‘Esprit de l’amplitude’, selon l’expression du critique roumain Eugen Simion, Mircea Eliade s’inscrit par la vastité de ses préoccupations (histoire, mythologie, philosophie et littérature) dans le groupe des personnalités totales de la culture roumaine, a côté de Dimi­trie Cantemir, Mihai Eminescu et Nicolae Iorga. Celui qui faisait partie de la nou­velle génération des esprits illuminés, étant attiré, comme disait Emil Cioran, d’essence et d’accident, d’intemporal et de quotidien, de mythe et de littérature, a brillamment conti­nué la prose fantastique roumaine dont les précurseurs au XIX^e siècle ont été: Mihai Emi­nescu, Ion Creanga et I. L. Caragiale.

Â

Catégorie esthétique à côté de beau, laid, gracieux et grotesque, le fantastique repré­sente « l’hésitation de quelqu’un qui ne connaît que les lois naturelles et qui est confronté à un événement apparamment surnaturel » (Tz. Todorov, 1973 : 8). Par conséquent, le fantas­tique représente la perception d’une surréalité qui ne surgit pas de la simple imagina­tion (Phantesie), mais d’une activité productive par excellence de l’esprit humain (Einbuildungskraft).

Â

 Mircea Eliade manifeste, comme Mihai Eminescu au XIX^e siècle, une préférence pour le fantastique philosophique. Eliade désire sauver, par le biais du fantastique, l’homme mo­derne, soumis à l’angoisse, qui, tout comme l’homme romantique du XIX^e siècle, veut dépas­ser sa condition de simple mortel, situation qui se rencontre aussi dans les contes populaires roumains. Le fantastique de Mircea Eliade, étant ancré dans la réalité banale, s’approche indirectement du fantastique anthropomorphisé du narrateur Ion Creanga, mais aussi du sensationnel et de l’étrange presents chez I. L. Caragiale.

Â

 L’univers littéraire de Mircea Eliade se compose d’un groupe d’ouvrages inspirés par le séjour de l’écrivain en Inde (Isabel şi apele diavolului, Santier) et d’une collection d’œuvres d’inspiration existentialiste (Intoarcerea din rai, Huliganii) axées sur le thème de l’évasion du réel et sur le thème du couple. Quant aux écrits fantastiques, les plus impor­tants sont le roman Noaptea de Sanziene, paru en français sous le titre Forêt inter­dite, et les nouvelles: Domnisoara Christina (axée sur le thème du vampire du folklore roumain), 19 trandafiri (écrite en exil et traîtant des implications philosophiques du spec­tacle), La tiganci (allégorie du grand passage de l’homme vers la mort). Les autres nou­velles (Pe strada Mantuleasa, Ivan, Uniforme de general) reprennent en grandes lignes l’ensemble des problèmes concernant les textes ci-dessus sur lesquels on travaillera pour découvrir les mécanismes qui engendrent le fantastique et les fonctions de cette catégorie esthétique.

Â

Les espaces du fantastique dans les nouvelles de Mircea Eliade ont paradoxalement plu­s d’éléments véridiques que fantastiques. L’anormalité surgit dans le cadre d’une norma­lité ap­parente. La ville de Bucarest, par exemple, invahie par une canicule incen­diaire, ou un manoir décrit pendant la journée ne paraissent cacher aucun mystère. Pour­tant, pour le lecteur initié, qui sait déchiffrer les signes, le froid que le professeur Gavri­lescu ressent auprès des maisons des tziganes ou la décrépitude du manoir Moscu ac­quièrent une nuance de mystère. Mais il y a une différence entre le faste oriental du pre­mier espace labyrinthique et la rigidité presque gothique du second espace qu’on trouve non seule­ment dans le décor vétuste, mais aussi dans les âmes des locataires.

Â

 Parfois, les espaces sont des scènes où des événements primordiaux sont réconstitués, des événements qui se produissent et qui persistent pendant la nuit tant que le surnaturel maintient sa présence. À la lumière du jour, l’énérgie du fantastique s’épuise, les maisons des tziganes sont perçues comme des lieux immoraux, le manoir de madame Moscu ne sera plus hanté par les revenants, mais il redeviendra la même maison vétuste de l’autre jour. En plus, le manoir étant perçu à l’aube comme une porte d’entrée du maléfique dans le monde des mortels, il sera incendié et purifié.

 La forêt, un autre lieu mystérieux, est un espace privilégié où les personnages espèrent en­trer à la fin du processus d’initiation, quand ils sont totalement assimilés au monde fantas­tique. C’est vers une forêt des énigmes que partent le professeur Gavrilescu et Hilde­gard, sa bien-aimée, et, toujours dans un espace semblable, le maître Pandele, le person­nage principal de la nouvelle 19 trandafiri, a, à côté de sa bien-aimée, la révélation d’Euridyce. La forêt représente un espace de l’ambiguité. C’est un espace où les couples veulent ‘permanentiser’ leur bonheur et qui n’a plus les coordonnées du temps histo­rique. Des personnages comme Eusebiu, l’élève du maître Pandele, sont les témoins de la sortie des initiés du monde profane et de leur intégration dans le monde fantastique repré­senté par la forêt, espace pour lequel ils ont nourri toute leur vie un sentiment de nostal­gie.

Â

Lorsqu’il est impossible de trouver des lieux où les énergies du fantastique peuvent se déployer, l’homme essaie de les imaginer tout seul. C’est le cas du personnage Ştefan Vi­ziru du roman Noaptea de Sânziene (Forêt interdite) qui a la capacité de créer sa propre Shambala qu’il va appeler la chambre Sambô. Cet espace retiré du monde profane de­vient fantastique justement parce que Viziru, le seul qui peut y entrer, lui attribue une fonc­tion sacrée. La chambre Sambô représente un moyen de recréer le paradis au milieu du monde profane, un rapprochement de Dieu, un reflexe de l’adulte qui veut remémorer l’enfance perdue, un lieu où le temps profane a cessé de couler, où Viziru peut contem­pler le monde en toute tranquilité. Dès que Teodorescu, un personnage suspecté par la police d’être le partisan des nazis y entre, la chambre Sambô devenue entre temps un alter ego de Ştefan Viziru, se transforme dans un espace quelconque qui a perdu sa dimension sa­crée.

Â

 Pour accéder à ces espaces, les personnages ont besoin de certains ‘artifices’ ou ‘clés’. La canicule qui engendre l’amnésie perçue comme un effet de l’appel insinuant de la desti­née et le cocher pareil au canotier Caron facilitent la sortie du protagoniste de la nou­velle La ţigănci de l’espace profane et son entrée au monde sacré. Egor rencontre mademoi­selle Christina dans ses rêves. Les trois rêveries qu’il a, se transforment en cauche­mars, car la magie de mademoiselle Christina envahit Egor avec sensualité et démo­nisme.

Â

 L’accès du maître Pandele dans la forêt oubliée par tout le monde se fait à la suite d’un rituel d’éveil (metanoia) accompli graduellement par Niculina, par le biais duquel on par­court inversement toutes les étapes de l’évolution humaine jusqu’à l’identification totale avec l’Archétype.

Â

Enfin, Ştefan Viziru peut sortir du temps profane seulement par l’intermédiaire de l’amour qui est la clé d’accès vers le monde du sacré. Le passage proprement dit d’un monde à l’autre suppose une mort symbolique, toujours reportée, mais qui a un lieu et un rôle bien précisés dans l’évolution spirituelle de l’homme. Par conséquence, le passage vers le monde fantastique suppose une initiation qu’on peut suivre aussi au niveau des personnages.

Â

Les protagonistes des nouvelles désirent soit entrer dans le monde fantastique (Viziru, Pandele), soit en sortir (Egor, Gavrilescu). Eliade a le talent littéraire de garder la cohé­rence de ses personnages qui glissent du réel dans l’irréel. Ils essaient de deviner les signes, hésitent avant d’être complétement assimilés au monde fantastique. Le lecteur dé­sire toujours s’identifier à eux.

Â

Une autre catégorie de personnages groupe les ‘agents extrahumains’. Ceux-ci trans­forment, selon l’expression de Mircea Eliade, un épisode en un destin et un état d’âme en un délire. Ce genre de personnages disposent du destin des autres et leurs réactions dérou­tantes démontrent le fait qu’ils ont un statut moral contradictoire: les trois tziganes donnent à Gavrilescu toutes sortes d’indices afin que celui-ci les devine dans l’obscurité de la chambre, mais quand il commet une erreur, elles entrent dans une ronde chaotique et commencent de se moquer de lui ; la vieille tzigane facilite le passage du professeur dans le labyrinthe, mais elle le déroute en même temps en lui conseillant de frapper à la septième porte ; la vraie essence de mademoiselle Christina, quoique celle-ci semble ai­mer reéllement Egor, est maléfique, satanique.

Â

Dans la plupart des cas, ces agents extrahumains accomplissent leurs tâches par le biais des personnages auxiliares qu’ils „contaminent“ et auxquels ils prêtent leur propre persona­lité: Simina, une enfant très obéissante en apparence, est bizarre, méchante, pa­reille aux fillettes vicieuses de la littérature indienne, imprévisible, mystérieuse, un alter ego diurne et un outil très précieux pour mademoiselle Christina. Irina, l’épouse de Vadas­tra, un des personnages du roman Noaptea de Sânziene, devient après la mort de celui-ci une sainte ayant le pouvoir de prédiction.

Â

 Enfin, il y a chez Mircea Eliade des personnages sceptiques vis-à -vis de l’existence du monde fantastique, par exemple le commissaire Protopopescu, un autre personnage de Noaptea de Sanziene ou Albini (19 trandafiri). Ils essaient de trouver une explication lo­gique aux événements fantastiques et, par la suite, ils sont cérébraux, sceptiques et antipa­thiques.Toute tentative destinée à expliquer du point de vue logique le monde fantastique et vouée à l’échec. Celui qui possède le sentiment du fantastique accepte de se laisser en­vahir du mystère sans essayer de trouver des explications logiques. Sans la dimension du fantastique, ces personnages sont d’une nudité morale effrayante. Parfois, leur attitude sceptique vis-à -vis du fantastique peut être déduite à partir de la signification de leurs noms: Nazarie est un lâche (Nazarie < vb. roum. a nazari „s’imaginer des choses iréelles à cause de la peur“) ; Viziru est un ‘visionnaire’ et l’approche phonétique des noms Ioana et Ileana montre le dilème érotique de Viziru et l’oscillation entre le monde réel et le monde fantastique du protagoniste.

Â

Il y a ensuite quelques sources du fantastique subordonnées à l’action, qui jouent un rôle très important dans les narrations de Mircea Eliade. Dans la plupart des situations, le fantas­tique apparaît grâce à une tension qui existe entre le sacré et le profane. Les évé­nements racontés n’ont de valeur que s’ils se rapportent aux aspects mythiques qu’ils ‘ca­mouflent’. Mais tous supposent un scénario initiatique. Le fantastique naît au moment où l’on réussit à percevoir les événements comme inédits, sensationnels, chargés de significa­tions, en bref, mythiques. Le professeur Gavrilescu ne vit pas dans les maisons des tziganes une expérience commune, mais il rencontre les filles du Destin même, qui se sont decidées à lui accorder une seconde chance pour refaire sa vie; Egor n’a pas seule­ment des cauchemars effrayants, mais il arrive à les prendre pour des expériences du réel; ma­demoiselle Christina n’est pas une illusion, le produit d’une rêverie, mais un être maté­riel: Pandele n’est pas mort à la suite d’un accident banal, mais il a passé la dernière étape du processus d’initiation dans le monde du fantastique, en disparaîssant du monde profane; Viziru ne cherche pas une fille quelconque, mais Ileana Cosânzeana (fée qui appa­raît dans les contes populaires roumains, il cherche son chez soi tel qu’Ulysse cher­chait Ithaque et il se laisse séduire par madame Zissu tel que le héros de Homère a été sé­duit par Cyrcé. De ce point de vue, le fantastique s’identifie chez Mircea Eliade au my­the.

Â

La deuxième source du fantastique est le spectacle. Mircea Eliade considère que les specta­teurs appartiennent au monde qui a perdu les coordonnées du sacré, où l’on a déjà proclamé le crépuscule des dieux. Pour eux, le temps équivaut à un passage irréversible, ce qui empêche le retour aux mythes. Les acteurs déterminent par le biais du jeu scéni­que, un processus de ‘sacralisation’ du monde. Le jeu hallucinant des tziganes et le jeu de Ni­culina, semblables aux rites ancestraux, les apparitions déroutantes de mademoi­selle Christina, la tentation de Biris de sortir du temps commun par la création de sa pro­pre pièce de théâtre expérimental, tous ces événements se subordonnent au thème du spec­tacle. Les acteurs ont libre acces vers la sacralité grâce à l’acte ludique et la représen­ta­tion fonctionne en vertu des lois et des mécanismes inconnus, fait qui crée, par le biais de l’ésotérisme, une captatio benevolentiae du néophyte: Gavrilescu se décide d’entrer dans le jeu à la ronde des tziganes, Egor reste séduit pour toujours par la beauté de mademoi­selle Christina, Pandele hésite de croire s’il a réellement rencontré Euridyce, Biriş apprécie, très satisfait, sa propre pièce de théâtre expérimental.

Â

Le troisième mécanisme qui engendre le fantastique est la dialectique entre le sacré et le pro­fane. En général, les personnages de Mircea Eliade désirent supprimer le réel et s’accorder aux rythmes cosmiques et « aux pulsations du temps sacré primordial, récupéra­ble à l’infini. » (Mircea Eliade, 1963:18) Le temps se dilate ou se comprime et naît dans la conscience des personnages. Le professeur Gavrilescu vit une crise du réel dès qu’il sort des maisons des tziganes où le temps cosmique a fait une brèche dans le réel supprimant ainsi le temps individuel. Il apprend que quelques heures écoulées dans les maisons des tziganes équivalent 12 dans le monde extérieur. Egor, le protagoniste de la nouvelle 19 trandafiri (19 roses), vit aussi une crise du réel ; pour lui, la nuit passée dans le manoir hanté par mademoiselle Christina semblait ne pas prendre fin. On peut parler par conséquent, d’une fascination de la nuit chez Mircea Eliade, ce temps étant favo­rable au déchaînement des forces fantastiques. La nuit de Noël et de la Sainte Diane (noaptea de Sânziene) sont des ‘événements’ exceptionnels, de véritables portes tempo­relles pour l’entrée du sacré dans le monde profane. Le maître Pandele a eu pendant la nuit de Noël une révelation qui l’a tant impressionné que son subconscient l’a répudiée. Les efforts du personnage ont le but de remémorer ce temps sacré. Ştefan Viziru est lui aussi fasciné par le mirage d’une autre nuit, celle de la Sainte Diane, lorsque, selon le fol­klore chrétien roumain, les portes des cieux s’ouvrent largement.Viziru a connu pendant cette nuit la jeune Ileana, sa bien-aimée, et ils auraient pu transcender, s’ils avaient trouvé un véhicule magique, la voiture.

Â

À côté du temps sacré, donc, il y a le temps profane anihilant, dévitalisant, dépourvu de fantastique. Le prosateur tient à souligner aussi les caractéristiques du temps profane, source des conflits et des guerres. C’est un moyen de valoriser le fantastique par son contraire, l’excès du réel. C’est pourquoi Eliade présente en détail des scènes cruelles de la deuxième guerre mondiale (les bombardements de Londres et de Bucarest) et insiste aussi sur la routine de l’homme moderne qui a perdu de vue l’unité du monde et qui conçoit le monde seulement du point de vue fragmentaire.

Â

À part ces formes particulières, chez Mircea Eliade on rencontre les formes du fantas­tique présentes dans toutes les littératures du monde. La numérologie joue de ce point de vue un rôle important. La vie de Viziru a été décrite pendant 12 ans, durée qui représente une année cosmique, la fin du cycle existentiel du personnage, et sa renaissance dans le monde de l’esprit. Le chiffre trois revient d’une manière obsessive dans certaines nou­velles. Gavrilescu prend d’habitude le tramway trois fois par semaine, la montre de la maison des tziganes indique la même heure : trois de l’après-midi, les tziganes qui jouent à la ronde sont trois, tout comme les filles du Destin et Egor a trois rêves dans le manoir hanté. Comme dans les contes roumains, ce numéro symbolise l’équilibre, la perfection et sup­pose en même temps la thèse, l’antithèse et la synthèse, c’est-à -dire la lutte de l’homme contre le monde profane et son intégration dans un monde supérieur. La troi­sième épreuve est capitale car elle synthétise la force des deux épreuves antérieures. Dix-neuf, le nombre des roses mystérieuses reçues par Eusebiu, signifie le labyrinthe de la vie. Après que six d’entre elles ont fané, Eusebiu a compté seulement treize roses dans le bou­quet. Treize symbolise le recommencement de la vie; il désigne un cycle (douze) et une unité de commencement.

Â

Dans les narrations d’Eliade, la causalité réelle, souvent absente, est remplacée par la causa­lité surnaturelle ou bien par ce que le philosophe Mircea Eliade appelle ‘coinci­den­tia oppositorum’. Le professeur Gavrilescu a oublié sa serviette et ses partitions comme „par hasard“ et toujours ‘par hasard’ il perd le tramway. Eusebiu habille aussi ‘par ha­sard’ le meilleur complet de sa garde-robe pour les noces de Niculina et de Ma­rian Ser­daru. On déduit que tous ces faits sans une logique intérieure en apparence sont gouver­nés par les lois inconnues du destin. Le froid artificiel qui commence soudain dans le ma­noir de madame Moscu, la décrépitude de celle-ci et le comportement bizarre de Sanda sont des indices qui anticipent la naissance du maléfique dans le monde, le fait que les forces du mal commencent d’agir peu à peu dans le monde des mortels. La suite des morts à la fin du roman Forêt interdite nous donne des raisons à croire que la présence du des­tin est plus intense dans ce roman que dans les autres narrations de Mircea Eliade.

Â

On peut parler aussi de l’existence d’un fantastique instrumental : les objets appa­rem­ment banals ont une signification spéciale. Le café que les tziganes offrent à Gavrilescu a le rôle de provoquer à celui-ci un faux réveil, étant un elixire capable de canaliser sa mé­moire vers le vrai amour; la voiture recherchée toute la vie par Stefan Viziru devient un lien entre le réel et l’irréel.

Â

Dans la nouvelle La tigănci (Chez les Tziganes) est présent le fantastique absurde qu’on peut reconnaître au moment où le professeur Gavrilescu cherche la sortie du labyrinthe des choses qui ont perdu leurs significations, comme dans les pièces d’Eugène Ionesco, et au milieu desquelles l’homme a le sentiment d’être dépossédé de son propre destin.

Â

Toujours un indice de la présence du fantastique est l’hésitation permanente du lecteur: on ne sait pas, par exemple, si tout ce qui s’est passé dans la vie du professeur Gavrilescu a vraiment eu lieu ou bien si c’est seulement une hallucination engendrée par la canicule. En plus, les œuvres ont un final ouvert realisé par l’emploi de la technique du pa­limp­seste. L’écrivain sait entretenir le suspense fantastique sans offrir au lecteur aucune clé de lec­ture. Il l’oblige ainsi à devenir co-auteur, à s’impliquer directement dans la création de l’œuvre. Est-ce que Gavrilescu, Pandele, Viziru sont morts ou bien ils sont partis seule­ment un peu de ce monde? Mircea Eliade affirmait dans son Journal que par­tir, c’est mou­rir un peu pour soi et pour le monde profane. Qu’est-ce que signifie la salle bizarre remplie des gens qui jouaient aux cartes, à la fin du roman Domnisoara Christina (Mademoi­selle Christina)? Ces questions résument les nouvelles de Mircea Eliade qui ont une structure moderne, ouverte et exigent une lecture répétée. Est-ce qu’on est à la fin ou bien au début de la lecture? Tout comme James Joyce, Mircea Eliade ne facilite pas la démarche du lecteur, mais il veut plutôt le dérouter à chaque page de l’écriture et l’obliger ainsi se débrouiller tout seul dans le labyrinthe d’un roman comme Noaptea de Sânziene (Forêt interdite).

Â

Le fantastique peut être suivi enfin au niveau du langage. Quoique l’immense matériel narratif mette parfois en difficulté le prosateur, on peut dire que par le logos, Eliade a une in­tuition métaphorique du monde. Il met son œuvre sous le signe de l’ambiguité par l’emploi fréquent de l’imparfait (on ne sait pas si l’action passée déborde dans le pré­sent), par la modalisation des énoncés à l’aide des constructions élliptiques, des adverbes (poate „peut-être“, posibil „possible“) ou des verbes (se pare „il paraît que“). Les person­nages aiment parler d’une façon ambiguë.

Â

Par conséquent, les formes de manifestation du fantastique contribuent à la formation d’un monde propre dont la cohérence se maintient grâce aux fonctions de cette catégorie esthétique.

Â

La première fonction du fantastique est la fonction littéraire. Mircea Eliade espère que l’homme moderne pourra se soustraire à la terreur de l’histoire quoiqu’il ait perdu le senti­ment de réligiosité. « L’histoire devient chez Mircea Eliade un moyen de définir l’éphémère, un corset de l’être eternel, et, à cause de cela, il exerce une véritable terreur sur l’âme qui veut se sauver. » (Doina Rusti, 1997:73). Le prosateur désire démontrer que l’homme contemporain n’a pas entièrement perdu la partie spirituelle et que, dans un monde où les valeurs spirituelles sont remplacées par les valeurs matérielles, il n’est pas seulement une somme de complexes freudistes, mais aussi une somme de mythes. L’homme moderne traverse une période de crise parce qu’il a oublié d’où il vient, quelle est son origine. La nouvelle La tiganci (Chez les Tziganes) est, de ce point de vue, un plai­doyer pour le droit au bonheur de l’homme simple, commun. Lorsque l’être humain est réduit à l’histoire, son seul moyen de se sauver est l’imagination. Le fantastique a, par conséquent, la fonction de compenser par le biais de la littérature les désirs irréalisables. L’homme moderne souffre à cause du fait qu’il n’a pas bien deviné les signes de la desti­née. Et pourtant, le fantastique offre à Gavrilescu la chance de recommencer sa vie, de rencontrer Hildegard, sa bien-aimée, ici, sur la terre. «Tout commence comme ça, par un rêve », dit celle-ci à la fin de la nouvelle La tiganci (Chez les Tziganes). Par l’intermédiaire du rêve, nous avons la possibilité d’être nos propres démiurges, de nous connaître comme nous sommes en réalité, de donner une explication à notre tragique amné­sie qui nous empêche de savoir qui nous sommes.

Â

Mircea Eliade accorde aux mythes bénéfiques la chance d’avoir une fin heureuse ; quant aux my­thes maléfiques, il les ‘démythifie’, à savoir il les vide de leur contenu sacré. L’incendie dans le manoir de madame Moscu, se transforme en un chaos de grandes proportions. Tout prend l’aspect d’une rébellion contre les forces du mal qui sera vaincu par l’acte fi­nal de l’exorcisme qui vise mademoiselle Christina.

Â

L’auteur Mircea Eliade envisage de nouveau les rapports de l’humain avec l’au-delà dans le roman Domnisoara Christina (Mademoiselle Christina). Christina désire s’humaniser par amour pour un mortel et devient ainsi un personnage tragique comme Hyperion du poème Luceafărul de Mihai Eminescu. Elle nuit à l’ordre et à l’harmonie du monde des mortels mais, quand même, par l’acte final du sacrifice, elle réclame une certaine compas­sion de la part du lecteur. Puisque Egor ressent un certain regret d’avoir tué Chris­tina sous forme d’une nostalgie de l’absolu, on se demande si Mircea Eliade n’a pas voulu traîter dans ce roman de l’homme et de la tentation qui exerce sur lui le mal, de sa projection en absolu, en bref, du fait qu’il est situé au carrefour du sacré et du profane.

Â

L’écrivain donne aux mythes positifs la chance de s’accomplir dans notre monde, d’avoir une fin heureuse. C’est le message final de la nouvelle 19 trandafiri et du roman Noaptea de Sânziene. L’homme vit et répète parfois, sans le vouloir, certains scénarios mythiques mais, pour être heureux, il doit deviner les signes du destin. « L’homme n’est pas seul dans l’univers, voilà la conviction d’Eliade et tous ses écrits ne font que démontrer que l’homme vit aujourd’hui des mythes et que dans ses gestes les plus simples se manifeste une relation ancienne et profonde, un rituel sacré. » (Eugen Simion, 1995 :11). Le prosa­teur offre par ce que Roland Barthes appelle le plaisir du texte, la possibilité de dépasser le contingent, à savoir la compensation du désir de transgresser les limites du réel grâce à l’acte de l’écriture et de l’imagination. On peut déduire de toutes les nouvelles de Mircea Eliade une philosophie optimiste, la confiance que l’homme peut se soustraire de l’histoire par le biais du fantastique, de la littérature en général. Quand même, Eliade sem­ble nier son oeuvre vers la fin de sa période de création dans le roman Noaptea de Sanziene (Forêt interdite). « Le couple idéal, notait-il dans son Journal, ne peut exister que dans l’imagination ». Le dénouement du roman suppose une certaine méfiance en­vers le fantastique, un regret et l’acceptation de la mort comme une fatalité. Seulement par le biais de la mort, l’homme peut se soustraire du temps profane; la chambre Sambô n’est que l’illusion de l’accomplissement de l’homme sur la terre tout comme le fantas­tique-même.

Â

La deuxième fonction du fantastique de Mircea Eliade est la fonction sociale. Le fantas­tique devient un pretexte à l’abri duquel le prosateur a la libérté de dire des avis per­sonnels, sous une forme plus ou moins ambiguë, plus ou moins symbolique, des choses qui normalement étaient interdites par la censure communiste en Roumanie. De nom­breuses pages du roman Noaptea de Sanziene (Forêt interdite) condamnent le début du régime communiste de Roumanie. Viziru assume une liberté de penser incompatible avec le système politique opressif qui détruira Vadastra, Biris et Partenie. Des commissaires antipa­thiques interprètent les tentatives des héros de se soustraire du temps profane comme des tentatives de révolte contre le régime politique de Roumanie. De l’autre côté, le lecteur déduit, malgré les nombreuses descriptions terrifiantes et détaillées des scènes de guerre, l’existence d’un message humanist: la condamnation de la guerre, le droit de l’homme à la liberté et au rêve. Eliade s’est nommé maintes fois le défenseur des rêveurs de partout. Le geste d’Irina de transporter des livres pour les Établissements Culturels, l’essai de Vadastra de sauver, pendant les bombardements, un tableau de Rubens, tout cela prouve que, l’homme essaie de se sauver dans des circonstances difficiles par l’intermédiaire de l’art. De ce point de vue, la fonction du fantastique s’identifie avec la fonction de l’art en général.

Â

En conclusion, chez le prosateur roumain, il y a une liaison étroite entre la nature et les fonctions du fantastique. Ses nombreuses formes identifient le fantastique au mythe et à l’art en général.

Â

Eliade fait partie d’une famille plus large d’esprits littéraires. Il ressemble du point de vue de la création artistique à l’écrivain argentin Jorges Louis Borges. Des thèmes comme : le temps, l’histoire, le labyrinthe se retrouvent également chez les deux écri­vains. Celui qui lit Eliade et Borges entre dans un monde apparemment banal, d’où il a accès à la connais­sance supérieure. Le personnage principal de la nouvelle L’immortel de Borges nourrit le même désir de supprimer le profane et d’accéder aux coordonnées du sacré comme Viziru et le maître Pandele. Chez les deux écrivains, la suppression du temps pro­fane ne constitue pas un motif littéraire, mais une aspiration philosophique person­nelle.

Â

En comparaison avec le fantastique balkanique de Caragiale qui explique même au der­nier moment sa solution, le fantastique proposé par Mircea Eliade est sensationnel parce qu’il remet son mystère jusqu’à la fin de l’œuvre. Eliade s’approche aussi de l’écrivain Vasile Voiculescu chez qui le fantastique s’appuie notamment sur les croyances et les coutumes présentes dans le folklore roumain. Mais la structure labyrinthique des nou­velles de Mircea Eliade s’oppose du point de vue formel à la structure des contes de Voicu­lescu, semblable à celle des contes populaires roumaines. En plus, on constate que les deux écrivains emploient l’allégorie et le symbole.

Â

L’œuvre de Mircea Eliade impose une redéfinition du terme fantastique qui dépasse les limites de la littérature. « Puisqu’il se situe sous le signe de Prothée, le trait fondamental du fantastique est la variété, la multitude des aspects qu’il peut manifester. » (Gh. Glo­deanu, 1997:7). Chez Mircea Eliade, le fantastique dépasse les limites d’une catégo­rie esthétique, il est un état d’esprit, une émotion supérieure, une alternative de vie spirituelle à laquelle on a accès par le biais de la lecture, un moyen de s’échapper à une histoire cruelle. À cette alternative ont recours pendant le régime communiste beaucoup d’écrivains roumains contraints de vivre un exil intérieur; pour eux, la littérature et ses possibilités d’évasion, l’imagination et l’acte de la lecture représentaient le seul espace de li­berté et le seul moyen, dans une société qui minimisait l’importance de l’individu, de garder son individualité.

Â

Le fantastique fait partie de notre existence – c’est le message indirect des nouvelles de Mircea Eliade. Pour l’homme moderne qui est en quête d’un moyen de refaire l’unité spiri­tuelle du monde, unité réalisée jadis en illo tempore, l’imagination et la propension vers le fantastique pourraient être une solution.

Â

Bibliographie:

1. Barthes, Roland, 2000 : Le plaisir du texte, Seuil.

2. ***, 1997: The World Book Encyclopedia, vol.VIII., Chicago IL, World Book Inc.

3. Eliade, Mircea, 1963 : Aspects du mythe, Paris, Gallimard.

4. Idem, 1991: Proza fantastica, 5 vol., Bucuresti, Editura Fundatiei culturale romane.

5. Idem, 1993: Jurnal, 2 vol., Bucuresti, Humanitas.

6. Idem, 2000: Sacrul si profanul, Bucuresti, Humanitas.

7. *** 1997, Eliadiana, Iasi, Editura Polirom.

8. Glodeanu, Gheorghe, 1993: Fantasticul in proza lui Mircea Eliade, Baia-Mare, Ed.

Gutinul.

9. Marino, Adrian, 1973: Dictionar de idei literare, 2 vol., Bucuresti, Editura Eminescu.

10. Rusti, Doina, 1997: Dictionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucuresti,

Editura Coresi.

11. Simion, Eugen, 1995: Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Bucuresti, Editura

Demiurg.

12. Todorov, Tzvetan, 1995: Introducere in literatura fantastica, Bucuresti, Editura

Univers.

13. Wellek Rene, Warren Augustin, 1967 : Teoria literaturii, Bucuresti, Editura pentru literatură universala.

Motto: “Unul dintre lucrurile care le-am înţeles de fapt foarte târziu - probabil la 10 ani de la plecare - a fost legat de impresia de normalitate şi de obiectivitate pe care o aveam când trăiam în România. Nu-mi dădeam de loc seama atunci cât de mult erau manipulate mijloacele de comunicare, toate revistele” (I.P.Culianu, dec.1990)

În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că în studenţia bucureşteană venise la el un securist spre a-l racola. Acela, după ce a aflat că tânărul nutrea dorinţa de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. În 1992 P. Drogeanu (fost coleg de studenţie al lui I. P. Culianu) şi-a amintit că acesta primise înainte de a rămâne în Italia postul din redacţia Secolului XX (v. rev. “22” din 22-23 mai 2011, p. 13 şi Suplimentul Litere, Arte & Idei din 18 mai 1992, p.7). Decizia de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în spatele Cortinei de fier, dar foarte probabil nu şi abandonarea colaborării sale cu  Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (v. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în Oglinda Literara, Focşani, aug.2011, p.7065). Fără curajul şi inteligenţa lui Alexandru Paleologu (1919-2005), în acel interviu din decembrie Culianu a pretins că ar fi refuzat colaborarea cu Securitatea. Marian Popa în extrem de documentata Istorie a literaturii române de azi pe mâine (2001, vo.II, p.1173) semnala însă “auto-deconspirarea” lui Culianu care accepta să fie mediatizat (publicat în Revista de istorie şi teorie literară) şi lăudat de S. Antohi în perioada în care niciunui alt fugar din ţara comunistă nu i se făcea reclamă, nu i se publicau articole în RSR şi nici interviuri, cum a “reuşit” să publice Andrei Oişteanu. Abia mai târziu s-au luminat unele amănunte ale “deconspirării”. Fiindcă însuşi Sorin Antohi, în rev. “22” din 12 aug.2008, a recunoscut că a colaborat cu Securitatea şi că nu are titlul de doctor aşa cum a pretins. În ce-l priveşte pe Culianu, “fenomenul exploziv introdus în cultura română” (Aurel Codoban), vom observa că abundenta sa mediatizare din 1992 încoace s-a făcut în principal prin răspândirea (în scris, la radio si la TV) de minciuni brodate în jurul unei inventate cariere de istoric al religiilor predând la Chicago la catedra marelui Eliade (v.Isabela Vasiliu-Scraba, În ţara lui Eliade, în rev.Acolada, 10/2011). E drept însă că reclama, prin însăşi natura ei, este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul ei nu este cel de-a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs.

In cazul produsului “Culianu” avem de-a face cu cea mai mincinoasă, mai des difuzată şi mai exagerată reclamă care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Si totuşi credem că avantajele strategiei adoptate după înlăturarea prin asasinat a celui care a criticat în Lumea liberă de la New York neo-comunismul de la Bucureşti nu sînt atât de mari pe cât apar dezavantajele legate de discrepanţa dintre reclamă si adevăr. De pildă, în biografia pe care o publică la zece ani de la asasinarea fratelui ei, Tereza Culianu-Petrescu nu scrie nicăieri că Ioan Petru Culianu ar fi predat istoria religiilor altfel decât în calitate de visiting professor (Obs. Cult., 87/23oct.2001). Acelaşi lucru apare şi în Curriculum vitae întocmit de I.P. Culianu la sfârşitul anului 1990 din care extragem următoarele: “În 1987, doctoratul în litere şi ştiinţe umane la Sorbona, după care va fi visiting professor la Divinity School-Chicago (1987-1988) ca şi la Universitatea din Siena, Arezzo, Italia” (Cotidianul, Suplimentul Litere, Arte & Idei, 18 mai 1992, p.3).

In schimb, în mediatizarea televizata a “produsului Culianu” (TVR1, 28 mai 2008 şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010) s-au repetat minciunile lansate din 1992 prin dicţionarul scos la Davis (SUA) de un fost director de la Ager Press: “După un deceniu la Groningen, Culianu a fost invitat ca Visiting Professor la University of Chicago (1986-1988), după care a fost numit profesor plin al aceleiaşi universităţi” (v. Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, redactor şef Ion Manea,  1992, p.113). Neadevărul patentat după care I. P. Culianu ar fi predat la Divinity School ca “profesor plin” nu merită vreun comentariu. De semnalat ar fi doar  faptul că n-a apucat să fie angajat nici ca “profesor asociat”, întrucât era cetăţean olandez şi “green card-”ul l-a primit doar cu o lună înainte de a fi asasinat. Din păcate, lipsa de discernământ a unora care se presupune că au citit biografia alcătuită de T. Culianu-Petrescu (din cărţile pe care tot ei le citează) i-a făcut pe multi scriitori să repete neadevărurile destinate unui public incult.

Propagând succese profesionale inexistente, ei au scos la lumină insuccesele carierei academice a lui Culianu, în calitatea sa de aşa-zis “urmaş al lui Eliade”: În cei doisprezece ani cât a predat limba şi cultura română la catedra de romanistică a Universităţii din Groningen, postul său nu a avut prea multe tangenţe cu lucrările de istoria religiilor pe care le făcea în timpul liber spre a obţine doctoratul de stat la Sorbona. Acesta este realitatea pe care preferă să nu o observe cei care fac reclamă “produsului Culianu”. Pe de altă parte, devenit la 1 ianuarie 1986 profesor asociat de limba şi cultura română la Groningen (la zece ani de la angajarea din 1976), titlul -mult vehiculat de mass-media dar în cu totul alt context-, i-a folosit lui Culianu un timp foarte scurt, întrucât nu mult după cele două conferinţe pe care i le aranjase Mircea Eliade în SUA, Culianu a părăsit catedra de limbi romanice a lui Noomen şi s-a mutat la Wassenaar unde, lucrând câteva luni la un institut ca “Fellow in Residence” şi-a terminat (la limita timpului permis) teza pentru doctoratul de stat în litere şi ştiinţe umane.

Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din studenţia italiană a lui Culianu) repeta într-un articol neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, şi de acolo in SUA ca urmaş al lui Eliade: “Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L'Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foştii prieteni din studenţia lui Culianu? Dacă sînt aşa de convinşi de valoarea operei rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agaţă cu disperare de neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca şi misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci de ani.

După “eliberarea [de comunism] ce ne-a venit de sus, din balcon” (Petru Ursache, în Dacia literară 6-2011), fosta Editură Politică (v. Dicţionarul religiilor, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) si pe urmele ei alte edituri au tot înşirat verzi uscate despre sociologul şi autorul de science-fiction devenit la modul imaginar “profesor plin la Chicago” (Ed. Academiei) sau, mai modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din Chicago”(Dan Petrescu, în vol. Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993, p. 3). Dovadă că ceea ce i-a impresionat pe toţi la Culianu, prezentat cu surle şi tobe ca un “nou-Eliade” (apud. S. Antohi), nu a fost atât opera stiinţifică în cinci volume, şi nici cele trei cărţi de povestiri (Hesperus, Ed. Univers, 1992, Pergamentul diafan şi Arta fugii). În primul rând ei au fost cuceriţi de reclama “produsului Culianu” bazată pe neadevarul unei cariere profesionale pe tărâmul istoriei religiilor strălucind în Olanda şi în America.

Deşi pe 18 mai 1992 Suplimentul Litere, Arte & Idei a publicat acel Curricumum vitae alcătuit de Culianu în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor asociat la universitatea unde Mircea Eliade predase trei decenii, informaţiile difuzate de mijloacele de comunicare -continuând după 1990 a fi manipulate de “profitologii” comunismului, “corectaţi politic” (v. prof. Petru Ursache în Dacia literară) -, au făcut mereu abstracţie de adevărul pus în pagină de însuşi Culianu. Fostul director de al Ager Press i-a “cosmetizat” primul cariera de istoric al religiilor, atribuindu-i din buzunar titluri pe care n-a apucat să le aibă (v. Românii în Ştiinţa şi cultura occidentală, Davis, 1992, p. 113). Pe lângă titlul academic de “profesor plin”, Ion Manea i-a mai “aranjat” si perioada olandeză, folosind minciuna prin omisiune. Adică nu a precizat că la Groningen Culianu a predat doisprezece ani limba şi cultura română.

In “reclama Culianu” televizată pe 28 februarie 2010, această minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan privitor la gradul universitar avut de Culianu în Olanda. După realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, scriitorul ar fi fost între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”. La cele două falsuri lipsite de dramatism (o minciună prin omisiune şi un fals privitor la gradul universitar) formatorii de opinie s-au gândit să adauge încă un neadevăr:  Au spus că Ambasadorul României comuniste ar fi vorbit cu şeful catedrei de romanistică să-i împiedice angajarea. În realitate, postul de asistent la universitatea olandeză Culianu l-a primit ca urmare a unei “pile” la profesorul Noomen pusă de Marin Mincu, care în 1976 era trimis de oficialităţile comuniste în Italia să predea limba română (“graţie prof. Marin Mincu… şi prof. Noomen de la Universitatea din Groningen, Culianu avea…perspectiva numirii la această universitate”, v. Dialoguri întrerupte, Iaşi, 2004, p.81).

Sursa de inspiraţie pentru minciuna difuzată de TV-Cultural în ultima duminică a lunii februarie 2010 cu ocazia unei noi reclame a “produsului Culianu” nu e greu de ghicit. După stabilirea lui Mircea Eliade în Franţa,  reprezentanţii României ocupate de armata sovietică s-au opus la angajarea acestuia ca profesor universitar la Paris. Or, dacă tot se străduiesc de douăzeci de ani să-l înlocuiască pe Eliade prin Culianu, ce i-ar putea împiedica pe manipulatori să recurgă pe alocuri si la efecte “teatrale”?  Prea e plicticos de repetat doar minciunile sfruntate din 1992, din enciclopedia lui Ion Manea, colaborator al Securităţii cu note despre Mircea Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008, p. 119). După fişa dicţionarului scos de Manea, asistentul de limba română de la catedra lui Noomen ar fi fost “profesor asociat” în Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986.

E drept că în bio-bibliografia scrisă în vederea angajării la Divinity School, Culianu se fereşte a consemna informaţii fără legătură cu istoria religiilor. De aceea el nu va trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de limba şi literatura română până în 1985 şi profesor asociat de la 1 ian. 1986 (v.scrisoarea din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.279). Ca urmare a unor aranjamente făcute de marele istoric al religiilor (v.schimbul de scrisori din iarna anului 1985, în vol. Dialoguri întrerupte, Iaşi, Ed. Polirom, 2004), proaspătul conferenţiar de română (sau profesor asociat) a ţinut la Chicago două conferinţe după moartea lui Mircea Eliade. În Olanda s-ar fi întors în iunie 1986. După Tereza Petrescu Culianu, tot în 1986 s-ar fi “retras la Wassenar pentru câteva luni” ca să termine teza pentru doctoratul de Stat (v. Observatorul cultural nr.87/2001), îngrăşând porcul înainte de tăiere, adică lucrând la calculator “şi 18 ore pe zi” (ibid.) spre extazierea de mai târziu a unui fizician fascinat de scrierile “ultimului Culianu”. Optând pentru omiterea carierei sale de la Groningen, Ioan Petru Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în Curriculum vei spune că te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară românească”. Probabil că folclorul şi cultura populară nu îi apăruseră a fi lesne etichetabile ca “jocuri ale minţii”.

Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât să accentueze asupra laturei nefericite a carierei asistentului de română⁽¹⁾ de la Groningen subminată de un doctorat de stat obţinut la limita timpului admisibil, după zece ani de la înscriere. Desigur fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă “produsului Culianu”, bazându-se  pe credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat, “pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit succesul mediatizării minciunilor legate de cosmetizatul profesorat din Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.

La Santa Barbara (SUA), în zilele celui de-a doilea colocviu internaţional închinat operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade (14-15 nov. 1974) unul dintre istoricii religiilor a observat că în Occident “de la Paul Tillich nimeni nu a mai avut un asemenea public”. De fapt, însuşi Tillich îl preţuia atât de mult pe Mircea Eliade încât l-a rugat, imediat ce a ajuns la Chicago, “să ţină seminarii împreună” (v. Nancy Auer Falc, în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Bucureşti, 2007, p.83). La Colocviul din 1974 s-a vorbit de “Mircea Eliade’s era” pentru domeniul istoriei religiilor. Patru ani mai târziu avea să se organizeze în SUA un al treilea colocviu închinat gândirii lui Eliade, considerat în America “liderul unei noi şi importante discipline” (op. cit., p.77).  Or, nici unul din cele cinci volume de sociologia religiilor avândul ca autor pe I.P.Culianu, “psiho-sociolog al religiilor” (apud. M. Eliade), n-a fost premiat la apariţia sa de vreuna dintre Academiile occidentale care onoraseră opera lui Eliade cu prestigioase premii. După lansarea “explozivă a fenomenului Culianu” (Aurel Codoban) şi până în prezent, românii pot spune şi ei că trăiesc şi au trăit vreo două decenii în era “produsului Culianu” impus cu forţa reclamei bazată pe minciuni.

Reclama “Culianu”, televizată prin TVR1 în mai 2008, s-a intitulat Culianu în ţara lui Ceauşescu (Partea întâi) şi O moarte la Chicago (Partea II-a). Pentru ca minciunile ei să  se fixeze cât mai bine în capul tinerilor,  ambele filme au fost proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a Universităţii “Al. I. Cuza”, iar  duminică 28 februarie 2010, ei au putut vedea pe postul TVR-Cultural cel de-al treilea film despre Culianu. In toate cele trei filme de reclamă a “produsului Culianu” s-a sugerat telespectatorilor că ucigaşul psiho-sociologului autor de science fiction ar fi fost legionar, fără a se menţiona că a fost o crimă “cu semnătură”. Pentru Umberto Eco, uciderea lui Culianu ar fi purtat semnătura KGB, indicând suprimarea unui trădător. În cazul asasinatului de la Chicago, victima a fost umilită prin împuşcare în ceafă în WC-ul universităţii la care preda ca visiting professor înainte de angajarea sa ca profesor asociat. Presupunând un astfel de scenariu, prin indicarea unui criminal legionar, însăşi victima trădătoare e plasată în rândul legionarilor. Nepotul lui Leonte Răutu (/Oigenstein, 1910-1993) repetă ce s-a mai spus despre execuţia “cvasi-rituală” cu mesajul “cine face ca el, ca el va păţi” (v. Andrei Oişteanu în rev. Oglinda literară, Focşani, august 2011, p.7065). Apoi aminteşte de presupusa implicare în asasinat a unei “organizaţii legionaroide”, dar se fereşte a trage concluzia care se impune din asemenea premize. Un cercetător italian, prea puţin convins de scenariul suprimării profesorului I.P. Culianu ca trădător al Securităţii, avansează o ipoteză originală după care Culianu, simpatizând dreapta cea mai compromisă, ar fi optat în Italia pentru o atare directie, infiltrându-se în organizaţia Gladio. De aici i s-ar fi tras moartea, când se aştepta mai puţin.

În opinia lui Ezio Albrile, tânărul Culianu ar fi avut “una certa simpatia per la destra più compromessa”. La Paris era găzduit Philippe Lavastine (1908-1999), “indologo e sanscritista, amico di Eliade”. In timpul ocupaţiei, indianistul ar fi colaborat cu nemţii, ceea ce ar fi atras condamnarea sa, de care a scăpat cu fuga. “Tutte queste circostanze possono essere fortuite, ma possono anche rappresentare un precedente, una traccia nel ricostruire la carriera di un infiltrato in una organizzazione molto potente qual era Gladio”. Or, afilierea la organizaţiile secrete, oferă aderenţilor “il senso clandestino di onnipotenza e il disprezzo - "gnostico" oseremmo dire - verso la gente comune, il "popolo bue". Un'attitudine ostentata dal Culianu in tanti scritti, anche se ufficialmente classificati come "scientifici"(Ezio Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor Culianu”). Culianu ar fi avut soarta oricărui agent secret, suprimat după ani de zile: “qualcuno sarebbe giunto a presentare il conto. …Culianu non aveva valutato la lunga e implacabile mano della CIA nelle rivoluzioni dell'area balcanica e il patto scellerato e "democratico" fra la CIA e il KGB, il cui momento decisivo furono gli incontri di Malta nel 1988. Culianu aveva sempre considerato il KGB l'unico artefice di queste rivoluzioni ma si era sbagliato” (Ezio Albrile, Smeraldi sognanti. Un’altra ipotesi sul professor Culianu”).

Originala ipoteză a lui E. Albrile prin care Culianu ar fi fost “infiltrat” într-o organizaţie italiană de dreapta ne pare însă a avea neajunsul de a complica o situatie şi aşa destul de complicată. Ce putea oare să-l determine să se alăture în Italia unui lupte subversive “care nu era lupta lui”. In opinia noastră, iubirea pentru Paola, o admiratoare a lui Evola implicată în dubioase activităţi politice, nu poate figura drept motiv. Dacă în terorismul unui stat poliţienesc de stânga nici un carierist n-a putut ocoli colaborarea cu Securitatea, este greu de presupus că în Italia anilor şaptezeci Culianu, chiar având simpatii de dreapta şi fiind îndrăgostit, s-ar fi infiltrat benevol în organizaţia Gladio înfiinţată spre a-i apăra pe italieni de pericolul sovietic.

Corelată cu remanierea dosarelor de Securitate ale lui Culianu, din care au fost scoase multe pagini, o altă ipoteza ar fi că I. P. Culianu, racolat de Securitate înainte de plecarea în Italia ar fi trădat Securitatea. Despre ameninţările la care a fost supus I.P. Culianu înainte cu câteva luni să fie ucis, Tereza ⁽²⁾ notează că “în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” Lumea liberă din New York unde Culianu scria articole politice la rubrica Scoptophilia. “Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (T. Culianu-Petrescu, O biografie, în Obs. Cult. 87/23 oct. 2001). Fratele său - care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (v. rev.22, 5 aprilie 1991) -, ar fi fost asasinat de Securitatea comunistă “aşa cum opina gen. I. Pacepa” (ibd.).

Interesant este un vis avut de Mircea Eliade în care Culianu îi apărea “legat” de Republica Socialistă Română şi “dezlegat” de istoria religiilor. În vis se făcea că protejatul lui Eliade ar fi putut intra în posesia excepţionalei biblioteci de istoria religiilor care i-a aparţinut lui Cumont. Dar tânărul Culianu nu s-ar fi arătat prea entuziasmat de biblioteca de care intenţiona să scape trimiţând-o la Bucureşti şi nici n-ar fi împărtăşit bucuria lui Eliade. Chiar s-ar fi ferit să-l privească pe Eliade în faţă (v. M. Eliade, 9 dec. 1978, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.168). Visul acesta Eliade l-a avut la vremea în care Culianu îi scria că îl bate gândul să-şi recupereze “autenticitatea” apucându-se de comerţ pentru câţiva ani, nu înainte însă de a ajunge cineva (v. scrisoarea lui Culianu din 22 noiembrie 1978). Era chiar perioada în care Ezio Albrile presupune că Ioan Petru Culianu ar fi fost infiltrat în Gladio.


Note:
* Text publicat în formă prescurtată în revista Acolada (Satu Mare), nr.11/2011 sub titlul O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, p. 19 şi p.26

¹.Iată precizările nepotului de soră a lui Mircea Eliade despre perioada olandeză: “Culianu nu a predat la Groningen italiana [eroare de-a mea, ivită dintr-o informaţie preluată dintr-o scrisoare a lui Culianu către Eliade, v.Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Argeş, Piteşti, iunie 2008 şi Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Eliade? in rev. Origini. Romanian Roots, Norcross, SUA, 6-7-8/2008] ci a fost doar asistent pentru română al profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică şi ceva literatură. Iniţial am ţinut eu acele ore în combinaţie cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest şi destul de linguşitor” (Sorin Alexandrescu, e-mail către Isabela Vasiliu-Scraba din 11 martie 2009).
².Tereza Petrescu Culianu scria în Observatorul Cultural că înainte de căderea comunismului soţul ei (Dan Petrescu) ar fi avut “arest la domiciliu” şi că în noiembrie 1989 I.P.Culianu i-ar fi înlesnit cumnatului său  interviuri in direct la Radio Europa Liberă şi la Vocea Americii. “La câteva zile după aceea” în apartamentul fratelui ei de la Chicago ar fi intrat prin spargere nişte răfăcători care i-ar fi distrus lui Ioan Petru Culianu calculatorul şi i-ar fi sustras nişte dischete (v. Tereza Petrescu Culianu, în Obs. Cult. nr. 87/23 oct. 2001). Ca şi asasinii din 21 mai 1991, spărgătorii din noiembrie 1989 se spune că n-au fost prinşi de poliţia americană.

La 25 de ani de la moartea acestuia şi la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George

Motto: “Idealul unui comunist consecvent nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestaţi şi milioane de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)

Observaţia lui Vintilă Horia (reprodusă din vol. Inapoi la Aristarc, de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justeţea aprecierii numărului de victime reprezentate de milioanele de români nevinovaţi schinghiuiţi de mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost corect intuită din ambele direcţii: si dispre victime, şi dinspre paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestaţi pe considerente politice vreo 2 milioane de români dincolo de graniţe şi tot atâţia în interiorul ţării ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu). Aceasta privind în trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcţia opusă trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de paznic al comunismului o dibuieşte oricine la simpla aflare a nivelului nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor sistemului politic dinainte de 1989.

Surprinzător este că opinia lui Vintilă Horia nu a încetat a fi valabilă şi pentru perioada  post-comunistă. E suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc ideologic comunist victimele de odinioară ale poliţiei gândirii, adică exilaţii şi scriitorii interbelici rămaşi în ţara ciuntită, arestaţi sub falsa acuzaţie de “fascişti” .  În loc să fie pusă pe piaţă şi să fie comentată opera completă a lui Mircea Eliade, cu volumul 27 cuprinzând “carnete şi jurnale” editată după lista celor 26 de volume concepute în 1976 de însuşi istoricul religiilor (v.Dora Mezdrea, Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. II, Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur,  scrierile sale ştiinţifice şi literare din ultimii zece ani,  Mircea Eliade a fost transformat de profitorii fostului şi actualului regim în  cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după şablon, spre a fi pus la zid de toţi tinerii dornici să parvină.

De ani buni, drumul către burse în străinătate, titluri şi posturi academice, traduceri plătite de la buget a fost mereu pavat cu acuzaţiile de “fascism” aduse scriitorilor interbelici, lui Noica (chiar şi în filmul TV din 2009, ocazionat de Centenar) şi celorlalţi scriitori români deveniţi repere ale gîndirii universale dincolo de Cortina de fier. Încă din timpul vieţii lui Eliade, Ioan Petru Culianu (tânăr comunist rămas în Italia după ce primise o bursă pentru studierea limbii italiene) publicase (probabil la comandă politică) articolul Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si tipărit apoi în Franţa, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), unde mai publică L’offensive raciste (nr. 81/1985, p.7-8). Mac Ricketts, aducându-şi aminte de ovaţiile entuziaste cu care a fost răsplătit Mircea Eliade după o conferinţă de la Chicago, ţinută în noiembrie 1973 în faţa a peste o mie de profesori universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o aşa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac Ricketts, iulie, 1981).

Cum oricine poate constata, nici la un sfert de veac de la moartea lui Eliade nu s-a renunţat la tehnica paznicilor comunismului de a insera în prefeţele cărţilor lui Eliade mârşavele lor atacuri politice (v. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). “Liberalizarea” de după nouăzeci a continuat nestingherită să lupte cu fantoma unui inamic veşnic inventat şi mereu doborât, dovedindu-şi sorgintea si neputinţele. Si totuşi doar ea a făcut posibilă publicarea jurnalului lusitan, după şaisprezece ani de post-comunism, deşi e foarte probabil că “liberalizarea” ideologică nu l-ar fi admis după 1990 nici pe acesta, dacă Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001, în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu, Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură. vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă destule manuscrise ale jurnalelor eliadeşti (“carnetele şi jurnalele sale”) au rămas în America (în cutiile 23-29 din Arhiva Eliade) să aştepte o nouă liberalizare “culturală”.

E drept că în 2006 (când a apărut în româneşte Jurnalul portughez) nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în româneşte a celor trei volume de Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe care Eliade le oferise zadarnic în româneşte păzitorilor culturii comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fişa Culianu din dicţionarul Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă către Securitate că Eliade “este gata să pună la dispoziţie unei edituri româneşti manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soţul Mariei Manoliu-Manea, în vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119). Numai că în “ţara lui Eliade”, cotropită şi ciuntită după 1945, cei cu putere de decizie în ianuarie 1985 nu au admis nici măcar formarea unui “Fond Mircea Eliade” la Biblioteca Academiei RSR (op. cit., p. 238) din cărţile donate de cel răsplătit de lumea academică occidentală cu cele mai prestigioase distincţii (v. Box  169-170 din Arhiva “Mircea Eliade”).

Din păcate, târzia publicare a manuscrisului românesc a Jurnalului portugez s-a făcut cu greşeli de lectură şi cu omisiuni de text, atât în prima ediţie din 2006, cât şi în a doua ediţie din 2010. De pildă, în volumul din 2010, la p.256, daimonul lui Socrate devine “demosul” lui Socrate, iar la p. 269,  Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea Vulcănescu,  asasinat ca şi M.Vulcănescu în detenţia politică] devine “Puşcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de Ţurcanu e lacunară, însuşi editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa paginii 372 din manuscris, deşi pagina din manuscrisul Jurnalului lusitan aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăseşte în traducerea spaniolă. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijenţă indică atât superficialitatea editării, cât şi lipsa de grijă fată de reproducerea unor manuscrise eliadeşti. Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele două ediţii româneşti a notaţiei lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoţită de nota traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”: “La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26 iulie 1944 chiar în Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediţia a II-a, Humanitas, 2010).

Dacă cele cincizeci de volume din operele “autentice” ale faimosului Mircea Eliade (traduse în 18 limbi) îşi aşteaptă cine ştie până când editorul român, in schimb tipărirea repetată şi răsrepetată a puţinelor cărţi scrise de Culianu (asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, cartea verde primind-o în martie 1991, şi, din nefericire, mult înainte de a deveni istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală, aşa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade) au urmărit în mod deliberat metamorfozarea unui ţânţar în armăsar, al cărui nume să fie obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic înfiinţat de Pleşu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, şi o sală Eliade ceva mai în spate. În 2007 Leon Volovici descrisese şi el un fabulos parcurs triumfal al aşa-zisului “succesor la catedra lui Eliade”, înşirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity School (1), în preajma şi sub aripa lui Eliade”,  subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu Securitatea” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007) care i-a făcut dispărute dosarele. Chiar şi Mona Mamulea, altfel dotată cu mult discernământ, (v. Culianu…, în vol. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de  “impresionanta” carieră născocită de Humanitas pentru Dicţionarul religiilor (trad. Cezar Baltag, 1993, ediţia a doua, 1996), inspirată probabil de gogoşile din fişa Culianu a dicţionarului scos în 1992 de Ion Manea. Or,  acest Manea, beneficiar al ospitalităţii lui Mircea Eliade, informa Securitatea română (v. nota lui I. Manea în vol. M. Eliade in arhiva Securităţii, 2008, p.120) că Eliade întreţine relaţii cu arhiepiscopul Valerian Trifa (cel care în 11 mai 1955 deschidea Şedinţa Senatului American la Washington).

In Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) Theodor  Baconski  foloseşte formula “în patria lui Eliade si Culianu”  spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune. Formula este repetată pe 20 octombrie 2008 de Andrei Plesu, în calitatea sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb de epistole dintre Culianu şi Pleşu precum şi corespondenţa lui Culianu cu G. Casadio şi G. Romanato, foşti colegi din studenţia sa italiană. In România post-comunistă tipărirea pe cărţile lui Mircea Eliade (v. Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul naţional) a pozei cu Mircea Eliade bătrân si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi devenit obligatorie. Oricum, după scotocirea dosarului pe care Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta poza (obsesiv mediatizată) ca imagine a tânărului  turnător alături de victima sa. Pentru că fostul comunist Culianu, care (din 1976 până prin 1987) a predat româna la Groningen se pare că a redactat pentru Securitate note despre Eliade (v.notele anonimizate de la p.230-234 din vol. Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol.II, Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234). Chiar şi în Istoria literaturii române de azi pe mâine scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu (2001, vol.II, p.1173) care, deşi rămas în Vest “fără voie” era mediatizat ca nimeni altul în ţara comunistă (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri sau Adevărul cel mai plauzibil despre ciaţa şi opera lui I.P. Culianu).

Din interesanta şi documentata istorie a lui Marian Popa ne-a mai reţinut atenţia un portret al lui Culianu văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă: “june întârziat, soi de snob infatuat în ştiinţe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (Andrei Pandrea, Teribilisme, Cuvântul Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). În mod neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu,  revista “22” a publicat nişte inedite ale acestuia parcă menite a ilustra temeinicia părerii lui Andrei Pandrea.

La cel de-al doilea Institut de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu care-i trimitea lui Mircea Eliade cărţile sale apărute după stabilirea sa în Occident (v. Arhiva Eliade, Chicago). Dar faptul n-a fost “răsplătit” prin completarea formulei magice, “patria lui Eliade, Culianu şi Arion Roşu”  şi nici prin numirea vreunui colţ de clădire după acest orientalist român extrem de apreciat de colegii de breaslă din Occident. Tot la Institutul lui Pleşu au fost depozitate şi lăzile cu biblioteca lui Eliade din apartamentul de la Paris. Despre fructificarea în cei trei ani de funcţionare a noului institut a acestui fond de carte nu s-a aflat incă nici o ştire. Nici despre fructificarea volumelor oferite iniţial de Eliade Bibliotecii Universitare nu s-a răspândit vreo veste, deşi respectivul fond (adus în ţară de Mircea Maliţa) ar fi trebuit să stea la baza acelui Institut de orientalistică “Mircea Eliade” de care vorbea Constantin Noica la începutul anilor şaptezeci şi pe care satrapii culturii comuniste nu l-au vrut cu nici un preţ. El fusese doar momeala cu care tot încercau să-l aducă în ţara comunistă pe marele Eliade, fără a-i publica şi difuza prea multe cărţi în spaţiul terorismului ideologic comunist.

Cum bine se ştie, primul Institut de istoria religiilor înfiinţat de ministrul Andrei Pleşu în 1990 a purtat zadarnic numele lui Sergiu Al-George (13 sept. 1922-10 nov.1981), căci n-a impulsionat prin aceasta studierea operei lui Sergiu Al-George. Condus de Radu Bercea, institutul înfiinţat sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat în modul cel mai  bizar, vreo 14 ani de zile, fără Consiliu ştiinţific. Ca să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul de studii orientale “Sergiu Al-George”, al doilea institut de istoria religiilor înfiinţat de A. Pleşu cu ajutorul academicianului Dan Berindei “sub cupola Academiei” (H.G. 32/9 ian.2008) se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe Eugen Ciurtin a cărei bălbăită opinie despre faima lui Mircea Eliade merită să fie menţionată:  “Vizitator care, iniţial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifică. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo până in 1967 sa se monumentalizeze tăcerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv că prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operaţie pe care trei schiţări ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui [subl. Ns., I. V.-S.]” (v. Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001). Pentru cititorii textului nostru intitulat Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu – despre unul autentic: Mircea Eliade publicat on-line de revista Asymetria a lui Dan Culcer, incoerenţele lui Ciurtin s-ar mai limpezi. Fiindcă secretarul ştiinţific al Institutului de istoria religiilor nu face decât să reproducă în maniera sa proprie tentativa comunistului Andrei Pleşu de a minimaliza în 1984 succesul faimosului Eliade, încercare păguboasă, dar, în credinţa autorului, demnă să îngroaşe cu incoerenţele ei ideatice volumul Limba păsărilor din 1994, ultra premiat.

Revenind la “patria lui Eliade şi Culianu”, trebuie să observăm că, din punct de vedere obiectiv istoric formula lui T. Baconski (2), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Ioan Petru Culianu este doar parţial patria lui Eliade, fiindcă de la plecarea în diplomaţie a lui Eliade şi până la naşterea în 1950 a lui Culianu, patria lui Eliade a fost ciuntită întâi în vara apocaliptică a anului 1940 şi apoi după Yalta anului 1945. Oricum, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu înobilat de securistul Sorin Antohi (v. rev. “22” din 12 august 2008) cu titlul de “nou Eliade”, după ce Pleşu, bazat pe competenţa sa de istoric de artă şi pe cunoştinţele cumulate în 1984 la scrierea acelui incoerent articol despre Eliade, decretase la televiziune pe 5 oct. 1991 că “Ioan Petru Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v. Cotidianul, Suplimentul L.A.I, Anul II, No.19/52 din 18 mai 1992, p.8).

Repetarea găselniţei cu “patria lui Eliade şi Culianu” a urmărit fără doar şi poate ideea egalizării celor doi, propagarea şi fixarea ei în minţile celor ce nu se pot sustrage manipulării. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur.  Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, prof. Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Benedict Ghius, D. Stăniloaie, etc.,… magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi, în orice caz nu pe Eliade căruia de două decenii i se pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite. Secretarul ştiinţific al Institutului condus de Pleşu se pare că înţelege din formula magică doar “patria lui Culianu”. Desigur nu Olanda, al cărui ceţăţean Culianu a fost din 1979 şi până la moarte, şi nici SUA, în care Culianu n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat de istoria religiilor.

Pe 1 febr. 2000, profesoara americană Wendy Doniger, urmaşa lui Eliade purtând titlul de “Mircea Eliade Distinguished Service Professor of the History of Religions”, consemna că “răposatul Ioan P. Culianu a declarat multor persoane în Europa că el deţine catedra lui Eliade” (v. N. Florescu, Inapoi la Aristarc, vol. I. Rezistenţa prin cultură, Bucureşti, 2009, p.290). Or, vreme de douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu, în România post-comunistă nu s-a vehiculat decât acest neadevăr. Toate editurile care au propagat masiv numele lui Culianu pe post de “nou-Elade” (Univers, Polirom, Humanitas, Nemira) au brodat vorbe goale despre Culianu pe post de “succesor” la catedra lui Eliade după decesul acestuia. Despre Ioan Petru Culianu - nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american, unde în 1991 abia urma să-şi înceapă cariera de profesor asociat de istoria religiilor, şi nici de cel francez, unde şi-a trecut în zece ani doctoratul de Stat -, un universitar american din şcoala (eliadescă) de la Chicago scria că ar fi un “est-european”  promiţător (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume scrise de sociologul religiilor I.P.Culianu era deja completă (3), în SUA, la Divinity School el era considerat un român promiţător, si nicidecum savantul de cine ştie ce renume, marea personalitate comparabilă cu Eliade pe care formula lui Pleşu/Baconsky ţine să o impună.

In total dezacord cu afirmaţiile lansate prin mass-media despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării ca profesor asociat la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul la Sorbona în 1987, a predat istoria religiilor doar în anul universitar 1987-1988  ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Asta e mărturia lui Culianu din noiembrie 1990 (subl. ns., I. V.-S).

Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile indianistului Sergiu Al-George către savantul Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise de fostul comunist  suspect de perseverent în atragerea lui Eliade în mocirla inventatetelor vinovăţii politice (v. Corespondenţa Eliade-Culianu intitulată Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004).

Note:

1. Pe 27 oct. 2011, G. Romanato (un prieten din studenţia italiană a lui Culianu) repeta într-un articol din “L'Osservatore Romano” neadevărul referitor la istoria religiilor pe care Culianu ar fi predat-o la Groningen, şi de acolo in SUA ca urmaş al lui Eliade. In realitate, I.P. Culianu a fost din 1976 pana in 1985 asistent de limba română la Catedra de romanistică. După cum i-a scris faimosului Eliade -care tocmai intervenise spre a face posibilă invitarea lui I.P. Culianu la Chicago să ţină două conferinţe în primăvara anului 1986 -, abia din ianuarie 1986 Culianu a primit titlul de conferentiar, post din care a mai predat în Olanda limba română circa un an, până când a trecut la Paris doctoratul de stat în istoria religiilor, la care se înscrisese în 1977. Iată fraza lui Gianpaolo Romanato: “Alla fine del 1976 passò a insegnare in Olanda, a Groninga, e una decina d’anni dopo negli Stati Uniti, a Chicago, adottato dal suo celebre connazionale Mircea Eliade come proprio erede e successore” (v. G. Romanato, Venti anni fa veniva assassinato dal colpo di una calibro 25 lo storico romeno Ioan Petru Culianu, quel dissidente che studiava le religioni, L'Osservatore Romano, 27 ott. 2011). Oare de ce repetă aceste minciuni foştii prieteni din studenţia lui Culianu. Dacă sînt aşa de convinşi de valoarea operei rămase după asasinarea a lui Culianu, de ce se agaţă cu disperare de neadevăruri? Pare a fi un mister de nepătruns. La fel de nepătruns ca şi misterul asasinatului politic din 1991, nedezlegat nici după douăzeci de ani.

2. Culianu desemnase indobitocirea materialist-dialectică practicată în statele poliţieneşti comuniste drept “păcat împotriva spiritului” (rev. Agora, 1/1987, p.37). In schimb, pentru Theodor Baconsky ar fi o deplină continuitate între învăţământul liceal şi universitar asezonat cu politruci în timpul terorii ideologice comuniste şi învăţământul superior românesc dinainte de înlăturarea marilor personalităţi, fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate. Între scoala absolvită de Culianu în R.S.R şi învăţământul românesc dinainte de arestarea profesorilor de talia lui Mircea Vulcăneascu, George Brătianu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Mircea Florian, etc. siliţi a preda după gratii “în universităţile lui Teohari Georgescu” (Petre Pandrea) n-ar fi fost nici o diferenţă. În greşita sa opinie, nu ar fi fost diferenţă nici între liceul “Spiru Haret” în care doar matematica, biologia şi limbile străine scăpaseră de politizare în vremea comunismului şi acelaşi liceu din vremea lui Eliade. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu (din decembrie 1990), ar fi aflat părerea acestui fost comunist lucid, care ajunsese a-şi da seama că “în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Cât priveşte Liceul “Spiru Haret” pe care l-a frecventat şi autoarea acestor rânduri (I. V.-S.), cred că Eliade n-a fost silit niciodată ca licean să sară pe fereastra de la parterul înalt al clădirii liceului, când după ore se încuia uşa de ieşire spre a împiedica plecarea elevilor de la invăţământ politic. Intr-adevăr, din închisoarea astfel improvizată nu se putea evada decât prin clasele de la parter, toate ocupate. Aşa că, s-a-ntâmplat odată ca părinţii veniţi la şedinţă într-una din sălile de la parter să rămână fără glas la gestul elevei în uniformă care n-a privit nici în dreapta nici în stânga si a deschis hotărâtă fereastra spre a scăpa de idioţirea obligatorie.

Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns in câteva rânduri ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008).

3. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură G. Romanato, Patapievici şi Andrei Pleşu, psiho-sociologul religiilor I. P. Culianu îşi publicase deja cele cinci volume. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în cincizeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor lui Culianu pentru care Mircea Eliade (exceptând monografia slabă din 1978 care-i fusese dedicată) a insistat cu publicarea la prestigioasele edituri care-l tipăreau pe el însuşi: (a) licenţa din noiembrie 1975,  Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (Asissi, 1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si  (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul (şi, pare-se, turnătorul) lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste).

3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).

Când Sartre va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene. Este părerea lui Robert Kanters, “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v.Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991).

Acesta se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat Occidentului, vinovat de răstignirea României la Yalta: Istoria, din perspectiva împlinirii destinului uman, îşi pierde orice semnificaţie. În pragul marii treceri, un filozof ajuns deţinut politic spune că “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol.II, 2010, p.299). Dintre toate neamurile europene, românii s-ar fi singularizat de-a lungul veacurilor prin capacitatea lor de “a experimenta contemplaţia în suferinţă”,  ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa (“O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146). Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene el face o aluzie cât se poate de transparentă la timpul istoric în care au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu) în marea lor majoritate ortodocşi din milioanele de români  întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate după 23 august 1944 în URSS.

In momentele ultime ale existenţei în temniţă a lui Valeriu Gafencu, trecut în lumea de dincolo într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic, având simţământul că Hristos era prezent în prietenul său care-i spusese atunci: “Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii...A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!’ Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190).

Părintele Arsenie Boca, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţă (Cărarea Împărăţiei).

In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis prin confundarea acestuia cu alter ego-ul său, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Petre Biriş - împrumutând trăsături de la filozoful Mircea Vulcănescu -, este asasinat, ca si acesta, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.

Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui” (apud. Arsenie Boca), a făcut destinul care “ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă”(ibid.).

După anii de temniţă şi de Canal, ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş. Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana de dimensiuni impresionante este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei. Abia în 2007, Părtintele Arsenie Boca îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii. Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi sfinţii români din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare. Necazurile de acum nu sînt vrednice de a fi puse în cumpănă cu slava viitoare” (Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).

Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Mesajul adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii nu se referă însă nici la timpul istoric, nici la balada Mioriţa, îngânată în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade, asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.

Ce înseamnă a fi actual ?

„Therefore, even the lover of myth

 is in a sens a philosopher;

 for myth is composed of wonders.”

CE ÎNSEAMNĂ A FI ACTUAL?

Dacă a fi actual înseamnă a mai stârni controverse, a mai oferi un spaţiu din care cultura sub diversele ei forme se poate nutri, din care mereu idei răsar proaspete, sau pot fi văzute că proaspete, atunci cu siguranţă că opera lui Mircea Eliade mai poate fi considerată de actualitate. Dacă este însă să considerăm moda culturală, atunci lucrurile stau altfel. Oricum, cărţile lui se afla încă în rafturile librăriilor şi nu pentru că nu s-ar vinde.

DISCUTAREA OPEREI LUI ELIADE - CRITICA SI INTERPRETARE

Un semn clar al faptului că opera lui Eliade poate fi încă considerată de actualitate este faptul că ea mai stirneşte controverse. După cum este şi firesc, tabăra pro se selectează din rândul celor ce mai cred că sacrul, religiosul sunt încă dimensiunii vii ale omului, posedând încă resurse de revigorare pantru societate şi individ, pe când criticii se recrutează din cei care încă mai au nostalgia metodei, sunt încă animaţi de spiritul deconstrucţiei, ce-şi doresc o lume complet reinventată de om, cerând în numele libertăţii exilarea spiritului, demiterea ontologicului. Pentru aceştia toate nenorocirile secolului sunt generate de iraţionalul religiosului, al mitologicului, de toate activităţile omului care au centrul exterior lui, lumii sale (ptolomeiste), coordonatelor acestora mereu noi, mereu pe cale de a fi reinventate.

Iată seria cărţilor apărute în vremea de curând tratând problema Eliade, problemă pe care o vom trata şi noi, aici, cu modestie:*

·         The Magic Mirror: Myth's Abiding Power-  Elizabeth M. Baeten  

·         Mircea Eliade's Vision for a New Humanism - David Cave si John David Cave

·         Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion - Bryan S. Rennie

·         Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective -  David Carrasco 

·         Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907‑1945 - Mac Linscott Ricketts

·         Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred - Thomas J. Altizer

·         Reading and Responding to Mircea Eliade's History of Religious Ideas: The Lure of the Late Eliade - John R. Mason

·         Religion and Reductionism: Essays on Eliade, Segal, and the Challenge of the Social Sciences for the Study of Religion - T.A. Indinopulos (Editor)

·         Structure & Creativity in Religion - Douglas Allen

·         Imagination and Meaning- Girardot and Ricketts

·         Mircea Eliade: An Annotated Bibliography - Douglas Allen, Dennis Doeing

·         The phenomenology of religion as a philosophical problem: an analysis of the theoretical background of the phenomenology of religion, in general, and of M. Eliade's phenomenological approach, in particular - Antonio Barbosa da Silva

·         Religion on Trial: Mircea Eliade and His Critics - Guilford Dudley

·         The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre - Carl Olson                           

PRO SI CONTRA - COMENTARII LA MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade’s Vision for a New Humanism - David Cave

Cave propune o descriere structurală a ceea ce „noul umanism” ar fi însemnat în viziunea lui Eliade, şi ce semnificaţii ar avea o astfel de viziune transformată în paradigmă, pentru cultura modernă. El întreprinde pentru aceasta o exegeză a vieţii şi operei lui Eliade, începând cu anii din România şi până la timpul din urmă al profesoratului său la Universitatea din Chicago. Considerând afinităţile şi legăturile politice şi culturale, teoriile sale asupra simbolului şi mitului, hermeneutica sa comparativă, literatura sa fantastică şi intrepretările sale privitoare la „homo religiousus”, opiniile sale privitoare la pierderea înţelesului (meaning) în conştiinţa modernă, şi vederile sale legate de spiritualitatea cosmică a omului arhaic, Cave reaşează structural aceste teme în cadrul operei lui Eliade şi le evaluează din perspectiva unui „nou umanism”,organizând şi evaluând astfel, întregul operei eliadeşti în jurul unui principiu călăuzitor, fără a trăda intenţiile iniţiale ale autorului. În a argumenta nevoia şi principiile unui “nou umanism”, David Cave face - utilizând teme şi date din istoria religiilor- incursiuni în filosofie, antropologie, psihologie, ştiiţele moderne şi critică şi teorie literară. El conclude că viziunea radical pluralistă a lui Eliade oferă o cheie spre revitalizare a actualei culturi, golită de ontologie, demitologizată şi materială, propunând ca studiile viitoare asupra acestuia să se facă din această perspectivă a „noului umanism”.

The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre - Carl Olson

Carl Olsen întreprinde un studiu comparatistic al operei şi gândirii lui Eliade, fără a face abstracţie de viaţa să. Olsen la rândul său caută o cheie de înţelegere a operei savantului român şi presupune a o fi găsit în nostalgie. El pretinde că modul în care Eliade abordează Creştinismul Cosmic este expresia clară a acestui fapt. Pe parcursul studiului sunt cercetate metodologia hermeneutică a lui Eliade, concepţiile sale teologice, raportul său cu ideea de putere, ontologia sa, concepţia sa asupra timpului. Rând pe rând ideile, atitudinile sale sunt verificate prin opunerea lor cu elemente de epistemologie modernă, de filosofia ştiinţei, la hermeneutica lui Derida - pentru cazul metodologiei hermeneutice, cu teologia lui Taylor şi ceea a olandezului Gerardus wan der Leaw, istoric al religiilor el însuşi, cu perspectiva istorică postmodernă a lui M.Fouchoult, în controversata atitudine a lui Eliade asupra puterii. Concepţia sa despre timp este verificată prin comparaţie cu cele ale lui Augustin, Hegel şi Foucoult, iar ontologia sa este comparată cu atitudinile antiontologice postmoderne şi cu viziunile tribal-religioase, ale unor populaţii cosiderate într-o vastă distribuţie teritorială.

Reconstructing Eliade, Making Sens of Religion, Brian S. Rennie

Una dintre cele mai interesante, profunde şi bine instrumentate cărţi asupra lui Eliade este aceea a lui Bryan Rennie, Reconstructing Eliade - Making Sens of Religion. Înarmat cu solide cunoştinţe în varii domenii ca, filosofia ştiinţei, lingvistică, matematici (aspectele filosofice ale acesteia), epistemologie, B. Rennie se plimbă cu dezinvoltură în demersurile sale de critică recuperatorie prin opera lui Eliade făcând vizibile structurile de forţă ale acesteia, unitatea ei fundamentală, valabilitatea ei. Bine ancorat atât în filosofie (antică, modernă şi postmodernă) cât şi în istoria religiilor (studii aprofundate în religiile Indiei şi în creştinism) autorul întreprinde atât o critică a gândirii şi operei lui Eliade cât şi a criticii care a solicitat opera acestuia. Cu deplină acurateţe, el luminează părţi ale operei savantului roman , considerate obscure, indică slăbiciunile şi neajunsurile unora dintre perspectivele critice. Demersul sau se ocupă de toate categoriile importante cu care operează Eliade: hierofania, sacrul şi dialectica sacru-profan, coincidentia oppositorium, homo-religiosus, simbolul, mitul, istoria şi istorismul, illud tempus şi modernitate. Într-un demers care cu greu poate fi povestit pe scurt, B. Rennie arată că opera lui Eliade nu numai că nu poate fi expediată că inactuală sau că fiind un „magnific şi inestimabil eşec” dar pune temelia pentru o nouă perspectivă asupra religiosului, oferă noi căi de cercetare ale acestuia.

Pluralismul pe care Dr. Rennie îl descoperă şi îl argumentează că fiind intrinsec gândirii eliadeşti, dă o notă nouă receptării acesteia: aceea a revoltei împotriva istorismului, a viziunii unice - tiranice, a modernităţii de care Eliade se detaşează intr-o atitudine pe care o putem numi postmodernă. Experienţa religioasă este calea care deschide acces egal la realitate indivizilor, realitate cu care suntem mai degrabă în relaţie de credinţă decât de cunoaştere certă.**

Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson

Cartea, desfăşurată pe patru părţi, se preocupă în fiecare din secţiunile sale de câte un subiect, după cum urmează: Dumezil, apoi Levi-Strauss, Eliade în partea a treia şi în cele din urmă, în partea a patra se face o „critică a gândirii mitice”. Autorul desfăşoară în demersul sau o metodologie nouă pe care o întitulează „epistemologie comparativa”. Această metodă este un mecanism în patru timpi: faza istorică - primul pas în desfăşurarea noii metodologii - este menită să aducă la cunoştinţa cititorului detalii biografice, urmărind aspectele psihologice şi filosofice mai importante care se desprind din trecutul autorului aflat în discuţie.

Faza a doua, fază analitică, este ceea care identifică schema cosmologică a unei opere în speţă, considerată ca univers verbal.Urmează apoi faza critică, în care analizindu-se textul ca un sistem conceptual, se dicern limitaţiile lui şi ale epocii din care provine, şi în sfârşit ultima fază, după cum era de aşteptat, este faza sintetică, în care se identifică zonele cele mai puternice de la care se revendică o realitate sau în cazul de faţă un mit. Folosind acest demers (descris mai sus destul de aproximativ) Dubuisson identifică ceea ce el consideră a fi carenţele fundamentale ale operei lui Eliade şi ale gândirii sale. Potrivit deci comparatistului, Eliade ar fi arbitrar în selectarea faptelor, ar ignora probe istorice şi etnografice relevante, generalizările sale ar fi exagerări, explicaţiile sale discutabile, iar metodologia sa, nimic altceva decât o „subiectivă şi iraţională estetică a sentimentului religios”.

În opinia criticului, Eliade s-ar mai face vinovat de a coborâ ontologicul într-un spaţiu al naturalismului păgân, de a poza în profet, de a echivala sacrul, ontologicul, religiosul şi primitivul. Cunoscător direct al spiritualităţii indiene, Dubuisson respinge viziunea asupra yoga pe care o propune Eliade. Nu lipsesc din acuze antisemitismul, lipsa de aderenţă reală la creştinism că religie, atitudinea critică faţa de istorie şi lipsa de respect faţă de constituentele cele mai de seamă ale civilizatiei occidentale: gândirea, raţionalul şi virtutea. Neopăgânismul lui homo religiosus nu este nimic mai mult decât năzuinţa de a restaura domnia forţelor întunericului.

RAŢIONAL ŞI IRAŢIONAL

Chiar dacă există definiţii de dicţionar al acestor concepte complementare, este cert că există interpretării şi accepţiuni diferite în folosirea lor. Poate în aceste diferenţieri se poate vedea cel mai bine locul în care apare sciziunea în perspectivele culturale asupra lumii şi omului. Dacă viziunea ontologică propune un principiu ordonator exterior lumii şi omului, raţionalismul modern presupune că raţiunea se afla doar în om şi în manifestariile sale, eventual în natură înconjurătoare din care omul face parte şi pe care o înţelege cu ajutorul ştiiţei, care a găsit numitorul comun între raţiunea omului şi ceea a lumii. Bineînţeles că această prezentare pa care o facem atitudinilor filosofice este grosieră şi reducţionistă, dar ne folosim de ea, pentru a arăta căile pe care Eliade doreşte să le transceandă. Observând atitudinea omului arhaic în raportul sau cu cosmosul, cu natura, Eliade descoperă o viziune unificatoare a acestuia, o înţelegere armonică a unui întreg, şi o atitudine implicită acestei viziuni.

Operând cu mitul, imaginea şi simbolul ca instrumente de cunoaştere, omul arhaic, omul religios încearcă şi nu de puţine ori reuşeşte să reprezinte intuiţia sa asupra unităţii cosmosului şi omului purtând deopotivă marca divinului, a ordinii şi înţelesului. Dacă reducţionismul modern a făcut un bine cunoşterii, acela este pregătirea criticii post-moderne, care atacând toate unghiurile, pune în lumină faptul că perspectiva modernă însăşi se năruie atunci când este supusă unei critici sistematice ale propriilor constituente.

Dârâmând autoritatea, ca vestigiu al unei lumi patriarhale (religiosul fiind cunstituentă a acestei lumi), ştiinţa însăşi şi discursurile purtând marca ei se uniformizează, se nivelează. În numele ştiinţei se ridică retorici care nu au nimis în comun cu ştiinţificul (decât limbajul poate), care în fapt confirmă poziţia taberei opuse şi la care oameni de ştiiţă redutabili roşesc de jenă. Pe de altă parte avem atitudini ca cea a fizicianului David Bohm care afirmă că este timpul ca în ecuaţia cunoaşterii să fie adus Dumnezeu. Vedem deci că raţiunea, concepută ca un instrument precis, capabil a limpezii lucrurile îşi pierde din credibilitate, căzând ea însăşi sub semnul faptului de a fi „înrobitoare”, „oprimantă”, ca mai altă dată raţiunea derivind din divin. Revoluţiile de emancipare socială, sexuală sau religioasă, efecte ale coborârii ştiinţei în stradă, („descătuşată” deci de propriile rigori) modifică spactaculos morfologia socială a dinamicii universitare, care împreună cu mijloacele media, prinse şi ele în acelaşi curent, sunt determinantele cele mai importante ale noilor atitudini faţă de lume.

Discursul politic, critica socială, emanciparea sexuală, dialectică puterii şi a criticii puterii se amestecă, generând situaţii în care cu greu se mai poate vorbii despre o raţiune a omului, despre societate ca şi cadru ontologic. Argumentele propagandistice actuale ale discursului ştiinţific aşa cum navigheză el în vâltoarea socialului şi în dialectica încleştărilor generate în lupta pentru supremaţia asupra codurilor puterii, sunt mai degrabă tehnologice şi utilitariste. Societatea şi statul, care trebuia să fie răspunzător pentru bunul ei mers, se transformă ele însele spectaculos. Retorica modernităţii dârâmase puterea bisericii, separând-o întâi de stat şi compromiţând-o apoi total prin oglindirea neputinţei acestei instituţii de răspunde nevoilor omului modern. Argumentaţiile desfăşurate împotriva bisericii vor fi folosite adeseori că argumente în demiterea religiosului. Omul modern deacum, obişnuit ca o instituţie să se ocupe cu fiecare problemă a sa, aştepta că problemele sale profunde să fie rezolvate în aceaşi manieră că şi cea a drumurilor desfundate, sau a iluminării stradale.

Într-o lume în care trebuie să se descopună şi să se recompună, asemenea unei maşini, pentru fiecare dintre activitale sale - străine între ele - omul modern devine o entitate cu componente interşanjabile, nevoită să exercite din ce în ce mai des acestă caracteristică a sa, până la pierderea complecta a diferenţelor calitative ale aspectelor diverse ale existenţei sale. Generaţii întregi de studenţi şi elevi devin atei, nu ca rezultat al raţionalismului ştiinţific, ci ca moştenitorii ai atitudinilor ateiste sau antiteiste ale părinţilor şi profesorilor. Atitudinea lor secularizată şi secularizantă nu este rezultatul unui demers propriu raţional, a unei opţiuni care să implice puternice fundamente ştiinţifice, ci este efectul unui dat istoric, al unor puternice presiuni sociale şi nu de puţine ori economice.

Astăzi supravieţuiesc o mulţime de discursuri moderne având pretenţia de a fi la zii, printr-o metodologie care s-ar presupune savantă, fie prin inerţia instituţiilor culturale care le mai conferă autoritate, ignorate, contestate şi desuete în aceiaşi măsură că şi cele pe care ele însele le consideră desute, în raport cu valul cultural post-modern, val stârnind un enorm vacarm din care cu mare greutate se poate distinge o voce clară. (Un alt fenomen interesant al modernităţii, ca efect al revoluţiilor şi contestaţiilor de tot felul este estabileshment-ul de generaţie şi de conjunctură, atât de puternic astăzi. Contestând establisment-urile mainstreim-urilor culturale şi pretinzând drepturi egale la exprimare, diverse grupuri de vârstă, orientare sexuală, minorităţi de diverse tipuri, tind să ocupe total scena expresiei şi instituţiile care administrează resursele care o fac posibilă.)

MITUL, IMAGINEA ŞI SIMBOLUL CA INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE

MIRCEA ELIADE IN APARAREA ACESTORA

Mitul este capabil să coaguleze realitatea în structuri comprehensibile. Chiar în ziua de azi, la anumite nivele, vechile mituri cârpesc existenţă omului acolo unde încă nu s-a ţesut un petec nou, ajustat la noile mitologii ale zilei sau nu s-a abandonat totul melancoliei nepăsătoare ce se transformă zilnic, tot mai mult, într-o plictiseală entuziastă. Mircea Eliade consideră că este datoria acestei ştiinţe, sau măcar în putinţele ei ca „elucidind conţinutul teoretic al simbolurilor şi al arhetipurilor, dând transparenţă şi coerenţă la ceea ce este aluziv, criptic şi fragmentar”, istoria religiilor ar proceda la o nouă maeutica. Acţionând asupra minţii obstetric, ar aduce la iveală un om nou, mai autentic şi mai complet. Această nouă maeutică l-ar salva pe omul modern de provincialismul sau cultural, de relativismul său istoric şi existenţial. (Images and Symbols pg. 35).

În continua sa polemică cu sistemul freudian, Eliade arată că inconştientul nu este populat doar de monştrii ci acolo locuiesc deasemenea zeiţele, zeii, eroi şi zâne. Cât despre monştrii, ei sunt acolo pentru a ajuta la împlinirea inţierii. (p. 14-15) (Pshihianliza de mai târziu va arăta că subconştientul schizofrenului va participa la un parcurs eroic, intiatic, autoimpus în tentativa de a se vindeca.)  Este de cea mai mare importanţă, spunea Eliade, pentru omul modern să redescopere o întreagă mitologie, dacă nu chiar o teologie încifrată în cele mai obişnuite gesturi ale omului contemporan.(p.18)

La acelaşi lucru se referă si J. Campbell, o altă personalitate contradictorie, care acţionând diferit de Eliade se preocupă de fapt de acelaşi lucru.  El arată că omul nu poate trai fără o mitologie care să cuprindă modelele sale, referenţialii unei existenţe comune, idealurile sale. Campbell spune că poate faptul că această mitologie întârzie să apară se datorează situaţiei în care omul se află prins în radicala translaţie de paradigmă care cu uşurinţă se poate observă. O astfel de tentativă de creere a unei noi mitologii poate fi văzută în ciclul cinematografic Războiul Stelelor ( Lukas şi Spielberg), sub semnul căruia au crescut noile generaţii aderând în mai mică sau mai mare măsură la imaginile-arhetip propuse de acesta. Fiecare temă, fiecare aspect, fiecare categorie a religiousului este analizată şi solicitată din perspectivă tuturor problematicilor, a unghiurilor de vedere, a subiectelor urmând a fi cercetate.

Cu fiecare demers critic, cu fiecare analiză, edeficiul viziunii lui Eliade s-a conturat mai bine, s-a poziţionat mai bine în câmpul problematicii antropologice şi religioase, perspectiva sa teoretică străbătând tot mai mult din distanţa dintre posibil şi real, şi chiar dacă nu a reuşit să pună personal piatra din vârful unghiului, edificiul a rămas acolo ca un spaţiu util - chiar dacă cu utilitate diferită de ceea preconizată de autor - ca un templu ridicat omului, culturii şi spiritului viu. Chiar dacă propunerea lui Eliade nu oferă în final calea ultima, calea adevărată - aşa cum ar mai aştepta cei încă încrezători în adevărurile omului că fiind adevăruri ultime - formaţi la şcoală superstiilor pozitiviste - el oferă imaginea unui univers imaginar şi a unor capacităţi analitice şi hermeneutice excepţionale. Poate că gândirea sa se face vinovată de unele din acuzele care i se aduc ( nu suntem noi chemaţi aici a da verdictul ultim), poate că creştinismul său cosmic este până la urmă o îndepărtare de la doctrină creştină autentică, poate că într-adevăr cantitatea operei sale, multitudinea întreprinderilor sale, a stat în calea unor concluzii finale sau poate Eliade s-a gândit că odată enunţate ar fi definitive şi cunoscând trend-ul cultural în flux s-a temut că va „compromite” întreaga să operă.

Oricum perspectiva sa hermeneutică ramâne ca una din alternativele serioase la critica deconstructivă, la toate formele de reducţionism. Vorbind despre piatra din vârful unghiului, e poate bine să ne amintim de parabola biblică până la capăt: ea zace în praful drumului, aparent fără nici un rost în absenţa arhitectului. Templul nu poate fi încheiat fără ea, iar cei ce ridică templul nu o văd căci logica ei tine de modelul celest al templului.

La întrebarea lui Einstein „Este cosmosul un loc prietenos?” Eliade răspunde: da, este, căci omul primitiv a trăit integral în cosmos, în care a găsit peste tot prezenţa divină. Eliade dă acest răspuns de pe poziţia omului de ştiinţă arătând că acest fapt nu este local, că el se regăseşte în atitudinea generală a omului primitiv, a omului societăţilor tradiţionale. Că nu teama este cea care-l face să considere universul viu, ci faptul că acest univers rezonează la prezenţa divină şi ia parte la legăturile omului cu divinul. Apologia adusă de Mircea Eliade atitudinii arhaice nu este un îndemn la întoarcerea în acele zone de conştiinţă şi atitudine, ci la revalorizarea acelor atitudini şi ontologii.

Preocupându-se încăodată de înţelegerea omului arhaic, omul de astăzi are posibilitatea de a-şi revaloriza şi reconsidera poziţia sa actuală, alterările sale, câştigurile sale. Întorcându-se cu privirea spre zonele originilor, omul acestui sfârşit de mileniu va putea reconsidera atitudinile sale generate de o viziune evoluţionistă lipsită de nuanţe, în care omul primitiv este considerat în general că fiind atât de aproape de animalitate încât actele sale nu pot fi considerate altfel decât prin prisma instinctelor primare. Se ştie foarte bine că atitudinea modernă a omului a generat situaţia planetară actuală : iminenţa unui dezastru ecologic ireparabil ale cărui semne se văd în teribilele tulburări de ecosistem, în greu de imaginatele consecinţe ale împărţirii lumii în zone de supra abundenţă şi zone de teribilă sărăcie şi mizerie. Acestea sunt preţuri de loc mici pentru câştigul de a se fi ajuns la omul considerat şi existând că individualitate, ivit în renaştere şi ajuns la plinătate în timpurile moderne.

Omul modern nu este un punct în evoluţia omului de care trebuie sau se poate fugi, ci este o poziţie care trebuie recâştigată, o poziţie de pe care omul are posibilitatea de a-şi reconsidera existenţa. Evoluţia sa pe dimensiunea culturală îi da acum posibilitatea de a reconsidera întreagul său parcurs cunoscut sau presupus, de a recompune din puralitatea de imagini asupra trecutului o imagine nouă, multidimensională, bogată şi misteriosa, mereu deschisă înţelegerii,dezvăluind astfel perspectiva plurală care i se oferă sau pe care şi-o oferă în viitor. Dacă bogăţia exterioară pe care în mai mică sau mai mare măsură o are nu va fi simetrizată de o bogăţie exterioară omul va deveni ceea ce Mashall McLuhan prevestea: organul de reproducere al maşinii, ipostază de care omul dezontologizat de astăzi este tentat. Aceasta este echivalent cu pierderea libertăţii, cu pierderea a chiar stătutului de care astăzi omul se mândreşte: acela de fiinţă liberă şi conştiientă. Astfel, pe om îl paşte o cădere în timp, intrarea într-un nou ev mediu: un ev mediu digitalizat.

Este deci inevitabil în opinia noastră a considera că opera lui Mircea Eliade este de actualitate, şi este de presupus că ar trebui să ne reîntoarcem la ea mereu aşa cum ne întoarcem la toate marile opere şi texte chiar dacă noi sau el nu am fi români. Existenţa lui în peisajul cultural al lumii nu este o scuză pentru lipsa de opera sau atitudine. Personalităţi de acest gen nu sunt pentru noi garanţii ale apartenenţei la un cerc select şi excepţional la care ne calificăm imediat prin a fi români, ci este o invitaţie, o provocare la fi excepţionali şi nu doar individuali, iar prin aceasta nu numai să se sporească valoarea unui neam ci valoarea însăşi a omului, fiinţă despre care în textele sfinte ni se spune că este invidiată de chiar îngerii.

* Articolul a fost scris in 1999.

** ”We are forced to accept, however, that our relationship to the real is one of belief rather than one of certain knowledge.” Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson

Virgil UNTILĂ

Kitchener, Canada

UNTILĂ Virgil, scriitor şi publicist canadian de origine română. Încercând să aflăm câteva date despre viaţa şi activitatea Domniei Sale, acesta ne-a trimis câteva rânduri, sub titlul „pseudobiografie” în care se descrie într-un mod foarte original şi plastic: „Mi s-a solicitat o autobiografie, iar cei care mă cunosc ştiu că nu este nimic mai străin de mine decât pozele şi biografiile despre sine/mine. Vă asigur că nu sunt vre-un fost. Cred că ceea ce merită ştiut este că am condus revista de cultură „Voci” (revistă de care sunt absolut mândru, a carei apariţii grafice – atât pe internet cât şi în formă tipărită - se datorează lui Nedi Gavriliu). În rest, ultimii ani i-am petrecut luptănd cu o afecţiune cardiacă. Poate că ceea ce aş mai putea spune este că am cincizeci şi unu de ani...”

Institutul de Istoria Religiilor  numit “Ioan Petru Culianu” reprezintă punctul terminus al unei colosale minciuni privitoare la “strălucita carieră universitară” a lui Culianu la Divinity School, care în fapt a fost deosebit de modestă, prin neşansa de a nu fi primit cartea verde decât cu o lună înainte de a fi asasinat. Acest ghinion a făcut ca ultimul discipol român al lui Eliade să nu fi fost niciodată angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a numi un institut de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor.

Fiindcă  istoria religiilor,  Culianu a predat-o în exclusivitate ca visiting professor. In bio-bibliografia scrisă în noiembrie 1990 în vederea angajării permanente la Universitatea din Chicago, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo. După adevărul nemăsluit de interese colaterale, Institutul de Istoria Religiilor ce-l are drept director interimar pe Andrei Pleşu, poartă numele unui fost profesor de italiană ajuns în 1986 conferenţiar la universitatea olandeză unde preda de zece ani italiana.

De fapt, colosala minciună, difuzată pe poate căile, prin toate cărţile unde este prezentat Culianu, de toate editurile care l-au publicat, a urmărit să realizeze acel hocus - pocus prin care Ioan Petru Culianu să se metamorfozeze în mare istoric al religiilor, luând locul unui Eliade, vezi Doamne “compromis” . Ţelul înlocuirii la care s-a lucrat aproape două decenii a fost divulgat de la prima discuţie publică despre Culianu, înregistrată în 5 oct. 1991 si tramsmisă pe postul de televiziune TVR1. Atunci Andrei Pleşu a decretat marea minciună fără să clipească: “Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v.L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8). Făcută pe banii celor manipulati, acţiunea de «lichidare» a lui Eliade (1)- prin minciuni preluate din «Dosarul Eliade» alcatuit in Israel spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel-, a decurs  concomitent cu acel hocus-pocus de înlocuire a marelui istoric al religiior cu profesorul de italiană despre care Eliade spunea că ar fi un psiho-sociolog al religiilor la început de drum.

Dar povestea cacialmalei nu se opreşte aici. Fiindcă însuşi directorul interimar al Institutului de istoria religiilor din cadrul Academiei, având pe frontispiciu numele unui visiting professor, nu este specialist în istoria religiilor, ci în istoria artei. Din “doctor în istoria artei”, cu doctoratul luat în 1971, Andrei Plesu, printr-un hocus-pocus birocratic a devenit după 1990 “doctor în filosofie”, sau, cine ştie, în “istoria filosofiei”, dacă ar fi să ne luăm după Who’s who în România (2002), unde se specifică calitatea sa de “istoric” cu doctoratul în “istorie” la Universitatea din Bucureşti. Oricum  metamorfoza s-a petrecut în vremea când Andrei Pleşu deţinea portofoliul Ministerului culturii si când la Ministerul învăţământului era Mihai Sora. Am presupus că-ar fi vorba de “istoria filosofiei”, gândindu-ne la o eventuală supralicitare a valorii şi a domeniului “minimalismului moral” din 1988. Dar tărâmul miraculoaselor transformări de titluri doctorale este atât de misterios, încât s-ar putea ca din doctor în istoria artei, în euforia post-revoluţionară Andrei Pleşu să fi ajuns chiar doctor în istoria religiilor, bazat pe faptul de necontestat că pictura din epoca medievală a avut un caracter predominant religios, chiar dacă ea apare în teza de doctorat (Pitoresc si melancolie) doar din perspectiva fundalului ei peisagistic.

Faţă de doctoratul Elenei Ceauşescu, noutatea doctoratului în istoria religiilor (sau în istoria filosofiei) deţinut din 1990 de Andrei Pleşu este revoluţionară. Pe vremea academicienei împuşcată de Crăciun se mai păstrau oarecare aparenţe, un doctorat neputând fi aranjat în exclusivitate pe linie birocratică. Cu doctoratul său în istoria artei, Andrei Pleşu, ca să devină doctor în istoria filosofiei (sau în istoria religiilor) n-a mai avut nevoie de un conducător al tezei si n-a mai trebuit să susţină vreo lucrare în faţa vreunei comisii, plimbându-se de la Bucureşti la Iaşi. I-a fost suficentă “înşurubarea politică” de dinainte de 1989 si de după 1990. In rest, s-ar putea ca recolta de distincţii academice, de premii si de titluri de doctor honoris cauza, ce au urmat funcţiilor de ministru al Culturii (1989-1991) si al Afacerilor Externe (1997-1999) să fie comparabilă cu recolta de onoruri academice primite de dr. ing. acad. Elena Ceauşescu (nu am verificat!).

Notă:

Publicarea corespondenţei dintre Mircea Eliade si Culianu în 2004 (Ed. Polirom, Iaşi) a prilejuit o multiplă manipulare în sensul “asasinării post-mortem” a lui Eliade prin următoarele găselniţe: (a) incadrarea cărţii s-a făcut în colecţia “Culianu”, desi volumul se putea cuprinde si într-o colecţie “Eliade”; (b) titlul de Dialoguri întrerupte aminteşte un proiect abandonat de Eliade pentru a nu da apă la moară calomniatorilor săi; (c) prefaţa scrisă de Matei Călinescu bate monedă pe închipuitele vinovăţii politice ale lui Eliade, nicicând demonstrate; (d) notele alcătuite de Dan Petrescu si de Tereza Culianu Petrescu reprezintă un prilej de idioţire a cititorilor prin referiri amănunţite la toată maculatura prin care s-a încercat înlăturarea lui Eliade din cultura română, începând cu “Dosarul Mircea Eliade” publicat de revista israeliană Toladot si încheind cu “uitarea fascismului” inventată în 2002 de traducătoarea lui Liiceanu în franceză. 

    Perioada interbelică a reprezentat pentru viaţa românească un vârf al realizărilor de excepţie pe toate planurile: politic, cultural, religios şi economic. România Mare în scurta ei viaţă a întrunit şi manifestat virtuţile cele mai alese ale neamului românesc, deşi multe dintre idealurile sale naţionale au rămas neatinse. Vocaţia creştină şi naţională ai unor reprezentanţi de seamă ai neamului a creionat specificul spiritului românesc într-o Europă frământată atunci de fierberea şi ciocnirea diverselor ideologii. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu şi alţii, au oferit Europei o identitate autentică şi curată a României, rămânând peste veacuri reprezentanţi aleşi ai credinţei şi culturii sufletului românesc.

Din păcate, al doilea război mondial şi regimul comunist, care au ciopârţit şi sugrumat România Mare, au şi falsificat la culme identitatea românească definită de marii gânditori interbelici, promovându-se un surogat nevertebrat „fără Dumnezeu şi ţară” în duhul stângii proletare. Spiritul românesc autentic, creştin şi naţional, a fost blamat şi pus în umbră de către tartorii roşii care au infectat România timp de peste jumătate de deceniu. Singură Ortodoxia, rezistând în diverse forme la ororile vremii, mai păstra în duhul ei autenticitatea românismului interbelic prin credinţa tainică în renaşterea naţiunii şi mântuirea neamului.

Chiar şi după prăbuşirea regimului roşu, istoriografia românească pare să fi rămas la fel de timorată, pe fondul unei mentalităţi stângiste generale, informarea publicului larg şi educaţia naţională a tinerelor generaţii suferind în continuare de numeroase lacune şi mistificări. Mai ales în privinţa dreptei româneşti interbelice există un fel de pornire şi înţelegere tacită între toate facţiunile ideologice ale gândirii politice şi culturale actuale aflate sub dominaţia covârşitoare a europenismului, prin perpetuarea comodă şi interesată a vechilor poncife şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere, de peste un deceniu încoace, stânga proletară şi-a dat mâna cu stânga democratică într-un consens al promovării sfidătoare şi fără discernământ a unei gândiri a libertăţii şi toleranţei prost înţelese.

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui savant român Mircea Eliade (1907–1986) şi cu excepţia unor manifestări sporadice şi a unor apariţii banale în presă, societatea românească actuală n-a avut tăria şi prezenţa de spirit de a proclama anul Eliade şi a-l comemora cum se cuvine pe marele gânditor român. Eschivarea surprinzătoare a forurilor decizionale în această privinţă se datorează, se pare, apartenenţei lui Mircea Eliade la elita generaţiei naţional-creştine interbelice ai cărei principal mentor era marele Nae Ionescu şi care şi-a găsit expresia în acel curent al spiritului românesc numit Mişcarea Legionară.

Necunoaşterea adevărului cu privire la această fascinantă mişcare a tineretului interbelic şi rezerva nejustificată de a se cerceta serios valorile şi idealurile propuse de ea, au dus la aruncarea ei gratuită în categoria formaţiunilor fasciste cu o etichetă negativă de netăgăduit. Atât de mult am minţit despre noi înşine ca popor, după vremuri şi împrejurări, încât propria noastră istorie cu valorile ei politice sau spirituale au ajuns s-o cunoască şi s-o judece mai corect străinii. În timp ce noi am copleşit fenomenul legionar decenii de-a rândul cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alţii s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înţeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui. Cert este că nici o altă grupare din istoria României n-a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească şi nu o imitaţie mecanică după modele apusene, cum au fost toate celelalte.

Literatura legionară clasică a fost tradusă de la sfârşitul anilor 30 şi până în zilele noastre în toate limbile importante ale Europei, iar referinţele bibliografice străine la acest fenomen românesc însumează mii de titluri şi sute de volume, cele mai multe încă ignorate în România. Oricum, cele puţine care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber) oferă o informaţie mai bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referinţă. Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalităţi culturale româneşti de faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de Mişcarea Legionară, cazul lui Mircea Eliade fiind cel mai notoriu.

Afinitatea lui Mircea Eliade din tinereţe cu mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu este de netăgăduit, având puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica din tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare şi Adio, romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri, memorialistica). Acest fapt dă o imensă valoare românească gândirii şi operei sale şi nu merită să fie culpabilizat şi contestat iresponsabil de purtătorii de cuvânt ai unor cercuri anticreştine şi antitradiţionale, constituiţi într-o nouă inchiziţie ideologică, în mare parte de sorginte marxistă. Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, spune Răzvan Codrescu, se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Mircea Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe „un fenomen politic”, cât ca pe unul „de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine (rev. Rost, aprilie 2003, p. 6).

Tânărul Eliade credea în idealul unei Românii puternice, cinstite şi creatoare şi ştia că aceasta nu putea fi decât o Românie creştină „ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum era visul şi speranţa lui Codreanu. El însuşi definea legionarismul drept singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica (Memorii, vol. II, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 26-27). Mişcarea aceasta a tineretului, spunea el, urmăreşte mântuirea şi învierea neamului prin jertfă de sine, nădăjduită prin minunea creştinismului şi prin trăirea cât mai sinceră în duhul creştin, realizând destinul neamului nostru printr-o revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească aşa cum nu a cunoscut încă istoria Europei (Vremea, 21 feb. 1937). Comemorând elogiativ jertfa profund creştină a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru libertatea Europei, Mircea Eliade adaugă profund marcat de actul lor de curaj: Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea (Vremea, 24 ian. 1937).

Din păcate, după al doilea război mondial, preocuparea lui Mircea Eliade pentru descoperirea elementelor specifice marilor religii l-a transformat într-un fenomenolog, îndepărtându-l, cel puţin declarativ, de pe linia ortodoxă a generaţiei sale. Cu toate acestea, sunt încă şi astăzi trâmbiţători ai corectitudinii politice, noua ideologie europeană de factură iluministă, care condamnă cu nesăbuinţă valoarea marelui savant al religiilor, din cauza crezului său din tinereţe, proclamând sfidător că nu poate fi un brand al României din această cauză. Aceasta cu toate că, după cum spun unii, Eliade şi-ar fi regretat „greşelile” tinereţii şi ar fi renunţat la crezul şi trăirea  creştin ortodoxă a generaţiei sale, refugiindu-se într-un păgânism de factură sincretistă.

Este de neînţeles cum unii dintre gânditorii noştri contemporani nu sunt în stare să aibă un discernământ principial cu privire la elementele fundamentale ale societăţii româneşti şi aplică aceleaşi măsuri epocilor diferite ale istoriei noastre, jucând după cum li se cântă în altă parte. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să le intrăm în voie „stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia „stăpânilor de la Apus”. Chiar dacă e o jumătate de pas înainte, dinspre „barbarie” spre „civilizaţie”, mentalitatea rămâne, din păcate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care ne vin astăzi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaţionale şi anticreştine, fiind astfel foarte uşor să clasifici gratuit Mişcarea Legionară ca grupare fascistă şi criminală, uitând iresponsabil că cele mai mari crime s-au săvârşit încă de la început împotriva ei. În această privinţă „internaţionalismul democratic” se deosebeşte prea puţin de „internaţionalismul proletar” de tristă amintire, căci, pe lângă alinierea economică, ni se solicită şi o necondiţionată aliniere ideologică, încât sub paravanul poleit al democraţiei se creează impresia că sistemic nu s-a schimbat mare lucru.

Scriitorul Răzvan Codrescu face o lucidă constatare a mentalităţii româneşti actuale, slugarnice şi păguboase din multe puncte de vedere: Zelul nostru actual de naţiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul ortodox şi tradiţionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din memoria naţională: dacă acestea sunt „exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm până şi de morţii noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări – echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă „spălare a creierilor” – credem noi că ne vom cuceri statutul de naţiune „europeană” şi „civilizată” (rev. Rost, aprilie 2003, p. 5). O reevaluare onestă pe teren românesc, atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui Mircea Eliade, cât şi a fenomenului legionar în sine, fără balastul mistificator al prejudecăţilor curente, se impune cu necesitate. Poate că a venit vremea să ne judecăm propria istorie şi cultură şi altfel decât prin prisma tendenţioasă impusă de acei inchizitori ce s-au aşezat în mod deliberat „de-a stânga” Adevărului.

Motto : «Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată» (Lucian Blaga,1940).

Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o în anul universitar 1940-1941 la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu în timp ce noua administraţie ungurească masacra românii din jumătatea de Ardeal ⁽¹⁾ oferită pe tavă Ungariei de către Hitler -, s-a adeverit întocmai.

E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigiile europene (si ades academice) ale atâtor scriitori de care decenii la rând cei din ţară n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Emil Cioran, Vintilă Horia, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, V. Ierunca, C-tin Amariutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, D. Găzdaru, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Oct. Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.

În ţară, sub atentă urmărire sovietică, cultura românească trebuia extirpată, trimisă după gratii, interzisă, arsă, mutilată prin cenzură, trecută la fonduri secrete, sau în subsoluri umede, ori în depozite de cărţi necatalogate, de existenţa cărora ştiau foarte puţini. In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit oficial dominaţia non-valorii si selecţia inversă, adică promovarea si mediatizarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase.

Această tactică a ne-prietenilor noştri, folosiţi de ocupantul sovietic pentru consolidarea stăpânirii, a luat un nou avânt după abolirea comunismului, divulgată de perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade⁽²⁾. Dar si de încercarea de înlocuire a “celui mai mare istoric al religiilor din vremea noastră”  printr-unul din discipolii săi români: nu Sergiu Al-George, cum ar putea presupune cineva umblat prin scrierile acestui remarcabil indianist, ci Ioan Petru Culianu, care se lăuda într-un interviu că a urmat ceva cursuri de sanscrită cu Sergiu Al-Geoge (v.Convorbiri cu si despre Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 1998, sub îngrijirea lui M. Handoca, p. 146).

Acel Culianu care nota succint, dar edificator: “n-am putut să-l urmez pe Mircea Eliade în India. Un mit mai puţin” (v. Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.262). În consemnarea de prin 1983, “un mit mai puţin” are înţelesul de: “o minciună mai puţin”, sens cu care se încearcă a se discredita gândirea mitică, în viziune blagiană. Dar si în accepţiunea lui Eliade, după care mitul este o “formă de cunoaştere”, tot aşa cum era la Nae Ionescu logosul ortodox filtrat prin iubire “ca mijloc de cunoaştere”. In campania de folosire improprie a termenilor derivaţi din cuvântul “mit” (promovată de Editura Humanitas prin cărţile lui Lucian Boia), s-a înscris cândva si Culianu, pentru care termenul de “mitologie” putea să aibă si sensul de “ideologie”, oricât de ciudată ar părea acestă opinie la un ins normal de inteligent. Pe 10 ianuarie 1978, Culianu scria în jurnalul său (inedit) că  “ideologia” legionară si comunistă “seamănă foarte mult” (v. rev. “22”, nr 891, 6 martie-11 aprilie 2007) si că Mircea Eliade ar fi “rămas toată viaţa credincios mitologiei legionare” (ibid.). 

Tendinţa oficială post-decembristă  de a-l propune pe Culianu⁽³⁾ în locul lui Eliade, coborându-l  pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe psiho-sociologul născut în 1950, se vede cu uşurinţă din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas  DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, cu reeditări ulterioare), tradus de Cezar Baltag.

Desigur ea mai transpare si din modul în care este asiduu promovat Ioan Petru Culianu, ca istoric (genial) al religiilor,  «uitând», prea sistematic spre a nu părea înadins, că în Olanda (din 1976) el nu a predat istoria religiilor ci a fost profesor de italiană, numit conferenţiar la Litere în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu din Groningen către Mircea Eliade, 14 ian. 1986, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004, p.279) şi că la universitatea olandeză, unde preda italiana, a ţinut doar o dată un curs facultativ (1981-1982) despre magia din Renaştere. E drept că în 1976 ar fi putut fi colaborator cu contract la Universitatea din Milano la Catedra de Istoria Religiilor cu 164 000 lire pe lună. El însă a preferat salariul mai substanţial din Olanda, unde avea să trăiască 12 ani (v. I.P. Culianu în rev. 22, nr. 862 din 15-21 sept. 2006)

Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori, scria Vintilă Horia, laureatul premiului Goncourt, în  Revista Scriitorilor Români (Muenchen, 1977). Tot ele orchestrează “execuţii”, vehiculând documente falsificate, cum s-a întâmplat chiar în cazul “dosarului Vintilă Horia”, fabricat de organele de represiune din R.P.R. si adus în Franţa prin Ambasada ţării aflată din 23 august 1944 sub  atent control  sovietic (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE în cyberspaţiu).

Perfect conştient că singura arma politică a românilor este cultura, Mircea Eliade a încercat în 1978 să-i tempereze lui Culianu fanteziile politice prin care acesta propunea interpretări la scrierile literare eliadeşti,  precum si entuziasmele tânărului  pentru date istorice imposibil de prezentat în mod obiectiv, prin insuficienţa “documentelor la îndemână” . Intr-o scrisoare din 17 ianuarie 1978, Eliade îi arăta limpede protejatului său că în privinţa mişcărilor naţionaliste “astăzi nu sînt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate naţiile) sau EXECUŢIILE, pentru majoritatea cititorilor europeni si americani” (Dialoguri întrerupte, 2004, p. 126).

Or, de o execuţie in toată regula avea să aibe parte însuşi Eliade. Numai că acţiunea de «lichidare» a istoricului religiilor - prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» alcatuit in Israel  spre blocarea (reiterată) a candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem în Romania post-decembristă contrabalansată de propulsarea lui Culianu. In faţa studenţilor americani si a profesoarei Wendy Doniger O’Flaherty⁽⁴⁾, cu care Eliade îşi ţinea seminarul si care i-a fost secretară la volumele Enciclopediei Religiilor, Ioan Petru Culianu  l-a desemnat pe Eliade drept “cel mai mare istoric al religiilor din toate timpurile” (v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, Buc., 1999, p. 364).

Cu toate că Mircea Eliade în calitatea sa de coordonator al  Enciclopediei religiilor (15 vol.), nu i-a publicat lui Culianu (ca istoric al religiilor) decât cele patru sau cinci fişe de dicţionar revizuite de profesorul Cicerone Poghirc  (tipărite în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’  de Polirom sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor), de aproape două decenii se  urmăreşte a-l impune ca istoric al religiilor pe Culianu, un psiho-sociolog, nerecunoscut de mediul academic occidental.

În campania, să-i spunem “românească’ (pentru că n-are şanse în altă parte!), de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu, - pe care compromisurile politice l-au costat viaţa⁽⁵⁾  si umilirea din momentul executării sale în WC ca trădător al celor cărora le făcuse (din tinereţe) jocul -, când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect:

Se invocă  “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, în rev. 22, nr. 905, din 10-16 iulie 2007), trecând  sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, neglijând faptul că opera lui Ioan P. Culianu ţine de psiho-sociologie, cum bine a observat Mircea Eliade,  “sub aripa căruia” Culianu a ţinut doar două conferinţe la Divinity School.

Si tocmai de încadrarea lucrărilor lui Culianu în domeniul psiho-sociologiei nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu recent  înfiinţatul «Institut de istoria religiilor», trâmbiţat prin Observatorul cultural, Institut funcţionând în cadrul Academiei cu cinci salariaţi (v. rev. 22, iulie 2008) si cu Andrei Pleşu ca director interimar.

Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (Paris, 1990) au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, cu corp de literă mare prestigiosul nume al lui Mircea Eliade drept autor, si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele necunoscutului Culianu, în manipularea ideologică post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti, primul editor al Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade.

Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei  consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte,  ciuntirea operei lui Eliade până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa nu a putut să ajungă la o dimensiune comparabilă cu opera pe psiho-sociolog a profesorului de italiană. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane.

Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată. Cum spune Culianu în interviul din febr. 1990 de la Arezzo, în varianta engleză a descris “mult mai complet” aceleaşi experienţele extatice, desigur ţinând cont de  publicul american amator de «ştiinţe ale cogniţiei».

Că în diversitatea operei ştiinţifice, în volumele  personale (dovedind o reală aplecare spre erudiţie) şi în contribuţii la volume colective, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene, se vede din teza de licenţa (1975, Milano) publicată  în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), prelucrată zece ani mai târziu sub forma doctoratului (1987) de la Sorbona, Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990). Sistemul  său de lucru este menţionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie:

Cartea publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flamarion ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă (cu Nina Facon) de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară de Cicerone Poghirc. Acest material ideatic a fost prelucrat si în Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii. 

Studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar înglobate şi în volumul Experienţe ale extazului,  publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul lui Eliade. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des  mystères, au fost cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea englezească a lui Culianu apărută la Leiden în  1983, cu titlul Psychanodia este o variantă intermediară a lucrării de «troisième cycle», obţinută prin prescurtarea si traducerea în engleză a Experienţelor extazului.  

Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru un comentator care îşi tot dă ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia Roman Patapievici care a publicat (la Ed. Nemira) drept postfaţă a traducerii cărţii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990) un studiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu.

Devenit astfel “culianist”, el avansează opinia că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul, publicate cu sprijinul lui Eliade, iar  apoi traduse in italiană si engleză) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe Mircea Eliade, autor al unei opere ştiinţifice de patruzeci de volume.

Ca să-si argumenteze ideea, Patapievici face eroarea  să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaşi lucru,  prima reprezentând doctrina centrală a gnozei.

Fără a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două succinte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două “contribuţii majore” ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste inovatoare două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe idolul lui “din adolescenţă” . Cele două contribuţii geniale ale lui Culianu ar depăşi demersul eliadesc, a cărui contribuţie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operaţie de ordonare a materialului, pe care Eliade l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici).

Gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite este preluată de la Patapievici de E. Iricinschi în postfaţa la Experienţe ale extazului (Nemira, 1998).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor de gnosticism, întrucât cartea verde nu-i ieşise decât cu o lună înainte de a fi asasinat (după spusa televizată a lui Ted Anton).

Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu protejatul său (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu  a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet) distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs ).

In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă de trei luni în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că emigrantului român i-au trebuit trei ani pentru a-şi lua o licenţă despre Hans Jonas si gnoză. Că având o licenţă la o universitate occidentală, luată pe 5 nov. 1975 la Milano,  şi ajutat fiind de Mircea Eliade,  s-a putut înscrie la Paris să treacă hopul «doctoratului de  troisième cycle»  cu Michel Meslin, tot pe tema gnosticismului.

Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie (in prezentarea autorilor Dictionarului religiilor, 1993) că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza la Michel Meslin despre experienţele extatice.

Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase.

H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor politici cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România. 

Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătatea culturală a lui Eliade comparativ cu cea a protejatului său. După H. P. Patapievici, opera lui I.P. Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică (…), I.P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare».

In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaşi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» (fondată de el) nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976).  In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ştia că va fi pe placul celor cărora se străduia din studentie să le facă totul pe plac. El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica lui Mircea Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă  «babilonian», pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade (presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabili candidatului (Mircea Eliade, Michel Meslin si J. Flamant, v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p. 202 si p. 210), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu  a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta «doctoratului de  troisième cycle» (fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat) cu lucrarea «Experienţe ale extazului» (dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).

Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care tânărul devenit cetătean olandez îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat protejatului său publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).

De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom corespondenţei dintre cei doi (Dialoguri întrerupte, 2004), -publicată în colecţia ‘Biblioteca I.P. Culianu’, când tot atât de bine putea figura în colecţia ‘Biblioteca Mircea Eliade’-,  dezgroapă un proiect de carte de interviuri îngropat de Eliade, care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu hermeneutizarea operei sale de ficţiune îl pasiona pe Culianu. Protejatul său avea pasiuni politice, el îl admira pe Elie Wiesel, a cărui probitate a fost vehement contestată de Israel Charmi si Norman Finkelstein,  evrei americani (v. Jurnalul literar, noiembrie-decembrie 2003, p.16). Culianu era admiratorul acelui Elie Wiesel (“furnizor de mistificări”, apud. Norvick) care scrisese fără jenă că -în jumătatea de Ardeal administrată (între sept. 1940 si oct. 1944) de ungurii preocupati de maghiarizarea prin purificarea etnică a teritoriului  românesc primit de la Hitler -,  nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci nişte inexistenţi «jandarmi români».

Degeaba tot îl sfătuise Eliade să încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice, să lase scrisul «la comandă»⁽⁶⁾. Când de două generaţii rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, tânărul Ioan Petru Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici in R.P.R., după înfiinţarea Securităţii în România ciopârţită si condusă din umbră de “eliberatori”. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi din zorii zilei cărţi “la care nimeni din România nu ar fi avut lesne acces” (I.P. Culianu, rev. 22, nr.862), scoase cum erau din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.

După varianta “oficială” difuzată de Leon Volovici (rev. 22, nr.905, din 10-16 iulie 2007), Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”.

Tot surse “oficiale” lansează minciuna după care, rămas ilegal în Italia, “Culianu nu mai putea să revină [în România] nici ca turist” (Andrei Oişteanu, în rev. 22, nr. 702, 19 aug.-25. aug 2003).

Desigur, în privinţa lui Culianu, la mijloc a fost un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate acestuia. Deoarece prin anii optzeci,  lui Ioan Petru Culianu  i se luau interviuri publicate în reviste din ţară si i se recenzau cărţile în reviste tipărite în România pentru străinătate (v. recenzia lui A. Marino tradusă în engleză pentru rev. Ethnologica).

Pe de altă parte, doar “ostracizarea” de tip special a lui Culianu îi permitea acestuia să publice (v. interviul luat de Handoca lui Culianu pe 21 iulie 1981) în presa atent cenzurată de ideologi cu liceul pe puncte si cu functii bine plătite (gen Ion Ianosi).

Numai I.P. Culianu, “prieten” al muzicologului George Bălan (n. 1929, rămas în RFG în 1977; v. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004, p. 114), putea să revină nestingherit în România comunistă, unde era invitat să vorbească la Radio: “de curând am vorbit la Radio despre ediţia franceză [L’hermeneutique de M. Eliade] a cărţii lui Adrian Marino” (v. Ioan P. Culianu în volumul Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, alcatuit de M. Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 144).

In schimb, ostracizarea literaţilor care se impuseseră în lumea culturală occidentală, ajungând a fi citaţi în dicţionare de prestigiu, scriitori români ale căror cărţi erau premiate de Academia Franceză, a avut cu totul alte caracteristici:

Ea a însemnat atentă eliminare din cultura comunistă, prin scoaterea cărţilor acestora din toate bibliotecile publice, prin marginalizare cu interdicţia clară de a se face referire la numele celui ostracizat. In plus, pe acela care ar fi îndrăznit să revină în ţară, după ce a rămas ilegal peste graniţă, îl pândea pericolul închisorii politice.

In contrast cu mediatizarea lucrărilor lui Culianu, despre cărţile lui Ion Omescu (eseist, poet, dramaturg, regizor, director de scenă în Benelux, traducător din engleză, profesor la Academia de teatru din Maastricht si actor talentat), rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu s-a încumetat nimeni să scrie în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria despre cărţile lui Ioan P. Culianu securistul Sorin Antohi, care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. rev 22,  12 aug. 2008).

Valoarea scrierilor românilor plecati, -chiar când era vorba (ca in cazul lui Ion Omescu, din 1974 doctor în Shakespeare la Sorbona cu lucrarea publicată in 1978, La métamorphose de la tragédie) de volume foarte apreciate în cultura franceză -, nu impresiona pe nici un culturnic (azi devenit academician). Doar Alexandru Paleologu îi urmărea lui Ion Omescu, personalitate citată în Larousse, lucrările publicate de-a lungul unei vieţi rodnice în planul creaţiei, mărturisindu-mi odată că, faţă cartea despre Hamlet, el preferă volumul Othello, chef-d’oevre en sursis (1990). Despre eseul Shakespeare, son Art et sa Tempête (1993), Paleologu spunea că este o carte “magistrală”. Numai despre ultima lucrare publicată de Ion Omescu în 1999, L’homme a la balafre, în care a vorbit de cei 12 ani de închisoare politică, probabil ca nu aflase. Fiindcă despre existenţa acestui roman n-am aflat de la Al. Paleologu, ci din numărul din ianuarie 2001 al revistei Cuvântul românesc.  

Cât despre revenirea în ţară, spre deosebire de Culianu care s-a putut întoarce în R.S.R. în 1981, dar ale cărui cărţi nu s-au putut impune în Franţa, fiindcă tipărirea la o editură mare este o condiţie necesară, dar nu şi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu, -devenit critic de referinţă pentru Hamlet la Comedia Franceză după ce Academia Franceză i-a premiat volumul Hamlet ou la tentation du possible (tradus de Maria Ivănescu si publicat fără prefaţă la C.R. în 1999) -, n-a putut reveni în ţară decât în 1992, când şi-a publicat la o editură oarecare (Editura Doris, Bucureşti) o piesă mai nouă (El & Celălalt) din importanta sa creaţie dramaturgică, neluată în seamă de culturnicii de ieri şi de azi.

In fine, numai si numai lui Ioan P. Culianu i-a fost permis accesul la mijloacele mass mediei când, pe calea undelor radiofonice, a avut ocazia să exagereze (omeneşte scuzabil!) ecoul cărţii sale mediocre despre Eliade, recenzată (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Atunci, în 1981, el a vorbit despre cursul pe care-l va ţine (în 1981-1982) despre Mircea Eliade în Olanda, curs care în fapt a fost despre magia din Renaştere (v. I.P. Culianu, Cuvântul înainte la Eros si magie…, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, p.16).

Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul comunist Ioan Petru Culianu îşi uimea profesorii de la Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în nişte depozite imense pline de volume necatalogate, unde a putut pătrunde prin “îngăduinţa” cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea” de după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei  (unde tipăriturile erau totuşi catalogate), de însăşi existenţa acelor imense depozite de cărţi necatalogate neştiindu-se probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului din umbră al ţării.

La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga impus cu tancurile ruseşti si supravegheat ideologic pe toată durata sa (de patruzecisicinci de ani) de un Silviu Brucan si de alţii ca el.

Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul întregirii din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de  troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (5), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980  si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004).

Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat la Sorbona (în 1987), cu lucrarea «Gnozele dualiste ale Occidentului» (Plon, Paris, 1990).

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole» (v. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 262 ). In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), traduse în franceză si înglogate în Experienţe ale extazului, mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Iar la Assisi îi apăruse acea carte  (rău difuzată, apud. Culianu, 21 iulie 1981) despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu  pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977 în Dialoguri întrerupte, Polirom, si interviul lui Culianu din cartea lui Handoca, Convorbiri cu si despre M. Eliade, Ed. Humanitas, 1998, p. 143).

Cartea lui Culianu despre Eliade fususe tipărită în 1978, tocmai anul când în Franţa, Constantin Tacou publica  nr. 30 din «Cahier de l’Herne»  în care Mircea Eliade era omagiat de personalităţi de mare prestigiu cultural. Din contribuţia lui Culianu despre Eliade scriitor,  C. Tacou îndepărtase două treimi (“Regret că editorul mi-a tăiat din studiul consacrat lui Eliade tocmai jumătatea în care încercam să analizez opera sa literară dintr-o perspectivă inedită”, spunea Culianu pe 21 iulie 1981 (v.Convorbiri cu si despre Eliade, 1998 p.146), cenzurând paginile cu hermeneutizări de comandă politică (v. scrisoarea lui Culianu din 17 martie 1978, Dialoguri întrerupte, p. 136). O cenzură similară fusese practicată si de editorul italian al cărţii lui Culianu despre Eliade (ibid.).

In articolul «Per oposicion» Mircea Eliade punea in evidenţă diferenţa dintre «atacul la comandă» si polemica intelectuală, dusă între doi adversari individualizaţi. In «scrisul la comandă», din cei doi adversari unul este  atotputernic si neindividualizat. El se află negresit de partea celor ce deţin mijloacele mass-mediei in democratie si de partea celor ce se ocupă de controlul ideologic in regimurile totalitare⁽⁷⁾. De pildă, după 23 august 1944, desfiinţarea culturii româneşti  de catre mercenarii ocupantului sovietic s-a făcut prin «atacul la comandă» de genul: «Nichifor Crainic, un ideolog al fascismului românesc» (Ion Vitner, 1947), fără nici urmă de respect pentru adevărul istoric.  Tactica avea să fie reluată cu succes în democraţia de după 1990 spre a boicota integrarea exilaţilor în cultura ţării supraveghiată totalitar până în 1989, una din victimile ei de predilecţie fiind însuşi Eliade.

Tot în 1978 apăruse şi volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) care s-a bucurat si se bucură în continuare de un foarte mare succes.

In monografia scrisă în italiană,  I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung, fără a remarca particularitatea si noutatea lui Eliade ca istoric al religiilor format în România, despre care, asemenea lui Vasile Părvan si Nicolae Densuşianu, credea că “a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei” . 

In Italia, lucrarea ce purta amprenta tinereţii autorului român, apărea la doi ani după ce  profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, şi chiar în 1976 era făcut  doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

Intr-adevăr, religiozitatea omenească reprezintă tema centrală a scrierilor lui Eliade, pentru care culturile arhaice deţin o anume superioritate faţă de civilizaţia occidentală. Căci structurarea religioasă a vieţii  dă sens libertăţii umane, nu numai ca eliberare din robia necesităţilor vieţii, dar si ca responsabilitate asumată de ins faţă de propria viaţă. Idei similare se pot citi în Dimensiunea românească a existenţei gândită de Mircea Vulcănescu.

Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să continue lucrul la Dicţionarul religiilor) că “promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor, cu conditia sa mai scrie vreo doua sau trei carti stiintifice (lucru pe care Culianu n-a mai apucat sa-l facă, ocupat fiind cu traducerea cartilor deja scrise).

In direcţia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.

Din 1984, anul în care îi apăruseră cele două cărţi în Franţa, Culianu a conferenţiat ocazional despre magia Renaşterii, având neşansa ca odată, la Chambery, să fie în public doua vrăjitoare adevărate, care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui  Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: pentru că vorbitorul le nega pur si simplu existenta.

In primăvara lui 1986, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină (ca profesor invitat) două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler (v. Anexa XII din Eros si magie…, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999). Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de  metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele⁽⁸⁾. Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a aranjat cum i-a plăcut argumentul ontologic, spunând că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar  există.

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii lui Culianu, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări  în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”.  Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade.

Probabil nu se vor lămuri în respectiva  privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade, în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere la zid pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.

Note :

¹.Din cauza terorii dezlănţuite de guvernul maghiar de ocupaţie (sept. 1940 – oct. 1944), 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu de-a sila) din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor

 (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din srăvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16) .

².Un rol important în calomnierea lui Mircea Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deşi face bani din vânzarea cărţilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa “uitare” a unei mişcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Autoarea dosarului politic, traducătoarea lui Liiceanu în franceză, semnând Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe Lavastine (care avea vederi de dreapta şi era un mare admirator al lui Eliade), s-a “măritat” cu cultura română printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu,  si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? - în Jurnalul literar, noiembrie-dec.

 2003, p 13).

³.După spusa lui Richard Rosengarden (decanul Universităţii din Chicago, unde Eliade a fost profesor de istoria religiilor trei decenii), Culianu “nu există fără Eliade” (v. filmul despre moartea lui Culianu, difuzat de TVR1 pe 22 mai 2008).

⁴.Specializată în hinduism, în SUA se ştie bine că Wendy Doniger O’Flaherty este “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”.

⁵.Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliţia americană. Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai legionarilor)  drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduc din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei.

⁶.I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă»,  a cărui victimă a fost Horia Stamatu. Degeaba au încercat atât Mircea Eliade, cât şi Virgil Ierunca să oprească «execuţia» lui Horia Stamatu pusă la cale de Culianu, cu invocarea motivului că nu-i plac poeziile acestuia. Nici unul din cei doi n-a avut succes. Marele poet si gânditor stabilit la Freiburg devenise «periculos» de îndată ce si-a dat seama că «nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în “România literară” din 7 febr. 1996). Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat insistent pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva lui Horia Stamatu. Dar «comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. Culianu a publicat articolul în revista lui Sorin Alexandrescu

 (International Journal of Romanian Studies, vol II, 1977-1980).

⁷.Zevedei Barbu (1914-1993) numea «război total» dominaţia politică totală a unor minoritari asupra instituţiilor sociale ale unui stat (guvernarea, mass-media,  academia si învăţământul de toate gradele) într-o  ţară populată în mod majoritar de o singură etnie. Cum bine se ştie, după ultimul recensământ, România are o populaţie românească de 90%. Dominaţia politică a minoritarilor reiese din faptul că televiziunile române, numite «naţionale»,  vorbesc de aproape două decenii, până la saţietate, de cele 14 minorităţi, «omiţând» de fiecare dată să specifice că minorităţile luate la un loc reprezintă doar 10% din populaţia ţării, in cele 10 procente fiind cuprinsă si minoritatea maghiară de 6%.

⁸.Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franţa, într-un an a trecut doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de stat; în 1971 devenea «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în 1973 îşi lua în America al doilea doctorat de stat, PhD la City Univ, New York). Necăjit de prostiile pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, Andronescu scria în articolul A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? că prin temele legate de magie şi satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia creştină». Foarte probabil însă, St. Andronescu (Bucureşti, 1924- SUA, 2004) n-a ajuns să citească această conferinţă despre vrăjitoarele din Evul Mediu (v. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, 1999, pp 364-386).

în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc

Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice foloseşte cu predilecţie confuze date istorice. Ziaristica occidentală de după cel de-al doilea război mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea ei deplină în “ceaţa neştiinţei a ceea ce este istoria”. Dacă până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai numea şi al “propagandei naţionale” având în atribuţii larga răspândire a bunului renume pe care cultura si civilizaţia românească îl avusese încă de la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu observă că dezinformarea prin falsificarea adevărurilor istorice este “dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Mediatizarea falsurilor istorice (din ziarele franceze, de pildă) nu poate fi subsumată conceptului de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziţii mintale (1).

Atunci când Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) unde semnătura lui Constantin Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul Institutului “I.P. Culianu” (ihr-acad) nu făcea propagandă de stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanşat imediat după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti) care se tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolşevică, maghiară si bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai mult subconştientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica (1909-1987), difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste a dramatizat cât a putut ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele scrieri despre anii treizeci ale turnătorului Zigu Ornea (Ed. Fundaţia Culturală Română, Buc.,1995) care l-a băgat pe Noica în puşcărie (3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui Noica) nu şi-a pierdut vremea să menţioneze încălcarea graniţelor Ţării, urmate de masive deportări si masacre (4), atunci când (într-un context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu ruşii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.).

In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu armele aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia directă (ce poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ) ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul său. Repetarea la modul inconştient a celor programate a fi răspândite cu pierderea sursei din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a războiului atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite de agresor apărând numai în cazuri izolate şi cu totul excepţionale.

Lucrurile apar clare în cazul inoculării “ruşinii de a fi român”, servită de toţi tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului colectiv, oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea informaţională. A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi, românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în această privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea ideii de “hoţie la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran, în jurnale, pe internet şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic, ideea că românul este din născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea unei reclame pentru agenţi de pază, spre a fi difuzată obsesional pe unde radio.

Despre “ruşinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi Ornea sub pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion Papuc dă oarecare lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005), fără a conştientiza faptul că mijloceşte o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti. După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui Pleşu) existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu care invocase “ruşinea de a fi român” împotriva “patriotismului perdant al ceauşismului” (I. Papuc, Cu faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae Ionescu şi Emil Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului Cioran suduitor de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu şi V. Băncilă, 2000, pp. 50-51; www.geocities.com/isabelavs ). Observaţiile noastre nu au avut nici un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii de a fi român” a reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării post-decembriste.

In volumul său din 2005, eminentul eseist nu ezită să-l cerceteze si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă de primă mână a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului de paradă, cu buna speranţă că-l apără pe neajutoratul Andrei Pleşu (în articolul căruia trona la loc vizibil “ruşinea de a fi român”, v. Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul XX”, nr.10-11-12). Din păcate, nobilele intenţii ale lui Ion Papuc n-au avut alt rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea în sensul dinainte prestabilit de comuniştii internaţionalişti. La Andrei Pleşu direcţia fidel urmată înainte şi după 1989 se vede dintr-un articol despre Eliade tipărit în volum în 1994. Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade prin “componenta sud-est europeană” a gândirii acestuia, Pleşu îl invocă pe un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim care observase existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structuri adânci ale personalităţii lui Eliade”, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.94). ). Articolul despre universalitate (ca “axă a lumii”) si provincialism în gândirea lui Eliade (ca un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană) îl începuse veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local” (v. Limba păsărilor, cap. Idiomuri simbolice). Si totuşi, nu credem că Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Eliade prin căutarea de sine, “mai adânc decât îl îndemna veacul”(v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998). Fostul asistent al lui Nae Ionescu s-ar fi urmărit “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), şi ar fi sfârşit prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens.

Ca toţi cei programaţi a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul cioranian, ideea cu “ţara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, 2003, pp. 51-54), toate pe placul deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor aşa numiţilor lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director al Institutului Cultural Român. In ce ne priveşte, citatul l-am scos şi l-am trunchiat din eseul Legionarii, iniţial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) drept recenzie la o carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară, scoasă de Editura lui Liiceanu şi scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă inteligenţă, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice anulate din start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati mai bine de jumătate de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor fiind evidentă şi în filmul lui Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009.

După atâţia ani de la asasinarea unui Petru Culianu ce punea pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost supus, inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi înşine de ideologia roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de filosofie, p.192). Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a pune pe tapet şi ideea mult agitată mediatic a aşa-zisului antisemitism românesc: “pentru că noi toţi am avut, şi din păcate mai avem încă… pusee de xenofobie” (Cu faţa spre trecut, 2005, p.500).

Ion Varlam observa cu justeţe că propaganda de stânga a pus pe seama naţionalismului, simplu aspect accesoriu al hitlerismului, toate fărădelegile prin care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit prin nimic de totalitarismul comunist de extracţie rusească (5): “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă”. Din cercetările lui Cicerone Ioniţoiu aflăm că mercenarii ocupantului sovietic au ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) de deţinuţi politici prin torturarea sistematică a oamenilor ajunşi piele şi os acuzaţi a fi “bandiţi legionari” (Mircea Vulcănescu, George Brătianu, Costache Oprişan, Traian Brăileanu, Vasile Voiculescu, decedat în urma torturilor la scurt timp după graţiere etc.). Totalul românilor închişi în două zeci de ani pe diferite termene, în timpurile de “pace” care-au urmat Yaltei se pare că a fost de cca. 2 milioane de oameni (v. Românii în ştiinţa şi în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992. p.207).

Intr-un articol din rev. Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc definea propaganda de dreapta din Regatul României prin accentul pus pe latura naţionalismului organic postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu(6), etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui Aron Cotruş, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia excelenţa estetică a produselor propagandei de dreapta în comparaţie cu producţiile caricaturii de naţionalism dinainte de 1989. La un moment dat el stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată aevea, un fapt istoric distilat într-o creaţie poetică a lui Horia Stamatu pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înţelege şi a o prezenta într-o perfectă adecvare a formei poetice cu conţinutul ideatic nedesprins de poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuşi, când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul) şi nici poetul matematician care punea Acatistul lui Moţa şi Marin printre capodoperele poeziei româneşti, nu au avut în minte finalitatea vreunei propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul dintre remarcabilele sale eseuri ca să facă manipulare post-decembristă.

Note:

1. De pildă, spre a se inocula impresia că România este un fel de Belgie cu vreo 40 % minoritari si 60% majoritari, în presa franceză de după 1990 s-a publicat informaţia falsă că în România ar exista o minoritate maghiară de 8 milioane, umflând cei aprox. 1,5 mililoane de unguri (cca 6% din populaţia ţării). Rectificarea s-a făcut tot printr-o minciună, nepărăsind direcţia îniţială a manipulării: de data aceasta s-a dublat numărul real al minoritarilor.Tipărită într-o casetă minusculă, în erată s-a scris că ar fi fost o eroare de tipar prin care 3 a fost înlocuit cu 8.

2. v. Refăcând peste ani ceva din atmosfera stalinismului din Tribunalele “poporului”, groaza pe care i-a trezit-o lui Andrei Pleşu răsfoirea revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) la care C-tin Noica a fost prim redactor mergea mână în mână cu inocularea imaginii unui Noica “salvat prin suferinţă”, adică prin binemeritatele schingiuiri din timpul anchetelor, prin bătăile, foamea şi frigul din puşcăriile generalului N.K.V.D Boris Grunberg, alias Nikolschi, întrucât se făcuse vinovat de cufundarea în mocirla din jurul revistei “Buna Vestire” (v. filmul despre Noica, precum şi lăbărţata emisiune de la TVR-Cultural din 16 ianuarie 2009). Iată titlurile celor 11 articole publicate de Noica în “Buna Vestire”: Credo (8sept. 1940); Eşti necinstit sufleteşte (12 sept. 1940); Si viaţă fără de moarte (15 sept. 1940); Anul I, ziua I-a (17 sept. 1940); Pentru cel care nu înţelege(18 sept.1940); Ierusalime, Ierusalime (19 sept.1940); 10001 (20 sept. 1940); Nae Ionescu (21 sept.1940); Sufletul cetăţii (24 sept. 1940); Nu suntem contemporani (28 sept. 1940); Sînteţi sub har (4 oct.1940). Pe 5 octombrie ţine la Radio conferinţa: Limpeziri pentru o Românie legionară. Sub şocul ciuntirii României, înaintea articolelor din “Buna Vestire”, publicase numărul unic al rev. “Ad sum” (2-5 sept. 1940), scris în totalitate de Noica (Sunt de faţă; Veac de colectivitate, aşadar veac de elită; Gânduri despre marea trecere; Spiritualitate şi moarte; Moartea spirituală a timpului nostru prin primatul auxiliarului; Însemnări; Pentru cei ce vor să fie de faţă, etc). Prevăzând evenimentele apocaliptice din vara anului 1940, Mircea Eliade îi scrisese lui Alex. Rosetti de la Londra unde era ataşat de presă al Legaţiei României: “Timpurile sînt grele, dar nădejdea mea în permanenţa valorilor spiritului este mai fierbinte ca oricând. Un singur lucru e indestructibil: spiritul. Siguranţa aceasta mă linişteşte şi aştept împăcat apocalipsul” (M. Eliade, 7 iunie 1940).

3. v . C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în Ziua din 7 aprilie 2007. Pe internet pagina din Observatorul Cultural nr. 20 (277) cuprinde o eroare de datare, si o «completare» pentru manipularea adevărului din vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS. Ambele aşa zise greşeli sînt preluate ca atare în cele două articole din Ziua. Pe nota sursei Serban este trecut anul 1959, ceea ce este evident fals. La sfârşitul notei se specifică faptul că ea a fost cerută întrucât «este necesară regionalei Piteşti». Or, în mai 1959 Noica era la Bucureşti, unde avea parte de regimul impus de Nikolschi celor întemniţaţi pe motive politice: frig, foame si bătăi bestiale în anchete care nu se mai sfârşau. Aşadar în primăvara lui 1959 informaţia sursei «Şerban» nu mai avea de ce să intereseze Securitatea din Piteşti, care-l urmărise pe Noica până la începutul iernii 1958 când, turnat de Zigu Ornea, filosoful a fost băgat la puşcărie în capitală. Un fals îl reprezintă şi consecinţa modificării de dată, respectiv completarea evidenţiată de noi prin majuscule: «Orenstein, PE ATUNCI redactor la E.S.P.L.A.». Fiindcă vigilentul redactor care semnalase Securităţii nocivitatea manuscrisului noician şi care dăduse pe ascuns Securităţii o copie a Povestirilor după Hegel, în 1959 fusese înaintat în funcţia de «îndrumător la Centrala librăriilor». Nota sursei Serban cu data modificată se cerea adusă la zi. Ulterioara modificare a dosarului de Securitate al lui Noica prin rectificarea unor informaţii conţinute în nota lui “Serban” ne oferă o informaţie indirectă: anume că turnătorul Zigu Ornea (Orenstein) n-a rămas nerăsplătit pentru grija sa faţă de ocupantul comunist al ţării care lăsase în libertate un periculos “duşman al poporului”.

4. Fără a pune la socoteală masacrele si deportările de români din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, întrucât în 1942 maghiarizarea prin purificare etnică se desfăşura nestingherită în teritoriile româneşti aflate sub administraţie maghiară, pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin 75000 (şaptezecisicincidemii) de oameni asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (v.M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Ingrijitorul cărţii este Sorin Alexandrescu. Probabil că lui i se datorează cenzurarea Referinţelor bibilografice cu lucrări istorice publicate până în 1942 de savanţi români şi străini şi a Tabelului sinoptic al istoriei românilor, alcătuit de Mircea Eliade în lunile când a redactat în franceză Os Romenos, latinos do oriente (Lisboa, 1943, trad. din franceză de E. Navarro), introdusă în vol.II al Jurnalului portughez (pp.219-279). Scrisă intre 28 sept.1942 şi 4 dec. 1942 lucrarea apărută la Lisabona cuprindea o Prefaţă a autorului, o Bibliografie şi un Tabelul cronologic al istoriei românilor. Din volumul apărut la Humanitas în 2006 se poate citi Prefaţa (vol.II, pp.219-220). Aceasta lipseşte din aceeaşi lucrare publicată în franceză (trad. din română de Anne-Marie Codrescu) de Dan Zamfirescu (M.Eliade, Les Roumains. Precis historique, 1992). In schimb, în cartea de la Editura Roza vânturilor din 1992 se găseşte atât Bibliografia (pp.61-62) cât şi Tabelul sinoptic (pp.58-60) pe care Editura Humanitas nu le-a introdus în volumul tipărit în 2006.

5. v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006.

Credem că poeziei din 1942 a lui Mircea Vulcănescu despre înaintarea armatei române pe frontul din răsărit (publicată de o editură din Chişinău) i se cuvenea o tratare mai puţin schematizată prin simpla referire la conducătorul oştirii. După rapida citire a fragmentelor prezentate de Ion Papuc, impresia noastră este că filosoful şcolii sociologice trecuse în registru poetic noutăţile aflate despre enclavele de români, acele date istorice de dincolo de Nistru culese în spatele frontului de monografiştii lui Gusti (v. Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1994).

In numarul dedicat lui Alexandru Dragomir de o revistă scoasă de Liiceanu (Studia Phaenomenologica IV, 3-4/2004) , umplut pe sfert cu prefaţa si postfaţa la volumul Crase banalităţi metafizice (Ed. Humanitas, 2004) şi mai mult de jumătate cu texte de-ale lui Dragomir publicate în româneşte în primul si al doilea volum scos de Humanitas în 2004 si 2005, în puţinele pagini rămase, alături de un text memorialistic a lui Walter Biemel (publicat si de Ierunca în Ethos), cititorul revistei află de la Horia Roman Patapievici si de la Virgil Ciomos că la una din conferintele ţinute de ei ca bursiei NEC a asistat Alexandru Dragomir.

L’ “ange” messager (p.81), Andrei Plesu, nu-l informase pe Ciomoş de aleasa asistenţă pe care urma să o aibă. La cei aproape 80 de ai ai săi, fostul discipol al lui Heidegger a fost adus cu maşina, ca împreună cu Andrei Scrima, prin simpla lor prezenţă, să “valideze”, prin “grăitoarea” tăcere (apud. Ciomoş) a fiecăruia din cei doi, “înaltul” nivel al cunoaşterii filosofice la care ar fi fost ajuns conferenţiarul absolvent al acelei Facultăţi de materialism dialectic care purta numele de Facultate de Filosofie.

 
După ce a constatat (din Jurnalul de la Păltiniş apărut la Cartea Românească în 1983) că Înalta Poartă îi permite lui Noica să fie înconjurat de unii tineri, Alexandru Dragomir i-a solicitat acestuia să-i împrumute îngerii păzitori care puteau trece cu burse Humbold dincolo de Cortina de Fier. Astfel că, din 1985, dată fiind vitregia vremurilor, Dragomir a ajuns să ţină conferinţe în casa lui Gabriel Liiceanu, cu un public de 3-4 persoane care înregistrau de zor (în scris sau pe casete) spusele lui. Fiind între cunoscuţi, bătrânul Alexandru Dragomir s-a lăsat purtat “pe sus” de Pleşu la conferinţa lui Ciomoş, prilej cu care a discutat in exclusivitate cu părintele André Scrima, cu care mai avusese prilejul de a se tachina pe teme filosofice.

 
Dacă la NEC s-au găsit atunci laolaltă doi dintre marii filosofi români în viaţă, unul reîntors în ţară după o lungă misiune (păr. Andrei Scrima) si altul scos la vedere (Alexandru Dragomir) din negura marginalizării impuse cu de-a sila* odată cu instalarea lui Ioşca Chişinevschi (secondat de Paul Cornea) la cârma culturii româneşti, cine să mai nege excelenţa “centrului de excelenţă” (New Europe College)?  

 
Revenirea în ţară a lui Mircea Eliade urma să îndeplinească (indirect) acelaşi rol: prin simpla sa prezenţă el ar fi dat girul regimului de ocupaţie ideologică si culturală a ţării. Momeala fusese la început publicarea Aspects du Mythe cu traducerea revăzută de Sergiu Al-George, tărăgănată vreme de opt ani. Din Jurnalul lui Eliade aflăm că prin 1970 cenzorii ideologici se împiedicaseră de un citat (ulterior suprimat la sugestia faimosului istoric al religiilor) din Norman Cohn “în care comunismul si nazismul erau socotite printre mesianismele moderne” (vol.II, 2004, p.131). După încă doi ani lucrarea s-ar fi publicat “de urgenţă” dacă Virgil Cândea ar fi reuşit să-si ducă la bun sfârşit misiunea de-al convinge pe Eliade să revină în ţară. Prin 1977 Virgil Cândea încă îl mai “implora” de la Cleveland să-şi facă apariţia după Cortina de Fier. De data aceasta oficialii ridicaseră miza: Eliade era zor nevoie invitat să devină membru de onoare al Academiei RSR: “i-am explicat (poate puţin prea brutal, notează fostul asistent al lui Nae Ionescu) de ce sunt silit să refuz” (12 aprilie 1977). Drept care a mai trecut un an pănă să apară în librării Aspecte ale mitului (1978).

 
Mircea Eliade nu s-a lăsat păcălit să revină pentru a da girul “barbariei” (apud. Vintilă Horia, rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct.2008, p.VIII), din ţara unde gândirea rămâsese oficial întemniţată, si unde Anton Dumitriu împreună cu Noica ajunseseră a reprezenta aproape în exclusivitate întreaga filosofie românească. Eliade, care din tinereţe se ocupase cu cele mai înalte realizări spirituale ale omenirii, se pare că fusese dăruit cu ceva puteri divinatorii. Fiindcă prin intermediul unui vis el a avut imaginea receptării în ţară a operei sale. Nu doar pentru momentul în care a visat, moment când oficialii culturii încă mai sperau să-l momească să treacă de Cortina de fier, ci valabilă mai ales după 1990 în România aceloraşi “atei stângişti şi viermi extremişti care rod marginile Culturii” (Vintilă Horia, 29 martie 1975, în rev. Origini/Romanian Roots, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct.2008, p.VII).

 
Se făcea că Eliade a murit si că el se vedea pe sine mort, de undeva din afara coşciugului. La un moment dat sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a început să plutească în aer pornind de la Paris către Bucureşti. Vederea din exterior a putut urmări zborul pănă în Bulgaria. Din dreapta Dunării privind peste graniţa constituită de fluviu, Eliade a constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă înfăţişare. Pe cât de limpede fusese imaginea pe care a putut-o urmări cu uşurinţă pe tot parcursul de la Paris pănă la graniţa cu România, pe atât de înceţoşată devenise ea acum, ducându-l la imposibilitatea de a mai urmări plutirea sicriului de la Dunăre către Bucureşti. Odată intrat pe teritoriul ţării, coşciugul a fost înconjurat de o negură în care nu putea străbate acea privire însoţitoare, acel spirit nemuritor al lui Eliade.

 
Această viziune ar putea fi interpretată în felul următor: Intrate pe teritoriul ciuntit al patriei sale, rămăşiţe pământeşti ale marelui Eliade îşi vor pierde calitatea de a fi fost corpul decedat al unui istoric al religiilor onorat de lumea academică, devenind prada mult aşteptată de vânătorii de cadavre. Prin acest vis Eliade a fost înştiinţat că imediat după moartea sa “reflectoarele se vor îndrepta cu toată forţa asupra anilor treizeci” cum scrie Virgil Nemoianu (1) care l-a  încurajat pe Norman Manea să joace cartea vieţii sale atacându-l pe Eliade, fapt bine apreciat in Israel si abundent răsplătit cu o bursă de un an în RFG, un post de universitar la Bard College (SUA), indemnizaţii de cercetare/creaţie de la Fundaţia Guggenheim etc. (2). Ideologul Nemoianu, care primise în două rânduri textul lui Manea în vremea când acesta îl cocea, va scrie cu îngâmfarea caracteristică tuturor impostorilor care-şi dau cu părerea în domenii in care nu se pricep, că Eliade, Enescu si Brâncuşi “îl lasă indiferent” si că multe din principalele lucrări savante ale lui Eliade i-au rămas necunoscute. Apoi decretează apodictic: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (p.192).

 
Spuneam că Eliade a avut daruri divinatorii, fiindcă el a presimţit care este si care va fi receptarea oficială a operei sale. In forma acestui vis premonitoriu Eliade a intuit că ideologii de serviciu il vor considera  “mort” spiritualiceşte. Desigur, ştia de mult de găselniţa “presupoziţiilor politice ale scrierilor sale ştiinţifice” (apud. S.Antohi), după cum ştia bine că în Occident nici un istoric serios al religiilor nu se coboară la asemenea nivel al discuţiei. Dar pentru cei de-acasă, pentru România ciuntită si decapitată de vârfurile spiritualităţii sale, pentru cultura românească în care izvoarele fuseseră dinadins secate, situaţia nu se prezenta ca în Occident. Si aici intervine puterea divinaţiei.

 
Intr-o cultură materialistă dirijată din umbră de ocupantul ţării mai bine de jumătate de secol, o cultură în care a fost săltat (pe cele mai înalte culmi) un istoric al religiilor precum Andrei Pleşu, geniul eliadesc va dispărea într-o ceaţă extrem de deasă.

 
Dar Eliade mai prevede ceva. El intuieşte în plus, că oficialii din ţară nu-l vor da cu totul uitării. El poate reveni acasă. Sicriul îi ajunge la Bucureşti, dar culturnicii de aici se vor preocupa de Eliade ca de un om oarecare, scăpat de temniţa care-l aştepta cu porţile deschise din 1945. Redus la dimensiunea de cetăţean care s-a bucurat de drepturi cetăţeneşti si a avut simpatii politice, Eliade va fi catalogat în ţara sa, cum a fost catalogat si prietenul său Mircea Vulcănescu, drept “bandit fascist”. Revenirea  postumă a lui Eliade nu va semăna în nici un caz cu revenirea postumă a lui George Enescu, interpretat post mortem de toţi marii muzicieni si onorat an de an prin festivaluri care la Bucureşti îi poartă numele.

 
Vorbind de mormântul lui Enescu rămas gol la Tescani, Ion Papuc subliniiază “eşecul reîntoarcerii  acasă a lui Enescu si-i asociază imaginea visului eliadesc cu sicriul zburător. Aceasta îl duce pe Ion Papuc la concluzia că indiferent dacă s-ar fi întâmplat ca rămăşiţele lui George Enescu să ajungă a-şi dormi somnul de veci în ţărâna propriei ţări, privirea lui Enescu ar fi rămas “definitiv în exil. Privirea lui, adică spiritul, geniul lui creator, cum se spune, ar fi rămas definitiv în exil”(3).

 
Hemenetutizarea după care accentul e pus pe rămânerea definitivă în exil, văduveşte visul lui Eliade tocmai de partea premonitorie a sa, de secvenţa cu plutirea neîntreruptă a sicriului într-o negură în care lumina spiritului nu-l mai însoţeşte. E foarte adevărat că atât la Enescu cât si la Eliade, creativitatea le-a fost benefic influenţată de viaţa din exil. Dar divinaţia din visul lui Eliade nu este axată pe faima care îi va rămânea vie in Occident, unde scrierile îi vor fi neîntrerupt publicate si traduse (cum s-a întâmplat cu traducerile făcute de Joaquin Garrigou, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti). Eliade (pre)vede ce se va întâmpla cu opera lui de o viaţă în ţară, el are premoniţia negurii care va întuneca lumina spiritului încorporată în scrierile sale.

 

Note:

1. In postfaţa la volumul lui Mihai Sora (Despre dialogul interior), Virgil Nemoianu (fost membru PCR) nu a putut scrie despre “nefastul si insignifiantul Nae Ionescu” si despre “neaşteptata răutate a românilor faţă de semenii lor” cum a făcut-o în volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul naşterii lui Eliade (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007). Aici a trebuit să se resemneze să amintească de  “incandescentul si controversatul Nae Ionescu”.

2. v. rev. Origini/Romanian Roots, nr. 3-4/2001.

3. v. Ion Papuc, Scriitorul de filosofie, Ed. România Press, 2008, p. 145.

Intr-un studiu anterior, observând manipularea imaginii lui Eliade, diminuată să ajungă a fi comparabilă (sau chiar inferioară) unui Culianu, umflat de Patapievici până peste poate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu si Eliade în universul minciunii post-decembriste) semnalasem câteva din subterfugiile în prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor scos de Humanitas. Printre altele, observasem tactica de a enumăra cât mai puţine din lucrările de istoria religiilor publicate de Mircea Eliade hărţuit(1)  la Chicago cu telefoane prin care era acuzat fără jenă că ar fi “fascist”. Necunoscutul care-i telefona din Israel ţinea să-şi manifeste de fiecare dată mirarea că operele unui fascist sînt  publicate si că “fascistul” Eliade nu a fost dat încă afară de la universitate (v. rev. Origini, Romanian roots, vol. X, nr.11-12, noiembrie-dec. 2006, p. 54).

Ciuntirea operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, practicată în 1993 la publicarea Dicţionarului religiilor pentru a fi adusă la dimensiunea operei discipolului Culianu, am sesizat-o si într-un alt volum, Jurnalul (1970-1985) lui Eliade, publicat de Humanitas în 2004. De data aceasta s-ar putea vorbi nu de o ciuntire, ci de o radicală “desfiinţare” (prin omitere) a operei stiinţifice eliadeşti. Căci în prezentarea autorului din pagina a doua a volumului este trecută doar “cronologia operei beletristice”.

Pentru cine parcurge fragmentele din jurnalul lui Eliade îngrijit de Handoca, lucrul apare cât se poate de ciudat. Pentru că “necesitatea existenţială a naraţiunii” (p.293), care la Eliade s-a manifestat prin scrierea de povestiri si romane, nu poate fi satisfăcută de o operă memorialistică. Jurnalul, e drept, conţine pe alocuri informaţii de istorie literară, date despre geneza unor povestiri (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, etc.) si mici romane eliadeşti (Pe strada mântuleasa si Nouăsprezece trandafiri, dedicat Ilenei şi lui Ioan Cuşa). Dar cititorul nu rămâne cu figura literatului. Introdus în laboratorul de creaţie al istoricului religiilor, el va fi fascinat de intensitatea cu care Eliade şi-a trăit destinul, de creativitatea ieşită din comun a universitarului onorat de confraţi. Pe drept sau pe nedrept, dintr-o imesă operă de o viaţă în care fiecare minut a fost roditor, nu scriitorul a impresionat mediile academice occidentale, ci tocmai istoricul religiilor despre opera căruia editorul se “sfieşte” să scrie în pagina a doua de prezentare a autorului jurnalului publicat.

De fapt, volumul scos de Humanitas poartă titlul impropriu de Jurnal, 1970-1985. In Franţa, publicarea jurnalului eliadesc din care fuseseră decupate multe referiri la contemporani, s-a făcut sub titlul de “Fragments d’un journal” (vol.I-III, 1973, 1981, 1991). Insuşi Eliade, după vizita la Chicago pe care i-o face Ana Blandiana, menţionează că mai pe larg despre vizită a scris într-un alt caiet (op.cit., p.158). Asadar, fragmentele de jurnal publicate de Eliade în timpul vieţii nu indică doar decupările de fraze operate de editor cu acordul autorului, ci si informatii în mod voluntar trunchiate de autor în epoca duplicităţii regimului de la Bucureşti, care pe de-o parte excludea gândirea lui Eliade din cultura română, cum excludea si gândirea lui Nae Ionescu, si pe de altă parte exercita presiuni “de cumpărare” a lui Eliade prin diferiţi mesageri.

Că această epocă a duplicităţii oficialilor de la Bucureşti nu-i trecută, se vede si din sumara biografie de pe pagina a doua a Jurnalului 1970-1985. Aici directorul Editurii Humanitas, “uită” să specifice calitatea de suplinitor al lui Nae Ionescu avută de Eliade între 1933 si 1938. In schimb, în fragmentele de jurnal, Mircea Eliade se auto-prezintă ca “asistent al lui Nae Ionescu si colaborator la ziarul Cuvântul” (v, Jurnal, vol. II, Ed. Humanitas, 2004, notaţia din ziua de 24 aug. 1974, p.176). Intr-o scrisoare din 24 martie 1981, Eliade consemna că imediat ce ar primi premiul Nobel, ar zbura la Bucureşti, să-şi proclame “identitatea de scriitor român”. Apoi s-ar duce la Cimitirul Belu si ar acoperi mormântul lui NAE IONESCU (2) cu florile lui favorite (v. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p.227).

Dar cenzurarea numelui profesorului Nae Ionescu în prezentările lui Eliade din volumele scoase de Humanitas după 1990,  poartă aceeaşi “pecete stilistică” (vorba lui Blaga) cu prezentările lui Mircea Vulcănescu pe cărţile acestuia apărute la Humanitas, unde nu se suflă o vorbă de farsa de proces în urma căruia Mircea Vulcănescu a fost întemniţat sub acuzaţia de “fascist” (v. Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, mareşalul României si războaiele de reîntregire, ed. I-a 1986, ed. II-a 1996, pp. 617-618). De la Editura Humanitas (fosta Editură Politică dinainte de 1989) cititorul află că Mircea Vulcănescu “a fost judecat si condamnat”, de parcă ar fi fost vorba de procese desfăşurate în conformitate cu normele juridice europene si nu de farse judiciare, cum au fost ele în realitate. (v. Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004, p.2 si vol. : De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas, 2003, p. 2).

Să revenim însă la istoricul religiilor si la cărţile acestuia. Cum oricine poate observa deschizând la pagina a doua orice volum ce-l are drept autor pe Eliade, de fiecare dată când Humanitas  încropeşte două vorbe pentru prezentarea lui Eliade, indiferent de traducător sau de îngrijitorul ediţiei, nu vor apărea nicicând trecute distincţiile academice primite de hermeneutul universurilor religioase (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu). Ceea ce iarăşi vădeşte perpetuarea atitudinii duplicitare.

In vremurile terorii ideologice dinainte de 1989, pe de-o parte Eliade era încontinu calomniat ca “fascist” (3) si opera sa era interzisă, iar pe de altă parte era invitat în mod oficial să revină în România, unde, cu ţârâita, i se mai publica cu greu câte o carte. Teze de doctorat despre Mircea Eliade ca istoric al religiilor în ţară nu se puteau face, despre indianistul care dormea în tinereţe două ore pe noapte repetându-se minciuna că ar fi fost “fascist”. Chiar referirea la gândirea lui Eliade în cadrul seminariilor universitare constituia un pericol (v. Mircea Eliade, Jurnal, 16 ian. 1978).

Cum bine se ştie, de îndată ce în Occident istoricii religiilor au început să vorbească de o “eră Eliade”,  oficialii din ţară s-au repezit să-l “curteze” (din 1967) pe universitarul român de la Chicago trimiţându-i nepotul de soră (Sorin Alexandrescu) la un lectorat în Olanda si, publicându-i (din 1969) ceva beletristică, după ce Sergiu Al-George (din lotul Noica-Pillat) făcuse puscărie între 1958 si 1964 pentru vina de a fi citit din scrierile lui Mircea Eliade.

Tot pe linia “cumpărării” lui Eliade,  “ambasadorul Bogdan” din SUA l-a invitat “în numele Academiei” să devină  “membru de onoare al Academiei RSR” si să viziteze ţara (v. Jurnal, 16 ian. 1978). Fiind extrem de inteligent, Eliade nu a căzut în plasa întinsă cu atâta grijă.

El ştia bine că  cititorilor săi din ţara ciuntită şi ocupată le era interzis accesul la majoritatea operelor sale literare şi ştiinţifice(4), cum interzis le era accesul la scrierile oricărui exilat (5) român (Horia Stamatu. Vintilă Horia, N. Herescu, Vasile Posteucă, Stan Popescu, Scarlat Lambrino, Grigore Nandris, Zevedei Barbu, etc).

Mircea Eliade nu putuse să nu observe că din masiva sa operă ştiinţifică, în aproape douăzeci de ani (din 1967) oficialii duplicitari (care îl curtau atât de insistent) dăduseră drumul doar la cinci lucări: în 1978 la Aspecte ale mitului (Paris, 1963), doi ani mai târziu la traducerea volumului De Zalmoxis a Gengis-Khan (Paris, 1970), în 1984 la teza de licenţă din 1928 (Contribuţii la filosofia renaşterii), iar din 1981, într-un tiraj cu totul insuficient, abia începuseră să publice primele două volume de ISTORIA CREDINŢELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (vol. I, Paris, 1976) în traducerea lui Cezar Baltag.

E drept că după 1990 au început să fie publicate nu numai cărţile lui Eliade, ci si ale lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, etc. Dar faptul a coincis cu masiva dezinformare a virtualilor cititori, că e vorba de “autori fascişti”, cum apar aceştia în Raportul Tismăneanu publicat de Humanitas si considerat de Ion Varlam “un document nul si neavenit”. Astfel că un tânăr îndoctrinat din pruncie, C. Cercel (n.1984) si-a putut da măsura îndoctrinării sale scriind în marginea cărţii lui Sorin Lavric (despre Noica si Mişcarea Legionară) că Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. “Observatorul cultural” ).    

Acuzatorii lui Mircea Eliade, dinainte si de după momentul 1989, când îl acuză pe Eliade (sau pe Mircea Vulcănescu) reproduc (cu sau fără ştiinţă) farsele de procese, fără legătură cu normele juridice, prin care a fost decapitată spiritualitatea romănească după 1945. In primul rând ei vorbesc de (I) o vinovăţie a lui Eliade care nu este, fiindcă nu poate fi, precis conturată. Nimic din ce a strâns un Ţurcanu în stufosul său dosar despre “prizonieratul” în timpul istoric al lui Mircea Eliade nu s-a putut coagula în forma identificării unei anume fapte reprobabile care să fi intrat vreodată în conflict cu legea. Pentru că însuşi faptul de a fi fost trimis în lumea diplomaţiei româneşti după de a fost câteva luni închis în lagăr alături de profesorul Nae Ionescu îi dovedeşte pe deplin nevinovăţia. 

Lăudat cu surle şi tobe de toată mass media post-decembristă, Florin Ţurcanu n-a făcut altceva decât să colecţioneze citate trunchiate, brodând în jurul tezelor lui Zigu Ornea (Orenstein), cel care l-a băgat pe Noica în puşcărie, ducând un manuscris al acestuia la Securitate (v. C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Spusa lui Eliade, după care “numai omul se poate elibera de timp” (v. Jurnal, vol.II, 2004, p.312) nu a intenţionat nici un moment să o aprofundeze, deşi cartea lui Ţurcanu a constituit o teză de doctorat.

Pornind de la figura de stil cu “prizonieratul” , Ovidiu Simonca nu a pierdut ocazia să dramatizeze minciuna care trebuie cât mai bine fixată în capetele seci ale celor care pot fi manipulaţi, scriind cu patos: “La Eliade, a opta înseamnă a te înregimenta de partea răului. Nu este o opţiune pasageră, pe care să o regrete mai târziu” (v. O. Simonca, Mircea Eliade si «căderea în lume », in rev. Observatorul cultual, nr.305).  

Cum s-a înregimentat Eliade de partea răului, nu se ştie. După modelul desfăşurării farselor de procese de la Bucureşti, în urma cărora a avut loc genocidul împotriva a sute de mii de români întemniţaţi fără vină, nici un acuzator nu-şi bate capul să risipească negura din formularea unor vinovăţii neconturate, referindu-se (II) la fapte concrete, si chiar nimeni nu se gândeşte (III) să aducă dovezi care să-i incrimineze pe inculpaţi.

Tot din fraza lui Simonca, apare si un alt aspect la fel de depărtat de orice normă juridică. Manipulatorii opiniei publice i-au tot pus în cârcă lui Eliade vinovăţia de a nu se fi apărat de acuzaţiile care i-au fost aduse. Ca si în farsele de procese regizate de la Kremlin, se consideră că (IV) cel care nu se apără îşi recunoşte indirect vinovăţia. Or, din punct de vedere juridic, acesta nu constituie o dovadă, dacă nu se sprijină si pe alte dovezi. Si cu asta ajungem din nou la părerea tânărului de 24 de ani (si a altora la fel de manipulaţi de mass media post-decembristă): Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. C. Cercel în “Observatorul cultural” ).

Note:

1.       La capitolul “hărţuirii” lui Mircea Eliade ar mai putea intra “seria de incendii misterioase pe care cineva le declanşa în biblioteca Regenstein” (apud. Culianu în scrisoarea din 5 aprilie 1975 către un prieten, p.279 în Dialoguri întrerupte, 2004), incendierea bibliotecii lui Eliade aflată în apartamentul său de la Paris, si incendierea (din 18 decembrie 1985) unor dosare cu scrisori (“nu trebuiesc păstrate decât scrisorile”, nota Eliade pe 10 aprilie 1975) si alte tipărituri aflate în biroul său, fapt care, foarte probabil i-a grăbit sfârşitul, cauzat de o hemoragie cerebrală. In inventarul arhivei lui Eliade aflată în 108 cutii la Biblioteca Regenstein a Universităţii din Chicago, în cutiile 109-111 se păstrează resturi din documentele distruse prin incendiul din 1985 (in cutia 109 dosarul 1 conţine rămăşiţe de documente din 1968-1973, dosarul 2 din 1977-82 si încă 3 dosare până în 1984, cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu resturi de documente arse provenite din perioada 1984-1985). Se pare că paguba nu a fost de loc redusă, mai ales că i-au fost arse si o parte din scrisorile la care ţinea foarte mult, ceea ce aflăm de la Culianu “Au pierit cărţi si scrisori numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.285). La această serie stranie de incendii, s-ar putea adăuga “nenorocul” pe care i l-a adus Adriana Berger dată afară de Eliade după incendiul din decembrie 1985, persoană de care spera să scape încă din primăvara lui 1984: “Nu mă pot îndoi acum, că desfacerea bibliotecii si mai ales, răscolirea manuscriselor si clasarea corespondenţei [de către Adriana Berger, care l-a atacat cu înverşunare pe considerente de aşa zis “fascism”]  a fost o imensă greşală. Poate cea mai gravă eroare din ultimii douăzeci si cinci de ani” (v.Jurnal, 11 martie 1984). In acest context, ciudată ne apare însăşi trunchierea jurnalului publicat de Humanitas în 2004 în dreptul anului 1985, cănd Eliade a mai trăit până pe 22 aprilie 1986, timp în care n-a încetat să-şi ţină jurnalul,  în ciuda greutăţii cu care scria.

2.       Cineva a avut de curând curiozitatea să selecteze si să publice în volum  toate referirile la Nae Ionescu din scrierile lui Eliade, fost suplinitor al acestuia de la catedra de metafizică si istoria logicii.

3.       Etichetarea scrierilor dinainte de 23 august 1944 drept “fasciste” a fost însoţită de atacuri la comandă, maculatură repusă  după 2000 în circulaţie prin seria nesfârşită de “DOSARE” MIRCEA ELIADE, stupid subintitulate. De o reală utilitate ne par a fi doar primele cinci volume (Ed. Curtea veche, 1998-2001), din care se pot citi ecouri în presa interbelică la scrierile lui Eliade. Desigur, s-au mai produs si schimbări în etichetarea “oficială”. De ex., în formularea  “trauma politică a anilor democraţiei interbelice” se constată o schimbare care însă păstrează tactica culpabilizării fără a indica o anume vinovăţie.

4.        Reconsiderarea şi publicarea românilor rămaşi în exil după 23 aug. 1944 ar fi urmat un scenariu prestabilit: nimic din scrierile publicate în perioada interbelică, etichetate drept “fasciste” de cei ce deţineau (si, probabil, deţin) controlul asupra culturii româneşti; actualizarea unor texte nepublicate rămase în ţară si, în principal, ceva traduceri din scrierile tipărite dincolo de Cortina de fier (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 23 aug. 1944- 22 dec. 1989, vol.II, p. 847). Tactica este confirmată de publicarea Romanului adolescentului miop în 1989 sub îngrijirea lui Handoca. In cadrul aceleaşi strategii se înscrie si volumul din 1982  nepublicat însă decât în 1996: Mircea Eliade, Scrieri din tinereţe. Despre el Eliade îi scria (v. Europa, Asia, America, Corespondenţă, vol.II, p. 43) lui Cezar Ivănescu următoarele: “C. Noica si M. Handoca au depus deja un manuscris de circa 2000 de pagini: scrierile mele din adolescenţă si prima tinereţe si multe inedite” (v. Mircea Eliade, inedit, în rev. Origini. Romanian roots, vol.XI, 2007, ian-febr.-martie, No. 115-116-117, p. 72).  

5.       Afirmaţia lui Marian Popa că “relaţiile lui Mircea Eliade cu ţara oficială oglindesc istoria relaţiilor exilului cu regimul comunist” (v. Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.846) este falsă. Pentru că succesul revistelor literare din epoca lui Ceauşescu ani de zile s-a bazat pe publicarea de traduceri din Eliade, recenzându-se cu promptitudine orice volum al acestuia tradus în româneşte. Reintrodus dinainte de 1989 în cultura română (cu duplicitatea caracteristică dirijismului cultural) iar după 1990 (cu aceeaşi duplicitate), publicat masiv in principal de Humanitas, lui Eliade i s-a acordat o specială atenţie, fiindu-i alcătuite si volume despre care notase în jurnal că nu a apucat să le facă (v. Arta de a muri, vol. îngr. de Magda şi Petru Ursache, realizat din scrieri eliadeşti pe această temă, Ed. Moldova, 1993). In schimb, Culianu în tandem cu Sorin Alexandrescu îl atacau dincolo de Cortina de Fier pe Horia Stamatu căruia nici o revistă din ţară nu-i publicase din scrieri. După 1990 atitudinea oficială faţă de Horia Stamatu nu s-a schimbat, iar publicarea exilaţilor neacceptaţi înainte de 1989 a fost de regulă ignorată de “cultura oficială” (v. scrierile episcopului Valerian Trifa si ale altor figuri proeminente ale exilului românesc).

Extras din conferinta Pictat precum o carte. Scris precum o pictură…MIRCEA ELIADE - ROMEO NIRAM , sustinuta de Prof. Dr. Begoña Fernández Cabaleiro, critic de arta, la inaugurarea expozitiei omagiale dedicate lui Mircea Eliade, organizate de ICR Madrid, in luna decembrie 2007.

Traducere din limba spaniolă de L.H.

Galeria Municipala a Primariei din Porto organizeaza expozitia de pictura intitulata "Jurnal Portughez : Eliade (eseu)"  a pictorului Romeo Niram. Expozitia va fi deschisa intre 15 si 30 Septembrie 2007. 

Romeo Niram va prezenta prima serie de picturi din ciclul dedicat lui Mircea Eliade, unde inspiratia de baza a artistului este Jurnalul Portughez al lui Eliade, pictorul pregatind  mai multe cicluri de picturi despre Mircea Eliade.

Expozitia din Porto introduce si un concept nou, de eseu pictural. Asa cum explica Dan Caragea, critic de arta, in catalogul expozitiei: "eseurile lui Romeo Niram sunt cicluri, succesiuni, cu reveniri si rescrieri, o eterna intoarcere la anumite montaje spatiale emblematice, eutopice, unde eroul sau a pasit intaia data. Intotdeauna artistul isi ia si un martor al adevarului si empatiei (Celalalt) pe care "ordinea desfasurata" de pe panze il pune destul de bine in evidenta.

Eroul miturilor lui Niram este intotdeauna Marele Roman (calator sau exilat) pe care artistul il intalneste in peisaje straine si, totusi, familiare. Deocamdata, in cea mai occidentala capitala a Europei. Asa se face ca trei din cunoscutele piete ale Lisabonei se reintorc, in aceasta expozitie, intr-o viziune noua laolalta cu dostoievskiana locuinta (a pictorului, banuim) formand mare scenariu. Eroul este, de asta data, cine altul decat Mircea Eliade in anii petrecuti in Portugalia (1941-1945).

Suntem, evident, la punctul terminus al eseului, al intrigii, la lovitura de teatru. Niram ne revela, in sfarsit, identitatea eroului in numele caruia a construit cu luciditate, etapa cu etapa, acest indraznet scenariu. O drama in patru tablouri, domestica si stradala. Iata cum eliadofania a devenit tema tinta a Jurnalului portughez al lui Romeo Niram."

Expozitia dedicata lui Eliade vine dupa succesul avut de expozitia "Brancusi: E=mc2", prezentata de Romeo Niram la Institutul Cultural Roman din Lisabona.

Lucrarile lui Romeo Niram au fost prezentate in Portugalia, la cele mai importante institutii culturale si galerii portugheze, pictorul roman fiind reprezentat de Miscarea de Arta Contemporana din Lisabona (MAC). In luna Iulie a acestui an, Miscarea de Arta Contemporana i-a decernat lui Romeo Niram Trofeul MAC PRESA, pentru revista Niram Art, fundata de el la Madrid, si care s-a impus in spatiul iberic, in domeniul artelor plastice.

Adresa expozitiei:

BPMP, Rua D. Joao IV, Porto

Vernisaj: 15 sept. 2007, orele 17.

http://www.artmajeur.com/niram