica estetică“ a deceniilor al şaptelea şi al optulea din secolul al XX-lea, o „estetică resurecţională“, o estetică a paradoxismului, cristalizată între anii 1960 / 1965 şi 1970, ca reacţie la paradoxurile sociale din România regimurilor de tip totalitarist-comunist, ca reacţie la limitele tragic-existenţiale ale ens-ului uman prin istorii, sau ca reacţie la reificarea fiinţei umane, ca reacţie împotriva literaturii şablonarde, aservită dictaturii, ca reacţie la „filosofia“ / „dialectica marxist-leninistă“, ori la curentele literare / filosofice anterioare anilor 1960 / 1964: „realismul socialist“, „umanismul socialist“ (puse „în slujba făuririi unui homo sovieticus român“) etc. Diversificarea principiului poetic paradoxist se relevă în: 1) conjugarea – în primul rând, la moduri lirice, apoi la cele epice / dramatice – a paradoxurilor existenţiale ale umanităţii; 2) dinamitarea miturilor (îndeosebi, a celor fundamentale), sublimarea / rafinarea mitemelor, relevând o „nouă demiurgologie“, cu omul în centrul „genezelor“ / „universurilor“ (cosmosului), eroul liric (epic / dramatic) substituind ori „punând în plan secund“ Demiurgul (Atoatecreatorul / Atotştiutorul, Divinitatea Fundamentală); 3) revolta / „revoluţia“ semnificantului împotriva semnificatului, operând predilect cu semnificantul născător de semnificat,  decretând „biblic“, „anti-marxist“, că materia  decurge din Cuvânt / Logos, întrucât cuvântul  este „materie“ (informaterie, de fapt), întrucât şi cuvântul are o structură similară structurii atomului, «repetând structura materiei» (SSubl, 11); 4) „spargerea“ infinitului limitelor tragic-existenţiale prin forţa / puterea metaforei (sinesteziei) / simbolului (viziunii), cultivând chiar şi ne-Cuvântul (dacă materiei i „se cuplează“ cuvântul, atunci antimateriei, indiscutabil, i se „asociază“ necuvântul), spre a se înregistra „saltul“ gândirii poetice din liniar (dichotomic) în neliniar / polidimensional („disipativ“, dar „vectorizat“); 5) reliefarea unei noi geografii / cosmografii a poeziei / literaturii române şi a unui nou autohtonism, ştiindu-se că autohtonismul se constituie «în cea mai puternică şi originală direcţie spre universalitate dintr-o literatură naţională» şi că numai prin «autohtonism o „republică interioară“ devine republică spirituală în „proiecţie universală“, acordându-se şanse de „afirmare“ tuturor ariilor spirituale („mari“ şi „mici“) întru vari­etatea armonică a Logosului» (TŞans, 3), cunoscând «ritmice „altoiuri“, înfloriri şi reînfloriri pe secţiunea de aur decisă de raportul tradiţie – inovaţie, distingându-se în primul rând prin obiectivarea „imaginarului“ şi prin reflectarea stărilor / tensiunilor din noile realităţi ale lumii (politice, economico-sociale, culturale / civilizatorii etc.), din noile „adevăruri“ ştiinţifice („pulsând“ în orizontul cunoaşterii metaforice, apoi „propulsând“ acest orizont), din «priveliştea Fiinţei» (cf. PO, IV, 445); 6) culti­varea limbii materne ca „sacră limbă“, ca „vehicul“ spiritual „indestructibil“ / „invulnerabil“, „inalienabil“, „incontestabil“ şi „indiscutabil“, al existenţei unui popor prin istorii, lupta împotriva „exploatării“ unei limbi naţionale de către limbile „imperiale“, militarea împotriva „monopolului“ studierii limbii ruse în şcoli / facultăţi (în România, ca şi în alte ţări socialiste, «limba rusă devenise, din 1948, limbă obligatorie, fiind predată din clasa a IV-a, deci de la vârsta de 10 ani, şi până în anul III de facultate, fiind deci „învăţată“ timp de 10 ani» – GIr, 263), căci limba maternă – sfânta Limbă Pelasgo-Thraco-Dacă, adică Valahă / Română – este Patrie («Limba română este Patria mea» – N. Stănescu); 7) polidimensionarea / „diseminarea“ eului poetic la scara întregului macrocosm / microcosm şi cultivarea holo-poemului, aria lirosofiei fiind, desigur, macrocosmosul şi microcosmosul, unde poetul reinstituie înaltul spirit justiţiar al lumilor  / univer­surilor; 8) abordarea „fără oprelişti“ a viabilelor structuri literare clasice, moderne şi ultramoderne, evidenţiate în timpii literaturii de la origini până azi, crearea de noi structuri, dacă este necesar, cu buna respectare a echilibrului, a raportului sacru tradiţionalism – modernism, din interiorul tuturor genu­rilor / speciilor literare; 9) cultivarea versului liber – dacă serveşte punerii în evidenţă a unui autentic, „inedit“ relief sufletesc –, dar şi a poeziei cu formă fixă, „clasică“ ori nou-creată „formă fixă“, dacă reverberează mai profund gustul, spiritul, spaţiul spiritual / literar contemporan, antrenarea, revitalizarea, din estetica tuturor curentelor literare precedente / sincrone, a celor mai rafinate tehnici, elemente de prozodie, resurecţionarea acestora – unde este solicitată, chiar revoluţionarea –, numai în spiritul catharsis-ului; 10) desfăşurarea „fără frontiere“ a poeziei / artelor în spaţii ştiinţifice, numai întru mutarea orizontului cunoaşterii metaforice, penetrând limite, „magnetizând“, atrăgând întotdeauna după sine ori­zontul cunoaşterii ştiinţifice; 11) rafinarea semnificat-semnificanţilor până în „absoluta nuntire“ a vocabulei „tridimensionale“ cu necuvântul „polidimensional“, până la obţinerea „absolutei“ lamuri poetice; 12) înregistrarea saltului de la poezia ca senzualitate / sexualitate cosmică (Ion Barbu), ori ca orgasm abisal al materiei (I. Miloş), la poezia ca sublimă ştiinţă a emisiei / stării „erotic-fotonice“. Desigur, diversificarea principiului poetic, graţie generaţiei resurecţiei din 1960 / 1965 – 1970 / 1975, este mult mai complexă, relevându-se şi în capitolele dedicate „portretului de grup“, poeţilor-emblemă, sau celor ce ilustrează cele douăzeci şi şapte de teritorii poetice ale generaţiei resurecţiei, de la „sărcian-bănăţeano-sârbul din Suedia“, Ion Miloş, la cernăuţeanul Vasile Tărâţeanu.

Secţiunea a VII-a a lucrării, Un „portret de grup“ al generaţiei resurecţiei din 1965 – 1970, se desfăşoară în şapte capitole: Libertate „totală“, „mişcare demiurgică“ în macrocosmos şi în microcosmos, polidimensionarea / „diseminarea“, „disocierea“ eului creator faţă de eul empiric, Conjugarea paradoxurilor existenţiale ale secolului al XX-lea la moduri lirice, Din „trena“ bacovianismului la un graţios balet al culorilor şi la „spectralosofii“, De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt, Omul-Fantă, sau Fant-Omul, Redescoperirea ludicului şi „libertatea interioară a poeziei“ în raportul eu – univers, Iubirea generatoare a misteriosului joc „de-a creaţia cosmică“, hierogamii etc., Profund autohtonism, Patria-Mumă, sfânta Limbă Română, nou mesianism, imnologie etc. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu se diferenţiază de toate generaţiile poetice anterioare printr-o „libertate totală / absolută“ a subiectului creator, prin faptul că grupul de poeţi ce o ilustrează „se mişcă demiurgic“, deopotrivă, în macrocosmos şi în microcosmos. Reprezentanţii resurecţiei poetice din 1965 – 1970 reuşesc să disemineze eul, cu neasemuit farmec, în mai toată „priveliştea Fiinţei“, în mai toate „căsuţele vizibile şi invizibile“ ale unui „tabel al elementelor“ Fiinţei.

În capitolul De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt, între altele, se accentuează faptul că Omul-Fantă, sau Fant-Omul, „captat“ de Nichita Stănescu, în 1966, din acel cosmos al mirabilului deceniu (Gagarin / 1961 – 1969 / Armstrong) ce deschide umanităţii intrarea în era antropocelestă, este mai mult decât „un dublu“, pare un non-ens dintr-un univers dominat de antimaterie. În „dialogul“ dintre Omul-Fantă / Fant-Om şi „protagonistul liric stănescian“, în „descrierea“ / „portretizarea“ Omului-Fantă, atât din poemul ce are ca titlu numele acestei neasemuite plăsmuiri («el vine... din afara luminii protectoare», «ia fiinţă venind», «se umple cu imaginile diforme atârnând lăţoase de marginile existenţei», «are vederea aerului şi a simunurilor», «mănâncă o frunză, dar ... pe dinlăuntru», pentru că «este în afară pântec şi înlăuntru gură cu dinţi»; are „vorbirile“ unui viitor, «pronunţate cu nişte guri cu mult mai perfecte decât ale noastre», are «retina... lipită de retina lucrurilor» etc. / SOrd, I, 193 sq.), cât şi din Elegia a zecea, rezultă că este „echipat genetic“, analogic, cu un soi de „non-organe de simţ“ (cu „invizibile organe“) desemnate de poet prin (derivare prefixală): neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul. Pentru a comunica, pentru a se comunica, Omul-Fantă (Fant-Omul lui Nichita Stănescu) este înzestrat, fireşte, cu necuvânt (volumele din 1969, Necuvintele şi Un pământ numit România, fiind consacrate „biruinţelor“ înregistrate de poetul român în „războaiele cu antimateria“ – cf. Antimaterii învinse – SOrd, I, 385 / 389); acesta e „primul rost“ al termenului necuvânt, creat de N. Stănescu. Al doilea „rost“ / sens al termenului necuvânt, inventat de Nichita Stănescu între anii 1966 şi 1969, se lămureşte în eseul: Cuvintele şi necuvintele în poezie. Nichita Stănescu ne încredinţează (în manieră sibilinic-hermetică, e drept) că: «Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. (...) Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. (...) Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. (...) Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris.» (SFiz, 38 sq.). Altfel spus, necuvântul – relevându-şi secundul sens tot prin N. Stănescu – este semnificantul născător de semnificat ca unitate („cărămidă“) întru alcătuirea / zidirea adevăratei poezii (din prezent / viitor); numai că poemul respinge o analiză de tip structuralist / tradiţional, deoarece „aliajul“ semnificanţilor din poem-text privit ca „întreg“ are semnificatul-poezie, sau „nou-născuta stare-poem“ (sintagma „aliajul“ semnificanţilor – comportându-se ca un „cuvânt-compus“ dintr-un „minimum de formanţi“, până la n-formanţi – trebuie luată în accepţiunea de totalitate a elementelor comunicării obişnuite şi „neobişnuite“ ce participă la „alcătuirea“, la naşterea poeziei, „comunicare“, „se-comunicare“ / „expunere a sinelui“, unică, mirabilă, miraculoasă etc.).

Între importantele filoane ale lirismului, redescoperite de generaţia Labiş–Stănescu–Sorescu, se află şi cel din relieful ludicului, filon în care jocul, esenţializându-se „misteric“, devine „libertate interioară“ a poeziei.

La majoritatea reprezentanţilor generaţiei resurecţional-poetice din 1965 – 1970, iubirea este privită şi ca generatoare a misteriosului / sublimului joc «de-a creaţia cosmică».

În capitolul Profund autohtonism, Patria-Mumă, sfânta Limbă Română, nou mesianism, imnologie etc., se arată că o resurecţie a baladescului întâlnim în volumul Roşu vertical (1967) de Nichita Stănescu, în ciclul Trei cântece despre Toma Alimoş, unde rama solemnă a eroismului, a Cavalerului Danubian, este adusă „în familie“, protagonistului baladesc relevându-i-se înrudirea cu părinţii „menestrelului“: Ceţuri cădeau prietenoase / pe şeile cailor goale / Sfinte câmpule, tăiat de râuri / şi fecundat cu gloanţe de pistoale / Toma Alimoş frate / al tatălui meu, / ochii mi-i plâng peste arborii / morţilor tale, mereu... («Balada neîncolţită» – SRv, 37 sq.). În „închiderea“ volumului Un pământ numit România (1969), Nichita Stănescu publică patru poeme, de un profund patriotism, Colindă de ţară, Cu colţul inimii, Mutarea în lup şi Un pământ numit România, marcând benefic noul autohtonism. Colindă de ţară celebrează „pământul de cer“ al capitalei Daciei, „ninsoarea de peste Sarmizegetusa“. În poemul Mutarea în lup, Nichita Stănescu valorifică pentru prima oară în lirica românească motivul furor heroicus, desprins din mitul fundamental pelasgo-daco-thracic al lupului, intrat şi în stindardul Sarmizegetusei. Potrivit credinţelor arhaice în lycantropia ritual-extatică, războinicul pelasgo-daco-thrac îmbrăcat în pielea fiarei-totem, stăpânit de furor heroicus, „se metamorfoza“ în lup (cf. EDZG, 26 sqq.), comportându-se cum carnasierul respectiv în faţa duşmanilor Patriei. La fel şi protagonistul liric stănescian, „se mută în lup“, la Putna, lângă Ştefan cel Mare, «ca să se ştie că nu au murit / bărbaţii în această ţară / şi nici ce e vechi, ce e mit / şi nici ce se va naşte a doua oară», servind astfel luptei pentru reîntregirea Neamului / Patriei.

La Grigore Hagiu, de nenumărate ori, „clopotele de bronz“ ale catedralelor valahice umplu pieptul eroului liric, reverberând un profund autohtonism, armonizându-se într-o rapsodie a iubirii de moşie, ori a nobleţei de neam, fie din sfera ozonat-cogaionică, fie din bărăganele României cu piramidele de grâu, în care eroul liric „s-ar îngropa de viu“, cu chip de nemuritor Cavaler Dunărean: S-a adunat pe câmpuri / tot grâul galben / căzut în întregime din clepsidra / luceferilor explodaţi în univers / în marea lui / masivă piramidă / aş vrea să mă îngrop de viu / cu calul meu / şi cu iubita / şi cu pocalele de bronz...  («piramidă de grâu» – HSfer, 63).  

Profunde meditaţii asupra istoriei noastre există şi în lirica lui Anghel Dumbrăveanu din volumele Curtea retorilor  (1989), Predica focului (1993) şi Diamantul de întuneric (1997). O „întâlnire“ la Romuliana, „lângă poarta de răsărit“, a eroului liric dumbrăvenian cu împăratul Galeriu (305 – 311), născut în Dacia Ripensis, este prilej de relevare a „secretului“ permanenţei strămoşeşti în bazinul Dunării, sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori: Mă întâlnesc cu Galerius / Domnul de rouă / La Romuliana lângă poarta de răsărit / (...) // Când presimt vremi de restrişte mi-a spus / urc scările stelelor prin cerul de lut / şi vin să văd arborii / în care-am ascuns de două milenii / oştenii mei cei mai viteji («Domnul de rouă» – D, II, 38 sq.). 

Programul poetic al lui Ion Gheorghe angajează o interesantă orbită a autohtonismului cosmologic. În Parabola grâului din volumul Elegii politice (1982), Ion Gheorghe aduce unul dintre cele mai frumoase omagii istoriei [ării şi [ăranului Pelasgo-Daco-Thrac / Valah, sau Dacoromân, de la Salmoş / Zalmoxis I până în prezentul politic al „elegiilor“: ...Hărăzit acestui încercat pământ – / Acestei ţări în care n-a fost niciodată / Pâine de ajuns, / Deşi mari familii domnitoare, / Dinastii de grâne / S-au născut pe aceste câmpuri // Pitagora ce nu mânca / Decât puţină pâine / Cu legume fierte, / Avea pâine dintr-un soi de grâu / Numit grâul zalmoxe, / Adus cu plutele pe Istros / Şi-apoi cu sacii pe asini. // Cezar mâncă pâinea noastră / Dintr-un alt soi de grâu, / Arămiu şi dulce şi mult spornic, / Ce era numit în scripte / Grâu de soiul burebista: / De trei ori pe zi cerea cesarul / Codrul lui de-astfel de pâine;/ Lacom şi cu multă spaimă,/ Mânca pâinea cea din soiul burebista, / Până ce cuţitul unor conjuraţii / Spintecă-n acelaşi timp / Şi nesăţiosul pântec de-mpărat / Şi săţioasa pâine burebista. // (...) // Deşi măreţe soiuri de grâu / S-au urcat pe decimalul curselor europene: / Soiul de grâu mihai viteazul – / Măcinat în morile de vânt austriece; / Zdrobit în râjniţele de oţel – / Iată: ce-a scăpat a prins ogorul / Transilvaniei de-a pururi...  (GEP, 188 sqq.).  

A doua etapă a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru este reprezentată de marile cristalizări imnologice, unde se înrăzăresc icoane de autohtoni sfinţi: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, Horea, Timotei Cipariu, Gh. Şincai, Popa Şapcă, Avram Iancu, Eminescu ş. a.: Câteva dealuri împodobite cu pământ / Mai mulţi păstori de veghe în munţi lângă cuvânt / Mihai Viteazu Eminescu Ştefanul cel Mare / În limba latinească se-ndreaptă după soare / Şi norii vin într-una... («România» – APT,51).

Nenumărate sunt poemele lui Adrian Păunescu, unde reverberează un profund mesianism. Îndemnul înflăcărat la re-Unirea Basarabiei şi României se face auzit de foarte multe ori şi de foarte multă vreme în poezia militantă / mesianică a lui Adrian Păunescu, în sunet de bronz / clopot: Maluri de Prut, apă în ştreang, / Bing-bang, bing-bang. // (...) / Curge Prutul între ţări române, / I se-aude plângerea-n Carpaţi, / Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne, / Jiu şi Nistru, voi ce aşteptaţi ? // Şi din cer, întregul loc arată / Ca un rai însângerat la brâu, / Vino, frate, să legăm odată / Malurile tra­gicului râu. («Maluri de Prut» – PIV, 181 sq.). Patriotismul / autohtonismul nou şi demascarea situaţiilor paradoxal-politice din lume şi din România secolului al XX-lea sunt coordonatele cele mai incandescente ale poeziei păunesciene: O singură Putnă în mijloc de ţară, / Cu Ştefan în Putna ca pruncul în mamă, / (...) // Când fraţii-şi mai scriu şi-şi dau mâna prin vamă, / Când strâmbe imperii pun patrii în ramă. // Ci tu, lângă Putna cea sfântă şi clară, / Te urcă pe lacrimi, adună-ne, Mamă ! («O singură Putnă» – PTIub, 39).

În arhitectonica lucrării, în antiteză cu secţiunea întâi, (I) Cadrul politic-social-cultural stalinist şi „ocluziunea“ proletcultistă în poezia română (1948 – 1958 / 1960), se relevă secţiunea a VIII-a, Nichita Stănescu şi „noua ontologie“ a Limbii / Logosului [Repere biobibliografice, Douăzeci şi patru de „trepte“ ale stănescienei „ontologii a Limbii / Logosului“ – a) Etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a „direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism şi avangardism, prin „proletcultism“ / „realism-socialist“, către „resurecţie“ / „modernism“ – I. Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii“: Argotice – cântece la drumul mare; II. Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii deschişi, de piatră“: Sensul iubirii (1960); III. Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără / arămie“: O viziune a senti­mentelor (1964); IV. Intrarea în arenă şi Dreptul la timp (1965); b) Etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului – V. Treapta Omului-Fantă, sau zodia Fant-Omului: 11 elegii  (1966); VI. Treapta „pavilioanelor albastre“: Alfa – Obiecte cosmice  (1967); VII. Treapta roşie a demnităţii teluric-celeste: Roşu vertical  (1967); VIII. Treapta „ninsorii cu ochi de peşti“ şi a „îngerului-cărţii-propulsoare“: Oul şi sfera (1967); IX. Treapta „pământului ca o scândură groasă“: Laus Ptolemaei  (1968); X. Treapta receptării „mesajelor“ Fant-Omului înzestrat cu necuvânt; XI. Treapta „laserului lingvistic“ şi a „mutării în lup“: Un pământ numit România (1969); XII. Treapta zborului în „clasica“ oglindă, sau a „zborului invers“: În dulcele stil clasic (1970); XIII. Treapta sud-dunăreană a „lirelor înfrăţite“: Belgradul în cinci prieteni  (1972); XIV. Treapta „fulgului“ de pe geamul din priveliştea fiinţei: Măreţia frigului  (1972); XV. Treapta de sub „duşul ontic“: Spălarea cu pietre (1973 – 1976); XVI. Treapta „homerică“: Epica magna (1978); XVII. Treapta estetică: Operele imperfecte  (1979); XVIII. Treapta cu „tunel oranj“: Noduri şi semne (1982); XIX. Treapta „craniului înlăcrimat“ din ontologicul abis: Oase plângând (1982); XX. Treaptă pentru „rafinăria epicului“: Seama poeziei  (1984); XXI. Treapta înfrângerii zeilor-chirurgi: Tu departea, tu departea mea... (1984); XXII. Treapta viscolului oranj: Iarna de la sfârşitul lumii  (1984); XXIII. Treapta „cu epistole“: Scrisori pentru prieteni (1984); XXIV. Treapta viscolului-poştaş: Tânjirile după firesc (1993) şi Cărţile sibiline (1995); Aspecte ale modernismului stănescian semnalate de critici / teoreticieni literari din ţară şi din afara României şi „Noua ontologie“ a Limbii / Logosului – fundamentul stănescian], secţiunea a IX-a a lucrării, aflată sub titlul Marin Sorescu şi câmpurile poematice ale reînvierii modernismului  [Repere biobibliografice, Marin Sorescu şi fundamentul reînvierii modernismului, „Direct-proporţionalitate“ între „forţa modernismului“ şi „încărcătura de tradiţionalism“, Spre „sâmburii“ cu misterele lumii, „Puterea divină“ a „auto-scurtcircuitelor“ lirice, Orizonticul câmp al „dinamitării miturilor“, al „băii de miteme“, al trecerii elementelor sacrului în profan, apoi, al recristalizării cu eul / ens-ul creator în centru, substituind Demiurgul, Dinamitarea mitului biblic-fundamental al Genezei, Mitul potopului, Mitul Zeiţei Frumuseţii, Mitul Penelopa şi Ulysse, Mitul mesianic, Mitul fundamental al jertfei zidirii, Mitul Genezei, Mitul Patriei, mitul strămoşilor, Câmpul profunzimilor tragic-lirosofice şi „vecinătatea“ cancerosului proces de reificare a lumii, Câmpul realist-arhetipal, sau „matriceal-stilistic“ etnografic, Câmpul resurecţional erotic şi Câmpul potenţării „jocurilor“ / „candorilor“ copilului-zeu din toate vârstele] şi secţiunea a X-a, Alţi reprezentanţi ai resurecţiei poetice, cuprinzând douăzeci şi şapte de capitole dedicate unor profiluri lirice „de prim rang“: Ion Miloş – poezia ca «floare cosmică», Petre Stoica – „reîntregitorul“ miraculoasei aure a obiectelor din universul cotidian, Mircea Ivănescu – poezia ca tablă de şah a pădurii de mesteceni, Grigore Hagiu şi chipurile împietrite ale Logosului, Anghel Dumbrăveanu despre relaţia râului cu lebăda, Grigore Vieru şi simbolul mesianic al Mamei, Liviu Damian – tunetul inimii din Verb, Ion Gheorghe – un clopot de bronz chemând la luptă împotriva programului comunist de distrugere a clasei ţărăneşti din România, Gheorghe Tomozei şi „poemul bine temperat“, Cezar Baltag – „monada“ lirismului, Ioanid Romanescu – „presiunea fotonilor“ poeziei, Emil Brumaru şi „catedralele de rouă“, Ilie Constantin şi „colinele cu demoni“, Ileana Mălăncioiu – „îngeruirea“ paradoxurilor mitosofic-autohtone, S. Almăjan – auria etapă şi vârsta rotirii labirintului în anticuvânt / necuvânt, Gheorghe Pituţ – sinestezii din ochii neantului, Mircea Ciobanu – etica şi patima Verbului, Mihai Ursachi – psalmi pentru „hanuri cereşti“, Constanţa Buzea – între bacovianism şi „culori pursânge“, Ioan Alexandru şi resurecţia imnologiei, Ana Blandiana şi „steaua de pradă“ a lirei, Virgil Mazilescu – Poetul şi Administratorul, Gabriela Melinescu şi „îngânarea lumii“, Marius Robescu – lirica elementelor mitosofice, Adrian Păunescu – uzina de Poezie ca „armonie în sălbăticie“, George Alboiu şi „edenul de piatră“ al Mumei-Câmpii, Vasile Tărâţeanu – despre „lanul tivit cu maci“ al lui Ştefan cel Mare.

* * *

„Radiografierea“ creaţiei poetice a generaţiei resurecţiei din 1965 – 1970 evidenţiază un incandescent „centru“ în România / Bucureşti, a cărui benefică „radiaţie“, a cărui lumină s-a înregistrat, ori este în curs de „receptare“ şi în „ariile spirituale laterale“ ale limbii române: în Basarabia / Republica Moldova, în Bucovina / Ucraina, în Voivodina / Iugoslavia etc. Dar un „portret“ al generaţiei resurecţiei, căreia i se datorează „marea explozie lirică“ dintre anii 1965 şi 1970 / 1975, pare a fi „incomplet“ fără poeţii din „eşalonul secund“, ori din celelalte („terţ“, „cvart“), deoarece şi aportul acestora (desigur, cantitativ, ici-colo şi „calitativ“, însă nepropulsat „în marele circuit“), şi opera acestora, de vreme ce există din anotimpurile respective, sprijină strălucitorul firmament cu noul, impresionantul orizont românesc al cunoaşterii metaforice, orizont circumscriind deja câteva „everesturi“ gata de a pătrunde şi mai adânc în conştiinţa nobilei, înnobilatoarei lumi a poeziei universale, dintotdeauna aflată în avangarda cunoaşterii umane.

„Cometa / galaxia lirică românească“ de după al doilea război mondial îşi înfăţişează firesc strălucirile esenţiale de quasari / pulsari pe cerul noii estetici universale ca estetică a paradoxismului.

Sigle:

•              APT = Ioan Alexandru, Pământ transfigurat (cu o Prefaţă de Zoe Dumitrescu Buşulenga; colecţia „Biblioteca pentru Toţi“), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

•     D, I, II = Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic (cu o Postfaţă de Crişu Dascălu), Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 1998; Anghel Dumbrăveanu, Viaţa de fiecare zi a poetului, Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 2000.

•    DDiss = Jacques Derrida, La Dissemination, Paris, Edition du Seuil, 1972.    

•   EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

• FLPS = Femeile în luptă pentru pace şi socialism (antologie de poeme editată de Uniunea Scriitorilor din R. P. R. în cinstea zilei de 8 Martie, ziua internaţională de luptă a femeii), Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a uniunii Scriitorilor din R. P. R., 1950.

•   GEP = Ion Gheorghe, Elegii politice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.

• GIr = Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, 368 pagini.

• HSfer = Grigore Hagiu, Sfera gânditoare, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

• LMc = Nicolae Labiş, Moartea căprioarei, Buc., Editura pentru Literatură, 1964.

•   MarP = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967.

• MavP = Irina Mavrodin, Poietică şi poetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982.

• NegF = Eugen Negrici, Figura spiritului creator, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

•   PCon = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

• PDlrc = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.

• PIV = Poezia, izvor de apă vie (antologie de poezie românească întocmită de Georgeta Simion-Potângă), Timişoara, Editura Augusta, 1999.

• PLN = Probleme ale literaturii noi din R.P.R (antologie de “studii” semnate de M. Beniuc, O. S. Crohmălniceanu, S. Fărcăşan, M. Gafiţa, P. Georgescu, N. Ignat, S. Iosifescu, D. Micu, S. Mladoveanu, M. Novicov, Tr. Şelmaru, I. Vitner), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, 364 pagini.

• PO, IV = Platon, Opere (ediţie îngrijită pe Petru Creţia şi Constantin Noica), vol. IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983.

• PTIub = Adrian Păunescu, Totuşi, iubirea, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.

•    RotIst, III, IV, V = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. V («Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000»), Bucureşti, Editura Niculescu, 2000.

•    SFiz = Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei (însemnări, eseuri, poeme, pagini de jurnal etc. – ediţie îngrijită de Al. Condeescu), Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 640 pagini.

• SOrd, I, II = Ordinea cuvintelor (versuri dintre anii 1957 şi 1983; «prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Al. Condeescu cu acordul autorului»; prefaţa: Structura artistică, de Al. Condeescu; „prologul“: Războiul cuvintelor, de N. Stănescu), vol. I, II (432 pag. + 384 pag.), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985.

• SSubl (SDs) = Nichita Stănescu, Despre sublim  (interviu acordat lui Coriolan Babeţi, la Timişoara, în 18 octombrie 1983), publicat în revista Orizont (Timişoara), anul XXV, nr. 13 (833), 31 martie 1984, p. 11.

• ŞNE = Alex. Ştefănescu, Nichita Stănescu a existat – studiu introductiv la antologia Îngerul cu o carte în mâini (în respectivul studiu introductiv, autorul reia / actualizează Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986), Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1999, pp. 5 – 124.

•   TŞans = Ion Pachia Tatomirescu, Şansele afirmării prin autohtonism, în Luceafărul (Bucureşti), an XXXI, nr. 17 (1354), 23 aprilie 1988, p. 3.

1.1.Vestea a zburat mai repede decât atunci

când se arătase Steaua magilor de la Răsărit,

luminând naşterea Împăratului Iudeilor

1.2.Toată cetatea aflase că Învăţătorul venise în

casa Fariseului şi se aşezase la masă,

cinstindu-l

1.3.Mi-am acoperit repede faţa cu un şal

să nu vadă trecătorii cum mă îneacă

lacrimile şi-am fugit

1.4.Cu cinci clipe în urmă, trupul îmi fusese

întinat şi batjocorit de doi saduchei.

Arginţii lor îmi frigeau încă palmele când

am auzit de Rabuni şi n-am pregetat:

1.5.I-am aruncat pe străzile cetăţii, scârbită.

Îmi simţeam inima grea cât tablele lui Moise

1.6.Se va învretnici să mă primească? Voi

îndrăzni să-L privesc? Îmi va cuprinde

inima cu dragostea Lui? Voi găsi iertarea

pentru trecut, prezent şi viitor?

1.7.Am trecut de străji , zâmbindu-le păcătos,

cum păcătoase îmi erau gura, carnea, mintea

şi mersul

1.8.Doar inima, doar inima-mi simţeam dogorând

precum soarele la care se închină Faraon

1.9.Ţineam în mâini un vas de alabastru cu mir

mirositor şi atunci L-am văzut :

1.10.mai frumos decât orice fiu al lui Avraam ,

mai luminos decât orice urmaş al lui Isaac

1.11.Am căzut la picioarele lui şi-am

început să plâng fiindcă nu-mi mai

stăpâneam baierele inimii

1.12.Simon, Fariseul mă privea cu ură

1.13.Lacrimile mele însă Îi spălau picioarele

şi părul meu despletit le ştergeau

1.14.I-am sărutat gleznele şi degetele şi

tălpile I le-am uns cu mir

1.15.Şi-am rămas aşa aşa, până când Eli s-a ridicat

şi I-a spus lui Simon : Păcatele ei, cari sunt multe,

sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă

puţin, iubeşte puţin

1.16.Şi  mi-a zis: Iertate îţi sunt păcatele!

Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace !

1.17.Dar nu m-am dus. L-am urmat

până la moarte şi viaţă. Şi am continuat

să-L iubesc până dincolo de cruce

Simt ceva ud, prelingându-se din nara dreaptă:

îmi curg mucii peste buzele conturate în bej,

cu oriflame sau, parcă, avon

şi zău că-mi vine să mor de ciudă

Nu, nu mi s-a întins rujul

am luat marfă bună de la avocatul ăla parşiv

aşa că ţopăi pe tocurile cui

în pantofi Prada

mărunt-mărunt

e frig

cu toamnă măcinată

şi vânt

peste ciorapii de mătase întinşi

de port-jartier,

pe sub fusta strâmtă şi scurtă

înlăuntru

îmi intră adând vântul ăsta nebun şi

dacă ar fi fost vară aş fi avut deja un

orgasm,

două,

aşa, doar anexita îmi punctează

fremătând, până aproape de

buric

cercul de foc mă putrezeşte

încet

degeaba mă şterg grăbită

cu şerveţelele alea parfumate

din mall

mucii îmi curg

grăbiţi

împlinind legea lui Newton

înjur şi blestem în gând

da’asta nu-i impresionează

deloc

se-aşează mereu deasupra buzei

pendulează

şi încetinesc până când

accelerata respiraţie-i omoară

cicatrizându-i

scot grăbită oglinda

îmi refac machiajul

pun puţin fard

puţin creion dermatograf

şi-un pic mau mult suflet

un sfârc – stângul – mi se-ntăreşte

subit, parcă presimte ceva:

am văzut maşina aia

care încetineşte uşor

e-un mercedes de culoare nessquik

cu lapte

şi gustul dulce-amar după sexul oral

de mai înainte

îl amorţesc cu fumul de ţigară

şi-o lamă de gumă mentolată

cu care fac baloane

rotunde-rotunde

Oftez.

Cu mercedesul ăsta-i altceva

dacă opreşte în dreptul meu

va fi ultima dată

sigur ultima.

Apoi voi face un duş, mă voi

spăla cuminte şi bine pe dinţi

şi o să mă-ntorc

acasă

ca să-mi iubesc bărbatul şi să-l

mântuiesc cu sufletul meu de

virgină

II

2.1. Nu m-au bătut cu pietre

Pretorienii şi nu m-au alungat

de pe Via Dolorosa

2.2. Mi-am uns trupul cu ulei

adus din Egipt, mi-am stropit

faţa cu apă parfumată în petale de lotus şi smirnă

2.3. Mi-am pieptănat părul cu grijă, mi-am curăţat

faţa şi mâinile ca să-l pot spăla pe Învăţător pe picoare

2.4. Stătea acolo Eli, cu trupul lui frumos

ca un David, învelit în aur de cuvinte

şi de soare

2.5. I-am cuprins tălpile cu mâinile

 mele murdare de iubire

2.6. I-am sărutat degetele şi gleznele cu buzele

mele crăpate de păcate

2.7. Am rămas aşa, cu capul plecat

în ţărână până când Eli şi-a

zgornit ucenicii

pe toţi 12

până când m-a mângâiat

pe creştet

2.8. Abia atunci am îndrăznit să

ridic ochii

2.9. Abia atunci L-am privit

cu dorinţa

iertării

2.10. Şi da, m-am simţit violată când

Învăţătorul m-a cuprins în braţe

şi sânii mi s-au întărit a pofte

şi buzele s-au umezit

şi respiraţia mi-a devenit şuierătoare

2.11. Simţeam un gol în stomac

acolo, pe Via Dolorosa

2.12. Şi nu l-am putut umple

decât cu dragostea Lui

III

3.1. Nimeni nu ştie că m-am îndrăgostit

Matei mă priveşte cu ură

3.2. Petre, de câte ori mă vede, bolboroseşte

rugăciuni şi fuge de mine ca de un îndrăcit

3.3. Luca e singurul care nu mă ignoră

şi-mi spune cum să stau în rugăciune şi post

3.4. Ion împarte pâinea cu mine şi are grijă

să m-aşeze de-a dreapta lui Eli

3.5. Mă simt bine, mai bine decât

atunci când urmam Legiunea a VII-a Germanica

prin pustiul Egiptului, la Faraon sau în Capernaum

3.6. Cu Marcu cred că mă înţeleg cel mai bine

el ştie că toţi 12 mă poftesc

însă numai El mă iubeşte

4.1. Am fost în grădina Ghetsimani

când ne dădea tărcoale apusul

4.2. M-am rugat să nu-I atingă

pielea neprihănită decât de dragostea mea

4.3. Fierul ascuţit al piroanelor

şi lemnul de măslin al crucii

şi batjocura şi răutatea

şi oţetul cu sânge

şi grija

4.4. dar n-a fost aşa

cel care-l iubea mai mult

L-a trădat

4.5. şi eu Îl trădasem de mult

Îi trădasem neprihănirea : purtam în pântec pe fiul Lui

ICOS 2

îmi răcoresc coapsele înfierbântate

Stau întinsă pe spate, în patul cu baldachin

stil Ludovic al nu ştiu câtelea

Salteaua aurie, brodată, şi-a dezvelit

un colţ – e udă, pătată de lichidul

dulce al lui

Candelabrul din cristal stă fix deasupra

Pântecului meu obosit de iubire,

sticleşte

Aud doar apa cum curge la duş

s-a dus să se spele

de mine

de el

de amândoi

în camera hotelului de 5 stele

cu room-service, draperii din brocart

prosoape cu monogramă, şampanie

Dom Perignon

mi-a duc aminte de Galileea

de Ierihon şi de Betania

de călătoria pe Muntele Măslinilor

şi de nevolnicia împlinirii mele

cu nevolnicia

apostolilor împliniţi prin El

mi-e sete – gheaţa s-a topit în frapiera

de argint, o gură de şampanie mai lâncezeşte

pe fundul sticlei o beau

e caldă cum caldă îi

era sămânţa ce-am degustat-o

înghiţind cu poftă nebună

nu mai am prezent

de trecut nu mi-aduc aminte

viitorul e azi, aici, acum

deja e ieri

Alături duşul continuă să curgă cu apa

biciuindu-i bicepşii şi pectoralii

fesele şi bărbăţia

nici vorbă de curăţire

n-am chef să-mi trag chiloţii

nu-mi pun sutienul 90 C

rămân goală

şi tot goală pe dinlăuntru

mă va găsi când se va

întoarce de la duş

6.1. Am fost cu El când a dat pildele

fariseilor şi saducheilor şi-n Cezareea lui Filip

6.2. am fost cu El în Capernaum

m-am rugat în Iudeea

m-am spălat în Iordan

botezându-mă El, Doamne

6.3. Cred că atunci când a blestemat smochinul

făr’ de rod pe mine m-a blestemat

să nu mai dea rod

de dragoste din mine pentru altul

6.4. să nu mă vindec de dragostea Lui

6.5. În Ghenezaret I-am atins poalele hainei

şi mi-a spus : afară din om nu este nimic care, intrând în el,

să-l poată spurca, dar ce iese din om, aceea-l spurcă

6.6. cum să ascund Doamne, dragostea

ce iese din inima mea ?

VII

ICOS 3 –CÂNTAREA CÂNTÃRILOR

Vai! Câte mâini mi-au modelat trupul !

Câte mângâieri mi-au tocit epiderma,

Câte buze lacome şi câte limbi neobosite de pofte m-au măsurat

de-a lungul şi de-a latul, pe dinafară şi pe dinlăuntru, de-a

 curmeziş şi încruciş

m-au sărutat peste tot!

Mai ai şi tu loc? Găsi-vei vreun colţişor, vreun cotlon, vreo

părticică din mine imaculată?

Să fie vârful degetelor, subţiorile, tălpile sau gleznele?

Nici pomeneală,nici pomeneală

Mă şi mir că mai exist!

Mă-ntreb atunci cum de mai pot sta în picioare!

Ar trebui să umblu doar jupuită de piele sau descărnată

cred că numai oasele nu mi-au fost atinse

şi poate chestia aia ascunsă

căreia tu îi spui suflet

şi eu îi spun simplu

iubire

8.1. De ce m-ai părăsit, Doamne? Cămaşa

Ta plină de sânge o strâng la piept

8.2. Mirul meu nu Te-a vindecat. Trupul

meu păcătos nu Te-a ridicat de pe cruce

8.3. Lacrimile mele nu Ţi-au stins setea

de iubire

8.4. Acum, abia acum Te simt în mine, ca o

mireasă care s-a căsătorit cu Viaţa

8.5. Şi Te-am văzut c-ai inviat

în trup şi spirit şi iubire, fără

să-Ţi mai pot da carnea mea şi plăcerea

şi dicolo de ele

să mi Te dărui toată

IX

9.1. Şi-au fugit toţi. Am rămas

la picioarele crucii

să-mi bat piroanele singurătăţii

şi să mă sfârtec în 12

câte o bucată pentru

fiecare apostol

9.2. Aşa m-au răspândit în lume

iubită pe furiş,

uitată, hulită, repudiată

adorată de scârbă

X

ICOS 4

nemăsurate

Îmi înmoaie oasele de-atâtea pofte

mă topeşte din afară înlăuntru cu flacăra

aia rece şi seacă

mă obrinteşte toată ca o

rană

mergândă

mă renaşte

imundă pentru unii

pentru alţii

fecundă

eu, pururea şi veşnică fecioară

Maria din Magdala

Retezat de o stanca
in Retezat
gandul meu la tine zboara
pe aripile vantului
ranit de soare.

 vultur regal la orizont.
 cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind  de câmpul magnetic al unei iubiri de
 

început.
 
de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.
 
sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă,  mângâiat doar de

tainicul dor.
 
coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.
 
douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.
 
alungat de Imperiu,
vine pe intuneric
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
 pe
 frunte.

Murmur cuvinte goale

cu glas tremurat şi rece

în min’ sufletul mă doare

mă pansez, dar nu-mi trece

Dureriile-s mortale

mă împung cu multă sete

cuvinte criminale

mă ucid pe jumătate

Atât de sadic cu mine

te-ai purtat atâta timp

departe sunt de tine

şi sufletul mi l-ai rănit

Lasă-mă să mor în pace

nu mă ucide din vorbe

mă simt împuns de ace

ţin durerea în tolbe !

Străin mă simt de mine

Mahmur îndur durerea

milă de mine nu vă fie

Lăsati-mi inimii plăcerea

Biciucit barbar de viaţă

chinul greu de îndurat

mi-a dat din nou speranţă

să cred că sunt adevarat!

Ma înalţ pe frânghii în zbor

spre cerul din mine

simt ca aş vrea să mor

departe lume de tine.

Te mai rog ultima dată

de ai suflet si credinţă

fi buna şi mă iarta

spun sincer, cu căinţă!