Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă - a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re) întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

PROFETISMUL EMINESCIAN[[1]]

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă - a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re) întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale - se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci profetice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul Naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită Starea-de-Eminescu, în legătură cu Neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea - spre LUCIDITATE, fanatismul - spre CLARVIZIUNE, bravura - spre ACŢIUNE COERENTĂ, indolenţa - spre ENTUZIAM. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit - spun, cel puţin unii - o stare de pasivitate nocivă) - către DEMIURGIE, sau AUTODEMIURGIE ETNICĂ. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în Spiritul Profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[[2]].

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) - sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[[3]].

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume - deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos Naţional) - trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: LATURA PROFETICĂ. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  - sau constituirea  -  arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este ARHETIP SPIRITUAL NAŢIONAL: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei”[[4]], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului - face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor” (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină - energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus - concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[[5]].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit Naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[[6]]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ECUATOR SPIRITUAL AL LUMII. De aici, ROLUL ASCUNS, DAR CRUCIAL, AL DACIEI. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului NEGRU, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ŢARĂ A NEGRILOR, pentru că NEGRU ESTE CENTRUL CRUCII ŞI ROMÂNIA SE AFLĂ LA CENTRUL CRUCII GEOGRAFICE DE CARE AM VORBIT MAI SUS”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu - ci exegetul, conştient de valoarea de ARHETIP (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul Naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[[7]], este valabil şi pentru Logos-ul-Naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea - înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte (sau nu reuşeşte!) să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  -   tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de Spiritul-Eminescu (Logos Naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) - şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” - să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[[8]], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[[9]]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se ÎMPRUMUTE (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit., p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[[10]]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile ARHETIPULUI NAŢIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi în intesivitatea centripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[[11]], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[[12]]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o FUNCŢIE MITICĂ, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. DE CANDELĂ A RESPIRITUALIZĂRII LUMII TERESTRE, „LUMINĂ DIN LUMINĂ, DUMNEZEU ADEVĂRAT DIN DUMNEZEU ADEVĂRAT”. Împăratul Traian devine şi el o FUNCŢIE MITICĂ (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice şi, totodată, ALCHIMICE, asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa: Roma va trebui să re-vină la OBÂRŞIA DACIA – la fel şi Lumea Tertestră!).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - MARE!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) - ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[[13]]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el.”

În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” - halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal - şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) - Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.

Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări - dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie mare şi altfel (mare - măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.

Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi - înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină - să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.

Profetismul eminescian trebuie văzut în întreaga poezie - dar, mai cu seamă, în poeziile cu adresă precisă la fibra specială, sacră, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento mori - “Braţele nervoase, arma de tărie. / La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, TRECUTUL ROMÂNIEI ESTE O COMOARĂ SACRĂ, faţă de care viitorul se raportează ca forţă reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului românesc. Braţele de tărie nu sunt decât metafora revelaţiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (braţe), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului presupus: braţe, schimbă, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicării: arma de tărie, ca finalitate exprimată şi împlinită a Spiritului, dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi nervozităţii-tensiune creatoare a braţelor fenomenale).

Cupele dionysiace conţin vin ca fierbere a vinului, şi apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală finală, spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară dubla implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi ritualul bachic-dionysiac, ca şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării şi transsubstanţierii) şi creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare veşnică a ciclului vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).

Răzbunarea nu-şi are un obiect profan, o delimitare în istorie - ci-şi are esenţa şi finalitatea în mit şi ritual: a) este vis de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul răzbunării, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a răului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferată haotic, ca şi capetele hidrei - iar spada fumegândă face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Duşmanul-dragon) - sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul în sânge de dragon, se dobândeşte invulnerabilitatea).

Iubirea şi Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea ROMÂNIEI-DACIEI HYPERBOREENE este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeană este un spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Duşmanul-val uitase-evitase să reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu: “Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiinţei transcense în constelaţii zodiacale şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori], “Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tărie [braţele - suporturi ale forţei spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă în suport şi suportat: “arme cu tărie], suflet românesc, / Vis de vitejie [în loc de vis de răzbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizantă, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, duşmanul şi ritualul spadei fumegânde şi-au suspendat semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial].

(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intră în opoziţia adecvat-neadecvat la Logosul specific).

În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic - în niciun caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi - cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic suspendă în mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar - şi lectura de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind strămutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.

1. Arhetipul spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră” (axa spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopată - trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea să-nece spumegând (izotopie semantică: “spumege pocalul” - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie) a tale oşti”; “ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână” - potopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).

2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”). La Dunăre: “Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (cum am menţionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari” marchează orfismul ordonator al AXEI-STEJAR-ZALMOXIS, iar legenda despre răstignirea cristică a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, ARHETIPUL CICLICITĂŢII COSMICE).

3. De observat, în Scrisoarea III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntunecă…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau Muşatinii din umbră (“Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”) - dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele lor semantice, plugul şi spada, muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate. Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi doresc…), iar muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii - în vijelie solară (“zid înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulger-nimb de biruinţă (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[[14]] cu mlaştina infernală (canalia de uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului, dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, “cu privirea-mpăroşată” etc. - fiind expresii al e Logos-ului falsificat esenţial; “având în ei monedă calpă” - soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt două “temniţi large”? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei - nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească - deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de rău, din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).

În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, SPAŢIUL NUNŢII MIORITICE-ALCHIMICE DINTRE SOARE-LUNĂ.

4. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:

a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetiţia tot-toţi (“Tot ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefacţie umedă generalizată, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu embrioni “avortaţi”-întorşi, pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. - sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.

Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază - deci are dreptul nu la o fericire trecătoare - ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în suprasensibil-Pământ.

5. Acţiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri „la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).

Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn” - aceasta în faza apocatastatică- “Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” (LEMNUL-STEJAR). Albina este insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română - arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, “soarele care apune”.

6. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, “negru”), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb” - de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci, acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru  negru (lah-vlah, etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea - “atât de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca funcţie mitică. “De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” - înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).

Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” - după care urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii biruitoare (de la lănci, săgeţi - până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor - Munţi din care, ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).

7. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea - rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.

Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii”.

Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu DARIU [negru à dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu SPAIMA lumii şi mulţime de norod; / ÎMPĂRAŢI pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă - Şi nu voi ca SĂ MĂ LAUD [imperial], nici că voi să TE-NSPĂIMÂNT [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / Fenomenal făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler”.

Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice ale aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg - deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (LUP-DACI, URS/URSITĂ) - până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillonul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “FIAT LUX”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele - codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului - cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci RÂURI-RÂURI (râul Demiurg) şi CODRII (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului).

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag - este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger - se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag - ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.

Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii - în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot Soare)). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie - care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) - Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împărat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împărat, căci este domul Râului şi al Ramului), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală).Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare[[15]] a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene - studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate - în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Albă, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.

Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistăm , căci i-am dedicat un capitol aparte, în această lucrare. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spaţiu sacru (dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile - cer, pământ, eden şi mare - mare subterestră, acolo unde caii mării stăpânesc) care se corelează cu Nordul (şi el, tronând pe stâncă, având chipul nimbat cu stuf de raze cereşti şi picioarele în athanorul mării - deci, Dacia este centru pe axa N-S;

b. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord şi Sud (Odin are suliţă-fulger, cu care uneşte, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul mării - cu Sudul - Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei păgâne, transfigurată alchimic în creştinism - cruce de aur, deci tot fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca izotopie semantică, pe axa Răsărit-Apus - axa mântuirii lumii prin lumină).

c. Roma, prin Jupiter, stimulează valenţele cristice ale Daciei-Zamolxe: fulgerul cu care tocmai îl răstigneşte pe Zamolxe este tocmai revelaţia punctului de intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe crucea lumii. Zamolxe fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine izotopic semantic cu Crist - cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurecţia—Arhetipul transcenderii prin Frumuseţe (Odin şi Poetul).

De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, că profetismul eminescian se deosebeşte profund de profetismul interbelic:

a. dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice şi spirituale româneşti, în istoria lumii, misiune caracteristică printr-o dezicere totală de tradiţie şi printr-o explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care ating limitele unei agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul României decât patetic - România are enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”), dacă Nae Ionescu însuşi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului său, mare filozof şi naţionalist, profetizează o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitivă şi agresivă  -  dar cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestrămutată în fondul tradiţional românesc),

b. Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că FONDUL NOSTRU TRADIŢIONAL ESTE ECHIVALENT CU ARHETIPUL SPIRITUAL AL LUMII. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie sopre spiritual şi mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume. DACIA-HYPERBOREEA ESTE TOTUNA CU ROMÂNIA, DACĂ ŞI NUMAI DACĂ ROMÂNIA FACE EFORTUL SPIRITUAL DE A SE RECUNOAŞTE ÎN DACIA HYPERBOREICĂ ESOTERICĂ - ÎN CARE I S-A REVELAT LUI TRAIAN MISIUNEA SOTERIOLOGICĂ A ACESTEI INSULE SACRE A LUMII.

Bibliografie

Actul creator, în esenţă, presupune originalitate. “A crea“ necesită imaginaţie, intuiţie, fiind “pecetea“ personală clar introdusă în compoziţie. Şi „poate că arta n-ar avea nici un sens dacă n-ar duce la această stare de intuiţii şi de chintesenţe”1.

Gheorghe Cojocaru² a fost încurajat pe drumul compoziţiei de către compozitorul Radu Paladi³: „În repertoriul corului (corul Liceului Pedagogic din Botoşani) (…) figurau şi câteva lucrări aparţinând dirijorului însuşi. Unele dintre ele mi-au atras atenţia, determinându-mă să-l încurajez pe Gheorghe Cojocaru pe drumul spinos al compoziţiei. Au urmat pentru muzicianul botoşănean zece ani de strădanii perseverente pentru cucerirea măiestriei componistice, care să-i permită exprimarea ideilor muzicale ce-l frământau într-un limbaj artistic evoluat”.

Activitatea sa componistică s-a îndreptat cu precădere către muzica corală. Se pare că vocea l-a atras în felurite moduri, lucrările sale corale fiind realizate pentru trei, pentru patru voci. Întreaga viaţă şi-a dedicat-o dirijatului de cor, ceea ce presupune o cunoaştere foarte bună a vocilor omeneşti, o atracţie spre acest gen. Ceea ce a rămas în urma sa sunt culegerile de cântece scrise pe versuri de poeţi botoşăneni. Eminescu l-a atras în mod deosebit. Melodicitatea versurilor eminesciene a constituit un impuls în crearea unor lucrări corale care să pună în evidenţă sensul cuvintelor. Pentru că poezia marelui poet rămâne o „artă a auzului”⁴. Legătura dintre muzică şi poezie se realizează tocmai prin creaţia sa, în care piesele corale predomină.

Nu a pregetat să se folosească de „axa” receptării creaţiei muzicale, ce ţine de compozitor, interpret, ascultător. Întrunind toate aceste condiţii, a purces către un liant stabil, realizat în ani de muncă, care a reuşit să străbată dincolo de foaia cu note muzicale. S-a adresat unui cor de amatori, a dat curs şi sens noţiunii de interpretare, iar rezultatele au fost observate după fiecare spectacol în parte.

                Cred că personalitatea compozitorului transpare prin creaţiile sale. Simplitatea, tendinţa către calm, liniştit, stabil, iată câteva trăsături care reies din lucrările sale, din temperamentul compozitorului. Lucrarea în sine nu poate fi privită ca pe ceva de sine stătător. Are legături şi influenţe cu omul, compozitorul care i-a dat naştere. Nimic din ceea ce se creează nu poate fi de sine stătător. Porneşte de la o idee, un gând, o stare. Poate că muzica se pliază cel mai bine în acest context, reuşind, în condiţiile în care îi pătrunzi „secretele”, să străbată dincolo de partitură, să „iasă în lume”.

                Imaginaţia are un rol important, în genere, în actul creator. Factor determinant, imaginaţia poate constitui cheia originalităţii. Însă toate acestea au o finalitate, concretizată în lucrarea muzicală finită care urmează să fie interpretată, ascultată, să străbată acea „axă” a receptării creaţiei muzicale. „Imaginaţia (…) tinde să nu recunoască drept efect sau drept fapt decât ceea ce ilustrează forma adaptării mijloacelor la scop. (…) Individul nu poate face să devină efectiv decât ceea ce ţine de utilitate”1⁵. Şi asta pentru că, în final, muzica se adresează unui auditoriu, devine „utilă” atât pentru interpreţi, cât şi pentru ascultători. Întrucât creaţia lui Gheorghe Cojocaru se mulează pe poezia eminesciană cu precădere, tinde spre textul poetic, în procesul său de creaţie imaginaţia are un rol substituit versului, compozitorul încercând să păstreze conţinutul literar al poeziei, îmbrăcând-o într-o mantie muzicală corespunzătoare modului său de a gândi şi de a percepe poezia în sine. În genere, se consideră că versurile au acces mai larg, mai direct către ascultător, însă îmbinarea muzică-text are menirea de a respecta ambele laturi pentru a accede spre înţelegerea mesajului artistic.

Consider că esenţiale în elaborarea unei lucrări artistice sunt motivele care îl animă pe creator să purceadă pe această cale, a creaţiei. Se pare că în acest caz compozitorul a beneficiat de un anturaj care l-a determinat şi l-a sprijinit în a porni spre acest drum. Totodată, cred că mediul şi atribuţiile sale de-a lungul vieţii – ca profesor, ca dirijor –, chiar vitregia vieţii, munca de zi cu zi i-au îngreunat în acelaşi timp paşii spre o creaţie mai amplă, spre abordarea unor variate genuri.

                Poeziile creează imagini, mai cu seamă poeziile scrise de Eminescu, în care natura ocupă un loc important. Pornind de la aceste imagini, compozitorul înfăţişează o lume a sa, învăluită în sunete muzicale, pe care o expune. Parafrazându-l pe Wittgenstein⁶, limitele limbajului meu sunt limitele mele. Astfel, condiţia umană este reflectată în creaţia muzicală a unui compozitor, iar lucrările muzicale exprimă cunoaşterea, intuiţia, imaginaţia, talentul, toţi factorii care contribuie la realizarea unei piese muzicale.

Pe marginea acestui traseu intuitiv şi teoretic pe care l-am propus am realizat o scurtă incursiune în spaţiul creator dezvăluit de compozitorul Gheorghe Cojocaru. Însă, aşa cum spunea Schleiermacher, „înţelegerea unui discurs (muzical, în acest caz) nu poate fi niciodată o operaţiune încheiată, ci o activitate continuă”.⁷

Prezentarea lucrărilor corale compuse de Gheorghe Cojocaru

Inspirat de titlul celor „7 cântece pe versuri de Clement Marot”, de George Enescu⁸, Gheorghe Cojocaru realizează colecţia de şapte coruri pe versuri de poeţi botoşăneni, apelând la scrierile semnate de Mihai Eminescu, Samson Bodnărescu, Artur Enăşescu, Ion Pillat, Ion Crânguleanu şi Mihai Lău ⁹¹. „Unde eşti, copilărie… 7 cântece pe versuri de poeţi botoşăneni”, lucrarea realizată de Gheorghe Cojocaru şi editată în 1988 cu sprijinul Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Botoşani, beneficiază de un Cuvânt înainte semnat de George Pascu. ”Studentul năvalnic de altădată a îndreptăţit speranţele profesorilor săi, situându-se azi printre muzicienii de frunte ai ţării”, scria profesorul George Pascu. Cele şapte compoziţii incluse în această colecţie sunt ”Unde eşti, copilărie…” şi ”De ce nu-mi vii” (Mihai Eminescu), ”Chemarea mării” (Samson Bodnărescu), ”Stropi de aur” (Artur Enăşescu), ”Cântec de toamnă” (Ion Pillat), ”De ziua copilului” (Ion Crânguleanu), ”Floarea codrului” (Mihai Lău).

Un alt volum semnat Gheorghe Cojocaru se intitulează „La steaua – 10 coruri pe versuri de Mihai Eminescu”, editat cu sprijinul Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Botoşani – Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă. Lucrarea cuprinde piesele „Lasă-ţi lumea” (Premiul I la Festivalul Naţional „Cântarea României”, ediţia a II-a), „Dintre sute de catarge”, „Crăiasa din poveşti”, „Şi dacă”, „Floare-albastră”, „Ea-şi urmă cărarea-n codru”, „Sara pe deal”, „Lacul”, „Să fie sara-n asfinţit”, „La steaua”. În Cuvântul de început al acestui volum, profesorul universitar doctor docent Augustin Z. N. Pop scrie că „Gheorghe Cojocaru este primul care întocmeşte o asemenea culegere pentru muzica corală, deci pilda partiturilor de faţă se recomandă a fi urmată cu dăruire, neabătut şi cu hărnicie sporită, de cei ce înţeleg să ducă slava lui Eminescu, prin muzică”.

O altă lucrare publicată este „Uniţi pe veci sub tricolor”, editată în 1980. Acest volum cuprinde piesele: „La Steaua”, „Şi dacă”, „Unde eşti copilărie?”, „Lacul” – pe versuri de Mihai Eminescu, „Poveste de omăt”, text Otilia Cazimir, „Pentru pace, pentru ţară”, text Elena Dragoş, „Pe cel mândru plai”, text Ion Meiţoiu, „Cântec de leagăn” („Nani, puiul mamii drag”), „Ţărm al codrilor de-aramă”, „Sora noastră, hora”, „I-auzi satul cum răsună”, pe versuri de Constantin Cârjan, „Stropi de aur”, text Artur Enăşescu, „Hora Ardealului”, text Vasile Alecsandri, „Noapte de vară”, text George Coşbuc, „Cântec de toamnă”, text Ion Pillat, „Chemarea mării”, text Samson Bodnărescu, „Fortuna labilis” („Soarta schimbătoare”), text Ovidiu P. Naso, „Noi, tineretul ţării”, text Stelian Filip, „Uniţi pe veci sub tricolor”, text Lucian Valea, „Pentru neatârnare”, text Dimitrie Bolintineanu. Toate aceste piese, conform celor precizate de autor, pot fi cântate cu uşurinţă atât de formaţiile profesioniste, cât şi de cele de amatori. Dintre acestea, patru piese corale sunt pentru trei voci egale, iar 16  sunt piese scrise pentru formaţii mixte. Din punct de vedere al tematicii, volumul abordează teme diferite: copilărie, dragoste, pace, unire.

Alte lucrări semnate Gheorghe Cojocaru au fost incluse în „Antologia de cântece şi coruri” realizată de Pavel Delion şi publicată în Iaşi, în 1988. Incluse în categoria pieselor corale pentru trei voci egale sunt: „Un cântec de slavă”, pe versuri de I. Târlea, „Ţară, tu, ca o cunună”, în tempo de sârbă, „Ca la Flămânzi”, pe versuri de Constantin Cârjan, „Nedumerire”. În aceeaşi Antologie este publicată lucrarea „De ce nu-mi vii?”, pe versuri de Mihai Eminescu, compusă de Gheorghe Cojocaru pentru patru voci.

De asemenea, în „Culegerea de cântece pentru clasele I – IV, V – VIII şi grădiniţe”, realizată tot de Pavel Delion şi publicată în 1986, în Iaşi, au fost introduse lucrările „De ziua copilului”, „Iarna vrăbiuţei”, pe text de Gh. D. Vasile - piese scrise pentru două voci, „Ţara, tinereţea noastră”, pe versuri de Constantin Cârjan, „Primăvara este ţara”, pe versuri de Elena Dragoş, „Pe cel mândru plai”, pe versuri de I. Meiţoiu, „Foaie verde de trifoi”, „De trei săptămâni de zile” – lucrări pentru trei voci egale, ultimele două fiind prelucrări realizate de compozitor.

prof. Cătălina Constantinovici

Fragmente din Fonoteca de Aur Radio Târgu-Mureş

Fragmente din interviurile cu eminescologi ale lui Valentin Marica,  din Fonoteca de Aur a Studioului Regional d Radio Târgu-Mureş

DUMITRU IRIMIA (IAŞI)

-    Se poate numi Dicţionarul limbajului poetic eminescian testamentul eminescologului Dumitru Irimia?

-      Proiectul Dicţionarului, dacă vreţi. Sigur, mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu. Reţinem din Testamentul lui şi nevoia de ereditate, adică nevoia de continuare (orice testament implică acest lucru). M-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat la realizarea Dicţionarului.  E nevoie să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.

***

ARCADIE OPAIŢ (CERNĂUŢI)

-      Pentru viaţă şi creaţie, cât aţi luat din Floare albastră şi cât din Scrisoarea III?

- Am luat din Eminescu demnitatea şi poziţia; verticalitatea. Un singur lucru nu l-am putut lua: genialitatea – talentul irepetabil. Steaua lui ne obligă. Prin el ne simţim sângele curat, trecut prin sabie şi foc. Eminescu pe care îl cunoaşte copilul şi floarea, noi toţi românii, s-a întors la Cernăuţi tânăr, dându-ne putere.

* * *

DIMITRIE VATAMANIUC (BUCUREŞTI)

-      Cele mai noi cercetări eminesciene nu-l pun pe Maiorescu într-o lumină favorabilă.

-      Este adevărat.  După ce Eminescu a fost internat la Şuluţiu, Maiorescu a venit în câteva minute şi l-a văzut, apoi nu s-a mai interesat ce se întâmplă.  Credea că Eminescu e pierdut definitiv. Pentru Maiorescu a fost o revelaţie că Eminescu şi-a revenit. Nu se aştepta. Eminescu asistase la şedinţele de la Junimea până în ajunul prăbuşirii lui. Maiorescu nu notase niciunde că Eminescu ar da semne de alienaţie mentală. După ce se întâmplă evenimentele, Maiorescu îşi completează retroactiv însemnările. E un lucru foarte grav. La o veche însemnare adaugă: Eminescu dă semne de alienare. Apoi, mai revine încă o dată şi încă o dată cu completări tardive.  Noi trebuie să umblăm la aceste completări şi să arătăm că sunt cu altă cerneală, făcute ulterior evenimentului. Altfel, ediţia Maiorescu a poeziilor a dominat o jumătate de secol prin calitatea textelor şi calitatea editorului. Cu publicistica s-a înaintat foarte greu. A fost editată fragmentar.  Publicistica a deranjat în trecut şi deranjează şi astăzi. Eminescu a spus în articolele sale că poporul român nu este dispus pentru socialism şi că socialismul înseamnă, întoarcerea la primitivism, o cădere în barbarie.

* * *

DIMITRIE COVALCIU (CERNĂUŢI)

- Pulsează lunga vreme, ar spune Eminescu. Dar şi clipa contestatarilor. Statuia poetului nu a adus la Cernăuţi doar bucurii...

- S-a dezvelit statuia lui Eminescu, opera lui Dumitru Gorşcovschi, reprezentându-l pe poet ca adolescent, aşa cum a fost când a părăsit oraşul. Statuia este aşezată în centrul oraşului, în drum spre Universitate. În fiecare dimineaţă, douăsprezece mii de studenţi trec pe lângă monument şi măcar fugar îşi lasă privirea spre bronzul care-l înfăţişează pe Mihai. Sunt şi români de-ai noştri care nu sunt de acord cu locul în care a fost amplasată. Unele gazete au vărsat multă murdărie şi continuă să scrie că nu aici îi este locul lui Eminescu. E drept că în 1930, în scuarul Arboroasa, lângă Catedrala Ortodoxă, a fost dezvelit un bust al lui Eminescu care în 1940 a fost distrus de sovietici. Acum n-a mai fost posibilă amplasarea în acelaşi loc. În ziua dezvelirii statuii, au venit unii cu steaguri de doliu. Vechiul loc, unde a fost bustul lui Eminescu, este locul de întâlnire al narcomanilor, aproape de vacarmul străzii şi în spatele colosului de piatră, reprezentându-l pe soldatul sovietic eliberator, înalt de 11 m. Eu cred că e bine unde s-a amplasat noul monument, acum loc al românismului. Aici suntem mai acasă. Deunezi s-a jucat aici Hora Unirii. Îl văd pe Eminescu cu privirile îndreptate spre Nistru. Aşa mi-l închipui eu. Parcă creştem când privim statuia. Îmi pare rău că inscripţia din spatele ei a fost ştearsă: „Bucovinenii recunoscători lui Eminescu că s-a întors în Bucovina”.

* * *

ION BUZAŞI (BLAJ)

- Cine a deschis acest drum de istorie literară – Eminescu şi Transilvania?

-  Eu cred că primul care a vorbit la modul serios despre importanţa Transilvaniei în viaţa şi opera lui Eminescu a fost Nicolae Iorga, în Istoria literaturii româneşti din 1929, capitolul „Eminescu, expresie integrală a sufletului românesc”. Consider că acest text este punctul de plecare al cercetărilor legate de Eminescu şi Transilvania. Ce spunea Iorga? Poetul a fost mai mult în treacăt la Blaj şi trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influenţă asupra lui, influenţă care se datoreşte înainte de toate cunoaşterii maselor ţărăneşti, neprefăcute de cultura superficială străină. Trebuie să fii trăit cineva la Blaj înainte de război, pentru ca să înţeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este nici şirul de case ale acestor canonici – profesori, ci sunt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli; aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţărănească profundă, tradiţional – virtuoasă, cu merindea adusă de acasă (...) În mediul acesta s-a format Eminescu, băieţelul din Moldova-de-Sus cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată...

Iorga spune un lucru fundamental. Dacă  Bucovina a însemnat pentru Eminescu cultul pentru trecutul istoric, pentru Ştefan şi Putna, cunoaşterea favorizată de Blaj a maselor ţărăneşti tradiţional-virtuoase i-a direcţionat o altă coordonată a gândirii, mai ales în publicistică, respectul pentru clasa ţărănească; idee pe care o va prelua din publicistica lui Eminescu, O. Goga. Iorga deschide un drum spre adâncirea cercetării. Nu se poate explica Eminescu gazetarul fără acest contact cu Blajul, luând apărarea poporului român din Transilvania, cu argumente ce ne amintesc paginile lui Petru Maior sau discursul lui Bărnuţiu, pagini polemice care îi atrag şi primul proces de presă.

ION POPESCU GOGAN (BUCUREŞTI)

- În cadrul „Zilelor Eminescu” de la  Târgu-Mureş aţi susţinut  că „Somnoroase păsărele” nu este o poezie pentru copii.

- „Somnoroase păsărele” este un poem platonian, este cel mai platonian poem din lirica eminesciană. Textul celor patru catrene este pretext pentru cele patru şoapte de iubire universală: „noapte bună”, „dormi în pace”, „somnul dulce”, „noapte bună” sunt şoapte de iubire aflate în mintea, sufletul şi pe buzele fiecărui iubitor către iubit. Poemul acesta ar trebui ridicat la rangul pe care i l-a dat Eminescu şi nu pe care i l-au dat primii interpreţi.

- În căutarea înţelesurilor eminesciene, cât de cinstit şi cât de ipocrit este prezentul nostru?

- În timp ce în februarie ’92 se lansa la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti albumul de artă apărut la Editura „Meridiane” Ecouri eminesciene în arta plastică românească, o carte fără precedent, care serveşte deopotrivă şi istoria artelor plastice şi eminescologia, prezentată în termeni reali de academicianul Eugen Simion, la televiziune, mari profesori universitari, Gană, etc. vorbeau despre Eminescu în termeni lipsiţi de respect. Te aşteptai să vorbească în termenii teoriei literare, artei şi filosofiei poetice, dar domniile lor vorbeau despre Eminescu în termeni politici. Nu pot uita nici faptul că dl. Şt. A. Doinaş încheia o emisiunea în 14 ianuarie ’92 cu cuvintele: „Şi acum să-l vedem pe Eminescu cum rezistă la proba de foc a democraţiei”; după ce se vorbise că Eminescu se află la originile legionarismului românesc, ale antisemitismului ş.a.m.d. Nu s-a vorbit de creator, de marele demiurg al culturii noastre. L-au văzut pe Eminescu din punct de vedere politic. Este o mare eroare...

* * *

ACAD.MIHAI CIMPOI (CHIŞINĂU)

- Care este testamentul unui eminescolog, astăzi?

- Este foarte inspirată întrebarea, fiindcă în jurul lui Eminescu au loc astăzi polemici acerbe, un val de contestări, o lepădare de Eminescu impusă de modelul american Nemoianu. Imaginea politică a României poate fi mai bună sau mai rea, depinde de conjuncturi, de diferite momente de circumstanţă, dar modelul Eminescu rămâne desăvârşit. Vreau să remarc şi aici apariţia cărţii mele, să-mi fac un auto-elogiu, într-un fel, în care discut despre Eminescu şi modelul Eminescu cu treizeci şi patru de eminescologi din întreaga lume, care toţi, fără excepţie, vorbesc despre marea sa modernitate şi actualitate. Eminescu continuă să electrizeze lumea modernă.

- Ontologie, sociologie, mitopoetică, indoeminescologie, orfism, europenism... în dialogurile cu eminescologi din lume.

În ce simbol eminescian credeţi cel mai mult, domnule academician Mihai Cimpoi?

- În simbolul cumpenei... Poetul vorbea mereu despre o cumpănă a universului, despre a ţine în bună cumpănă toate lucrurile. Putem stabili o legătură cu balanţa romană. O trecere spre noi, cei de astăzi, ar fi dreapta cumpănă românească. Dar, din păcate, suntem cam descumpăniţi. Dreapta cumpănă românească e sub semnul întrebării.

In memoriam prof. univ. dr Dumitru Irimia

Domnule profesor Dumitru Irimia, pentru că sunteţi atât de bogat în Eminescu, vă întâmpin, la Târgu-Mureş, cu versuri din Scrisoarea II :  Iar în lumea cea comună,  a visa e un pericul, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. Cum să vorbim astăzi despre Eminescu să nu fim ridiculi?

Să vorbim despre Eminescu dinlăuntrul lui. În măsura în care am înţeles exact ce a făcut Eminescu pentru identitatea românească şi ce poate face poezia eminesciană pentru a găsi răspunsuri la întrebările fiinţei, esenţa poeziei eminesciene fiind încercarea de a găsi răspunsuri la o serie de întrebări ale fiinţei aflate în faţa lumii, a societăţii. Versurile pe care le-aţi citat reprezintă omul în faţa societăţii care întotdeauna a ridiculizat, să spunem, pe cei care stăteau în lumea visului sau întemeiau lumi de vis. Dacă vrem să ne aşezăm bine faţă cu fiinţa lumii, ceea ce este cel mai important lucru, atunci să continuăm a visa. Putem afirma că acea cheie a visului prin care se găsesc unele răspunsuri la întrebările noastre grave este universul poetic eminescian.

Veniţi din Iaşul vechilor zidiri ( este un titlu de carte!). Cât de noi sunt vechile zidiri, între acestea zidirea Eminescu?

Întrebare grea. Aş spune că există în Iaşi şi noile zidiri, în sensul unor căi pe care un grup de împătimiţi în Eminescu le caută; căi de acces la lumea eminesciană. Aceşti împătimiţi sunt de două categorii. Unii care se formează, studenţii, şi unii care sunt formatorii, profesori şi cercetători. Este o zidire nu de foarte multă vreme. Nu ştiu ce înseamnă 30 de ani, ca să numesc una dintre zidirile pe care le consider de importanţă maximă, pentru că formează tineri, Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat la Iaşi din 1974, fără pauze, cu toate revoluţiile şi postrevoluţiile. La Colocviu se întâlnesc studenţi din toată ţara, cu punctele lor de vedere, mereu altele. Aceasta este mereu noua zidire Eminescu, fiecare generaţie venind cu modul său de a-l citi pe Eminescu şi suntem fericiţi că de un număr de ani pot participa şi studenţi din Cernăuţi, Bălţi şi Chişinău, care, v-o spun cu toată sinceritatea, se ridică la nivelul studenţilor din România. O spun, acum, cu toată gravitatea, ei s-au format în bună măsură şi în aceste întâlniri ieşene.

Cealaltă zonă, a maturilor sau pre-maturilor, încercăm să intrăm în creaţia eminesciană prin proiecte. Am conceput Dicţionarul limbajului poetic eminescian, unde se adună toate unităţile lexicale – leme- şi toate variantele  – ocurenţe- din poezia antumă şi postumă, o cercetare care lipsea culturii române.  Într-o apreciere din România literară, Solomon Marcus spune că acest dicţionar a salvat onoarea Iaşului, căci Iaşul, ca cetate culturală, a cam uitat de Eminescu. Instituţii care au în esenţă preocuparea de a promova valorile naţionale au uitat de Eminescu. Nu ştiu să fi auzit în anii din urmă că cineva  ar fi organizat vreo întâlnire Eminescu. Nu! Colocviul Studenţesc Eminescu şi Dicţionarul sunt întâlnirile Eminescu. Desigur, trebuie făcut mai mult. Toate marile culturi au Dicţionare de concordanţe. Există astfel de dicţionare pentru Shakespeare, Montale, Leopardi, Victor Hugo. Pentru România nu aveam. Pe drumul acestui Dicţionar Eminescu, ne-am întâlnit cu Clujul, cu Dicţionarul Fundoianu conceput aici. Dicţionarul Eminescu  este o construcţie pe care cineva o spera, profund intrat în această zonă, Petru Creţia. În Testamentul unui eminescolog el aştepta acest dicţionar. Îi spunea glosar. S-a întâmplat...

 La această operă capitală vom reveni domnule profesor. Să ne amintim, acum, de Gramatica limbii române, apărută în mai multe ediţii. În prefaţă vorbiţi despre starea de confuzie în care se află scrierea limbii române. Este evident, în ziua noastră, rolul specialistului în rezolvarea problemelor limbii ( universităţile, institutele de cercetări,  lingviştii, scriitorii, profesorii de limba şi literatura română)?

Fac o apreciere pentru radioul la care mă aflu : Dumneavoastră puneţi numai întrebări grele... Răspunsul meu este : Nu! Nu pentru că specialiştii nu s-au exprimat. S-au exprimat. Dar, cine a avut puterea de decizie, Academia Română, n-a ţinut seama. Principala problemă care a fost şi a secolului al XIX-lea, când s-a trecut la limba română modernă, e ortografia, ca  imagine a omului de cultură. Atunci s-a cerut părerea specialiştilor de la noi şi din străinătate (spre exemplu Alf Lombard) şi s-a dat soluţia cea mai potrivită. Acum s-au amestecat lucrurile. S-a considerat că tot ce s-a făcut în vremea comunismului este o impunere dictatorială ( a venit ortografia cu tancurile sovietice), s-a cedat presiunilor politice, ceea ce e inexact. Această poziţie se manifestă astăzi. Noi, la Iaşi, şi alţi specialişti din toate centrele universitare ne-am manifestat foarte clar poziţia. Constatăm că este o degringoladă în scrisul românesc. Sunt edituri serioase care merg cu două ortografii sau reviste de mare circulaţie, cum e România literară, unde, de asemenea, ne întâlnim cu două ortografii. Aceasta e deruta cea mare. În întâlnirile pe care le-am avut, ultima - o Conferinţă Naţională, a 10-a ediţie, am propus să se formeze un colectiv de specialişti din toate centrele universitare din România, dar şi de la Chişinău şi Cernăuţi, şi să se constituie un fel de compromis. Ce facem? Respectăm o lege lingvistică - o singură literă pentru un singur sunet - sau înţelegem şi faptul că scrisul este în bună parte o convenţie,  ne apropiem mai mult de latină (deşi nu este adevărat!), dar să spunem că putem conveni asupra scrisului tradiţional cu â din a; căci aceasta e problema. Aceste lucruri trebuie decise de specialişti, nu dictatorial. Academia care a provocat dezbateri, la toate răspunsurile primite nu a reacţionat şi deci nu şi-a schimbat poziţia. Mai derutant, cei care impun această ortografie invocă nume de mari personalităţi, dar le invocă în fals. Nici T.Maiorescu, nici S. Puşcariu n-au susţinut această ortografie. A apărut în România literară (am şi dat o replică), într-un articol intitulat De ce scriu cu â din a, afirmaţia că aşa a scris Eminescu. Fals. În vremea lui Eminescu se dezbătea ortografia. Este evidentă ediţia Maiorescu unde â-ul acela era şi e şi o, depinde de unde venea; ventu etc. Aici e un fenomen românesc, din păcate. Poate că ne vom debarasa de el. Aduc nişte oameni în faţă, spun că ei susţin asta, că aşa a scris Eminescu şi aşa trebuie să scriem. Numai că în manuscrise sunt semne cu î din i, unde se vrea â din a. A se vedea  procesul-verbal al unei şedinţe Junimea.

Continuu domnule profesor să vă adresez întrebări. Eu continuu... Am greşit cumva?

Nu! Dacă vrem să mergem pe legile care spun că scrisul trebuie să corespundă sistemului limbii. Sistemul limbii române îmi spune că am (desinenţă) la persoana I u ( în Transilvania eu lucru), iar la persoana a II-a i : tu lucri. Am nevoie de această opoziţie, indiferent de cum pronunţă majoritatea populaţiei. Am un sistem al limbii care funcţionează pe bază de opoziţii, iar opoziţia în limba română este sau o (zero) cânt-cânţi sau u-i, din motive fonetice, (aflu-afli).

Aşadar, continuu să vă adresez întrebări. Ce este ortografia raţională? În controversa cu reforma ortografiei, aţi introdus această sintagmă.

Ortografia trebuie să fie raţională, cum sintaxa este raţională. Ortografia raţională este cea care respectă legea de care vorbeam anterior. Dacă vorbim de scrierea lui î cu litera a sau cu i, trebuie să ţinem seama de vocabular, pentru că există familia de cuvinte. Există un joc în limba română între î şi i. Spun vânzător şi spun a vinde. Pe a vinde l-am scris la i, pe vânzător l-am scris la a. Dacă am vînzător cu î din i, cei doi stau aproape; aşa e alfabetul limbii române.  În Dicţionarul lui Scriban ( apropo de ortografia adusă de comunism, Scriban era legionar) e scris cu î din i, justificând că e cel mai aproape de rostire. Dacă dăm dreptul raportului dintre fonologie şi fonetică, atunci î şi i sunt cei mai apropiaţi. Lucrul acesta l-a spus şi Lombard, bun specialist în românistică. Raţiunea este ca scrisul să corespundă opoziţiilor din sistemul limbii. Tot ce vine din afară, cu subiectivitate, trebuie părăsit.

           În scrierea lui sunt-sînt, problema raţionalităţii are alte aspecte. În primul rând că aici nu avem o problemă de ortografie, ci de limbă. Evoluţia de la latină la română este sint-sînt, nu sint-sunt. Dar, dacă s-a dat câştig de cauză unei perspective culturale (poetice) şi sună mai bine (cred că din Transilvania vine forma), convenţional putem recurge la sunt  din acest motiv. Dacă ne întoarcem la Eminescu, vom vedea o grămadă de licenţe poetice. Rimează sînt cu sfînt ; sunt cu sfînt nu mai rimează. E un raţional la care a ajuns un imaginant (poezia e imaginantă) şi atunci nu putem rupe un principiu, al muzicalităţii eminesciene, care s-a întemeiat pe realitatea lingvistică.

Cu voia Dumneavoastră să rămânem la Eminescu...

Rămânem la Eminescu!

În salonul exegezei eminesciene, pentru că acolo e locul Dicţionarului limbajului poetic eminescian. Un repertoar complet al tuturor cuvintelor şi expresiilor folosite de Eminescu, spunea Petru Creţia, ar fi încă un document al geniului. Coordonaţi acest Dicţionar, prin Catedra Eminescu de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi. Dicţionarul are toate exigenţele lexicografiei poetice. Aţi lucrat pentru cele 8 volume din 1995?

Din 1994. Am început ca benedictinii, fişând, apoi am descoperit un program la Cluj. L-am întâlnit pe regretatul profesor Marian Papahagi, mi-a spus să facem o convenţie de colaborare, „restul e treaba Dumneavoastră....”. S-a rezolvat într-o zi. Au apărut pe urmă nenumărate probleme, pentru că programul de la Cluj era făcut pe modelul limbii române moderne şi atunci nouă ne-a dat vreo 300-400 de pagini în nerecunoaştere. Am luat din nou legătura cu colectivul de la Cluj, doi lingvişti şi doi informaticieni, şi am adaptat preocupările lor la exigenţele limbii lui Eminescu. Aşa am mers mai departe. Cu puţini oameni. În Italia există un Centru Naţional de realizare a acestor lucrări, cu implicarea tuturor universităţilor. Noi am lucrat cu puţini oameni, dar cu enorm de mult entuziasm. Am avut acest noroc de a mă înconjura de tineri care au înţeles că Eminescu trebuie pus pe masa aceasta europeană, ca Montale, Byron etc. Am gândit diferit de toate celelalte dicţionare care se limitau la termeni ( era comod pentru calculator). Am considerat că este foarte important să reţinem şi expresia pentru că ea decide sensul. Am notat cu caractere diferite, să spunem, ceea ce. Nu puteam lăsa ceea într-o parte şi ce în altă parte, dacă ceea ce e o unitate. Pe lângă acest element nou, cuvinte şi expresii, am considerat necesar să încercăm şi formele analitice ( alte limbi au şansa de-a avea forme sintetice). Am scris cu bold am cântat, nu numai cântat, în felul acesta cine are în faţă o pagină a Dicţionarului poate observa şi bogăţia lexicală şi variaţia morfologică. Apoi am intrat (acolo pot fi şi elemente de subiectivitate) şi la sens. Spre exemplu umbra. Una este umbra din Călin , alta din Umbra unui castel, şi atunci am notat umbra 1, umbra 2 , fiecare  dintre aceste unităţi lexicale cu sensul ei. Alt sens, nu  polisemie. Polisemia am lăsat-o la locul ei. S-a muncit serios. Au fost şi scăpări. La fecioară, bunăoară, una e fecioara, alta Fecioara Maria. Trebuie făcute distincţiile între domn şi Domnul Iisus. Dar sunt mai puţine lipsurile decât împlinirile.  Deocamdată e numai poezia. Lexicul eminescian e extraordinar de   bogat şi în zona cealaltă, a publicisticii şi a prozei.  Marea bogăţie, cu totul excepţională, de altă natură, în sensul implicării întregii vieţi sociale, este îm publicistică. În poezie ne ducem în adânc, dincoace ne ducem în larg. Altceva, ce nu există în alte dicţionare... Am dat şi lectura noastră sensurilor poetice. I-am adăugat Dicţionarului a doua componentă, Semne şi sensuri poetice, cu volumul I , Arte ( termeni ce ţin de cânt, cântare, a cânta, mărci definitorii pentru universul eminescian) şi volumul al II-lea, Elemente primordiale, pornind de la o înţelegere a felului în care se construieşte creaţia eminesciană pe principiul muzicalităţii : muzicalitatea din filozofia antică, a muzicii sferelor, şi muzicalitatea din mitul lui Orfeu, aceasta marcând profund creaţia eminesciană. În armonie stă condiţia tragică a fiinţei.  Recunoaştem în universul eminescian întemeierea lumii semantice, după cum credeau anticii că e întemeiată lumea, pe cele patru elemente primordiale, apa, aerul, focul şi pământul. Întrebarea care se pune : există aceste elemente, dar cine le face să se întâlnească între ele? Întâi iubirea, în sensul cel mai profund, iubirea sacră şi iubirea umană, şi cîntecul - înţeles ca fiind creaţie şi asumare a tragismului. Am sugerat diferite chei de lectură. Să sperăm că vom merge mai departe şi că vom avea şi cititori.

Critica literară va folosi Dicţionarul...

Când s-a auzit de el (au fost dificultăţi de difuzare) a fost cerut. A ajuns la Academie, la Institutul de Lingvistică. Cei de acolo au spus : pentru noi e fundamental. Sunt elemente importante pentru cine vrea să cunoască limba română în profundul ei. Dacă luăm o singură pagină din Dicţionar, te uimeşte câtă deschidere semantică are. Putem face comparaţii. Să luăm pagina despre murmur, murmurul mării, murmurul lumii , şi să luăm Dicţionarul-tezaur , să vedem ce spune acesta la murmur. Nu există această întâlnire - cea mai profundă - murmurul lumii. Lingviştii nu s-au dus la Eminescu direct. Acum îl au de-a gata, dacă-mi permiteţi...

Tudor Vianu mărturisea că fără să privească indicii de frecvenţă ai cuvintelor, n-ar fi scris Expresia juvenilului la Eminescu.

Dicţionarul, pe lângă leme şi ocurenţe, are o parte finală cu frecvenţe, un indice alfabetic al termenilor, după care urmează termenii în ordinea frecvenţei generale şi în ordinea frecvenţei în interiorul categoriei lexico-verbale.

Se poate numi Dicţionarul şi testamentul eminescologului Dumitru Irimia?

Proiectul, dacă vreţi. Sigur, vreţi să mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu, acum când avem toată opera în faţă - este şi facsimilată - putem vedea mai bine greşelile iniţiale , când s-au legat manuscrisele, putem corela mai bine poemele între ele, putem vedea şi dacă Petru Creţia avea sau nu dreptate în reconstituirea unor poeme. În ce mă priveşte, mă bucură această apropiere pe care o faceţi. L-am cunoscut şi personal pe Petru Creţia. Dacă reţinem din Testamentul lui şi nevoia de erediatate, adică nevoia de continuare ( orice testament implică acest lucru), m-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat. Dacă societatea românească va ânţelege că trebuie să meargă pe acest drum, atunci să-l luăm aşa, dar şi cu altă adăugire : nevoia să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.

E marea răspundere intelectuală. Iar noi ne pierdem în nimicuri. Aţi colaborat cu Memorialul Ipoteşti, la început, în scrierea Dicţionarului. Acolo unde intrăm şi ieşim din poveste... La Târgu-Mureş veţi vorbi despre poveste – semn poetic esenţial.

 Plec de la ideea că povestea e semn esenţial şi ca semn şi ca spre ce trimite. Cum este povestea în general, dar şi cum este atmosfera când se povesteşte, cum e starea fiinţei când cineva povesteşte. Astfel, din poveste se merge spre alte semne. Voi invoca beduinii povestind în Egipetul. Ei povestesc în nisipuri şi văd steaua magilor. O puteau vedea dacă nu se povestea? Povestea are această capacitate de a deschide fiinţa umană. Povestea e cheia pentru deschiderea fiinţei noastre spre accesul la lume. Dacă beduinii nu povesteau, nu aveau acces la steaua magilor care duce spre Iisus. Eminescu are o pagină excepţională despre schimbările produse între perceperea sacralităţii lui Iisus şi pictarea imaginii lui Iisus în poezia Dumnezeu şi om, unde artistul vechi avea intuiţia sacrului, pe când artistul contemporan face un desen, ieşind din poveste. Acesta e sensul întâlnirii pe care o aştept cu drag. Prima bucurie este că nu aţi programat întâlnirea în 15 ianuarie...

      Există o creaţie, Când crivăţul cu iarna, în care se stă la vatră, se ascultă şi se creează poveşti, declanşându-se imaginaţia. A sta la vatră şi a asculta povestea focului şi povestea altora, înseamnă să mergi mai departe. Ascult povestea şi am ieşit din lumea mea. Nu mai sunt în lumea imediatului. Fac şi o comparaţie cu poezia. Povestea e asemeni poeziei, transcende lumea fenomenală şi putem merge oriunde, dăm libertate imaginaţiei.

 Cine-mi va spune povestea pe de rost, scria Eminescu în Melancolie. Aici am putea începe un alt interviu : Cine şi cum spune povestea?...

Vă mulţumesc că m-aţi invitat. Am o bucurie cu totul aparte.  Dacă lumea se uită la Eminescu, se uită la întrebările lui şi asta e foarte important. Vă mulţumesc foarte mult!

Dispoziţie metafizică spre transcendere

1. SATUL-NATURĂ

La Eminescu, nu apare Ţăranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripă de fier-întunecare), dar apare Călugărul (ipostază ascetic-spiritualizată a Omului Locului, Omul-Axă (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împăratul fiind doar diversele trepte de intensitate a acţiunii metafizice; nu apare ogorulMoşia-Mocşă (tărâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile satului arhaic românesc, ca dispoziţie metafizică spre transcendere - satul arhaic românesc, ca singură formă complexă (vag fixată terestru) structurată supraindividual (şi cu finalitate supraumană, aproape invizibilă ca arhitectură terestrizată, dar absolut determinantă, ca forţă de impunere a gestului şi gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenţă) buddhistă sau zen (a iluminării), nu au importanţă construcţiile pentru în-temeiere terestră, ci Acoperişul Arcuit spre Cer al Pavilionului, aşezat peste încăperea-cuptor iniţiatic (încăperea templu, nesemnificativă spaţial, infinită ca radiaţie spirituală), susţinută nu atât de pereţi, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia,bolţi, streşinile (uranizate: “Streşine vechi casele-n lună ridică”) - iar în odaie Râşniţa Timpului, Poliţa cu icoana Arhetipală, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivăţul (loc de meditaţie, anulare a individualităţii, prin somn-visare, dar şi situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferică: I-124 “Şi când în pat se-ntinde drept / Copila să se culce (…) … din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi, / Pe faţa ei întoarsă”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flăcări - Amon-Rá al egiptenilor). Şi cam atât, din compoziţia formală. Construcţia numită - este, de regulă, la Eminescu (în afară de castel-palat, echivalenţe ale spaţiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intră în colibă…” sau, mai simplu, odaia (“Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecă-n odaie”), ca uter pregătit pentru transcendere) - cu “păreţi coşcovi”, gata să se dizolve în oglindă uranică, în lumina neagră-ocultă, prin fereastra (uranizată: “Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, / Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie” - I-66). (spintecare spre plutonic), dar apare cu

În general, nu sunt relevate elemente ale construcţiei aparente săteşti - ci elemente ale experienţei interioare, ale ritualului demiurgic interior (iniţiatic) de existenţă umană arhaică: mediu de existenţă este labirintic - codrul, energia de existenţă are sens ascensional - muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre:         

a)halele sure, halele albastre ale mării (zone subacvatice de reinstaurare a stării de Mythos: rude mari împărăteşti sunt zeii nediferenţiaţi de la ospăţul energetizant - mitic din Odin şi Poetul) ;

b) munte (sinteză-cale, dinspre plutonic spre uranic); există şi sinteza trestie (subacvatică şi supraacvatică, demonică şi celestă, oricum, de contingenţă cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), ieşit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Mării). Muntele poate fi substituit de Arbore (rădăcini plutonice, coroană uranică): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeiţele etc.

Apărarea trupului (mistic) şi a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfică a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intră liniştiţi…”). Zidul nu este niciodată integrat complet în construcţia-casă, ci, mai curând, este o entitate metafizică (de sorginte spirituală) care susţine bolţile odăii (“Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă…”),deschizând odaia către uranic (“…Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”). Odaia cu boltă devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) şi cu centru balta-monadă sau Muntele-cu-Vârf (Âthman)-Stea. Faţă de odaia cu boltă uranică (din Luceafărul, spre exemplu), geamul-fereastră este transparentizarea(obţinută, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “După geamuri tremur numa / Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma ” - sau prin des-fiinţare în lumină lunară sau mistică: (I-100) “[tu-lună] lin pătruns-ai prin fereşti”, sau (I-143) “La geamul tău ce strălucea…”, iminenţa Revelaţiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-formă), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditaţie, din starea-crivăţ, din singurătatea ascetică a Călugărului “în scorburi de părete” (I-306)) este starea care conţine, de fapt, energiile care se concentrează în vederea unui nou asalt demiurgic-Creaţie, sau pentru a străpunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-străpunse de raze). Acţiunea de străpungere este una procesual-iniţiatică: privirea (care “descojeşte” aparenţa, pentru a fuziona cu esenţa). Paşii sunt suportul acţional, căci ei desfac-secţionează aparenţa, pentru a ajunge la starea plutire uranică spre esenţă, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestră, în care se răsfrânge uranicul (“Ea pasul şi-l îndreaptă (…) [El, Luceafărul]Alunecă-n odaie (…) Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă” etc.): nu este o situare uranică sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregătit pentru Revelaţie - iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decăderii, degenerării, prăbuşirii - ca latenţe re-generative, resurecţionale, ale Spiritului (aflat în permanentă dispoziţie demiurgică - potenţială sau cinetică). De aceea, uraniculterestru: confirmare a fiinţei Spiritului, a şansei sau a succesului conglomerării, con-centrării forţei spirituale - este pământul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatră), până la Vârf Muntelui, până la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, călare - Povestea magului… (I13-304). Pământul este Mocşa-moşie - spaţiul iniţierii spre cunoaşterea supremă, Moartea - deci, paşii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenţă energetică absolută - spre Vatra Cosmică. poate fi, oricând, convertit în

2. SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Creştetul-fruntea (vertexul fiinţei energetice, fontanela şi fruntea cu ochi-privire) se situează, cu raza-privire, spre lună, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii - Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului..., sau Nordul-zeu comun germanilor şi dacilor - în Memento mori ), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniană (Strigoii), sau piciorul atârnă deasupra oglinzii apei (Freamăt de codru), ca o amânare-pregetare, între cer şi pământ, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin călcarea Mocşei, a uraniculu-foc şi chtonicului-foc: plutirea Luceafărului între voievod şi demon, pe linia de unire a Zburătorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tărâmul Iniţierii Supreme), Luceafărul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocşei - spiritul conştient de propriile tensiuni-energii, neliniştit în eros, ca formă de titanescă creaţie a formulei mistice-mitice de Fiinţare, ca structură simultană a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirală a Creaţiei: venirea şi întoarcerea sunt mişcările ritualice de evidenţiere a Spiralei Creaţiei şi la fel, coborârea-aruncare (cercul-apă reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi…”), urmată de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacră), şi revenirea - sunt ilustrarea mişcării Spiritului, pentru a se în-fiinţa liturgic, ca imagine hieratică a Sinelui-Spirală.

Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adică scăpate din forţa modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicaţiile inutile ale mediului urban nu străbate în poezia eminesciană , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenţă rituală arhaică. Totul este ordonat conform liturghiei tradiţionale a gândirii (aduse al efervescenţă de Spiritul Etern, atemporal) şi a grandorii simple rurale (care este structurată conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cărarea-potecă, pierdere-regăsire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hală submarină (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus - verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocşa Uranică - Soare-Lună, fie în Mocşa-Apei - Halele-sure, fie în Mocşa-moşie, mandala chtonică, Codrul cu Izvoarele.

Atitudinea eminesciană faţă de Creaţie este una religioasă, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leagă Mocşele energetice prin permanenta efervescenţă (dor-deznădejde paroxistică, amar, scepticism, revoltă) a substanţei pentru modelare spirituală, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituală, dar şi reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificată de diversele mişcări sensuale: erecţia-catarge, străbaterea-pătrundere (în pământ, pentru a-l izbăvi de vălul lui Ormuzd) a păsărilor etc. Cântul este energia potenţializată, este energia de Creaţie, adică la Forma Hieratică. A cânta înseamnă a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin acţiune. Codrul cu doină este ipostaza hieratică a codrului-cu-izvoare (ipostază dinamică a Creaţiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “ţinere”, nedesprindere de originar: “Iară noi locului ne ţinem” - ca şi b) codrul legănat cu crengile la pământ, adică zonă cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamică, revelatorie a Titanului Pământ, şerpuind crengi-izvoare în chip de cărări labirintice iniţiatice - revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranică (“Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele”) şi, pe de altă parte, rândurelele - şiruri care duc gânduri, duc noroc, întunecă, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, veştejind şi amorţind) - nu sunt decât aversul şi reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteză a Mocşelor: doina şi dorul de îngânat sunt acelaşi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetică, structură statică: Spiritul-Icoană, revelat în La mijloc de codru…:luminişul, legănat şi pătruns în inima-oglindă-monadă, este tocmai icoana (mocşele uranică, subacvatică, erotico-chtonică se contopesc într-o imagine energetică potenţială a Creaţiei).

Stâlpul-Icoană, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine - este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinţa umană ca Făptură Hieratizată, re-unind Cerul cu Pământul. Un phalus etern genetic şi re-generat, e Cruce a Răstignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocşe.

Arborele Sephiroth (arborele vieţii) este icoana cea mai potrivită, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor şi sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are două stări:

a) dinamică (efectivă): viaţă-moarte (expresie-tăcere),

b) proiect, virtualitatea autoreflectată a Spiritului.

Iată Sephirothul – Figura 1:

I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potenţiale, haosul care aşteaptă punctul de mişcare = voinţa-forţă de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmează unui ciclu de fiinţare din care s-au închis rănile (“Soarele… se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”), s-au retras frunzele-stele ale aparenţei (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic: deci, urmează reluare ciclului, într-un

Figura 1 - Arborele fiinţei uman - divine

alt Logos. Practic, toate Scrisorile (cinci) - întruchipările lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclică a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în altă stare a Logos-ului: cel înălţat decade, cel decăzut se ridică).

II. Naissance de l’Être (naşterea Fiinţei înseamnă desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însăşi a mulţimei omeneşti”. Talpa este formă-amprentă (virtuală) spirituală asupra Haosului, prin care din pământul pacificat-Eden, cu rănile multiplicării închise (norii-răni retraşi în Sori-Negri - Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înălţare. Sensul înălţării, după desprinderea din Virtualitatea haosului-Pământ (Geea cea neagră = Zona mistică, a reciclării energiei spirituale şi a resurecţiei) este dat de indicaţia: “suind în susul scării pân’la frunţile crăieşti”; o subliniere stilistică a sensului de înălţare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca şi cele trei Mocşe: I. tărâmurile fiinţei psihice, matrice-triunghi, II. tărâmul fiinţei spirituale, matrice-triunghi şi III. Fiinţa divină, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capătul de sus al scării, este coroana (Couronne-Naissance dernière): frunţile crăieşti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinţă divin-spirituală, ci şi Nimbul-Coroană (coarnele sacre), care sunt naşterea de după desăvârşire, adică deschiderea (potenţială) pentru re-creare. În primul rând, însă, coarnele-coroană reprezintă potenţarea maximă a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tărâmul mistic, absolut nevăzut, din care se (re)-creează regatul (Malkuth) = starea de pregătire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potenţială). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui - scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creaţia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte - 3 de o parte, 3 de cealaltă parte, la care se adaugă Vârful-Coroană.

III. Primul triunghi, cel al fiinţei psihice, matricea triunghiulară (1), este compus din fundamental enigmă (partea din talpă care stă în contact cu Pămîntul-Regat Mistic, al Potenţei Demiurgice Infinite): “De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi” - enigmă care se transfigurează, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în bază de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiinţei Spirituale), în Naşterea Fiinţei Spirituale. “îi vedem pe toţi munciţi” de enigmă: deci, Spiritul se amprentează în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinţa expresivă a Regatului Spiritului şi inerţia non-expresivă, ambele fiind amprente produse de către Regatul mistic (şi impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratică la b) starea dinamică a Arborelui o produce dorul nemărginit (voinţa oarbă, adică mistică:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forţă ne-explicabilă, această voinţă-dor. Noi-exprimaţii vedem doar efectul: cauza rămâne dincolo de Logos, dincolo de porţile “dezlegărei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:

A. stânga: Gloria-Maiestatea (Măreţia),

B. dreapta: Victoria-Puterea

În  stânga, ramura vizibilă, în dreapta, cea mistică: Măreţia - “deasupra tuturora se ridică cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” - este tradusă în adevărata Putere-Victorie, obţinută prin “inimă smerită”, “stând în umbră” - adică, retrăgându-se, ca amprentă, din lumea expresivă, peste hotarul-umbră, în energia mistică a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinţa se ascunde “în taină, ca şi spuma nezărită” - spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetică ce se retrage şi se condensează, din formă spre Spirit (a se vedea şi “caii de spumă ai mării”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).

IV. Smerenia din umbră - Victoria-putere (adevărată) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea - dreapta Inimă (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, conţinând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul - Fiinţa Divină: Zeul - şi vădeşte proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii şi vădirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinţa vădită în forme ritmice şi b) fiinţa ascunsă, cauza pulsărilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune şi retragere, este Nodul Vieţii şi al Morţii, este venire şi plecare, este Spirala Demiurgică, între demon şi înger, între Lună şi Soare, între Soarele Alb şi Soarele Negru.

A. Ramura stângă (vădită) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) şi Dreptatea (Justiţia).

B. Ramura dreaptă (mistică) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorită schimbării acestor două stări ale Fiinţei Spirituale, se poate naşte nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Naştere a Fiinţei Divine, pentru triunghiul conţinând Fiinţa Divină: este singurul triunghi (pentru că e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) - va urma ascunderea în sine ca fiinţare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroană, între coarnele de consacrare.

Dreptatea nu se face aici, Fiinţa Spirituală este purtată pe valurile iluzionării, în ce priveşte posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: înţelegere, comunicare, deci, comuniune spirituală, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporală (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalităţii, rezultând cunoaşterea prin moarte, înţelegerea divină). Adăpostul scrierii (adăpostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevăzut (Spiritul). Speranţa adăpostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituală este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect şi la somnul-adăpost în Mythos. (I-103) - Apare clar conformată imaginea Arborelui Spiritual: “Ca şi iedera din arbor (spirala dinamică a Arborelui) de-o idee i se leagă” (viaţa-fiinţare). Apar semnele rupturii-Revelaţie: Fiinţa spirituală rămâne în urmă, ca amprentare-voinţă exprimată, şi se transfigurează mistic (prin implozie) în Fiinţa Divină. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ţi trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” - a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tăcerea mistică-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezultă, din retragerea Logos-ului către Mythos, sfâşierea lumii amprentate de Spirit şi sfâşierea-desfiinţare a succesivităţii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivităţii) de imagine-o fâşie (Logos secvenţial, fără rost-rostuire, fără logică, neliniştit, nelegat-rătăcitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în căutarea-cale mistică spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbră de gândire (cugetarea retrasă în limita-umbră, pentru reintegrarea în voinţa-potenţial, proiect expresiv, ieşire în afara efectivităţii), ori un petec de hârtiesemn şi fundal al semnului -  Hârtie Unică   -  sunt consubstanţiale, sunt din aceeaşi esenţă şi se auto-absorb în Esenţa-Fiinţă Divină )”. (ştergerea semnelor evidente-coerente, odată cu secvenţialitatea-ruptura Fondului Fiinţei-fiinţare - ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente înşirate în semne: semnele se pierd odată cu fundalul lor cosmic, deci,

“… propria viaţă n-o şti pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”   (I-103).

Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurată şi proprie a verbelor, rezultând o “cimilitură” mistică, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamnă Logos repetat “la indigo”, similitudine în formă a Logos-ului - amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamnă şi pe gură, gură expresivă lipită de gură mistică, una trecând suflul-voinţă în cealaltă: voinţa de expresie, dinspre gura mistică spre cea expresivă (“lumească”), voinţa de re-absorbţie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresivă la gura mistică. Este pulsaţia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însăşi Sacralitatea, este suflul cu numai două sensuri, înainte şi înapoi, cercul de jos şi cercul de sus, Spirala Demiurgică, conţinând expresia şi reintegrarea în sacral, ca simultaneităţi. Deci, viaţa expresivă însăşi figurează ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu există în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, după ce la regurgitat-răsuflat - şi-l transfigurează în Fiinţă Divină-Mythos.

Nu cantitativul, meschin şi fără sevă, fără “causa causorum” deci nu brăcuirea (“Printre tomuri brăcuite, aşezat şi el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurdă a bracului - ci calitatea spirituală din tomul-carte Cartea revelată-ca-lume şi lumea revelată ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth - calitatea vrafului-brac, de a se înălţa în pofida neînţelegerii şi cu tot cu neînţelegerea. Revelaţia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotică în haos, de fapt, rânduind mistic haosul să nu mai fie haos, structurându-l (mistic) să redevină Regat. Pedantul cu ochi verzui şi ochelaricolbului, este Satan însuşi. deci, înălţarea calitativă a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participă efectiv - fără el nici nu se poate - la înălţarea calitativă, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“de-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă” - cele două şiruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicităţii şirurilor în coarnele consacrării, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea există, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridică spre privirea demonică de foc îngheţat, focul privirii demonice re-transformă colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cărţile, cantitativ în vraf-vrac-brac, le şi strânge, ca vraf-înălţare, Demonul care desface semne în colb, el şi strânge colbul în semne (ca Piatră a Muntelui, recompusă din colbul-nisip) - semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfăcând în coadă şi frunte, el se situează deja în fruntea vrafului-stâlp “aşezat şi el (deasupra) un brac”, - deci este cooperant la înălţarea Arborelui Sephiroth; desfăcând, în pustie şi înţelepciune, Spiritul - el îl şi ascunde-adăposteşte (de vârtejul-Māyā), în zona mistică a prizăririi. (gheaţa demonică), stăpân al

V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treaptă, într-o inteligenţă demonică, ambiţia înălţării vrafului-stâlp, prin Satan şi înţelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirală, în Cântul, forţa de pătrundere-înţelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul său pozitiv-demiurgic. Ambiţia demonică s-a relativizat: “poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi - orice-ai spune, / Peste toate, o lopată de ţărână se depune”. Suişul şi coborârea, zidul şi non-zidul, limita şi dez-limitarea - trebuie retrase în zona neagră, mistică - ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de ţărână” le-ngroapă prin răsturnarea ţărânei, dar prin sugerarea lopeţii, ca remanenţă a focului fertilizator, deasupra în-gropării, se sugerează resurecţia viitoare. Deocamdată, “totul cade” în virtualitate divină.

Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înălţării-erecţie demiurgică ce combină cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul - mână erectilă şi gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere conţine viitoarea victorie sublimă-cristică.

Urmează relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or să vie pe-a ta urmă, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistică, îngropată, trecută în registrul ocult: urma se transformă în în-covoiere şarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepăsătoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferică. Deasupra devine zonă relativă, a mititelului lustruit: Satan se dizolvă, se auto-persiflează, focul interior este păstrat acoperit, la suprafaţă nu mai rămâne decât umbra focului - lustrul (urmă mistică a efortului de răzbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tău umbră: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor două triunghiuri prăbuşite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.

Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twam asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinţă Divină  laşi în urmă, te rupi de Fiinţa ta spirituală care dezvoltă un suflu şi un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inimă, expulzând suflu-ser, care este desprins de plămânii sacri. Biografia “se subţiază” - formele Fiinţei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizează în umflături ale nărilor - amprente cărora li s-a retras energia vital-expresivă: nările umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prană inimii şi plămânilor (biografia e “subţire”, pentru că se rafinează dincolo de inimă-plămâni, în zona Spiritualităţii Pure - devine biografie sacră - hagiografie). Deci: blocajul primelor două trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghină  care interiorizează energia-sine. Cuvântul-Logos îşi pierde şi el, deci, energia - devine laudă - formalitate lipsită de conţinut (“… să te laude-n cuvinte”). Mâna erectilă-demiurgică (sceptrul) devine mână a oricărui (“Astfel încăput pe mâna a oricărui …”) - pronumele nehotărât relevă omogenizarea şi stârpirea-sterilizarea acţiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamnă a repara ceva stricat-ruinat - până la ruinarea-dispariţie finală, a cârpi, până la aneantizarea peticului însuşi - opus lui a face, ca simultaneitate şi originaritate stihială, divină). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: RăulRelele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocşa a treia, cea a Fiinţei Divine. (“

Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu şi doi (viaţă) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistică a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastră, zonă în care Răul e în curs de transfigurare divină), răutăţi (esenţa Rău, absorbită de Demiurg-Fiinţă Divină), mici scandale (Logos derizoriu, vehemenţă sterilă, reciclată, în Mocşa a treia, în tăcere-potenţialitate demiurgică). “Astea toate te apropie de dânşii”. Iată efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocşa a treia (până la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): dispariţia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying şi Yang), nuanţat dintru început, ca axă de dezvoltare pe verticală a Sephiroth-ului: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e-n toate”.

Negarea luminii vinovate şi păcătoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistică a nopţii bogate. “Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfăţişările lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe şira spinării, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), până la rădăcina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inerţia (şarpele) originară. Se îngroapă în Pământ-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurecţiei. Chinul suprem, vehemenţa supremă a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant şi resorbire în UNU, înafara cugetării-gând (amprentele cugetării sunt părăsite, pe linia descendentă spre Regatul Inerţiei - Kundalini).

Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I există trei părţi: al doilea rând de puncte de suspensie marchează Naşterea de După…, Naşterea Mistică, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiinţei Divine: Luna = Cunoaşterea Supremă (Moartea) - “Raza ta şi Geniul Morţii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)- intrării în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumina fecioară = lumea mistică, de neatins, decât de iniţiaţi; pustiul ce scânteiază = Mythos-ul plin de lumina mistică, dar vid de forme şi de voinţa formei-amprentă: doar proiect, fără semne ieşite în evidenţa-expresie) “… codri-ascund în a lor umbră strălucire de izvoară” (din nou, “strălucire de izvoară” sugerează nu dinamismul resurecţiei, ci potenţialitatea infinită a resurecţiei; valuri cu strălucire lunară = semicercuri în zona mistică-jos, “mişcătoarea mărilor singurătate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivităţii-amprente; singurătatea, însă, este nucleul stare divină, care uneşte cele două semicercuri în Cercul Mistic - Dumnezeu-Singurătatea Supremă, căci e Virtualitatea Supremă. Puterea sorţii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsă-absolvită în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta - Geniul Morţii (lumile resorbite în zona mistică a Cunoaşterii absolute).

*

*                       *

(I-147, Odă (în metru antic) -“Suferinţă tu, dureros de dulce”: sunt marcate două etape, aduse în simultaneitatea Revelaţiei: chinul paroxistic este condiţia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistică a echilibrării orfice, între Apollon şi Dionysos, între lumină şi vârtejul întunericului (lumină ocultă). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respiră împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehemenţei, ca vârtej purificator, care ridică-trasfigurează zona amprentelor energetice - în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenţeles” - mistic devine Cânturi,Sagesse şi Intéllingence, unde inteligenţa-valurile alternative mişcări sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Înţelepciunea-vânturile, ca părăsire a mediocrităţii alternanţei, pentru Vârtejul atotintegrator - ridicând Spiritului, din Kundalini, pe şira spinării-arborele Sephiroth, şi aducându-l - liniştindu-l (dulce) în Fiinţa Divină Încoronată (coarnele strâng mitul şi redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect). străbătute de Revelaţie, intră în rezonanţă cu stihiile reechilibratoare:

Gândul nenţeles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacră. Împlinirea te să fie privirea gândului, străbaterea spre sacru şi a sacrului. Păsările străbat negrul (mistic) pământ (zbor al reintegrării în Spirit), în paralel, arhetipul păsărilor (gândul nenţeles străbate albul-lumina (zbor al reintegrării în Fiinţa Divină). Păsările sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsă) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenţeles, fiinţa Spirituală - care, la rândul ei, e absorbită în Cânturi = Fiinţa Divină, Fiinţa ce integrează valurile-fenomenalitate şi vântul-energie ascensională, dinspre Kundalini spre vertex (Om şi Cosmos au aceeaşi structură spirituală: de la energia originară-Kundalini, la centrul uranic al Fiinţei cosmicizate: fontanella, fântâna ţâşnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al ţâşnirii (acvatice) a Energiei).

Acvaticul şi mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealaltă, prin transparenţa acvaticului - à MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui à MAREA, Susul şi Josul, Verticala şi Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capătă, ritualic, aceeaşi semnificaţie (unitară): de imagine hieratică a Făpturii Divine, Arborele Vieţii, Arborele Sephiroth.

*

*                       *

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este BISERICA-ORTODOXIA. Dar biserica hristic-ortodoxă a eului eminescian este codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte heraldic liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele re-învietoare, are arborele - axă a lumii, are păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos). Codrul are ca preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” - aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc - iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).

Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej[1]: trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi - este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cormul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se - transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) - oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… [se pătrunde balta] Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82)). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită[2] =  tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (cf. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “... pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr - iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?

Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.

Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.

a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte: Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292)), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) - împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;

b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare - pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ - ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).

c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-Rovine - Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” - “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” - sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.

Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.

Spune Blaga, în Trilogia culturii[3]: “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.”

Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc - de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate - iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.

Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării.”.

Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă - a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) - sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?

Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.

Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.

Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare[4]: “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă - poate neasemănată - a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel.”

Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.

Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social - are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.

De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.

*

*                       *

La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împărat şi proletar marchează trecerea de la postura şi calitatea de om social-neiniţiat - la cele de Poet-Cezar-Iniţiat. Apare Înţelepciunea, conştiinţa faptului că nu contează (în economia cosmică) forma şi poziţia spaţială-morală prin relaţie, ci calitatea spirituală, care este absolută: Cezarul veghează singur, ca un Cavaler-Călugăr - şi are revelaţia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere şi spre re-facere: Înşelăciune şi Adevăr-Visare). Nu există, în fapt, bogat şi sărac, ci forma bogat şi forma sărac (relative la Spiritul Absolut) - împietriri ale hazardului, amprentări absolut fără logică (umană), ale unor forţe opuse: Spiritul coerent şi Demonul - Haos incoerent. Coerenţa spirituală este calitatea ce face dintr-un om - centrul energetic al universului, Punctul de Mişcare al naşterii universului şi tămăduirea-leac pentru rana despărţirii luminii-soare de întuneric - întoarcerea în liniştea eternă.

Totul este să elimini nefirescul şi impostura (să smulgi şi să distrugi toate măştile Histrionului), care sunt forme de fixare aberantă în iluzie. Totul este să te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: să curgi şi să ştii să curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern - codru agresat de timp, rezolvă criza trecerii timpului. Nu există trecere a timpului care să afecteze esenţa orfică (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el” - stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul şi doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.

Conştiinţa morţii ca teroare îi lipseşte cu desăvârşire lui Eminescu. El e convins că moarte e înger cu chipul frumos, adică este calea-aripă-zbor spre cunoaşterea supremă, mistică (s-a văzut cum civilizaţiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-şi transmit, în mod ocult, energia specifică, pentru a realiza, într-o nevăzută structură, Desenul Mântuirii Omului). Nu există, deci, lumea de aici şi lumea de dincolo, ci calitatea superioară a Spiritului, prin care se înlătură impostura, tradusă în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomadă-minte, bâlbâială-degradare caricaturală a Logos-ului - dar, toate, promiţând, prin vehemenţa lor, o stare post-apocaliptică, de destindere edenică) şi în inflaţie a formelor: starea monstruoasă (broască, ochi-privire-mpăroşată, ilot, fonf, găgăuţ) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotrivă, oboseala Spiritului, care provoacă impostura, fixaţia în iluzia, creatoare de inflaţie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumuseţii, Adevărului, ascunzând matca Firii, ca sumă a entelehiilor).

Consecinţa este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Şi, mai exact, descoperirea, darea la o parte a vălurilor de peste gesturi şi cuvinte, şi regăsirea stării de Ritual. Roata poate fi sterilă, dacă o agăţăm de fenomenalităţile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipală a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea să fie formă autonomă (secţiune în Desenul Unic şi Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptată de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profundă şi unica formă de existenţă a Omului ca Dumnezeu) înlătură dictatura Haosului.

În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democraţia înjositoare a lumii. Prin această poziţie, Eminescu este tiranic, căci toleranţa sa extremă faţă de formele sociale, deformările cosmico-existenţiale, îşi are izvorul în ignorarea suverană, în suprimarea draconică şi definitivă a tuturor canalelor de legătură dintre Spiritul-Centru născător şi dizolvator al Logos-ului expresiv - şi dezmăţul gregarităţii contingentului. În definitiv, în fiecare înţelept de pe prispa unei case (cosmos) ţărăneşti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranţa faţă de toţi şi de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neiniţiat - şi de aceea “de gloată”, plebeu.

Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este ORTODOXUL, metafizicianul „trăirist” prin excelenţă, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Supremă a Ritualului (Garanţia Supremă a Divinului, el însuşi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare ocultă de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuală). Aristocraţia absolută a “fatalistului” român constă în conservarea, de o încăpăţânare infinită, a  libertăţii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorbă. Totul este jertfit supra-individualităţii. “Înrobirea” faţă de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), faţă de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul ţăran anonim, rămas la stelajul său fecundator, cu vita imemorială şi fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).

Eminescu nu-şi pune problema salvării în sine, ci a colaborării fireşti (perfecte, deci) dintre Satan şi Dumnezeu. Să nu fie impostor oare Ormuzd - aceasta este singura nemulţumire şi grijă a lui Eminescu. Pentru a nu greşi Dumnezeu, îl exaltă (în Andrei Mureşanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie să fie înscris în schema cosmică a Compensaţiei. Înecul (din Odin şi Poetul) compensează (prin resurecţie divină-Revelaţia Frumuseţii) chinul paroxistic.

Eminescu nu forţează absolut nimic, Eminescu nu are nici o ambiţie, Eminescu este neliniştit doar de un singur lucru, acelaşi care-l face să fie cuprins de dor şi amor: că trebuie să uzeze de gesturi suplimentare de voinţă şi curaj, pentru a se menţine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Iniţiat. Că genialitate-geniu e o nefericire, că virtutea e o nerozie - acestea sunt slăbiri ale forţei originare, sunt degenerescenţe: Basarabii (domnii Soarelui) şi Muşatinii (domnii Frumosului) să fie apăraţi de Focul-Ţepeş - şi totul re-intră în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.

(II-37): “Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului / (…) O, maică prea curată / Şi pururea fecioară / Marie!”.

Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire - moşia-Mocşa din Scrisoarea III (“iubirea de moşie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei să fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curăţeniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbră din mila sfântului, amprentă cu energie-Spirit: direcţia de raportare este sinele Luceafăr al Mărilor, Soarele Negru, Christosul nearătat, mistic. Regina peste îngeri să păstreze starea de Revelaţie (Sănătate a Spiritului), apărată de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clară, a Revelaţiei eterne, este Edenul, echivalent cu forţa Maria-ochiul mistic al Lumii.

Eminescu este ipostaza cea mai înaltă şi cea mai constantă a gratuităţii metafizice a existenţei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocşi, suveranul ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude şi Eminescu (-Rege-Împărat-Mag-Cavaler al Graalului-Călugăr), gloata ignorantă, ca proliferarea nefericită a fenomenalului expresiv, şi ne referim doar la Spiritele româneşti, la adevăraţii, misticii, arhetipalii Ţărani-revelatori ai Titanului Pământ, stâlpii de foc ai acestui tărâm-Mocşa, în care Zamolxe, prin rugăciunea sa, făcea (face) să ţâşnească lumina Akes Samenos-urilor, Grădinile Vrăjite străbătute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viaţă]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.

*

Arhetipul iubirii, Fiinţa iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiinţare - poate fi încă un argument pentru opţiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona creştină. Nu există o singură picătură de ură (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare şi dezgust (urmate de înteţirea promptă a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradării Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehemenţa-Foc (a se vedea Ţepeş-Focul, din Scrisoarea III care rezolvă problema monştrilor-proliferări), îngrijorarea este urmată de vehemenţa-Foc - a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasă (a) - tăiere a surselor lumi-inflaţie de forme-oameni, b) - semicercul de foc alb, atrăgând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refăcut în Sfera-Foc - clopot-sferă a focului metalic, toacă-sferă a focului vegetal) şi de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Şi Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogată (semantica re-trezită spre împlinire).

Avântul, pregătirea pentru Revelaţie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvării sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar căutările se înscriu în înalta, suverana metafizică a gratuităţii eforturilor spirituale.

Căutând şi negăsind, el rămâne la fel de încordat şi, totodată senin, ca şi cum ar fi la începutul gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea în care sufletul este pregătit să transcendă.

Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu. Firescul ORTODOXIEI.

„Panteismul” şi teologia lui Eminescu sunt ale oricărui om tradiţional-român, Om-Natură, Om-Ritual: nuanţa lui Călin-Soarele se întrepătrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementară fiind viorile, amintind de finalitatea sacră a Eros-ului - celesta Floare albastră (Femeia este sclavă şi arhetipală: roşie ca mărul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nuntă). Zburătorul Călin şi Zburătorul-Fluture tind către acelaşi ideal: Cercul uranic (roş şi albastru, foc şi sfinţenie orfică a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barbă în nodurinoapte bogată. Codrul este labirintul şi Craiul este, prin confirmarea nunţii iniţiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”) I-65) - este starea circulară: încrederea demiurgică, prindere în văluri, sărăcia-ascetism pentru Revelaţie - revenire la bogăţie-noapte bogată. (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sărac-ascet prin nebunie ispăşire a trufiei cărnii (văluri înşelătoare, moşneagul rege Lear) şi bogat-cosmic, ca

Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a stării hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat şi confirmat prin ploaia fertilă, ploaia de foc a lacrimilor).

La fel (I-117): “Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” - lacrimile sunt ploaie sfântă, de foc, revărsare de monade spirituale, care transfigurează zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.

Sfinţenie, la Eminescu, este în tot şi peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituală este maximă: “Şi nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînţeles, dar asimilabil prin absorbţia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al nopţii, prin farmec-răpire a energiilor-amprente; aceasta, pentru că iubirea ei este veşnică, euharistică, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi şi-n veci / Va rămânea departe” - ceea ce simte şi Luceafărul, în legătură cu Ea: iubirea este creatoarea depărtării, adică a Cercului Infinit al Sacralităţii.

*

*                       *

4. SAT - CASĂ, SAT - VATRĂ

(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.

Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:

a) de la sala-patrulater ((II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),

b) prin stihiile vânt-omăt ((III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) - privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),

c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),

d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină - / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” - bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).

Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat”colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia

Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.

Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).

Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci - şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).

Satul-vatra conţine, deci, Centrul-Crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză - (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.

Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.

Muntele  se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide - jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).

Deci, satul este Starea de sat, adică Starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu - ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască - spre a anula-depăşi, mereu, condiţia  banal-umană.

Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).

...Contemporaneitatea concepţiei eminesciene, despre Ortodoxia-Sat? Priviţi în jur: cât Sat-Templu a mai rămas, câtă pângărire vine...! Dar, contează, în primul rând,  şi câtă speranţă mai avem, în Focul-Hristos Purificator/Mântuitor!

prof. dr. Adrian Botez

Notă: A fost utilizată ediţia Petru Creţia: Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc.-, 1978.

Într-o emisiune radio dedicată de curând stingerii luceafărului poeziei româneşti, marele Eminescu, realizatoarea lansa interlocutorului său o întrebare pentru un posibil viitor dialog, care suna cam aşa: A intrat Eminescu într-un con de umbră? Va mai fi el citit şi căutat prin librării şi biblioteci?

Tulburătoarea întrebare nu te lasă să aştepţi viitorul răspuns la o emisiune viitoare. Ea te incită să-l găseşti singur şi cât mai degrabă. Pe de altă parte, aproape că ţi-e teamă să te încumeţi a porni pe acest drum, gândind că nu vei avea puterea de a găsi argumente şi contraargumente pe măsură. Căci noi ne-am deprins „a-l simţi” pe Eminescu şi nu a-l demonstra. Ne-am deprins să-l căutăm în străfundurile noastre, descoperind că el trăieşte acolo, în orice vibraţie a noastră pentru limbă, pentru plai, pentru credinţă, pentru istorie, amintindu-ne mereu că suntem români. Dar şi în orice vibraţie a corzilor sufleteşti atinse de iubire, suferinţă, dezamăgire, împlinire, dorinţă, fericire, tristeţe, speranţă, amintindu-ne mereu că suntem oameni.

Întrebarea poate stârni îngrijorare pe fondul tendinţelor tot mai vizibile de detronare a celui ce se numeşte poetul nostru naţional şi este greu să nu te duci cu gândul la adevărul de toţi ştiut că distrugând, minimalizând, sau negând valorile naţionale distrugi fiinţa naţională a unui popor.

Totuşi, cei care ar avea această intenţie, căci orice este posibil în astă lume, fie din motive politice, fie din cauze de orgoliu şi interese personale de a elibera locul de pe soclu, trebuie să mai aibă răbdare până vor dispărea câteva generaţii: a mea, în numele căreia vorbesc, cea dinaintea mea şi alte câteva de după, adică toţi cei care l-au avut pe Eminescu drept carte de căpătâi. Cei care au tresărit pentru întâia oară, iubind şi suferind cu Eminescu, cei care au învăţat să respire înălţimile luceferilor cu Eminescu, să-şi umple ungherele cu adâncul mărilor, să rămână neclintiţi în bătaia vânturilor, a valurilor, să-şi vadă de nevoile şi sărăcia lor cinstindu-şi eroii, voievozii şi neamul, cei care au învăţat de la el să viseze sub teii înfloriţi, să asculte susurul izvoarelor şi freamătul codrilor, să afle cât de lin-curgătoare şi expresivă este dulcea limbă românească.

Noi toţi aceştia l-am desprins pe Eminescu din file de poveste, Făt-Frumos născut din lacrima de iubire şi de dor a românului şi l-am întronat domn al cugetelor şi simţirilor noastre dăinuind la loc de cinste în toate bibliotecile atâta timp cât şi noi vom dăinui. Ce va fi după noi, lăsăm drept răspundere generaţiilor viitoare. Şi mai lăsăm drept mărturie, lor şi celor ce vor fi investiţi cu puterea de a decide cine pe ce treaptă de întâietate să stea, că cei mari din vremea noastră nu s-au sfiit să-l numească poet nepereche fără teama că propria mărire le va fi stirbită.

În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să organizez drept festivitate de sfârşit de an şcolar un concurs numit Cel mai bun recitator. Concurenţii erau preşcolari de şapte ani, dornici să arate cât de bine sunt pregătiţi pentru a trece pragul şcolii. Spectatorii - părinţi, bunici, mătuşi, prieteni - oameni de toate vârstele şi toate preocupările, dornici să se bucure de bucuria copiilor, alcătuiau juriul. Copiii au fost minunaţi, poeziile, din cele mai diverse, iar juriul a deliberat  „cu greu”. A împărţit fel de fel de premii pentru ca toţi micuţii să fie fericiţi, dar premiul cel mare a fost atribuit celui care a recitat poezia Somnoroase păsărele, pe motivul că a recitat din Eminescu. O întâmplare, să-i zicem banală, care arată cât de puternică este încă printre noi, cei banali, lumina Luceafărului ce s-a stins.

În lumea noastră, a celor mici şi mulţi, el nu are nevoie de avocaţi şi nici de lupta lor pentru a-i dovedi măreţia. Nemuritor şi rece la această fără rost luptă pentru supremaţie, el rămâne nemuritor de cald la zbaterile neamului, la durerile şi suferinţele noastre individuale.

De acolo, din Olimpul geniilor pustiite de nimicnicia urmaşilor pământeni, pe unde s-o fi sălăşluit fără doar şi poate, îl auzim şi acum îndemnându-ne cu putere, precum George Sion odată: „Trăiţi, simţiţi româneşte, pentru Dumnezeu!”.

Mihai Eminescu s-a născut în data de 15 ianuarie 1850, în comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani şi a fost asasinat, prin intoxicaţie cu mercur – hidrargirism, in prima faza, mai apoi prin lovirea cu piatra in cap, în 15 iunie 1889, la spitalul Caritas din Bucureşti, (prof. dr. doc. acad. Gheorge Boldur Lăţescu, Camelia Robe), [9], [nota de la pagina 2]. şi în alte articole din suplimentul Aldine al aceluiaşi cotidian, Nicolae Georgescu în “Eminescu şi editorii săi” [10], săptămânlul Formula As, anul XIX, nr. 870 (20), 22–29 mai 2009, articolul „Eminescu la trecerea dintre lumi”, de Emanuel Bădescu şi articolul „Desprinderea- Moartrea lui Eminescu, notată în cronici de epocă” si alte articole pe net, Angela Anghel „Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei”, „Mihai Eminescu-.Net”, etc.).

În ceea ce priveşte scoaterea sa din viaţa civilă, el a avut aceeaşi soartă cu cele mai mari personalităţi ale neamului românesc, (Burebista, Decebal, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, I. Antonescu), sau exilaţi ca A.I. Cuza. I.L.Caragiale.

Studiile le-a început in localitatea natală, le-a continuat la Cernăuţi, (azi în Ucraina), la Blaj, Viena, Berlin şi la Jena, în Germania, fără a urmări recunoaşterea cursurilor audiate, ci documentarea sa, lucru care reiese clar din intreaga sa creaţie literară sau operele politice.

În opera sa, Eminescu a avut contribuţii de inestimabilă valoare literară şi politică, dând dovada cunoaşteri fenomenelor istorice, sociale şi politice, fiind un iscusit observator şi militant.

Concepţia dacologică Eminescu şi-a format-o în anii de studii în Germania, ţara soră a României, goţii fiind acelaşi popor cu geţii, care au avut aceeaşi limbă, obiceiuri, fapte dovedite pe multiple criterii.

 În poemul Odin şi poetul [nota 4 p 259 aşa şi în continuare], făcând apel la mitologia geţilor, dezaprobă moravurile tineretului contemporan, cu atâta patos, încât în călătoria sa imaginară în sălaşul zeilor de pe fundul Mării Negre, se adresează acestora prin versuri pline de înţelesuri:

”Aş saluta cu aspra mea cântare

Pe zeii vechi şi mîndrii ai Valhalei“

făcând în acest fel legătura între religia poporului, care după cum îşi zice el înşuşi că sunt daci, (adică aşa cum zic nemţii ” ich bin Deutsch“ şi nu “ich bin German“) şi religia poporului român, urmaş direct al vechilor daci; olandezii, la fel, îşi zic Dutch, adică tot daci, (s.n., acolo unde sunt, sublinierile ne aparţin,).

Adresându-se zeului Odin, arată starea de decădere a ceea ce el numeşte ”lumea cea de pitici, ce viermuieşte astăzi“, în comparaţie cu obiceiurile bune din bătrâni, încât spune în poemul citat mai sus:

”Lasă-pustiei, cine-ar fi crezut

C-atât de mizerabilă a deveni

Seminţa cea din zei născută“

În acelaşi context, al vizitei la sălaşul zeilor, el răspunde la întrebările adresate de regele Decebal:

”Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă

Ridică cupa lui cu mied: - ”Ascultă,

Nu mi-i şti spune ce face ţara

Ce Dacia se numea – regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea m’ veche Sarmisegetuza ?“

sau despre «urmaşii acelor romani?», poetul răspunde plin de amărăciune:

“-Ce să vorbesc de ei ? Toţi oamenii

Pigmei sunt azi pe vechiul glob...”.

Şi tot plin de amărăciune spune ceva mai departe că:

”Sunt ca o lae de nomazi şi de lăieţi

Ce stau deocamdată numai pe pământul

Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi”,

[4 p 260], situaţie mai actuală azi, mult mai mult decât pe vremea sa, referindu-se mai ales la clasa politică, pe care o detesta, încât refuză orice dar de la ei, cum spune chiar el, răspunzându-i zeului Odin în în acelaşi poem:                                                     “Dară

                        De la pitici, eu nu primesc nimica”.

Călătoriile şi studiile făcute în Ardeal şi Germania, contactul cu oamenii de rând, dar şi cu titani ai istoriei, ca N. Densuşianu, au contribuit în mod indubitabil la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei celui mai vechi neam organizat de pe pământ, Dacii.

Legătura acesteia cu o alta cultură, mai bine propagată în mediile ştiinţifice, cultura vedică-brahmană-budistă, ale carei origini se află tot în bazinul mijlociu şi inferior al Dunări, reiese din întreaga sa operă.

 În privinţa teoriei cosmogonice, proprietăţile şi dimensiunile universului cunoscut, care sunt poate mai mari decât 20 x 10⁹ ani lumină, (după „Journey into the UNIVERSE through time and space”, June 1983, Suplimentul National Geographic Society) relatând depre corpurile cereşti pe care azi le vedem, dar de fapt ele s-au stins demult, cum magistral se exprimă în poeziile Luceafărul şi La steaua, în care pentru redarea imensităţii spaţiului intergalactic, (nu a sistemului solar, din care face parte Luceafărul) şi a vitezei de deplasare, conform şi teoriei relativităţii, în ce priveşte comprimarea timpului la astfel de viteze, spune la începutul celei de a cincea părţi, [4 p 135 şi 173]:

„Porni lucefărul, Creşteau

            În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

            În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele-

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele”

şi în poezia La steaua, în care reia în stilul lui artistic inconfundabil şi ştiinţific totodată [4 p. 173], aceeaşi idee în care spune că:

            „La steua care-a răsărit

            E-o cale atât de lungă,

            Că mii de ani i-au trebuit

            Luminii să ne-ajungă.

Poate demult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Lucii vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.”

            Aceeaşi legătura între civilizaţia de la Carpaţi cu cea hindusă este argumentată prin aceeaşi persistenţă a miturilor de origine arică, ale poporului nostru, făcând o paralelă între „legenda Corvinilor”, unde corbul este şi emblema Basarabilor de dincoace de Carpaţi şi cea din legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa, numai că în Sakuntala, corbul e înlocuit printr-un peşte din rîul Gange”, [6 vol. I p 379].

Ca recunoaştere internaţională a creaţiilor sale, printre altele, menţionăm că la Paris, pe Rue de l’ecole, în apropiere de Jardin de Luxembourg, este un monument înfăţişând-ul pe Mihai Eminescu, purtând carţi, unele căzându-i din braţe, (în sensul de diseminare a informaţiei culturale) şi pe care este scris „MIHAI EMINESCU -  poet şi filosof, geniu al României”, [după o informaţie orală de la colonel doctor în medicină, Jenică Roateş].

Cea mai mare încărcătură de informaţii, redate în maniera personală, de o mare fineţe şi un inegalabil stil literar, profesionist, o găsim în poemul: “Memento Mori“, în care face o corectă descriere a tercutului poporului dac şi extinderea teritorială a formaţiunii statale, de fapt a Imperiului Pelasgic, unde după cum expresiv spune el, cât de mare este Dacia, [4 p 289]

“Asta-i raiul Daciei veche, a zeilor împărăţie

Intr-un loc e zi eternă–sara-n altu–vecnicie,

Iar în altul zori eterne cu–aer răcoros de mai;

Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie-

Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai“.

Pentru confirmarea celor de mai sus amintim că pe hărţile actuale ale lumii s-au mai identificat oraşele: El Dakka, sit istoric cu construcţii, pe Nil în Nubia de Jos, poate mai vechi decât perioada regatului Nou, cca.1539 î. Ch., perioadă în care a domnit Faronul femeie Hatshepsut, cca 1479 – 1473 î. Ch, [11 p 66-85], Nairobi în Kenia, punctul cel mai vestic al Africii este numit Kap Verde, pe care se află oraşul Dakar, capitala statului Senegal, Bârsa (Cartagina), Bârsa (Bursa, Turcia) Dakka în Bangladeş [12], Kundacia în Asia centrală, [9], fără a mai socoti oraşe ca Atena, Micene, Sparta, Mistra, ultimele trei în Pelopones, multe alte localităţi, râuri şi munţi cu nume traco-geto-dacice din Europa, menţionate în lucrările susţinute la congresele de Dacologie [1 ş.a].

Întreaga sa creaţie lirică este plină de informaţii care arată concepţia dacologică, dintre care amintim doar pe cele mai reprezentative ca: Rugăciunea unui dac, în care deplânge soarta dacilor învinşi, Povestea Dochiei şi ursitoarele, în care poetul redă măreţia Daciei, încercarile la care a fost supusă, apoi soarta ce i-a hărăzit-o ursitoarele. Aceleaşi idei reies şi din poeziile Muşatin şi codrul, Ector şi Andromache, Sărmanul Dionis, Calul Troian, Gemenii, Sarmis, Strigoii, Scrisoarea III, ş.a. [3, 4].

În poezia Rugăciunea unui dac, redă concepţia sa cosmogonică, a creaţiei universale şi deplânge soarta crudă a poporului dac, pune atâta patos, încât vrea să intre în „vecinicul repaos” şi să fie blestemat oricine va avea milă de el, să binecuvinteze pe cel care vrea să-l ucidă [4 p 88], simţire profundă a regretului că a fost distrusă cea mai de seamă creaţie umană, statul dac.

Ca o pedeapsă dreaptă, pe care o merită distrugătorii acestei creaţii, a jafului imens produs în arealul vremelnic cucerit, amintim aici numai cele peste 3.000 tone de bijuterii din aur, fără a mai socoti distrugerile provocate culturii materiale şi spirituale, organizării politico-administrative, coruperii morale a populaţiei, poetul îşi exprimă satisfacţia în următoarele versuri din poemul „Odin şi poetul” [4, p 261]:

            „_Ah! ce-am dorit în ora morţii mele,

            Roma să guste pîn-în fund păharul

            Mizeriei şi-a decăderii, într-atît

            Încât să se despreţuiască ei pe sine,

            Asta s-a împlinit... Romanii vechi şi mândri,

            Învingătorii lumii, au devenit

            Romunculi... ”.

Şi ca drept răsplată a războielor de jaf, a umilinţelor la care au fost supuse popoarele învinse, împreună cu conducătorii lor, după atacurile reuşite, cu mult timp înainte de aşa numita „retragere Aureliană” ale aşa zişilor „goţi”- de fapt unul şi acelaşi popor cu geţii, (a se vedea, Getica de Iordanes şi lucrările lui Gabriel Gheorge, ş-a.), Roma este distrusă, iar poetul îşi exprimă satisfacţia în strofele pline de imagini relevante, [4, p 278]:

            „Roma arde şi furtuna chiuind în ea se scaldă

            Şi frământă-n valuri roşii marea turbure şi caldă

            Şi aruncă-n loc de spume nori de fum, scântei şi vînt:

            Şi în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde

            Şi făcliile-uriaşe cătră stele le întinde...

            Evul arde - Roma este oceanicu-i mormânt. ”

O confirmare a înţelegerii istoriei poporului dac în profunzimea ei, posibil şi în urma discuţiilor purtate cu N. Densuşianu, consemnate şi de surse olandeze că “din Dacia plecau cu daruri de pârgă şi table din aur, (de genul tăbliţelor de aur de la Sinaia, n.n,), fete fecioare, la templele pelasgice ale zeului Apollo de la Dodona şi din insula Delos” [2], din Grecia de azi, imagine redată în versurile de mai jos din acelaşi poem [4 p 271]:

„Şi pe lanuri secerate am văzut mîndre fecioare

                        Purtînd pe-umerele albe auritul snop de grîu”.

În oraşul port Rotterdam din Olanda, pe strada Planweg, există o întreprindere de produse de panificaţie a concernului Meneba, a cărui siglă, de pe cea mai înalta construcţie, înfăţişază o figură de femeie, cu un profil grecesc, cu părul strâns într-un coc la spate, pe braţul drept ţine cinci spice de grâu, iar degetele de la mâna stângă ating un disc galben cu diametrul de aproximativ 60 cm. şi cu un orificiu pătrat în centru (tablă de aur), fig. 1.

Această siglă redă cu cea mai mare acurateţe descrierea făcută de Nicolae Densuşianu [2], atunci când se referă la darurile de pârgă cu care plecau fetele fecioare din Dacia, la templele zeului Apollo.

Figura 1.

            De o neasemuită frumuseţe sunt versurile în care poetul descrie podul de peste Dunăre, construit de daci la ieşirea din defileul Porţile de Fier, din care reies soluţiile constructive aproape moderne, faţă de condiţiile impuse de năvalnicul fluviu, care însăşi prin numele lui „Dunărea“‚ conţine etimonul comun, indiferent de denumirile traduse in limbile noi, Don, Dan, Dun, ne spune că este un fluviu al Dacilor, al celor asemenea zeilor, sau „Danu-viu“ zeul vedic al apelor:

                        „Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormântă

                        În a Dunării lungi valuri ce vuiesc şi se frământă,

                        Trece-un pod, un gînd de piatră repezit din arc în arc;

                        Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite

                        Şi izbind cu repejune arcurile neclintite

                        Gem, picioarele le scaldă la stîncosul lor monarc.“, [4 p 299].

În Scrisoarea III [4 p 107], aratând continuitatea de vieţuire multimilenară a acestui popor pe meleagurile strămoşeşeti, în contrast cu alţi vecini, sau alte neamuri, care, după părerea noastră, nu au fost aşa de numeroase, prin vocea Voievodului Mircea cel Mare, răspunzând sultanului Baiazid, care-şi spunea el însuşi „Ildârâm“, adică „fulgerul“, prin cuvinte frumos alese de poet, arată că:

            „După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

            Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă-

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.“

            Prin aceste versuri, poetul face dovada dragostei sale nemărginite pentru eroii vechi şi pentru oastea mare a românilor, arătând adevăratele valori ale dacilor, descendenţilor lor, luptei lor pentru apărarea pământului moştenit de la străbuni, cu toate încercările grele prin care au trecut de-alungul întregii sale istorii.

            În poemele originale de inspiraţie folclorică Povestea Dochiei şi ursitoarele [5 p 227]. prezintă legenda zânei Dochia, veşnic tânară şi frumoasă, rămasa vaduvă, datorită geloziei altor popoare, care roagă ursitoarele să-i dăruiasă pruncului ei ce n-au mai dăruit la nimeni, adică „Viaţă fără moarte, tinereţe fără bătrâneţă“, sau, direct spus, calităţile pentru poporul dac.

            Muşatin şi codrul este alt poem [5 vol. II p 243], în care poetul cântă trecutul mândru al dacilor, zeilor, zânelor şi eroilor săi în versuri adânc mişcătoare, de felul:

                        „Din stejar cu frunza deasă

                        Iese mîndră-o-mpărăteasă,

                        Cu păr lung pîn’ la călcîie

                        Şi cu haine aurie;

                        Mîndră-i este rochia

                        Şi o chemă Dochia.”,

sau ceva mai departe, vorbind despre istoria plină de faptele vitejeşti ale acestui neam, unde nici nu gândeşti, sunt mărturii ale culturii lui materiale şi spirituale, cum plastic arată că pădurea, de fapt este o cetate:

                        „Căci să ştii, iubite frate,

                        Că nu-s codru, ci cetate,

                        Dar vrăjit eu sunt demult,

                        Pînă cînd o să ascult

                        Răsunînd din deal în deal

                        Cornul mîndru triumfal

                        Al craiului Decebal.”

            Descriind minunatele peisaje ale patriei noastre, face dovada că a făcut dese ascensiuni pe munte, cunoaşte perfect geografia şi istoria veche a acestora, din proprie experienţă şi din cele mai credibile surse, începând cu cele antice, ca: Herodot, Apollonius din Rhodos, Arrian, Strabon, Pliniu, Dionisie Periegetul, Ptolemeu -cel mai mare geograf al antichităţii [8] şi aici ne referim la Dunăre şi la Delta Dunării, [5 vol. II, p. 245], Fig. 2:

„Iar privind spre miazăzi

                        Dunărea el o zări

                        Într-un arc spre mare-ntoarsă

                        Şi pe şapte guri se varsă.”

                      Fig.2. Reconstituire a formei Deltei Istrului în antichitate [8].

            În proza literară- şi aici avem în vedere nuvela Sărmanul Dionis [5 vol.II, p. 299, 311] face ades referiri la cultura hindusă, şi reformatorii săi ca Zaratustra - Zoroastru, reformatorul religiei iraniene antice, de fapt descendentă din religia Budistă, originară de la Dunărea mijlocie şi inferioară, religie promovată de magi – preoţii Zamolxieni. Aici trebuie să facem precizarea că legislaţia Zamolxiană, după Carolus Lundius, (traducere M. Crişan), era cea mai avansată, blândă şi educativă, pe care oamenii o învăţau pe de rost, cântând şi acompaniaţi la fluer, în comparaţie cu „tablele cu legile lui Moise”, care, după cum spune învăţatul suedez „sunt ca o joacă de copil”.

            Referiri la cultura veche se găsesc şi în proza postumă, ca: [Sofia-Dochia], [5 vol. II p. 425], Poveste indică [idem, p.493] Aur mărire şi amor [p. 511], sau poezia Kamadeva [4 p. 174]

În perioada în care a fost redactor, mai apoi redactor şef la ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu a publicat o serie de articole polemice cu diferite periodice din ţară şi din afară, ca: “Românul”, “Neue Freie Presse”, “Pester Lloyd”, etc, [6], în care, ca un adevarat patriot, are poziţii juste, afirmate cu fermitate în privinţa apărării interesului naţional, argumentat prin istoria îndelungată a acestui neam, începând cu cea mai veche perioadă, cea a statului Dacia, până la zi, bazat pe documente scrise şi din tradiţiile populare, care se dovedesc pe zi ce trece că reflectă intrutotul adevărul istoric. În acest sens menţionăm că în articolul Originea Românilor din ziarul „Timpul” din 13 ianuarie 1878, arată că la „adunarea Societăţii antropologice din Viena din 4/16 ianuarie, dl. dr. Fligier a combătut idea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani”, iar ceva mai departe, relatând despre polemica cu ”Mommsen şi cu alţi învăţaţi, care iau limba română drept dovadă a originii italiene”, dar corect susţin, „că românii sînt coborîtori direcţi ai vechilor traci”, la care poetul „răspunde prin câteva observaţii: 1. Limba română e unica din Europa care n-are, propriu-vorbind, dialecte. Pe-o întindere de pământ atît de mare, despărţiţi de munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”, [6 vol I p 14], la care continuă cu alte trei puncte în sprijinul ideii: „La popoarele din Dacia, neexceptînd nici pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică”, bazat pe un studiu aprofundat al adevăratei istorii a dacilor şi ai lor urmaşi.

Reflectarea concepţiei dacologice în opera sa literară şi politică este bogat ilustrată, astfel putem spune că întreaga sa operă respiră dacologie. Subliniind, în articolul Românul a început, că „Poporul nostru de acum 50-60 de ani, de o sănătoasă barbarie, de o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de o mare vigoare a inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor şi ironic”, ne arată marea lui dragoste pentru neamul căruia îi aparţine, afirmînd vechile şi adevăratele lui calităţi, [6 vol I p 65]. În acest sens mai adăugăm că in articolul din ziarul ”Timpul”din data de 17 februarie 1883, combătând noile tendinţe promovate de noua generaţie şcolarizată la Paris sau ”domişorii moleşiţi în braţele Luteţiei”, arată că aceştia nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea stării naţionale, comparativ cu eforturile depuse de ţărani, după cum chiar el arată că “Ţăranul din Ialomiţa, care munceşte singur pîn-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjurişti n-ar pute-o presta? ” [6 vol I p. 95].

Autorul arată că “ideea dacoromână ca aspiraţie politică” era în vederea şi a celor două mari imperii vecine, rus şi austriac, sau combate teoriile fanteziste referitoare la originea poprului român, ca aceea a lui Roesler, sau cum îl numeşte el “un nemţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre” [6 vol. I p. 26, 274].

Referitor la propagarea ideilor antiromâneşti defăşurată de autorităţile maghiare în Ardeal, M. Eminescu are o atitudine fermă, dar bine documentat, combate politica în care „se tăgăduie continuitatea românilor în Dacia” , prin intermediul unor aşa zişi dascăli, de genul celui ”incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita” [6 vol. I p. 379].

În articolul Memorialul Comitetului, apărut în “Timpul” din 4 nov.1882, [6 vol I p. 366], combate vehemnent istoriografii care ascund adevărata istorie, “carora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vină de acolo îndărăt, prin suta a douasprezecea”. Pentru corectarea falsei teorii a originii dacilor de la sudul Dunarii, mai jos redăm un paragraf din lucrarea “Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa”,[1 p. 69].

“Dintre regiunile în care sunt cele mai multe hidro-toponime traco-geto-dacice, datorită abundenţei izvoarelor epigrafice din cele mai vechi timpuri, menţionăm peninsula Balcanică şi de aici in mod special, Grecia. Insulele: Creta, Delos (fostă Pelasgia), Karpathos, Amorgos, Lemnos, Samothrace, au fost locuite de tracii dardani, unde si marea se numeste Thrakikos Pelagos. Cuvantul “pelagos”,si «arhipelag» sunt derivate din vechiul Pelasgos, de unde şi numele localităţii Pela din provincia Macedonia, numele lui ”Achil peleianul” din Iliada lui Homer, înmormântat în ţinutul Oceakov, la nordul Pontului (punte) Euxin.

Una dintre cele mai cunoscute astfel de aşezări este Atena, al cărui cartier central, de la poalele Akropolisului, se numeşte şi azi tot Plaka, (da la Placi, Blaci, Vlahi), în care sunt străzi cu nume ca: Vlahu, Pitaku, Apolonos, Kodrou, Drakou, Lada, Goura, Vlahova, etc., subliniate cu roşu în fig. 3.

Pentru evul mediu, o serie de autori menţionau existenţa în Pelopones a peste 500 de toponime traco-geto-dacice. S-au identificat localităţile: Vlaherna, Vlahokerasia, Vlahiopolis, Mistra, Sparta, Kilini, Nafplio di Romania”. Aici este cazul să spunem ca acel ”Romania”, nu este vreo trimitere la originea romană a acestui nume, ca formă de organizare administrativă, cum eronat s-a interpretat până acum, ci de la România, aşa cum susţine şi Geoffroi de Villehardouin .în lucrarea sa Histoire de la concquete de Constantinople când şi-a luat şi titlul de ”marechal de Roumanie” şi că toată Grecia se numea România, dovada fiind că Tesalia se numea Megali Vlahia (Mare), Pindul/Epir-Ano Vlahia (de Sus), Etolo Acarnania-Micra Vlahia (Mică), etc, a se vedea şi alte lucrări ale învăţaţilor macedo-români.

Fig. 3 Cartierul Plaka din centrul Atenei  

În privinţa continuităţii de locuire pe meleagurile strămoşeşti ale neamului nostru, poetul face analogii cu alte popoare vechi ca: bascii, provansalii, valonii, romanşii etc, care dăinuiesc pe meleagurile strămoşeşti de la începuturile lor, fiind popoare sedentare, practicante ale agriculturii.

Tot în acest mod el răspunde la atacurile din presa maghiară ca cel din ziarul “Pester Lloyd”, în articolul din ziarul ,,Timpul”, intitulat “Pester Lloyd şi românii din Transilvania”, [6 vol. I p.373-377] în care arată că oficialităţile maghiare vor să înăbuşe şi ideea de continuitate de locuire în Ardeal a românilor, făcând apel la acea “sperietoare” a naţiunilor vecine, a ,,dacoromânismului”, sau cataloghează chiar pe mitropolitul Miron Roman, care de fapt urma indicaţiile imperiale, că a fost complice la “scandalul dacoromân”, deoarece se temeau de ideea reconstituirii Daciei prin ”bastionul pentru Dacia viitoare”. Ceva mai departe, in acelaşi articol, se spune că “Ministerul nostru de externe şi diplomaţia noastră (maghiare. n.n.) au căutat a ridica de subsuori megalomania dacoromână”.

Referitor la politica de deznaţionalizare forţată a românilor din Ardeal, dusă de maghiari, el ia o pozitie fără echivoc şi combate aceste practici care “atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui” in favoarea unui “idiom ocult mic şi izolat”, spunând că “Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are in fine cheia la limba latină, la civilizaţia antică”,[6, vol I, pag. 371].

Ocupându-se de problema românilor din sudul Dunării în articolul din “Timpul” din 26 septembrie 1878, Românii peninsulei Balcanice şi următoarele, utilizând studii efectuate de savanţi vest europeni, macedoromâni, printre care şi Alexandru (Alecu) Pencovici, director al Institutului de Statistică şi Inspector al şcolilor româneşti din sudul Dunării, (înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti, la figura 18), poetul face o documentată istorie a acestora.

Mihai Eminescu subliniază contribuţia descendenţilor dacilor la cultura şi civilizaţia, nu numai a peninsulei Balcanice, sintetizată prin fraza “Nu exista un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi entice în munţii Albaniei, în Macedonia, şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane, pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa şi Kiev”, [6 vol. I p. 392-395], adevăruri relevate de noi în toate comunicările susţinute in cadrul societăţilor dacologioce şi la Congresele Internaţionale de Dacologie din Bucureşti, din ultimii cinci ani, [1 şi altele].

Cu toate acestea şi având în vedere conştiinţa originii comune cu românii din întreaga peninsulă Balcanică, analistul politic Mihai Eminescu, militează pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor din Bulgaria, Grecia, Turcia, Albania, fosta Jugoslavie, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: limba de predare română în şcoli, în biserică şi altele, după cum se exprimă în articolul L’Independence Roumanie crede, apărut în ziarul “Timpul” din 30 septembrie 1880, “Pentru că se susţine că traco-românii cată să aibă şi ei şcoli primare în limba naţională, lucru pe care, la noi în ţară îl au armenii, grecii, nemţii, maghiarii “ [6 vol I p. 23], la care mai adăugam că până după cel de al II-lea război mondial, erau în Sofia două licee româneşti, azi nici unul, la fel în celelate ţări, românii nu au aceleaşi drepturi cum au celelate minorităţi etnice din România.

 În acest sens, mai adăugăm că nici în aceşti ultimi ani, europarlamentarii români nu au sprijinit cererea îndreptăţită a minorităţii române din Serbia, (de fapt majoritară, în toată peninsula Balcanică, aşa cum afirma în ziarul „România Liberă” laureatul Premiului Nobel, albanezul Izmail Kadare), adresată Parlamentului European, de a avea aceleaşi drepturi fundamentale ca alte minorităţi.

Aceste cereri de a se recunoaşte drepturile elementare ale omului, fie ele civile, politice, de a permite utilizarea limbii materne în şcolă, în biserică, posturi locale de radio şi televiziune, etc, sunt drepturi aprobate de acelaşi for comunitar tuturor minorităţilor, cu excepţia românilor, fie ei Timoceni, Istrieni, sau din Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, sau din Turcia, fără să mai adăugăm aici Moldova de dincolo de Prut, Ucraina, Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Elveţia, etc.

In fond aceste drepturi permit păstrarea identităţii etnice, a valorilor naţionale.

În prefaţa lucrării [3], semnată de M Beniuc, se arată că “In anul 1883 a izbucnit înfiorătoarea boală (? n.n.) care l-a măcinat pe Eminescu şi care a dus apoi, în colaborare cu toate forţele adverse ale societăţii, la sfîrşitul său tragic”. După cum uşor se vede, aceste “forţe”, au caracteristica grupurilor de crimă organizată şi au colaborat “eficient” pentru scoaterea sa de pe scena jurnalisticii româneşti şi la eliminarea sa, activitate care continuă chiar şi după 120 de ani, deoarece ele se opun la promovarea adevăratei istorii şi a valorilor culturale naţionale, patriotice.

O continuare a aceleaşi politici de denigrare a valorilor culturale naţionale reiese clar din felul cum s-a exprimat recent, într-un interviu acordat postului TvR 1, directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, în care spunea că “Eminescu este cadavrul nostru din şifonier, de care trebuie să scăpăm”. Astfel de poziţie, credem că nu face cinste funcţiei pe care o deţine, mai ales că reprezintă oficial cultura românească în ţară şi peste hotare, cu toate că este plătit din contribuţia românilor.

Suntem convinşi că astfel de sentimente sunt proprii numai unor grupări de oameni plini de ură (declarată), organizaţi cum s-a afirmat mai sus, la adresa unui om care a spus numai adevărul. Aceste practici nedemne, nu numai că nu reprezintă aspiraţiile românilor, dar şi ale tuturor neamurilor, care repsectă şi păstrează nealterate valorile culturale naţionale, cinstindu-i aşa cum se cuvine: opera, năzuinţele sale, datele aniversare, de venire pe lume şi trecere în nemurire, aşa cum se întâmplă şi acum prin lucrările prezentului Congres, dedicat: poetului, filosofului, omului de ştiinţă, analistului politic modern si eroului martir al naţiunii române, Mihai Eminescu.

Cu toate că avea şi mai are încă puternice “forţe adverse”, poetul, filosoful, omul de ştiinţă, totodată şi militantul politic patriot, chiar şi după anul 1883 a continuat activitatea creatoare, lăsând pentru posteritate mesajul profund uman, al iubirii de neam şi de pământul strămoşesc al Daciei, cu îndemnul că în România “totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.”

Bibliografie

1.   Bocioaca M., Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa, Rezumat, Revista DACIA magazin, nr. 22, pag 69, 2005.

2.   Densuşianu N., Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002.

3.   Diaconescu T., Eminescu şi clasicismul greco-latin, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.

4.   Eminescu M., Poezii, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960.

1. Eminescu M., Poezii Proză literară, Vol. I şi II, Ed. Cartea Românească, Bucuresti1978.
2. Eminescu M., Opere politice, vol. I, II, III, Ed. Timpul, Iaşi1997.
3. Vatamaniuc D., Publicistica lui Eminescu 1870 - 1877, Ed. Junimea, Iaşi1985.
4. Olteanu S., Delta Dunării la autorii antici (ipoteză privind existenţa unui braţ sudic al Dunării, azi dispărut), Linguage Thraco-Daco-Moesorum, Site devoted to thracological philology.
5.     Ziarul “România Liberă”, 16 octombrie 2006.
6.     Săptămânalul “Naţiunea”, 6 - 12 februarie 2008.
7.     Revista “National Geographic România”, aprilie 2009.
8.     Weltatlas, Die Staaten der Erde und ihre wirtschaft, WEB Hermann Haak Geographisch-Kartogrophische Antstalt Gotha, Leipzig. 12.        

Trăiesc dorul lui de ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Cred în Eminescu. Trăiesc dorul lui de ţară binecuvântată de Dumnezeu.

Sunt clipe când simt că nu mă pot ridica nici măcar cu privirea la nivelul cunoaşterii la care a ajuns el. Totuşi, câteodată, pot "citi" printre rândurile minunatelor sale versuri. Aşa se face că "Luceafărul" şi "Satira I" îmi oferă o viziune asupra creaţiei.

Eseul acesta este un elogiu modest adus Luceafărului poeziei româneşti şi prietenului său, Ion Creangă. Poate au fost momente când unii au vorbit de legăturile dintre versurile eminesciene şi lumea vedică; nu poţi însă transpune ceva fără să rezonezi, fără ca întreaga ta fiinţă să fie un adevărat diapazon pe care bagheta magică a inspiraţiei să-l "lovească" în aşa fel încât să răsune armonios.

Esenţa materială a lumii noastre se regăseşte în patru elemente: aer, apă, foc şi pământ. Hyperion, acest nume de excepţie în ceea ce considerăm mitologie, dar care de fapt este cea mai veche formă de filozofie şi credinţă, reprezintă un principiu deasupra esenţei; Hyper=peste, deasupra, şi ion=care merge, în greacă, sau doar cu sensul actual de particulă încărcată electric, din fizică. Astfel Hyperion, asemeni altor entităţi se materializează din... "cerul este tatăl meu,/ Şi mumă-mea e marea.". Din Eter, provine cel mai simplu fluid cunoscut aerul (cerul) şi forma sa mai condensată... apa (marea), ca şi în Geneza biblică. Culoarea pielii lui Hyperion este albă, iar părul bălai. La a doua "coborâre"(când are părul negru, dar faţa tot albă) intervine al treilea principiu, focul, căci..."soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea'mi este muma." Este, de fapt, metafora separării luminii de întuneric, ca şi în dualismul de tip activ-pasiv sau Yang-Yin. Ultima fază a genezei umane, la care sufletul participă, este aceea a întrupării, sau, conform Genezei "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă." Este exact ceea ce apare în a treia ipostază, cererea Luceafărului de a deveni fiinţă umană, contopindu-se cu al patrulea principiu, pământul. Simţim îmbinarea înţelepciunii celei mai profunde păstrate în memoria umanităţii, de la Apele eternităţii (ale lui Indra - din cele mai vechi epopei ale lumii, Vedele, numite Chaos în Elada) până la pământul negru al Nilului (din care se considerau egiptenii că se trag). Într-un alt stil, Ion Creangă, în basmul Harap Alb, sugerează originea poporului român din pământul negru al ţării. Harap=negru este opus lui Alb, iar împreună formează întregul - asemenea celui nemărginit şi atemporal din versurile eminesciene. "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochiu spre a cunoaşte,/ Şi vremea'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte" sau "La'nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr'o rază; Dar deodat'un punct se mişcă... cel întăiu şi singur!" A înţelege, metaforic se spune a te lumina, iar lumina este albă. "Şi din a chaosului văi, /Vede, ca'n zioa cea d'intăi,/ Cum isvorau lumine." Tot aşa, din zorii formării poporului indo-european, albul a fost, după cum afirmă Jean Haudry, culoarea specifică clasei sacerdotale, a celor ce înţeleg şi ştiu; de aceea poate şi patriarhul României păstrează această tradiţie, ca un urmaş al pleistoilor geto-daci, căci Dumnezeu este veşnic şi credinţa n-a fost inventată... de ieri, de azi. Viziunea eminesciană depăşeşte limitele cunoaşterii obişnuite, şi astfel el ajunge să vorbească precum povestitorii, de călătorii superluminice, căci "Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe."..."Părea un fulger ne'ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele," şi, ca-n basme, "viteza" este ca a gândului. "El sboară, gând purtat de dor,/ Păn'piere totul, totul." Mihai Eminescu a cunoscut ceea ce un muritor obişnuit are arareori şansa; devine astfel părtaş al cunoaşterii, alături de Hermes Trimegistus - care a spus cel mai târziu în sec. IV îHr.: "Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru. Şi după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur cuvânt al Unului, tot aşa toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare. Soarele (foc) îi este tată, luna (apă) îi este mumă, vântul (aer) l-a purtat în pântece, pământul îi este doică". Profund au "simţit" Parmenide, Lao Tse şi unii dintre cei pe care religiile lumii îi sanctifică. Imaginaţia, inspiraţia sau cunoaşterea genială a marelui poet devansează, împreună cu autorii basmului "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", enunţarea teoriei relativităţii. Unic, Mihai Eminescu- fiu al neamului românesc, este nemuritor, nu numai în absolut, dar şi în sufletul nostru, al celor care am avut şansa de a-i citi şi simţi versurile.

Eminescu a fost, cu mintea - scriitor şi ziarist, iar cu inima a fost "iubitor de neam, iubitor de ţară şi iubitor de cântec popular". A iubit baladele şi oamenii lui dragi - din Bucovina şi... din toată ţara:

"De la Nistru pân' la Tisa/ Tot Românul plâns-mi-s'a..."

"Ştefane Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta/...

Tu te'nalţă din mormânt/... Să te aud din corn sunând/...

De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii o să piară."

Susţinem păstrarea cu sfinţenie în continuare a zilei de 1 Decembrie 1918. Acţionăm şi pentru legiferarea zilei de 15 ianuarie ca sărbătoare naţională.  Spiritul eminescian ne cheamă pe toţi să acţionăm pentru consolidarea Neamului Românesc. Fără această consolidare vom asista în continuare la sărbătorirea formală şi expeditivă a zilei de 1 Decembrie şi la scoaterea lui Mihail Eminescu din locul pe care trebuie să-l ocupe în circuitul cultural naţional, în şcoli şi universităţi.

Unele articole au apărut în presa electronică sau tipărită: Semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu-www. altermedia.ro, curaj.net, mişcarea.com, arodomain, AIM, revista Clipa (SUA) nr, 742, agero (Canonizarea lui Mihail Eminescu), Dumnezeiescul Mihail Eminescu- miscarea.com, Ziua de 15 iunie sarbatoare natională- Oglinda Literara nr.54, Clipa nr.753, miscarea.com, Mihail Eminescu 15 iunie sărbătoare naţională-Iniţiativă legislativa din partea unor partide parlamentare-Clipa nr. 753, Curierul de Vâlcea(Curierul literar şi artistic: nr.47) Cuvânt  de mulţumire şi îndemn- Clipa nr.753, Mihail Eminescu sarbatoare nationala-… De ce sarbatoare nationala pe 15 iunie?-miscarea.com… Dezbatere publică-…
Sa scris pe marginea acestor articole: Campanie pentru Sfântul Mihail Eminescu, de Mihaela Moraru, în Evenimentul zilei din 28 martie  2006, reluat pe www.culte.ro, Eminescu ar putea fi canonizat-relatare de presă de Lucian Dobrater, în Jurnalul Naţional din 21 martie 2006.
Dupa cum se poate constata cititorii au avut unul, doua sau trei articole editate în acelaşi loc. Unele  nu au fost publicate.
Apariţia articolelor, în presa electronică şi tipărită va continua în zilele ce vin.

{mospagebreak}

In ce limbă vorbeau dacii?

În dicţionarele limbii române nu se precizează numele limbii în care vorbeau strămoşii noştri daci. Gasim următoarele cuvinte: Dacia, dac-dacă, daci-dace, dar nu şi numele limbii. Stranie situaţie. Conform cuvintelor de mai înainte ar fi trebuit să fie limba dacă, dar confuzia între substantivul feminin dacă, între conjuncţia dacă şi limba dacă ar fi făcut situaţia şi mai dificilă. Limba dacănească? O imposibilitate. Spiritul şi legile limbii române: România, român-români, româncă-românce, limba română-românească. Ieşirea din impas: Dacia, dacian-dacieni, daciancă-dacience, limba daciană-dacienească. Cu siguranţa vor rămâne în uz   dac şi daci, din motive asupra cărora nu insistăm acum.
În articolul ce urmează, spre exemplificare, vom folosi cuvintele propuse de noi. Se va sesiza cât sunt de plăcute, de expresive. 
Cuvintele daciene supuse evoluţiei fireşti sunt întrutotul la locul lor în limba româna de azi.

De ce sărbătoare naţională pe 15 iunie?

Pentru orice om, cât este în viaţa aceasta, ziua sa de naştere este o sărbătoare. În mod obişnuit, după ce omul a plecat în lumea cealaltă, este comemorat de ziua morţii (?) sale. Pomenirea morţilor (?). Spiritul dacienesc este în sărbătoare şi la trecerea în lumea cealaltă. În eternitate. Pentru el moartea nu există. Ştie că este nemuritor.  Orice om este evaluat la plecarea din această viaţă. Plecarea e ca un total, ca o sumă a faptelor sale bune. Cele bune sunt darul său pentru lumea aceasta şi totodată sunt transfigurate spiritual în fiinţa sa spirituală din lumea cealaltă. Pentru acestea trebuie să-i mulţumim şi să-l comemorăm, de aceea pentru dacieni, ziua plecării din viaţa aceasta este mai bogată, mai de preţuit, decât cea a sosirii, care este doar o şansă pentru fiecare om. Cea a plecării este rodul vieţii acestuia. De aceea ni se pare mai potrivit să-i comemorăm pe cei plecaţi, de ziua darurilor făcute dacienilor. Totalul darurilor. Izbânda vieţii. Contribuţia lor. De aceea trecerea lui Eminescu în lumea de dincolo este o victorie a lumii acesteia. Mihail Eminescu este un victorios. Un învingător. Ne-a lăsat o zestre. Am primit-o şi-i mulţumim şi-l sărbătorim la nivel naţional. La drumul dintre cele două lumi. Să ne amintim cu câtă bucurie treceau strămoşii noştri dacieni în lumea de dincolo. Aici între noi au locuit, dar, firesc, urmau să locuiască şi în lumea cealaltă. Le era drag de noi dacienii din lumea aceasta, dar le era dor şi de dacienii din viaţa cealaltă, din continuarea vieţii acesteia. Ajungând în cealaltă, dorul îi leagă  de noi, din viaţa aceasta. Victoria conştiinţei unităţii vieţii văzute şi nevăzute, o izbândă a spiritului, a luminii.  Că aşa este, dragi dacieni, nu-i nici o îndoială. Cea mai mare sărbătoare naţională a dacienilor, de mii de ani, este comemorarea moşilor. Când? De ziua plecării lor din lumea aceasta. Sunt comemoraţi de-odată, dar tâlcul este al zilei plecării fiecăruia spre celălalt tărâm. In multe sate din ţară, de zilele moşilor, bisericile sunt pline cum numai de Paşti mai sunt. Şi de Paşti comemorăm victoria vieţii asupra morţii. Moşii sunt o sărbătoare zalmoşiană. Moşii de primăvară, moşii de vară, moşii de toamnă, moşii de iarnă, sărbătoare naţională legiferată de dacienii de pe vremea  Religiei Zalmoşiene. Legiferare imprescriptibilă. Religie viabilă. E o obştească întâlnire la biserică, la cimitir, apoi e un du-te vino pe la case cu farfuriile pline cu de-ale gurii. Dar, atenţie, fără băuturi alcoolice. În zilele acestea nu sunt beţii. Satele îşi găsec pacea. De aceea nu se fac nici nunţi. E un altfel de nuntă, cerească, spirituală, la care participă cele două lumi. Vă amintiţi de Marele Preot Deceneu şi de regele Burebista? Au cerut dacienilor să se lase de beţii şi să distrugă viţele de vii.  Şi au ascultat de vlădică, reducând, în mare măsură, terenul  cultivat cu viţa de vie. Şi ascultă şi azi. Sărbătoarea este a spiritului. Si noi, dacienii de azi, trebuie să ne aliniem, din ce în ce mai mulţi, la acest fel de a sărbători, moştenit din moşi-strămoşi. De 15 iunie, ziua  triumfului în eternitate al acestui dacian, Mihail Eminescu, străfulgerat de dor şi lumină, de amor (folosesc cuvântul lui Eminescu) profund pentru neam, trebuie să existe atât liturghia de pomenire a numelui său şi a tuturor dacienilor din lumea cealaltă, cât şi asumarea rodului său spiritual, în bucuria sărbătorii naţionale numită Mihail Eminescu. Aşa ne vom integra şi noi în suflul spiritual multimilenar al dacienilor. Şi vom fi împreună, solidari, cei din viaţa aceasta şi dimpreună solidari cu cei din continuarea vieţii acesteia. Şi ei sunt solidari cu noi. Ei nu au trecut în nefiinţă, ci continuă să existe în cealaltă lume. Să nu ieşim din regulile statornicite din moşi-strămoşi. Renaşterea poporului dacian are loc sub ochii noştri, pentru cine are ochi de văzut. Să sărbătorim ziua naşterii lui Mihail Eminescu, ca o şansă acordată de dumnezeire Neamului Dacienesc şi ziua trecerii în cealaltă lume, ca o zi a victoriei Neamului Dacienesc, neam care este mai înzestrat, mai bogat, cu rodul spiritual eminescian. Noi dacienii nu sărbătorim morţii, ci viii, pentru că şi cei de dincolo sunt vii.

{mospagebreak}

MIHAIL EMINESCU  SÃÆRBÃÆTOARE NAŢIONALÃÃâ€Â

Şi de Zalmoxe suntem înstrăinaţi, nemaicultivându-l în memoria colectivă şi personală. Şi de Iisus suntem înstrăinaţi, dacă nu-l avem în memoria colectivă şi personală, în mod activ. Azi se desfăşoară şi programul de înstrăinare de Mihail Eminescu. Vai de cei ce-şi uită de sfinţii lor şi de marile lor spirite creatoare. Un neam fără bogăţia sa spirituală intră în destrămare. Acţiunile împotriva lui Mihail Eminescu sunt împotriva tuturor dacoromânilor. Mihail Eminescu ne motivează la unitate, la solidaritate românească, la încredere în toate domeniile de creaţie. La o viaţă frumoasă.
Ce şanse avem? Toate şansele. Ziua Mihail Eminescu - sărbătoare spirituală românească poate fi instituită.
Ezitaţi? Sunteţi sceptici? În spiritul dumneavoastră au penetrat potrivnicii.

{mospagebreak}

Cuvânt de mulţumire şi îndemn
-canonizarea lui Mihail Eminescu-
-   
Fiind invitat să iau cuvântul la Simpozionul Mihail Eminescu, pe data de 14 ianuarie 2006, în sala de conferinţe a Universităţii Ion I. Dalles, organizat de Uniunea Mondială a Tuturor Românilor (Ţara şi exilul românesc) şi Asociaţia Culturală Universală Mihail Eminescu, am făcut propunerea să se strângă semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu, în România şi peste tot unde există români, dar nu înainte de a fi făcut trimitere la Scrisoarea deschisă către Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Crestine Ortodoxe Române, semnată de dr. Iosif Niculescu (Permanenţe, nr.4, aprilie 2005), din care am reţinut următorul paragraf: "Anul trecut   v-am adresat un memoriu în care îndrăzneam a sugera luarea de măsuri în vederea canonizării marelui nostru poet Mihail Eminescu, despre al cărui sfârşit martiric există azi suficiente dovezi. Am primit răspunsul - confirmare, însoţit de promisiunea de a lua această problemă în discuţie de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române."
Îmi fac o datorie de onoare faţă de dr. Iosif Niculescu, dorindu-i multă sănătate şi continuitate în activităţile pentru canonizarea lui Mihail Eminescu.

{mospagebreak}

MIHAIL EMINESCU 15 IUNIE
SÃÆRBÃÆTOARE NAŢIONALÃÃâ€Â

Iniţiativă legislativă din partea unor partide parlamentare

În articolul Semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu (Revista Clipa, nr.422, SUA) propuneam ca  ziua de 15 Iunie să devină sărbătoare naţională, fiind uşor de asumat, având în vedere că Mihail Eminescu, în această zi, a triumfului său în eternitate, este comemorat, în activităţi publice, la nivelul întregii ţari şi în afara ei. Şi este vară, anotimp favorabil. România ar fi sărbătorită, la modul plenar, de două ori pe an, la 1 Decembrie şi la 15 Iunie. Această propunere a avut darul de a fi receptată şi susţinută, de a produce  consens. Ne aliniem şi noi acestui consens şi ne adresăm partidelor guvernamentale în vederea unei iniţiative legislative. Este de înţeles că pentru a avea şanse de a fi votată de majoritatea parlamentarilor, trebuie să se ajungă la o înţelegere prealabilă, între cel puţin două partide. Suntem convinşi că există destule minţi luminate în Parlamentul României, care înţeleg rostul adânc, al investirii zilei de 15 Iunie, ca sărbătoare naţională. Iar pe românii care împărtăşesc acest punct de vedere, îi rugăm să acţioneze pentru reuşita acestui deziderat naţional.
Articolul Semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu s-a constituit de la sine într-un sondaj prin care s-a descoperit ideea directoare, opţiunea românilor, care-i adună într-un gând şi-o voinţă, în care se recunosc şi se bucură : 15 Iunie, Mihail Eminescu, sărbatoare naţională. A doua sărbătoare naţională, după cea de la 1 Decembrie.

{mospagebreak}

Ziua de 15 iunie sărbătoare naţională

Nu am fi revenit asupra articolului Semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu(Revista Clipa, nr.742, SUA), dacă într-un merituos material, care s-ar fi bucurat de o largă mediatizare, Campanie pentru Sfântul Mihail Eminescu, semnat de Mihaela Moraru, apărut în Evenimentul Zilei, din 28 martie 2006, nu s-ar fi strecurat o eroare care ne face deservicii: "Semnatarul petiţiei propune chiar şi mutarea Zilei Naţionale a României de la 1 Decembrie, pe 15 iunie". La solicitarea Mihaelei Moraru,  cunoscutul eminescolog, prof. univ. Ion Buzaşi,  îi răspunde:    "Având în vedere că biserica a canonizat personalităţi, precum Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, eu aş acorda semnătura mea şi pentru Mihail Eminescu. În nici un caz însă pentru modificarea datei la care sărbătorim Ziua Naţională. Canonizarea poetului ar putea fi hotărâtă pentru versul său şi ca semn de preţuire. In acelaşi timp însă, consider că Eminescu ar putea fi cinstit mai mult doar prin simpla citire a operelor sale". Reţinem şi răspunsul Silviei Pop, preşedinta Despărţământului Timotei Cipariu-Blaj, al ASTRA: "Este o iniţiativă formidabilă şi sunt gata să mă implic în strângerea de semnături. Mai ales că în acest an sărbătorim 140 de ani de la popasul lui Mihail Eminescu la Blaj." Primarul Blajului, Simion Alexandru Băcilă, a răspuns pragmatic: "Îi las să se pronunţe pe cei cu un alt nivel de înţelegere asupra fenomenului. Nu m-aş implica în mod direct într-o asemenea acţiune, însă dacă mi se va cere sprijinul, îl voi acorda." Dacă Mihaela Moraru ar fi citit cu atenţie articolul nostru, ar fi reţinut ceea ce am scris, concluzionând: "Cu Eminescu ne asigurăm viitorul, întărind unitatea de neam şi teritoriu. Ziua înaltului spirit eminescian preotector, ca sărbatoare naţională, este uşor de asumat, având în vedere că Eminescu, de ziua sa, este sărbătorit la nivelul întregii ţări şi în afara ei…Vom sărbători România, la modul plenar, de două ori, la 1 Decembrie şi la 15 Iunie."
Pe 21 martie, în Jurnalul National, Lucian Dobrater, având în vedere articolul nostru, a scris o scurtă relatare de presă, cu un titlu demn de reţinut: Eminescu ar putea fi canonizat.
Activitatea de strângere de semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu  poate fi înţeleasă şi ca un sondaj în legătură cu receptarea populară şi nu numai a sfinţeniei lui Eminescu, aşa cum a fost receptat şi numit (cel) Sfânt şi Ştefan cel Mare, cu mult înainte ca biserica să-l fi canonizat ca Drept Credinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Subliniem, Sfânt a fost preluat de biserică de la preoţimea colectivă, de la românii ortodocşi mireni.
Intr-un alt articol, Dumnezeiescul Mihail Eminescu, menţionam că pentru Eminescu idealul absolut de frumuseţe şi spiritualitate este Fecioara Maria. Dumnezeu se lasă descoperit. Hyperion i se adresează cu cuvintele Părinte şi Doamne.
 Pentru cine doreşte să citeasacă  alt fel de studii, altele de cum am fost obişnuiţi, semnalăm, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Chipul Mântuitorului în gândirea lui Mihail Eminescu, Studii teologice, an XLIII, 1991, nr.1, p. 45-54, Arhim. B.V. Anania, Drama divină a lui Hyperion, Telegraful Roman, nr. 17-20, 1983. Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu, Universite de Sherbrooke, având în vedere studiul lui Bartolomeu Valeriu Anania, azi mitropolit, scrie: "În altă ordine de idei, sunt cercetători avizaţi care consideră că una din sursele de inspiraţie ale celebrului poem Luceafărul este prologul Evangheliei după Ioan. Hyperyon este o entitate increată, coexistând din eternitate cu Părintele său, părtaş cu acesta la crearea lumii, întrupat cu menirea de a lumina făpturile şi în imposibilitatea ontologică de a părasi condiţia lui divină. In el se concentrează atât Logosul primordial, cât şi cel întrupat, Eminescu găsind în universul creştin un filon de aur pentru poezia sa" (Aspecte creştine în lirica eminesciană, Observatorul, din Canada, 12-I-2006).

{mospagebreak}

Dumnezeiescul Mihail Eminescu

Mihail Eminescu este prin excelenţă românul creştin. Leagă cu îndrăzneală, fără ezitare, pământul cu cerul, omul cu divinitatea. Pentru Mihail Eminescu, idealul absolut de frumuseţe şi spiritualitate este Fecioara Maria. Fata de împărat, cum e Fecioara între sfinţi, în nevinovaţia ei îngerească, se apropie de dumnezeire, prin invocarea Luceafărului, iar Dumnezeu se lasă descoperit, în dialogul cu acesta, apelându-l  cu numele de Hyperion. Iar Hyperion  i se adresează prin cuvintele Părinte şi Doamne. Dar fata de împărat, în viaţa acestei lumi, o fată ca atâtea alte fete, cu numele de Cătălina, se lasă atrasă de Cătălin.  Îşi pierde ingenuitatea sufletească, starea de fecioară între sfinţi. Legătura cu Luceafărul e ruptă. Omul de geniu suferă în dumnezeirea singurătăţii sale. Singura cale pentru a se sustrage colosalei  suferinţe, pe măsura iubirii de care a dat dovadă, e să  fie “nemuritor şi rece”. În nenumaratele referate, comentarii, analize literare Mihail Eminescu e cenzurat, prin ocolirea strofei a II-a. Cuvintele Cum e Fecioara între sfinţi sunt lăsate sub tăcere,  prin diverse formulări.  O preafrumoasa fată de împărat. Dar Mihail Eminescu nu are în vedere şi frumuseţea spirituală, prin care Fecioara străluceşte între sfinţi? Sau, se singularizeaza  prin originea împărătească. Inexat. E vorba tot de ocolirea, cu buna ştiinţa, a strofei următoare. Sau, se menţionează că fata de împărat este înzestrată cu atributele unicităţii. Care sunt aceste atribute? Se fuge de ele ca dracu de tămâie. In rândurile de până acum, după cum prea bine se ştie, am avut în vedere versurile de început ale Luceafarului:
 
 
         A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O preafrumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
 
N-am folosit, având în vedere acest poem, cuvântul de capodopera a poeziei eminesciene, pentru că însuşi Mihail Eminescu este o capodopera a Neamului Românesc, ca dar din partea divinităţii. Iar prin poeziile sale,  oferă o mare şansă românilor, de a-şi trăi frumos viaţa.
    Prin viaţa sa, a ieşit mereu din terestru spre cele înalte, pâna la o viaţă mucenicească şi de martir.
Şi de la acestea, pâna la articolul Semnaturi pentru canonizarea lui Mihail Eminescu, pentru autorul acestor rânduri, a fost  un pas firesc.

{mospagebreak}

Semnături pentru canonizarea lui Mihail Eminescu

Semnăturile sunt un exercitiu de apropiere de Eminescu, ceea ce trebuie  sprijinit, indiferent că unii optăm pentru receptarea populară şi  nu numai a sfinţeniei lui Eminescu sau înclinăm spre canonizare.
Orice român, sau organizaţie, instituţie,  partid , biblioteca, şcoala,  universitate, revistă, ziar poate declanşa strângerea de semnături. Mulţi români îşi vor înnobila arhiva familiei, cu strângerea de semnături, fie şi numai din partea familiei şi a unor cunoscuţi. Toate, la un loc, vor induce ploaie duhovnicească peste întregul Neam Românesc. Nu trebuie să ne grăbim să terminăm strângerea de semnături, dar nici să uităm, să abandonăm această sfântă datorie faţa de Neam şi Eminescu. Nume, prenume, adresa, nr. de telefon.  E bine să ştie tot românul, canonizările nu se fac dintr-odată. Durează mulţi ani.  Să fim încredinţaţi că  Biserica Ortodoxă Română va fi atentă la adunarea semnaturilor, cel puţin având în vedere că în Basarabia şi Transnistria, în Nordul Bucovinei, în Ţinutul Herţa, în Maramureşul  istoric, în Câmpia Tisei cu centrul la Gyula, în Banatul de dincolo de graniţă, Eminescu este receptat ca sfânt. Dar şi de românii din Bulgaria, Grecia, din Serbia (de pe Valea Timocului), din Macedonia, Albania şi din celelate ţari balcanice, indiferent de  denumirile pe care le au aceştia, de vlahi, aromâni, sau altele. Şi de ceilalţi români de pretutindeni. Şi de bună seamă, din România cu actualele graniţe.
Creştinii Bisericii formează, fiecare, preoţimea generală, colectivă, iar preoţii constituie preoţimea slujitoare. Ceea ce înseamnă că noi, toţi creştinii,  oficiem,  coliturghisim, de câte ori trăim întru adevăr, dreptate, întru ceea ce este bine de facut şi de rostit. Canonizarea este un proces lung, pe etape. Dar întru preoţimea colectivă suntem liberi să ni-l asumăm ca sfânt. Şi facem lucrul acesta pentru că sufletul nostru îl receptează ca sfânt.
Apropierea de Eminescu este o modalitate de renaştere a frăţietăţii, de  solidarizare  între români.
 Cine-şi iubeşte propriul neam, este în normalitate. Numai iubind pe cei din neamul tău, iubirea ta este o realitate, nu o închipuire şi poţi iubi şi preţui şi alte neamuri.
Să nu se producă nici o neînţelegere, semnează doar cine vrea. Unii vor semna mâine sau ei înşişi vor aduna semnături. Conştiinţa apartenenţei la Neamul Românesc şi la Eminescu răsare din adâncimile sufleteşti ale românilor, ca o floare de lumină. E un fenomen românesc în derulare sub ochii noştri.
Dacă reproduc un articolul cu titlul Efigia lui Eminescu, stema tricolorului României, pe care l-am publicat în Dreptatea, 14 iunie 1990, este pentru a mărturisi că ideea, în scris, sau circulând prin viu grai, aparţine Chişinăului, dar şi pentru a reliefa că Eminescu este cel mai viguros spirit reîntregitor  de ţară. Asteptăm confirmarea paternităţii ideii, din partea Chişinăului. In anul 1990, când Reîntregirea României era posibilă,  a fost blocată de către casnicii Moscovei, care au anexat şi deturnat Revoluţia Română şi Podul de Flori ( A se vedea, spre documentare, cartea Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, scrisă de semnatarul acestui articol, Editura Dacia Eternă, Bucureşti 1999. Poate fi citită şi pe internet, cu titlul Reîntregirea României, la www. agero (Asociaţia germano-română), la Istoria României, în cadrul apelului Dragi români din R. Moldova veniţi cu noi în U.E.  Iată articolul:
 ,,Prezentul şi viitorul neamurilor depind în mod decisiv de capacitatea lor spirituală. Vechile însemne-scuturi, săbii, etc. expresii ale stării de război, care a bântuit timp de milenii specia umană, nu mai exprimă evoluţia pe care se angajează omenirea. Poftele primare, năvălirile, jafurile şi anexiunile ies din istorie. Recunoaşterea lui Eminescu drept stemă-simbol a României este conformă spiritului paşnic şi buneicuviinţe a Românilor. De aproape trei mii de ani, de când suntem atestaţi de  documente pe acest pământ, am reuşit, între Tisa şi Nistru, să ne apărăm, nelăsându-ne antrenaţi în năvăliri şi anexiuni, aşa cum au procedat, multă vreme, unele popoare. Omenirea va supravieţui doar prin eliminarea războaielor şi armelor din viaţa planetei. Spiritul creator, într-o nouă istorie, a păcii, va decide înscrierea neamurilor în şirul secolelor şi mileniilor ce vin. Înălţarea lui Eminescu în stindardul poporului român va fi prima bătaie de inimă a viitorului, ce începe a se institui în viaţa mult zbuciumatelor popoare din Europa.
Este de aşteptat ca întreaga intelectualitate românească să se implice în sprijinul legiferării acestei propuneri.
Ziua încetării din viaţă a lui Eminescu şi totodată a triumfului în eternitate, ar deveni ziua naţională a poporului român. Nu am face decât să legiferăm ceea ce  Mihai Eminescu este de fapt, conducătorul  neamului românesc, prin cuvântul investit cu nimbul genialităţii sale." Şi adăugăm, azi, Ziua de 1 Decembrie 1918, va rămâne mereu ceea ce este, sărbatoarea naţională, ziua sfântă a constituirii statului naţional unitar roman, cu efectul necesar al Reîntregirii României cu teritoriile anexate prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Cu Eminescu ne asigurăm viitorul, întărind unitatea de neam şi teritoriu. Ziua  înaltului spirit eminescian protector, ca sărbătoare naţională, este uşor de asumat, având în vedere că Eminescu, de ziua sa, este sărbătorit la nivelul întregii ţări şi în afara ei. Şi este vară, anotimp favorabil. Mai subliniem că 1 Decembrie 1918 se află în toată deplinătatea sa unificatoare, în spiritul eminescian. Vom sărbători România, la modul plenar, de două ori, la 1 Decembrie şi la 15 Iunie, ştiind ce mai avem de făcut pentru ea, menţinând aspiraţiile noastre sfinte mereu vii în candela sufletelor noastre. Naţiunile îşi caută întăriri prin marile lor spirite. Uniunea Europeană l-a asumat pe Beethoven, cu Oda Bucuriei. Noi pe Eminescu, drept sfânt protector.
Rugămu-vă frumos, dragi români, când mergeţi la biserică, la altar, pentru pomenirea celor dragi, să-l pomeniţi şi pe Mihail Eminescu. Şi acasă, în clipele sfinte, rostiţi numele lui Mihail Eminescu, având gândul îndreptat spre Tatăl Ceresc.
Citiţi, învaţaţi versuri din Eminescu. Citiţi-i proza politică. Şi celelalte lucrări. Românule, apropie-te de Mihail Eminescu şi vei fi puternic. Mihail Eminescu voivodează ca un sfânt. Are eficienţă de arhanghel. Este Sfântul Naţiunii Române.
Cei ce vor transmite un număr de semnături trebuie în orice moment să facă şi dovada listelor. Centralizarea se poate face  şi pe localităţii, la iniţiativă locală, sau pe plan judeţean,  printr-un simplu proces-verbal.
Listele pot fi păstrate la persoanele, organizaţiile, bibliotecile, şcolile, universităţile, revistele, ziarele care le-au adunat, sau, cei care doresc, la un fond Eminescu, la primării, dacă acestea acceptă aşa ceva. Primăriile cu iubire de Neam şi de Eminescu pot şi ele însele să adune semnaturi. Dar toţi românii care doresc să le păstreze în familie, sau organizaţiile, partidele, bibliotecile, şcolile, universităţile, revistele, ziarele o pot face.
Strângerea de semnături o aşteptăm din partea tuturor românilor care cred în sfinţi, în efectul sfinţitor, protector, mântuitor de neam reprezentat de Mihail Eminescu, deci şi din partea celor uniţi cu Roma (greco-catolici) şi catolici.
Pentru centralizarea generală a numărului de semnături, aşteptăm scrisorile D-voastră pe adresa: Copil Gheorghe Gavrilă, Bucureşti, str. Aleea Romancierilor nr. 6, bl. E19, ap. 55, cod poştal 061793. Tel. O21-7456782; 0720127570. E-mail: gheorghegavrilacopil@yahoo.com. Vă rugăm de la bun început, numele D-voastră şi câte semnaturi aţi adunat şi abia apoi, dacă vreţi să ne scrieţi opiniile D-voastră.
 

Romantismul european, curentul ce promovează între sacrele-i principii estetice, libertatea „absolută“ în creaţie, expansiunea eului până în centrul universului, evaziunea în istorie, în mit, în vis, în „templul naturii“, în „culoarea locală“, în demonic, în „voluptatea suferinţei“ etc., criticând prezentul epigonic, relevând eroi excepţionali în împrejurări excepţionale, la antipozi, valorificarea folclorului ca matcă a tuturor artelor, desfăşurarea teluric-celestă a fiinţei, a fanteziei, în planuri antitetice, cultivarea grotescului, a sublimului, elogiul geniului, al prome-teismului / titanismului, infuziunea liricului în epic, chiar şi în eseu, în critică etc. (TDelr, 363 sq.), desigur, înregistrează prin creaţia lui Mihai Eminescu (Ipoteşti-Botoşani, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889, Bucureşti) veritabilul moment de culminaţie / apogeu. Mai mult decât oricare dintre cei zece titani ai romantismului universal: Byron (1788 – 1824), Eminescu (1850 – 1889), Victor Hugo (1802 – 1885), Giacomo Leopardi (1798 – 1837), Adam Mickiewicz (1798 – 1855), Novalis (pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg: 1772 – 1801), Edgar Allan Poe (1809 – 1849), Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799 – 1837), Friedrich von Schiller (1759 – 1805) şi Percy Bysshe Shelley (1792 – 1822), poetul valah, prin geniala sa creaţie poetică, deschide drumurile liricii „moderniste“ din secolul al XX-lea, secol ce a certificat profeţia lui Titu Maiorescu din toamna anului 1889: «...literatura... începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui...» (MCrit, II, 275); iar din prezent, prin neîntrecuta-i lirică a fiorului cosmic – lirică pătrunzând tot mai adânc în conştiinţe / suflete, graţie unor mai bune traduceri în limbile de mare circulaţie din secolul al XX-lea şi din aceste prime anotimpuri ale mileniului al III-lea – nu este exclus să-şi arate lucrarea benefică şi în simţirea / cugetarea secolului al XXI-lea.

O aserţiune a lui Tudor Arghezi relevă şi din fundamentele estetice ale lumii: «fiind foarte român, Eminescu e universal»; geniul din Mărţişor atrage atenţia asupra unui postulat verificat şi validat de toate istoriile: universalitatea unei opere este direct proporţională cu profunzimea caracterului ei naţional.

După cum s-a mai remarcat, chiar şi «natura devine adesea état d'âme (stare de suflet) pentru dorul eminescian, cel care aduce din sursele sale folclorice nota cea mai naţională a universalităţii poporului român» (NLlr, 77). Şi în creaţia eminesciană, profunzimea caracterului naţional începe, fireşte, de la miturile fundamentale; căci dincolo de mit nu există nimic altceva, în afară, poate, de „starea de zero“ a unui univers (cf. TIR, I, 5 sqq.), căci mitul desemnează „o istorie sacră“ despre originile, despre natura unui obiect, fenomen etc., ca experienţă / trăire capitală a unui strămoş, a unei comunităţi, a unui popor (cf. TDelr, 269 – 273).

(I) Mitul etnogenezei valahice / dacoromâneşti. Este un mit „cristalizat“ în epoca umanismului cronicăresc şi a iluminismului din Principatele Valahe, aflate între roţile dinţate ale celor trei mari imperii evmezice îmbinate la Dunăre / Carpaţi, deşi trebuie observat / subliniat că, în întregul lui, neamul pelasg / valah – sau dacoromânesc – n-a fost vreodată înrobit de vreun imperiu, nici în antichitate, nici în Evul Mediu, ori dincoace de evmezicele vremuri, ci de acţiunea unită a mai multor imperii. Potrivit mitului etnogenezei, Poporul Valah (Dacoromân, sau Român) s-a format din fuziunea „populaţiilor Daciei“ cu „populaţiile Romei“, aduse în bazinul Dunării, sacrul fluviu al dacilor nemuritori, de împăratul Traian, după biruinţa acestuia asupra regelui-erou de Sarmizegetusa, Decebal. Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre prin legendele ce au ca protagonişti pe „împăratul tânăr / războinic“ Traian / „Troian“ şi pe frumoasa Dochiana / Cosânzeana (pe care vrea „s-o dobândească de mireasă“). Pornind de la folclorica oraţie de nuntă, în «Povestea Dochiei şi ursitorile» – dinspre estetica romantismului şi pe registre de mare autenticitate –, Mihai Eminescu trans-simbolizează în pruncul frumoasei Dochia (de fapt, Dochiana, Sora Soarelui, din perechea secundă a Zalmoxianismului, întruchipare mitică feminină a Daciei Nord-Dunărene, a Daciei lui Decebal) şi al viteazului împărat din Apus (aluzie la împăratul Traian), poporul dacoromân / român căruia îi este ursită nemurirea (cf. EP, II, 229 / EOp, VI, 92). Dar abordarea epopeică a mitului etnogenezei dacoromâneşti o aflăm în «Memento mori» de Mihai Eminescu (cf. TEm, 73 – 90); prin amestecul zeilor în războiul dintre Sarmizegetusa şi Roma din anii 105 – 106, conflagraţia capătă proporţii cosmice, «lumea pare răsculată din caotic-adâncime»; Jupiter, protectorul „direct“ al Romei, zeul luminii şi al cerului la romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric-celeste: «Joe-ncruntă-a lui sprânceană şi ca un copil tresare / Vechiul glob – munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. / E semnalul cel de luptă între-armiile de zei; / Şi Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, / Coama lor se înflă-n limbe de-aur – tremur nebunatic, / Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei.» (EP, I, 271). Lucrarea hiperbolei epopeice eminesciene angajează cerul şi subcelestul, teluricul şi subpământescul: «negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare», «scările de nouri» se surpă de sub «scuturi de fier negru», văzduhul se năruie «de-al săgeţilor vărsat», «pavezele davelor luminează», «sori şi lune» sar în ajutorul războinicilor daci, «repezindu-se în dumbrăvile norilor», şi «ard albastrele armure ale zeilor romani»; războirea este «crudă, lungă, aspră», puterile taberelor intrate în conflagraţia apocaliptică sunt egale: «Paşii lor amestec cerul – caii tropotă, iar bouri / Ca de tunete un secol împlu halele de nouri / Şi se frâng crâşnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. // În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie / Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: / Neînvinşi ş-unii şi alţii – ş-unii şi-alţi nemuritori, / În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace / Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, / Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.» (EP, I, 272). Asediul capitalei Daciei continuă, Sarmizegetusa rezistă eroic, fiind: «Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmizegetusa-ajunge norii cu-a murilor colţi...» (EP, I, 274). Spre un deznodământ al conflagraţiei „cosmice“, Mihai Eminescu aduce în prim-plan înfruntarea epopeică dintre „zeii supremi“; Jupiter / Joe răneşte pe Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (în text, „confundat“ într-un Zamolxe, divinitate meteorologică), împlântându-i fulgerul în coaste: «Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe / Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe / Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car – / El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale / Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, / Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar. // Ochii-olimpicului negri aţintesc carul. Cu frică, / Spre-a opri acea privire, dacul manta şi-o ridică. / Speriaţi caii nechează, tremurând ei se înalţă; / C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste / Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste / Orbită aude glasul părintelui lor rănit // Şi-o întorc la fugă; caii carul rupt în nori răstoarnă, / din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, / Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini; / Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră / Cu-a lor sânge care-n râuri roşii, de-auroră, / Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin.» (EP, I, 273). Cu supremul comandant-zeu rănit între coaste de suliţa-fulger a lui Joe / Jupiter, armata zeiască a Daciei părăseşte câmpul-cer-de-bătălie, retrăgându-se în răsărit, la palatele din Marea Neagră: «Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale.» (ibid.). Căderea Sarmizegetusei este astfel pecetluită (cf. TEm, 80 sq.). 

(II) Mitul lui Samoş, al „Soarelui-Moş“, al armonizării omului pur, drept, viteaz, ca „parte“, în sacrul întreg cosmic. Conservat în mod deosebit în cele peste o mie şase sute de variante ale baladei / colindei «Pe-o Gură de Rai», mitul lui Samoş, al Soarelui-Moş, al armonizării părţii în sacrul întreg cosmic este pentru întregul spaţiu spiritual al Daciei / Dacoromâniei o vie expresie a Zalmoxianismului „întâmpinată“ ca oglindă a „Creştinismului Cosmic“ (Mircea Eliade.). Potrivit acestui mit fundamental, ens-ul dac / valah, nunteşte cu cele telurice, sub „năşirea“ secundei perechi sacre din tetrada Zalmoxianismului, Soarele şi Luna (Spuma Laptelui / Sora Soarelui, Dochiana, Cosânzeana), şi astfel nemurindu-se, participă la o ordine cosmică. Şi în opera lui Mihai Eminescu, acest mit se relevă, fireşte, din raportul filosofic fundamental al „unităţii creaţiei“ şi al „unicităţii creatorului“: «Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ? // El, singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii...» («Rugăciunea unui dac» – EP, I, 90); «Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate...» («Scrisoarea I» – EP, I, 102). Samoş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, reprezentat de discul ceresc senin, luminos, numele de Samoş fiind confundat de istorici cu al marelui preot din capitala Daciei, cu „omul Soarelui Moş“, cu Sa-lu-masua / Salmoş > Salmoxis > Zalmoxis > (şi prin metateză) Zamolxe, are atributele „stăpânului universului“, atributele sacrului întreg, „întruchipându-se“ şi în poemul «Gemenii», de Mihai Eminescu, din anul 1881 (cf. TEm, 58): «În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, / Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic, / În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare, / În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare...» (EP, II, 76). „Corpul Dumnezeului dacic“ este „întregul cosmic“: «Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte / Şi decât toată lumea de două ori mai mare, / Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare, / Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă, / Cum din adânc ridică el universu-n braţă, / Cum cerul sus se-ndoaie şi stele-şi aşterne, / O boltă răsărită din negure eterne, / Şi decât toată lumea de două ori mai mare / În propria lui umbră Zamolxe redispare. / „Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ ! / El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ, / Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie / Şi stelele se spulber ca frunzele din vie; / El mână în uitare a veacurilor turmă / Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă. / Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă. / De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă. / (...) / Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri...“» (EP, II, 77 sq.). În acest întreg cosmic, care este de fapt Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – potrivit dogmei Zalmoxianismului –, fiecare ens uman – fiecare dac – este parte; şi în viziunea eminesciană din 1872, când se iveşte cristalul capodoperei nuvelistic-romantice «Sărmanul Dionis», deosebirea dintre Dumnezeu şi om rezidă în distincţia dintre „trăirea tridimensională“ a ens-ului ca parte / „punct“ în serie (serii) / şir (şiruri) şi „ubicua trăire polidimensională“ a întregului, a sferei / „roţii“, cu toate „punctele“ / părţile deodată: «În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea între Dumnezeu şi om. Omul are-n el numai (în) şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. Dumnezeu are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi, cu tot ce se întâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a(le) cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are veşnicie-n sine – dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse în ea.» (EP, II, 294 sq.).

(III) Mitul Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Şi mitul nemuritorului dac în calitate de erou ajuns în raiul conferit de Zalmoxianism se relevă dincolo de sintagma Ţara / Împărăţia-Tiereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Potrivit acestui mit, Cavalerul Cogaionic / Dunărean, devenit prin faptele sale, din Dacia / Dacoromânia, nemuritor, la sfârşitul misiunii sale pe pământ, „călătoreşte“ şi se poate stabili „definitiv“ – dacă nu calcă în Valea Amintirii / Plângerii –, în calitate de logodnic al Celei-Mai-Frumoase-Zâne (dintr-o triadă), la palatul din spaţiul caracterizat de o permanentă viaţă minunată şi de un singur anotimp primăvăratico-văratic. Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei / Valahiei (Dacoromâniei), în basme cu protagonistul Făt-Frumos, fiul unei vârstnice perechi împărăteşti, ce, în ajunul naşterii, nu încetează a plânge în pântecele matern, refuză să vină în Lumină, dacă nu i se dăruieşte / făgăduieşte de către mama-împărăteasă, ori de către tatăl-împărat, Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, ceea ce înseamnă de fapt Raiul Zalmoxianismului rezervat Nemuritorilor Cavaleri. Cavalerul Cogaionic / Dunărean – după cum se relevă şi din «Rugăciunea unui dac» de Mihai Eminescu (1 septembrie 1879) – se închină unui singur Dumnezeu ce «zeilor dă suflet şi lumii fericire», un Dumnezeu ce este «moartea morţii şi învierea vieţii» (EP, I, 90). În «Povestea Dochiei şi ursitorile», pruncului / nou-născutului – simbolizând întregul Valahimii – i se dăruieşte de către „a treia ursitoare“ chiar nemurirea zalmoxiană: «Zâna pe copil se pleacă, / Ochii-n lacrimi i se-neacă / Şi ea zice-ncetişor: / – Nani, puişor, / Cerul, când o să te scoli, / Ţi-o trimite soli, / Căci ţi-e dat acum de soarte / Viaţă fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâneţă...» («Povestea Dochiei şi ursitorile» – EP, II, 233 / EOp, VI, 92).

(IV) Mitul şi motivul teiului ca arbore-casă cu făpturi paradisiace, ca „reper“ edenic. Motivul teiului este specific creaţiei lui Mihai Eminescu; în toată lirica / epica erotică eminesciană se proiectează „sinestezic“ (pentru ochi, asociindu-şi lumina, solaritatea romantică, pentru tactil – „răcoarea“ braţului / părului iubitei, pentru olfacţiune, mireasmă zeiască etc.) întru natura paradisiacă din care se iveşte / profilează perechea ideală, „Făt-Frumos“ (deseori ca erou liric) şi „Cosânzeana“ (ca „iubită absolută / ideală“): «Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei.» («Dorinţa» – EP, I, 60); «Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri: // (...) // Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie. // Ea, îmbătată de amor...» («Luceafărul» – EP, I, 136) etc. Teiul devine în lirica eminesciană arbore sacru, arbore cosmic-paradisiac, protector al perechii de îndrăgostiţi, al re-editatei perechi edenice de dinaintea căderii în păcat. Din fitomitologia valahică, teiul eminescian – ca şi bradul, axis mundi la daci / dacoromâni, ori ca mărul, stejarul, fagul etc. (cf. VMR, 482 sqq.) – se transformă în arbore-casă pentru ursitori: «Un cuvânt măcar să nu zici, / E sfârşitul unei muzici / Blânde şi aeriane / Ca sunarea din organe. / Muma doarme-n ciritei, / Intră zânele în tei, / Muma doarme, pruncul râde, / Teiul vechi se reînchide, / Iară pruncul şi cu muma / Faţă-n faţă dorm acuma, / Şi, cum dorm cu ochiu-nchis, / Au visat acelaşi vis.» («Povestea Dochiei şi ursitorile» – EP, II, 233 / EOp, VI, 92); uneori, din teiul aflat la mijloc de codru, răsare Făt-Frumos: «În mijloc de codru-ajunse / Lângă teiul nalt şi vechi, / Unde-izvorul cel în vrajă / Sună dulce în urechi. // De murmur duis de ape / Ea trezită-atunci tresare, / Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare. // Cu ochi mari la ea se uită, / Plini de vis, duioşi plutind, / Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint...» («Făt-Frumos din tei» – EP, I, 54).   

 (V) Mitul perechii ideale Făt-Frumos – Cosânzeana, mitul nunţii, mitul Edenului erotizat. Potrivit mitului perechii ideale, Pelasgo-Thraco-Dacul / Valahul (Dacoromânul / Românul), după majorat, trebuie să aibă ca model, în alcătuirea familiei sale, pe eroul zalmoxian-orfeic, Făt-Frumos, viteazul, biruitorul asupra zmeilor de la palatele de aramă, de argint şi de aur, care şi-a smuls mireasa, Cosânzeana, dintre tentaculele de caracatiţă ale Genunii, din împărăţia subpământeană, nuntind apoi cu aceasta întru lumină, dreaptă trăire şi bunăstare, perpetuând specia umană ca ideală „pereche împărătească“; mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în toată aria Daciei / Dacoromâniei, în majoritatea basmelor avându-l ca protagonist pe Făt-Frumos. Şi basmul «Făt-Frumos din lacrimă» de Mihai Eminescu elogiază alcătuirea cuplului ideal şi minunata nuntă împărătească: «A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii... (...). Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea. Şi se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului. Şi-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.» (EP, II, 279). În finalul poemului «Călin (file din poveste)» de Mihai Eminescu, nunta împărătească a eroului central, „năşită“ de Soare şi Lună (secunda pereche a Zalmoxianismului) – «Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese. / (...) / Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună / Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. / Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, / Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.» – antrenează şi o sublimă nuntă a întregului „regn silvestru“, având ca mire un fluture şi ca mireasă o viorea: «...păienjenişul între tufe ca un pod, / Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. / Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, / Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci; / Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, / Ca din el cariul să facă şi cercei, că-i meşter faur. / Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, / Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; / În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec. / O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, / Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; / Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, / Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. / Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, / Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.» (EP, I, 67 sq.). Natura şi Erosul din creaţia eminesciană poartă această pecete de inefabil romantic datorată, îndeosebi, eroului liric ce încearcă – într-un cadru natural pur – „să re-editeze“ perechea ideală, ori perechea edenică de dinaintea „căderii în păcat“; se poate vorbi chiar de un mit romantic al unui Eden erotizat ca în «Dorinţa», «Lacul», «Floare-albastră», «Atât de fragedă», «Freamăt de codru», «Sara pe deal» etc. Visul romantic al perechii ideale nutreşte starea edenică şi zborul pur, divin, la ens-ul uman ce nu se mai izbeşte de tragice frontiere: «Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană, / Cu ochi albastre stele, blondă un spic de grâu, / În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană / S-aşează pe genunchii-mi... / (...) // Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce, brună, / Că lanuri undoiază, că apele lin plâng, / Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, / Că stelele din ceruri se scutură şi ning – / Prin lanuri înflorite noi mergem împreună  / Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte, / Iar sufletu-mi îmi râde, şi inima îmi creşte.» («Când crivăţul cu iarna...» – EP, I, 226); „avântul“ oniric, prin eliminarea „tragicelor frontiere / limite“, reactivează – în complementaritate – şi mitul iniţiatului ens de tip luciferic – ilustrându-se şi prin «Sărmanul Dionis».

(VI) Mitul Zburătorului. Este «mitul erotic» (CILRc, 37), potrivit căruia orice fecioară valahă / dacoromâncă din pragul majoratului „poate fi vizitată“ de o fiinţă masculină, cunoscută sub numele de Zburător, coborând la miezul nopţii din Genune, ca „stea căzătoare“ (meteorit), pătrunzând pe hornul casei părinteşti şi întrupându-se ca Făt-Frumos, spre a-i însublima – „dureros de dulce“ – sufletul cu iubirea-i nocturnă, încât să-i tulbure comportamentul firesc şi din registrul diurnului; mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei, îndeosebi în satele dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, într-o serie de legende fantastice, având ca protagonist Zburătorul, fiinţă hyperionică. Memorabile portrete zburătoreşti se datorează geniului eminescian, neasemuite / neîntrecute fiind şi cele din capodopera romantismului universal, «Luceafărul»; uneori, Zburătorul poate fi şi „un voinic cu gură fierbinte“, ca în poemul «Călin (file din poveste)», şi nu neapărat un „tânăr voievod“ cu faţă „albă ca de ceară“, „nemuritor şi rece“, cu „ochi lucind adânc, himeric“: «Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe; / A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă / Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. / El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, / Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, / Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic – / Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. / Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte – / Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: / – Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.» (EP, I, 62 sq.).

(VII) Mitul trecerii din Ţara-cu-Dor în Ţara-fără-Dor. După acest mit – potrivit unei cunoscute fraze citate / transmise din jurnalul de război cu dacii, al împăratului Traian – pelasgo-daco-thracul / valahul (străromânul) crede că nu moare (convins «să fie astfel de slăvitul Zalmoxis»), ci doar «că îşi schimbă locuinţa», din lumea asta, sau Ţara-cu-Dor, în lumea de dincolo, sau Ţara-fără-Dor (cf. TDelr, 272); mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în aria Daciei / Dacoromâniei, într-o serie de bocete («Cântecul Bradului», «Bradul Zânelor» etc.), având ca protagonist pe Dalbul-de-Pribeag (cf. VMR, 208). „Pendulând“ între îndoruratele şi neîndoruratele ţări, eroul liric eminescian – din poezia «Se bate miezul nopţii...» – pare a cunoaşte şi o misterică încremenire: «Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă; / Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, / S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă.» Gândul unei „reîntrupări“ / „reînvieri“, de la intersecţia registrelor romantic-eminesciene (din «Peste vârfuri») şi expresionist-blagiene (din «Gorunul»), face ca interogaţia existenţială să reverbereze foarte profund în „peşterile-pântece-de-chit“ ale ultimelor două secole: «Peste vârfuri trece lună, / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. // Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. // De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn ? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată ?» (EP, I, 152). La Mihai Eminescu, în capodopera elegiacă romantică, «Mai am un singur dor», desigur, se înrăzăreşte şi acel „dor“ al Nemuritorului: «să mă lăsaţi să mor» (cf. TEm, 111 sqq.).

(VIII) Mitul cosmogonic pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc), sau mitul «Genezei» / «Facerii» în viziunea Cogaionului, geneza / extincţia universului în viziunea eminesciană. Potrivit mitului fundamental pelasgo-thraco-dacic / valahic (dacoromânesc), lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după autoscindarea Zeu lui-Balaur-Cosmocreator din Apele Primordiale, prin rostirea Cuvântului Dintâi, în energia plus-creatoare (Fărtat / Samasua, Dumnezeu) şi în energia minus-creatoare (Nefărtat / Nebeleizis, sau Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând creştineşte Satanei / Sfântului Ilie); mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, din aria Daciei / Dacoromâniei propagându-se şi la alte popoare euro-asiatice, chiar şi la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate şi de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti (v. EDZG, 87 sqq.). În «Scrisoarea I», Mihai Eminescu închipuie şi un interesant tablou al unei pre-Geneze, al unei „stări de zero“ a Universului, al unui început «pe când fiinţă nu era nici nefiinţă», tablou urmat, fireşte, de cel al naşterii cosmosului nostru cel de toate zilele, într-o viziune modernă, matematică / geometrică, prin mişcarea punctului „născător de linie“ – «dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur...» –, prin translarea liniei „nă-cătoare de suprafaţă“, prin „rotirea“ suprafeţei „născătoare de volum“, de „univers tridimensional / polidimensional“ – «De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...» etc.; tabloul extincţiei universului surprinde Soarele „trist şi roş ca o rană printre nori întunecoşi“, cu planetele-i „îngheţate“, „scăpate din frânele luminii“ în haos, cu „stelele pierind“ ca frunzele, toamna, cu „timpul mort“ etc. «Memento mori» de Mihai Eminescu este o „epopee“ / „panoramă“ dialectică a naşterii, morţii şi renaşterii civilizaţiilor / universurilor din „cosmosul profund şi concentrat“, în „cosmosul dilatat, extern“ (cf. TEm, 7 sqq.); poema este structurată în planuri antitetice, ori complementare: (1) planul macrocosmic, ori al „cosmosului extern şi dilatat“; (2) planul „cosmosului profund şi concentrat“, sau al microcosmosului, care conţine „sâmburele lumii“; (3) planul „secant“ al proiectării / auto-projetării protagonistului-poet-de-geniu, la roata vremii (la axul lumilor / universurilor); (4) planul lumii ideale / spirituale («una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite»; «una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur»), intersectându-se cu (5) planul lumii material-telurice, conţinând spectaculosul naşterii, apogeului şi prăbuşirii / morţii civilizaţiilor umane, cu „florile“ / entropia răului şi cu mileniile terestre, cu „evii“, în conexiunile „clipei“, pulsaţiei cosmice (macrocosmice); totul pare a se afla sub pecetea cancerigenă a răului prin toată mitosofia istoriilor: «Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară / Tot patime de laudă; că vremea se măsoară / După a răutăţii păşire... Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată...» (EP, I, 402). Nenumărate „aspecte“ lirice ale mitului cosmogenezei se întâlnesc şi în poemele: «Andrei Mureşanu – tablou dramatic într-un act», «Gemenii», «Luceafărul», «Rugăciunea unui dac» etc.

(IX) Mitul romantic al ens-ului de geniu. Divinităţi / semidivinităţi protectoare de persoane, de locuri, de oraşe etc. sunt geniile, prezente în majoritatea mitologiilor; „misiunea“ lor terestră este îndeosebi aceea de a sfinţi pământul, după cum se vede şi din poema „Ca o făclie...“ de Mihai Eminescu: «O genii cu ce umbră pământul îl sfinţiţi, / Trecând atât de singuri prin secolii robiţi, / Sunteţi ca acei medici miloşi şi blânzi în viaţă / Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă. / Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui îi pare / Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare. / În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi, / Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi, / Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire / Şi dându-i acea haină de neîmbătrânire, / Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare. / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare.» (EP, II, 55). Din «Luceafărul», rezultă că geniile sunt un soi de Hyperion, de hyper- / super-ens prin bunăvoinţa Atoatecreatorului; în această instanţă, chiar îşi poate alege domeniul „de exercitare / manifestare terestră“: ca geniu-filosof / gânditor, ca geniu-orfeic, ca geniu-războinic / napoleonic etc.; după cum suntem încredinţaţi şi din «Odă (în metru antic)», geniul – ca Hyperion căruia i s-a dat „ora de iubire“, de „trădătoare iubire“ – poate solicita re-darea statutului dintâi, a statutului de nemuritor (căci numai astfel poate cunoaşte „moartea terestră“, de trup-mormânt, soma-sema: «Ca să mor liniştit, pe mine / Mie redă-mă !»), aidoma „păsării-Phoenix“. Desigur, condiţia terestră a geniului este de a ferici mereu pe alţii, nicidecum de a fi el însuşi fericit în vreun chip, fie că-i Hyperion din «Luceafărul», fie că-i „înţeleptul“ din «Scrisoarea I», ori din «Glossă», fie că-i asemenea lui Hercul, ca în «Odă (în metru antic)», sau ca în «Odă către Napoleon» etc.

 (X) Mitul comprimării timpului („anul de trei zile“). Dimensiunea fundamentală a existenţei, ireversibilul timp, se află mereu în obiectivul meditaţiei eminesciene, de la mitul anului de trei zile, sau mitul comprimării timpului, până la perceperea timpului / anilor ca „umbră“ de „nouri lungi pe şesuri“, ori până la timpul „bivalent“, ca în «Scrisoarea I», unde se relevă individualul timp («Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare...» – EP, I, 100, timp prin care oamenii se relevă schopenhauerian, „egali“, în faţa morţii), sau universalul / cosmicul timp (timp în care Luna – de dincolo de abordarea polivalentă, „de apogeu“ romantic, a motivului – „operează“ dinspre „cosmogeneză“: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.), desigur, „comensurabil“ şi „incomensurabil“, până la anticiparea teoriei relativităţii einsteiniene (din anul 1905), ca în arhicunoscuta meditaţie, La steaua, din 1 decembrie 1886: «La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre... (EP, I 169) etc. Mitul comprimării timpului – desemnat în folclorul valah / dacoromânesc prin sintagma anul de trei zile – se relevă în basmele cogaionice ca şi în «Făt-Frumos din lacrimă», de Mihai Eminescu: pentru obţinerea calului năzdrăvan („cu şapte inimi“), Făt-Frumos-din-Lacrimă se angajează un an de trei zile să ducă la păscut cele „şapte iepe negre strălucite“ ale Babei Cotoroanţe; în prima noapte reuşeşte să îşi salveze capul (cerut de al şaptelea par care ţinea loc de gard la casa Babei Cotoroanţe) graţie intervenţiei prompte a „prietenului său“, împăratul ţânţarilor – ce trimite un «roi nemărginit de ţânţari» să scoată din ascunzătoarea pădurii cele şapte iepe; în a doua noapte îi vine în ajutor împăratul racilor ce dă ordin poporului său de crabi să scoată iepele ce se ascunseseră în abisurile mării; în cea de-a treia noapte este sfătuit de fecioara aflată în casa Babei Cotoroanţe, maltratată fără motiv de bătrâna vrăjitoare, să nu se mai atingă de mâncărurile cu somnoroasă; poveţele fecioarei vin şi după ce trece cu succes de „operaţiunea păscutului iepelor nărăvaşe“: «„– ...Da, bădică, mâne ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.“ Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă. (...) de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai şi-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimele din câteşişapte cai spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie.» (EP, II, 274); se subînţelege că sfătuit de fecioara de la casa Babei Cotoroanţe, Făt-Frumos reuşeşte să obţină murgul cu şapte inimi („tretinul / calul cel slab“). Ca majoritatea feţi-frumoşilor din basmele valahe şi Făt-Frumos-din-Lacrimă crescuse la palatul părintesc «într-o lună cât alţii într-un an» (EP, II, 263). Deosebit de interesantă este înrăzărirea eminesciană a mitemelor temporalităţii din «Scrisoarea I», din sonetul «Trecut-au ani...», din «Glossă», din «Luceafărul», din «Sărmanul Dionis» etc., raliindu-şi – din planuri complementare – şi: infinirea lumilor în „trinomul“ spaţiu (necomprimat / comprimat) – timp (necomprimat / comprimat) – mişcare, zborul intergalactic spre centrul potential al universurilor, la Scaunul lui Dumnezeu, la „reşedinţa Atoatecreatorului“: «Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot de atâtea clipe. // ...Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele. // (...) // Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre-a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte.» («Luceafărul» – EP, I, 132 sq.; s. n.);

infinirea generaţiilor / lumilor în raportul filosofic etern / peren – efemer, în raportul clipă „în curgere“ – clipă „suspendată“, în polivalenţa temporalităţii: „timp individual“, „universal“ / „cosmic“, „timp ireversibil“ etc.: «Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi-nainte întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... / (...) // ...Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...» («Scrisoarea I» – EP, I, 102; s. n.); «Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară... // (...) //...Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec.» («Trecut-au ani...» – EP, I, 149 / ESon, 70 sq.; s. n.); «...Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine.» («Glossă» – EP, I, 145; s. n.); «Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / (...) / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem...» (Revedere);

„palparea“ unui microcosmos cu „antenele gândului“, „trăirea unui anume viitor într-un dat prezent“ ca „posibil timp reversibil“, trăirea sentimentului „luciferic“ de a ritma cosmosul, bineînţeles, într-un misteric / iniţiatic „timp universal“ al muzicii sferelor etc.: «Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atâta şi ar cugeta tot atâta ca în evii noştri (...). În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie... (...) Bine zici, meştere Ruben... (...) Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. (...) Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă ei îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. (...) „...Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mişcă lumea cum voi eu ? (...) Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...“ Vum ! (...) şi Dan se simţi trăznit şi afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau... (...) „Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta ? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă !...“ Supt ca de un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani...» (Sărmanul Dionis – EP, II, 280 sq. / 305 sq.; s. n.) etc.

Bibliografia de sub sigle:

v      CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii române – compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

v      EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

v      EOp, VI = Mihai Eminescu, Opere, vol. VI – Literatura populară (introducere – poeme originale de inspiraţie folclorică – lirică populară – balade – dramatice – basme în proză – irmoase – paremilogie – note şi variante – anexe – exerciţii & moloz – caetul anonim – bibliografie – indice, cu 63 de reproduceri după manuscrise – ediţie critică îngrijită de Perpessicius), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

v      EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

v      ESon = M. Eminescu, Sonete (ediţie critică îngrijită de Petru creţia – cu 32 de reproduceri după manuscrise), Galaţi – Editura Porto-Franco / Bucureşti – Muzeul Literaturii Române, 1991.

v      MCrit, I, II = Titu Maiorescu, Critice (ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Domnica Filimon; introducere de Eugen Todoran), vol. I, II, Bucureşti, Editura Minerva (Biblioteca pentru Toţi), 1973.

v      NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, Limba şi literatura română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.

v      TDelr = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.

v      TEm = Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996.

v      TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

v      VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.

Icoana este invincibile argumentum al perpetuării Întrupării. Să faci doi heruvimi de aur îi porunceşte Domnul lui Moise, instituind imposibilitatea de a dez-întrupa întruparea (în exprimarea lui Michel Quenot) şi posibilitatea de a coagula o istorie a mântuirii, a desăvârşirii prin credinţă, a rescrierii valorilor umane prin coborârea lui Dumnezeu la om şi ridicarea omului la Dumnezeu.

           
Icoana e săvârşire şi desăvârşire, în numele omului ca microtheos. Spune evanghelia : Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este (Matei, 5.48), iar Sf.Pavel ne povăţuieşte : Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (Corinteni, 3.9).

           
Ancadramente ale sofianicului, icoanele propagă lumina divină, ordonând lumea prin participarea la harul dumnezeiesc sau contemplarea continuă a acestuia : Dacă Dumnezeu nu există, mă mai pot numi căpitan? – se întreabă un personaj din Demonii lui Dostoievski, căruia i se inocula ideea că nu există Dumnezeu.

           
Pentru că ziua noastră oferă o „supraproducţie” de icoane  (pictează şi cel care rosteşte : cuvine-se cu adevărat, să te fericim Născătoare de Dumnezeu şi cel pentru care înjurătura este rugăciune) şi, întrucât, comentariile despre icoană sunt, de multe ori, exagerate prin dezordinea şi antinomicul ideilor, invocăm – drept la replică - două articole din publicistica lui Mihai Eminescu, pagini de verificare intelectuală, cum le-ar numi Nichita Stănescu : Iconarii d-lui Beldiman, 13 noiembrie 1888 şi Iar iconarii, 20 noiembrie 1888.

           
Publicistul este alertat de faptul că icoane străine invadează spaţiul spiritual românesc; citând o foaie ecleziastică ce propune măsuri pentru răspândirea icoanei autohtone, „fie pe cale litografică, fie cromolitografică.” Inconvenientul, consemnează Eminescu, este reclamat şi de d. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într-un articol din „Voinţa naţională”, numind aglomerarea de obiecte bisericeşti ruseşti în spaţiile noastre de rugăciune. „Orientul nostru – în opinia publicistului Eminescu – este mlaştina de scurgere a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos.”

           
Eminescu face precizarea, semnificativă, că o asemenea hidoasă realitate a fost precedată de o alta, favorabilă, prin pictarea icoanelor la Gherla (Transilvania); „producte româneşti” a căror calitate era recunoscută, deşi, Eminescu avea rezerve faţă de valoarea lor artistică, mărturisind că sunt prea impregnate de limbajul naiv.

           
De ce pleda Eminescu pentru icoana ca artă şi pentru meşteri – iconari cu o cultură artistică? În comentariul său icoanele erau cărţi de învăţătură, ce aduceau, prin figurile sfinţilor, harul Sfântului Duh şi lumina Învierii. Icoanele pictate cu artă formează nu doar civilizaţia sufletului, ci şi pe cea a ochiului : „... a deprinde ochiul cu forme corecte.”

Accesibilitatea icoanei este dată de artisticul ei. Eminescu vorbeşte despre icoane „suportabile”, dacă depăşesc produsele greceşti din Orient sau pe cele ruseşti din anii 1840 – 1850, de o „sluţenie fenomenală”.  Atfel, în opinia publicistului, produsul românesc ar avea superioritate asupra „caricaturilor” care nu pot cuceri un popor. Aşadar, icoana, în accepţiunea eminesciană, trebuie să cucerească, să fie cathartică, să fie artă, nu manieră : „...reproducerea unor mumii şi schelete, cari au asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor.”

           
În cele două articole, Eminescu respinge formalismul gol şi sterp, la fel „persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice”, lipsa idealurilor ( „în zilele noastre în care nu mai avem idealuri”) , arta ca instrument al utilitarismului, tot ceea ce întrupează răul „specific şi istoric”, care favorizează „propagarea sluţeniilor”. Dacă influenţele politice sunt trecătoare, „influenţa religioasă” determină „cea mai intimă şi mai adâncă convingere a conştiinţei unui popor.” De aceea, Eminescu propagă ideea salutară a icoanei ca artă, fără să aibă datele de referinţă asupra tuturor centrelor de pictură iconografică. Ceea ce face, bunăoară, ca icoanele pictate de aşa-zisul Popa Sandu (Alexandru Pop) la Iernuţeni să se răspândească e valoarea lor artistică, nuanţarea motivului iconografic de mare sensibilitate, ochiul lui Dumnezeu. Ele formează tezaurul iconografic de la Iernuţeni, prin simţ compoziţional, desenul  delicat, fizionomiile expresive, aura şi dinamica cromatică. Popa Sandu, în comentariul unei cărţi-album tipărite recent la Tg.Mureş, nu este zugravul naiv, diletant, ci creator de artă, inspirat şi exigent, cu „mâna formată şi simţ al culorii desăvârşit”. Icoanele de la Iernuţeni au faimă, populează spaţiul bisericesc transilvan, de la Sibiu la Cluj, de la Mănăstirea Recea la biserici din judeţul Harghita, şi autentifică forţa spirituală a unui sat tradiţional din Transilvania, cu modelele lui de existenţă sacră. Un asemenea document susţine elocvent ideatica lui Eminescu.

            
În cele două articole, Eminescu exprimă nevoia redimensionării fondului autohton iconografic, conştient că o stare economică şi de cultură „mai dezvoltată” ar armoniza şi această problemă de spiritualitate religioasă, faţă de care se cere exigenţă şi trăire curată. Sunt pagini publicistice  în care se simte reverberaţia versului din poemul La Bucovina : inima îmi bate, bate şi nu tace..., Eminescu arzând şi relevând, în numele aceluiaşi Dumnezeul al înţelepciunii.

Motto:

                     Cineva  a luat un cuvânt din publicistica eminesciană...

                        L-am iertat...

                        Altcineva a luat două cuvinte...L-am iertat.

                        Un altul a luat trei cuvinte...

                        Nu l-am mai iertat. Acolo era chiar inima mea!

Publicistica lui Eminescu este, astăzi, vie.

Ilustrăm ideea printr-un articol din 29 aprilie 1870, în care Eminescu  numeşte măsurariul civilizaţiunei unui popor, pe fundalul unei disertaţii privind Austria şi răsturnarea dualismului. După ce publicistul susţine valoarea raţiunii, a superiorităţii morale în exprimarea fidelă a trebuinţelor unui popor, respingând  combinaţiunea răutăcioasă ori esaltată, defineşte măsurariul civilizaţiunei :  o limbă sonoră şi aptă de a esprima prin sunete -  noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte.

Eminescu identifică esenţa civilizaţiei unui popor în acele „aplecări” umane care să constituie directiva a toată viaţa şi a toată activitatea tuturor oamenilor, nu doar a unor categorii, aşa numite inteligente. Ştiinţele, artele, legislaţia, industria, în opinie eminesciană, dacă vor contribui la înaintarea omenirei , se vor opune puterilor brute, prin care unele popoare îşi lustruiesc civilizaţia. Vanitatea şi lăudăroşenia, palatul de spume mincinoase, superioritatea falsă decad popoare din Europa, consemnează Eminescu, lipsindu-le tocmai măsurariul civilizaţiunei: Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune?...

Principiile universale înţelese pe dos şi ţesătura falselor noţiuni fundamentale (aşezarea zdrenţei de purpură peste profundă mizerie) au făcut ca unele guvernări ale Europei să nu cugete drept. Eminescu exemplifică  prin spiritul coteriei care umbreşte poporul maghiar, punând în locul faptelor concrete abstracţiuni statistice şi pretenţiuni ridicole.

Eminescu exclude din măsurariul său iluzia deşartă: Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, pentru ca acestea să fie factori reali, neiluzorii. Popoarele au dreptul la viaţă proprie, la egala îndreptăţire care va naşte un echilibru (ecuilibrul) al Europei. Atunci, conchide publicistul, numele „Austriei” va fi sinonim cu pacea. (Vezi Mihai Eminescu, Publicistica, Chişinău, 1990, p.5-12).

Articolul la care ne-am referit ilustrează expresiv insertul critic al lui Nicolae Iorga, din 1934 : Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se putea ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne.

De prin aprilie şi până la sfârşitul lunii august 1878, Mihai Eminescu – Hyper-Eon-ul* poeziei dacoromâneşti – a poposit pe meleagurile Olteniei, invitat fiind de Nicolae Mandrea, la conacul său din Câmpul Cerbului, de la Floreşti, un sat situat la nordul Craiovei, lângă Filiaşi, spre a-şi petrece în linişte zilele de «concediu medical», la recomandarea doctorului Kremnitz (medicul familiei regale). Conacul era amplasat la confluenţa dealurilor (pe care se mai întinde şi azi – ca şi în vremea lui Eminescu – o parte din Pădurea Carpadia**) cu Câmpia / Lunca Gilortului şi a Jiului de Mijloc.

Nicolae Mandrea, dacoromân-moldovean, născut în Focşani, la 22 mai 1842 (după cum aflăm din Albumul Societăţii Junimea***, album în care figura al optulea, „după ctitori": Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Neculai Culianu, Gh. Racovitza, Neculai Mandrea ş. a.), a intrat în posesia moşiei şi a conacului de la Floreşti în urma căsătoriei cu Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata celebrului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu; Zoe Mandrea era îndrăgostită de arte, relevându-şi talentul în muzică, poezie şi pictură; în pronaosul bisericii din Floreşti, a executat cu măiestrie un portret al tatălui-ctitor.

În corespondenţa sa din această perioadă, poetul invita prietenii să-i scrie la: «Adresa: M. Eminescu, com. Floreşti, plasa Jiul de Sus, judeţul Dolj – Staţia Telegrafo-Poştală Filiaşi» (satul Floreşti aparţine azi judeţului Gorj).

Într-o scrisoare către colegii din redacţia Timpului, poetul aprecia ţinutul ca fiind deosebit de pitoresc: «Locul în care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codru, şes, dealuri, munţii în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aş nenoroci poate Convorbirile cu amintiri de călătorie ale unui june. Dar numai grija asta n-o am, ci mă mărginesc a mulţumi zeilor îndeobşte şi d-lui Mandrea îndeosebi de îngăduirea unui colţ de pădure care-mi dă toane bune şi sănătate» (TS, IV, 152).

La Floreşti, Eminescu a câştigat repede preţuirea oamenilor, împrietenindu-se mai întâi cu preotul Dumitru Duţescu, a cărui fiică, Elena, în peregrinările prin Pădurea Carpadia şi pe platoul Câmpul Cerbului, a devenit acea crăiasă cu părul moale şi cu ochii vineţi, din poemul Freamăt de codru: «Tresărind scânteie lacul / şi se leagănă sub soare; / Eu, privindu-l din pădure, / Las aleanul să mă fure / şi ascult de la răcoare / Pitpalacul. // Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioase / Se asvârle. // Cucul cântă, mierle, presuri – / Cine ştie să le-asculte? / Ale păsărilor neamuri / Ciripesc pitite-n ramuri / şi vorbesc cu-atât de multe / Înţelesuri. // Cucu-ntreabă: – Unde-i sora / Viselor noastre de vară? / Mlădioasă şi iubită, / Cu privirea ostenită, / Ca o zână să răsară / Tuturora. // Teiul vechi un ram întins-a, / Ea să poată să-l îndoaie, / Ramul tânăr vânt să-şi deie / şi de braţe-n sus s-o ieie; / Iară florile să ploaie / Peste dânsa. // Se întreabă trist izvorul: / – Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Să m-atingă visătoare / Cu piciorul? // Am răspuns: – Pădure dragă, / Ea nu vine, nu mai vine! / Singuri, voi, stejari rămâneţi / De visaţi la ochii vineţi, / Ce luciră pentru mine / Vara-ntreagă. // Ce frumos era în crânguri, / Când cu ea m-am prins tovarăş ! / O poveste încântată / Care azi e-ntunecată... / De-unde eşti revino iarăşi, / Să fim singuri !» Este varianta definitivă, din 1 octombrie 1879, ivită după aproape un an de la „trăirea" ei „dintâi" în cadrul edenic din Câmpul Cerbului. Căci nu este text eminescian de sub pecetea tematică a Naturii şi Erosului, unde să nu se încerce re-editarea perechii primordiale din raiul de dinaintea căderii în păcat, prin cuplul „protagonist", El („poetul") – Ea („iubita").

Se pare că Elena Duţescu (Stoiculescu, după căsătoria cu un arendaş din Bulbuceni-Gorj) a fost în posesia „primei variante cu dedicaţie" a poemului Freamăt de codru, poate varianta despre care Perpessicius spune că are «trei strofe mai mult decât textul definitiv», «înfăţişând codrul ca martor tăinuitor al dragostei poetului», cât şi în posesia unei fotografii care, dacă nu este cea publicată de revista Ramuri (R, 1)****, în jurul căreia s-au iscat atâtea controverse, îşi mai aşteaptă încă descoperitorul; ar putea fi vorba de una din fotografiile despre care T. Maiorescu aminteşte într-o scrisoare din 26 februarie 1878, adresată lui I. Negruzzi: «Portretele lui Rosetti şi Mandrea le tot esecut şi nu mai izbutesc. Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème roumaine...» (TCS, I, 11).

În scrisoarea din 13 iulie 1878, adresată lui Ronetti Roman şi lui Caragiale, poetul îi informează asupra bolii ce-i pricinuia şederea la Floreşti: «... veţi şti că tot mă ustură piciorul şi vă duc dorul şi vă trimit ciorilor în crucea hotarelor pentru că nu-mi scriţi» (LÎns, 12).

Poetul intenţiona să colinde Oltenia, dar îl împiedicau chestiuni de ordin pecuniar, după cum aflăm dintr-altă scrisoare: «D. Mandrea, venind la Craiova, mi-a spus împrejurarea fericită pentru mine, iar pentru dv. cam supărătoare, că sunteţi deja păstrătorul celor o mie de lei noi, a căror destinaţie pare în parte cel puţin de a vizita ţara Oltului» (TS, III, 280).

La Floreşti, Mihai Eminescu s-a simţit ca şi însănătoşit, cu poftă de lucru intens; a tradus din limba germană „tomul I" de Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, lucrare ce i-a fost încredinţată de Academia Română, în urma insistenţelor lui Theodor Rosetti; Eminescu nu a semnat traducerea volumului I al Fragmentelor... , care a ieşit de sub tipar prin ianuarie 1879; paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de Ion Creţu, în 1961, iar «autenticitatea formelor de limbă folosite» (COtr, 605), ne dă certitudinea că poetul a supravegheat nemijlocit tipărirea „tomului I", celelalte două fiind traduse mai târziu (în 1900) de Ioan Slavici.

Fiind secretarul comisiei pentru traducerea «documentelor Hurmuzaki», Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la Floreşti, prilej cu care notează în Amintiri: «... l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. În timpul pe care l-am petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rânduială» (SAm, 116).

În traducerea Fragmentelor..., întâlnim sintagme cu forţă expresivă, sinestezică, unele comune subdialecelor / graiurilor oltean şi bucovinean, altele specifice floreştenilor / oltenilor, introduse pentru capacitatea lor dinamizatoare de «scene istorice», pentru relief «revitalizator»: o croiră la fugă de mâncau pământul (HF, I, 35), aruncă claie peste grămadă oştirea lor (ibid, 102), apucară la goană după Cumani cu dârlogii slobozi (ibid, 73), dar sfatul cuminte era de-a surda (ibid., 285), Musa dete dos să scape (ibid., 292) etc.

În paralel cu traducerea Fragmentelor..., la Floreşti, Mihai Eminescu a elaborat prima variantă a amplului poem, Scrisoarea III, cu ambele planuri, în antiteză romantic-justiţiară, cu arhicunoscuta succesiune a tablourilor (I : a. „idila oniro-cosmică dintre Sultan şi Lună" şi „falnicul" arbore, axis-mundi , crescând din inima Sultanului, simbol al expansiunii imperial-otomanice la Dunăre; b. trezirea Sultanului, tâlmăcindu-şi simbolurile din visul „trimis de profet"; c. „vultureasca" expansiune a Imperiului Otoman la Dunăre; d. trecerea armiei lui Baiazid peste Dunăre şi înaintarea-i „în mlaştinile de la Rovine"; e. întâlnirea dintre Mircea cel Mare şi Baiazid; f. scena confruntării armiilor la Rovine şi biruinţa Valahilor / Dacoromânilor în faţa puhoiului otoman;   g. odihna oştirii valahe sub clar de lună, în vreme ce războinicul fiu al lui Mircea cel Bătrân scrie „pe genunchi" o carte Doamnei iubite; II : h. „campania" eroului liric dusă cu „armele" satirei / pamfletului împotriva împotriva „saltimbancilor şi irozilor" din contemporaneitate, împotriva epigonilor: „glorii" stradale, ori de cafenea, „canalii de uliţi", „panglicari în ale ţării" şi vânzători de Patrie, împotriva „vulpilor evlavioase din Sfatul ţării", a „fonfilor", „flecarilor", „găgăuţilor şi guşaţilor, bâlbâiţi cu gura strâmbă" ca „stăpâni ai naţiei", stricători de limbă, de obiceiuri etc., încheind prin invocarea înaltului spirit justiţiar carpato-dunărean, întruchipat de Vlad ţepeş), aflată între manuscrisele poetului de la Academica Bibliotecă Română din Bucureşti, sub indicativul A-2276 (pp. 103 – 107).

Deosebit de interesante sunt transpunerile ca modalitate de a turna în formă nouă «limba veche şi-nţeleaptă», făcute în vreme ce «...cetia pe Hammer, pentru a se documenta asupra înaintării turcilor în Europa» (COp, III, 225), adică Geschichte des Osmanischen Reiches, după cum ne înştiinţează G. Călinescu, fără a fi cunoscut la acea dată paternitatea eminesciană a traducerii Fragmentelor...; Eminescu ajunsese la Hammer prin intermediul lui Hurmuzaki.

Elementele lexicale particulare întâlnite atât în traducerea Fragmentelor... cât şi în Scrisoarea III, datorită elaborării sincrone, ilustrează şi teritoriul transpunerilor:

a) «...îndrăzneţul Sultan, simţindu-se mare în puterea sa, se fălea că de pe pristolul bisericii Sf. Petru din Roma îşi va pune sirepul să mănânce ovăz» (HF, I, 270);

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...

b) «...căci începuseră a roi numeroase cete ce călăreţi româno-cumani împrejurul mândrei rezidenţe a împăraţilor...» (HF, I, 81); «...o campanie de răzbunare pustiitoare şi asemenea revărsării de nouri asupra craiului sârbesc ştefan...» (ibid., 288); «ei revărsară o ploaie de săgeţi asupra năvălitorilor, le omorâră caii...» (ibid., 137); «...o adevărată ploaie de pietre se revarsă asupra năvălitorilor...» (ibid., 116);

Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn

şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn

(..................................................................)

şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...;

c) şi mai aproape de sursă, din Hammer: «Il voyait ensuite surgir de ses reins un arbre qui, toujours croissant et devenant plus vert et plus beau, couvrait de l'ombre de ses rameaux les terres et les mers jusqu'à l'extremité de l'orizon des trois parties du monde. Au-dessous de cet arbre s'élevaient le Caucas, l'Atlas, le Taurus et l'Hémus , qui semblaient être les quatre colonnes de cet immense tente de feuillage. Des racines de l'arbre sortient le Tigre, l'Euphrate, le Nil et le Danube, couverts des vaisseaux comme la mer» (HamH, 66);

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde

şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde,

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână!

Ori ca în varianta A-2276:

Înrădăcinat în pieptu-i tot mai mare şi mai mare

A lui ramuri lungi întinde peste ţări şi peste mare...

Tot în perioada petrecută la Floreşti-Filiaşi / Oltenia, sunt concepute şi poeziile: Iambul (un sonet, „ars poetica", elogiu iambului, măsurii în plinătatea de fagure de-albine, toamna: «De mult mă lupt cătând în vers măsura, / Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri, / Ce fără piedici trec sunând cezura.»), Vre o zgâtie de fată (patru catrene pe tema tipologiei feminine în trecerea / petrecerea vârstelor), Revedere (meditaţie asupra raportului efemer –peren / etern, unde se pro-jetează codrul ca simbol al veşnicirii, al statorniciei Dacoromânităţii la Carpaţi / Dunăre, în ciuda istoriilor vitrege), Fiind băiet păduri cutreieram – despre care notele lui Perpessicius relatează în acest sens: că ar fi compuneri «din 1878, cam de pe vremea când traducea (...) fragmentele lui Hurmuzaki» (EPpos, 647) – etc.

Numind Câmpul Cerbului momentul biobibliografic floreştean-oltean, observăm că în planul creaţiei eminesciene îi corespunde o etapă superioară, marcată de redescoperirea tematicii Erosului / Naturii cu faţa în oglinda vârstelor pure, copilăria şi adolescenţa, de compartimentul transpunerilor ca modalitate de «perspectivare epopeică», de cercetătorul neobosit, permanent, la izvoarele mitosofiei, ale folclorului, ale limbii, înfăţişându-se şi ca traducător cu înalte virtuţi, în cultivarea graiului viu, dinamizator de tablouri istorice, întru subtila ornamentică a textului.*****

 NOTE:

* Hyperion < hiper- „supra" + -eón / -aion, „spirit emanat de inteligenţa divină".

** Pelasgo-daco-thracicul toponim, Carpadia < Carpatia (-d-/-t-/-ţ-), are înţelesul: „care aparţine Carpaţilor", „ce ţine de Carpaţii Meridionali"; toponimul nu poate proveni de la horaţianul carpe diem („bucură-te de orice zi"), potrivit legendelor întreţinute de învăţătorii floreştenilor, atribuind lui Eminescu, ori lui N. Mandrea (Zoei M.), atât darea numelui acestei păduri colinare cât şi numele platoului Câmpul Cerbului, pe care coboară Carpadia, continuându-se cu Pădurea Argineşti (pe aici, poate-s şi obârşiile eroului Argineanu din ţiganiada lui Budai Deleanu ?!?)... Considerăm că nu poate proveni nici de la numele vreunui „proprietar / moşier din familia Carp", rudă cu Petre Carp de la Junimea...

*** Albumul Societăţei Junimea.

**** Ion Sgaibă este numele real al poetului / cercetătorului craiovean, Ioan Anastasia, originar din com. Poiana-Floreşti, jud. Gorj; aflat în Craiova (bineînţeles, nu pentru vreun examen de corigenţă), liceanul trecut în anul ultim („clasa a XII-a") de la Colegiul Fraţii Buzeşti, Ion Sgaibă (Anastasia), desigur, citeşte în ziarul Înainte, din 1 septembrie 1968, articolul Eminescu la Floreşti de Ion Pachia Tatomirescu şi – de Sfânta Maria (8 septembrie) –   porneşte „în documentare", în satul Bulbuceni; „în casa unei nepoate" a Elenei Duţescu / Stoiculescu, „la icoană", descoperă o fotografie din 1878 a lui Mihai Eminescu; şi revenit la Craiova, în 15 septembrie 1968, cu ocazia reînceperii cursurilor şcolare, liceanul din ultimul an „dă o raită" şi pe la redacţiile de ziare / reviste, arătând „fotografia lui Eminescu de la Floreşti-Bulbuceni"; numai redactorul / poetul Mihai Duţescu de la revista «Ramuri» din Craiova, după ce se consultă cu Al. Piru, publică, în numărul din 15 octombrie 1968, fotografia lui Mihai Eminescu, pe prima pagină, la „rubrica Inedit"; evenimentul atrage atenţia istoricilor literari, între aceştia fiind şi Şerban Cioculescu...

**** Prima variantă a studiului de faţă, cu titlul Eminescu la Floreşti, a fost publicată în ziarul Înainte (Craiova), anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 2; varianta „definitivă", Eminescu în «Câmpul Cerbului», a fost publicată în Limbă şi literatură (trimestrial editat de Societatea de ştiinţe Filologice din România), volumul al II-lea, Bucureşti, 1981, pp. 278 – 282; studiul a fost republicat de revistele: Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul II, nr. 3, 22 martie –  21 iunie 1997, pp. 3 – 7; Lumina (Novi Sad / Serbia), 1998 etc.

 
SIGLE:

COtr = I. Creţu, O traducere a lui Eminescu nevalorificată încă, în Limba română – revistă editată de Academia Română din Bucureşti –, X, nr. 6, 1961.

COp, III = G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatră şi Artă „Regele Carol II", 1935.

EPpos, II = M. Eminescu, Poezii postume, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964.

HamH = J. de Hammer, Histoire de l'Empire Ottoman depuis son origine jusqu'à nos jours, livre II, Paris, MDCCCXXXV (traduit de l'Allemand par J. J. Hellert).

HF = Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din Istoria Românilor, tomul I, Bucureşti, Editura Ministerului Cultelor şi al Învăţăturilor Publice, 1879.

LÎns = Barbu Lăzăreanu, Însemnări istoriografice, în revista Adam, nr. 114 (anul X), 14 ianuarie 1938.

R = Ramuri (Craiova, serie nouă), nr. 10, octombrie 1968.

SAm = I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

TCS, I = I. E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931.

TS, III, IV = I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti – vol. III, 1932 (vol. IV, 1933).*

Atât în cadrul şcolii generale Nr. 195 din Bucureşti, cât şi în mass-media comunistă din România anilor copilăriei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca şi "poetul naţional român". De la părinţi însă, mai aflasem că Mihai Eminescu fusese şi rămăsese "cel mai mare jurnalist român". Când le-am cerut părinţilor să-mi dea articole de-ale sale mi-au răspuns: "N-avem! Sunt interzise." Mai mult, până şi colecţia sa de poezii i-a fost cenzurată, în frunte cu marea sa "Doină". Sunt materiale care îi sperie pe comunişti, după cum i-a speriat şi pe politicienii din timpul său.

În acest an, cercetătorii Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş (publicaţia "Permanente" Nr.1-2 2005), au lansat o investigaţie cu privire la circumstanţele dinaintea morţii şi chiar cu privire la cauza morţii Marelui Eminescu, care pun sub semnul întrebării versiunea oficială, acceptată unilateral până acum, conform căreia Mihai Eminescu ar fi murit atât "accidental", cât şi din cauza "nebuniei". Mai mult, cei doi autori, avansează ipoteza conform căreia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (Atac la Persoană) în perioada precedentă morţii sale. Să revizuim deci aceste analize:

Calomnierea (Atac la Persoană)

Prezenţa ziaristului şi a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880, incomoda teribil cercurile politice româneşti supuse presiunilor oportuniste exterioare şi interne de a compromite unitatea şi integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu părea să fie o necesitate iminentă pentru aceştia, datorită fenomenalei sale popularităţi şi carisme.

Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriotic, idealist şi sincer. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid, direct şi evident. Fabricarea "nebuniei" sale reprezenta singura opţiune, întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum, -se putea spera-, într-o intrare a acestuia în obliviunea istoriei la români. Dacă Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci "nu-i nimic bun de la un ne-bun".

Procesul de asasinare fizică si morală a lui Mihai Eminescu explodează se pare în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul "Românul" (sic!), care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: "Aflăm cu sinceră părere de rău că dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul "Timpul", tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire".

Acesta era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. "Timpul" însăşi vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului "Timpul" este încredinţată d-lui Mihail Paleologu". Opinia publică presupune astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea încă nici un motiv, nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite. "Timpul" revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum". Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia pe care o îndeplinea în cadrul Timpului era cea de… jurnalist.

Ziua decisivă este, după cum am spus deja, 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent meşteşugite pentru a fabrica "nebunia" eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău". Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul său în aplicare.

Pe de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi, nu în vizită la doamna Szoke, ci la "Baia Mitraşewschi", lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de sediul Societăţii "Carpaţii", -societate interzisă de oficialităţi în… aceeaşi zi-. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte, dar numai parţial. Eminescu îşi "iese din minţi", Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un "nebun" de la "Baia Mitraşewschi". Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului "L’ Independence Roumaine", ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu sigurantă mulţi alţi patrioţi români autentici.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu "Tripla Alianţă" (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti, conduşi de Carp, tratat şi susţinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi însă, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, -perfect sănătos-, a citit la Junimea poemul său, "Doina", au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu, care a avut un discurs la fel de înflăcărat.

Von Bismarck este gata să declare război României, dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei (adică, de-a se supune noilor stăpâni). Se cere ferm desfiinţarea Societăţii "Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central în acestă Societate îl avea Eminescu.

Iată că România se supune exigenţelor străine, interzice Societatea "Carpaţii", elimină din scenă pe mulţi simpatizanţi francofoni.  Petre Grădişteanu, împreună cu D.A. Sturdza, pleacă la Viena să îi ceară personal "scuze" împăratului pentru discursul de la Iaşi. Dar cu Eminescu "ce te faci?" Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua căderii lui Eminescu.

Revenind la "boala" lui Eminescu, nimeni nu lămureste însă opinia publică asupra "bolii" lui, despre care se afirmă numai că este o "boală gravă". În luna iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil.

În numărul din luna august al revistei "Literatorul", Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:

"Un X... pretins poet - acum,
S-a dus pe cel mai jalnic drum...
L-aş plânge dacă-n balamuc,
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc,
Şi azi nu e decât nebun."

Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însă cei doi prieteni sosiţi în grabă la "Baia Mitraşewschi" reuşiseră să-i dejoace planul şi să-l salveze pe Eminescu, dându-l de gol pe Ventura pentru această calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur să fie el cel care declara deschis "nebunia" lui Eminescu, întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, ca să se re-erijeze în protector al lui Mihai Eminescu, imediat după apariţia ei, Ventura atacându-l grav pe Macedonski.

"Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". Iată că Ventura cel care anunţase… poliţia de existenţa "nebunului", se retrage acum în ipostaza "prietenului indignat" arătând spre Macedonscki cu degetul acuzator: "Iată cine îl face "nebun" pe bietul Eminescu, eu m-am spălat pe mâini".

Macedonski la rândul său încearcă să se apere şi el, spunând că:  "…este o epigramă veche care a fost publicată fără ştirea mea, epigramă care în plus… nici nu îl vizează pe Eminescu." (sic!).

Au urmat, manifestaţii publice cu torţe şi geamuri sparte la casa lui Macedonski, de către suporterii indignaţi de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean, drept de faima de "duri" ai bucureştenilor din toate timpurile. Ventura şi Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, asadar, ce realizează Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema "nebuniei" lui Eminescu. "Telegraful" este primul care anunţă că: "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă acţiune." (sic!)

Maiorescu reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care "Mai Am Un Singur Dor", "Se Bate Miezul Nopţii", etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu cel naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societăţii româneşti, patriot complet.     

Astfel, Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană, limitând-o la poezie. Din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept "marele poet", "poetul naţional al României", ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului, să publice: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (...) Or, chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor...". Or, ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopţii" (...) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale - nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste si alte poezii "uşoare" - şi unele traduse?"          

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate, însă starea sănătăţii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: "Repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos".

Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe "insurgent" la poliţie. Cum altfel ar fi acţionat un om care se ştia şi se vedea zilnic "vizat" pentru distrugere (la persoană şi poate în persoană)?

Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la laşi: poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor", le "apuca de turnura rochiilor", le "atingea în mers" etc., fără ca vre-o damă să facă vre-o reclamaţie în acest sens poliţiei.

Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamţ, poetul va definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la "Convorbiri Literare", cu acest bileţel: "Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea".

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau şi actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

"Întors în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic: În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit în modul cel mai vădit, căci astăzi, Eminescu era tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de dl. Grigore Focşa, doctorul de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Deşi mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu nostru. În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare".

Eminescu era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale şi îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu"  şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889.

Pagina urmatoare: Cum a fost asasinat Eminescu >>>

{mospagebreak}

Cum a fost asasinat Eminescu

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei "cure" pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului  Şuţu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89), depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "Boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu, urmează celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului.

Iată interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

- Cum te cheamă?
- Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
- Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
- Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

Trebuie să subliniem faptul că acest interogatoriu este construit în întregime pe modelul Masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit număr de cuvinte şi litere, corespunzând cifrelor masonice 48 si 64.

Răspunsul poetului a ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era, cu siguranţă, mason. Există ipoteza conform căreia Eminescu ar fi răspuns prin codul acesta de sorginte Masonică. Această ipoteză nu poate sta însă în picioare pentru simplul fapt că întregul interogatoriu se înscrie în criptologia masonică şi nu doar răspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat în totalitate.

Se poate observa şi de către neiniţiaţi de exemplu că există 48 de stele in constelaţia "Gemenilor", semn astrologic de importanţă mare simbolistică Masonică (semnul "Gemenilor" este semnul dualităţii, a dublei realităţi, a realităţii tangibile şi simbolice). Ori se cunoaşte realitatea dublă ai membrilor masoneriei din lume, între rolurile de fiecare zi şi cele de "iniţiaţi".

Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizează arta "Comunicării". Ori Mihai Eminescu devenise un pericol jocurilor politice tocmai pentru excelarea sa ca şi "comunicator", al drepturilor românilor în propria lor ţară, ca să folosim însăşi cuvintele lui Eminescu:"...de la Nistru pân' la Tisa...".

De asemenea, numărul 64 reprezintă chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de şah; ori acest joc, originar din China (şi nu din Egipt după cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde "nebunul" şade la curtea regelui şi este sacrificat pentru beneficiul "regelui/reginei". Pseudo-diagnoza de "nebun" şi sfârşitul prematur al Marelui Eminescu, pentru  "apărarea status qvo-ului politic" ( ""regele" se temea ca să nu-i iau moştenirea") este auto-explicativ.

Conform aceleaşi numerologii esoterice, numărul 64 reprezintă Mintea în Mişcare. Ori cum Eminescu şi-a folosit mereu Mintea în Mişcare, pentru descrierea tristelor persecuţii ale poporului român cât şi pentru motivarea compatrioţilor săi înspre eliberare, şi asta prin  mijloacele sale de Comunicare, numerele date, 48 şi 64, au nu numai un sens, dar au diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil să răspundă.

Cu toate astea, răspunsurile (în cazul în care chiar aparţin poetului) pot conţine un sâmbure de adevăr. Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune că respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu cu o piatră în cap, eveniment ce l-a plasat pe victimă şi nu pe atacant (sic!), în curtea sanatoriului.

Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Nu se explică însă prezenţa acestuia la sanatoriu. Cât despre puşca umplută cu "pietre de diamant", din nou răspunsul nu este unul în dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteşte de o baladă populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant". Iată-l pe Eminescu pus în postura vânătorului care se auto-vânează singur, care cade în propria-i cursă. Teorie aberantă care nu poate sta în picioare. Eminescu nu putea calcula aceste răspunsuri după canoanele masonice, pur şi simplu pentru că nu putea anticipa întrebările. Şi chiar dacă am accepta ipotetic că Eminescu a făcut respectivele calcule şi ar fi răspuns în funcţie de fiecare întrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinătatea facultăţilor mintale ale poetului.

În condiţii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit măcar interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de faţă în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade într'o sincopă şi moare imediat". Varianta oficială asupra morţii lui Eminescu este însă "demenţă paralitică" (sic!).

Înainte însă de a analiza puţin moartea lui Eminescu, să luăm în discuţie perioada 1884-1889, perioadă numită "de mare întunecime", a creaţiei eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul:

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel "bolnav", vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativităţii" cade dintr-un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis etc.

Alexandru Vlahuţă, vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului XIX, va povesti cum bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a-şi aduce aminte: "Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii doi domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat".

"Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în Cer".

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Şuţu, apoi la Ober Doebing, lângă Viena, cât şi recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi, corespund în schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranţă NU boli incurabile; în amândouă cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale.

În 1887 medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii mintale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu fricţiuni de mercur, în doze enorme cu efecte, de altfel, nule în sifilisul nervos (oare de ce "nu ştia" acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmări catastrofale toxice.

Încă din Renaştere se ştia, însă, după cum povesteşte Benvenutto Cellini, că şi-a tratat cu fumigaţii de mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai puţin pe cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, tocmai intestarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur, explică modificările de comportament, depresiune mentală, insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim au dominat tabloul simptomatic după 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi tocmai datorită injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Pagina urmatoare: Falsificările postume >>>

{mospagebreak}

Falsificările postume

După cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat de asemenea o degenerescentă granulo-grasoasă considerabilă". Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicatie mercurială.

Creierul lui Eminescu este "uitat" pe fereastră, în soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş. Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităţi: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent (ceea ce era de neconceput în cazul creierului lui Eminescu), ori - şi aceasta este ipoteza spre care înclinăm - pe undeva, "anumiţi" oameni, să nu spun o "întreagă protipendadă", se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş, care era personificarea omului de ştiinţă corect şi competent.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul mi s-a adus dela Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos prea târziu după moarte... Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună...".

Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv!

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică".

În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discuţie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat "ad-hoc congenital".

Pagina următoare: Concluzii >>>

{mospagebreak}

Concluzii

Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării-mamă cu Transilvania nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei alianţe militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu". Iar Maiorescu l-a "potolit", fabricându-i nebunia şi scăpând astfel de o voce "periculoasă", care îl contrazicea tot mai des. Evident că la baza asasinării lui Eminescu au stat puterile conspirative internaţionale şi acoliţii lor politici de la puterea ţării, care se simţeau în pericol tot mai mare ca urmare a atacurilor lui Eminescu şi a deconspirării de către o voce credibilă şi îndrăgită de către poporul român, a acţiunilor lor antinaţionale.

Astfel, Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, în anul asasinării sale, fiind declarat nebun şi, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era "nebun", căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte nevoia de creaţie. Aşadar, creaţia artistică din acea perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi prietenilor) ale sănatăţii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.

Asasinarea operelor şi a valorii naţionale a lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, şi a atitudinilor sale naţionaliste. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi poezia "Doina". Continuă prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei "elite culturale române" (în general pseudo-intelectuali de sorginte comunistă).

Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.

În prezent tinerii români nu cunosc nimic despre titanica activitate culturală, politico-socială şi istorică a lui Eminescu, tinerii vorbind tot timpul despre poezia (care, chipurile, nu este nici prea valoroasă) şi despre mondenităţile lui (reale sau imaginare). Înainte de a mă grăbi să-i discreditez pe elevi însă, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în şcoală. "Poetul nepereche", "Cel mai mare poet", "Personalitatea completă a culturii româneşti" etc. Dacă adăugăm la zecile de epitete pe care le rosteşte la oră un profesor şi interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie să le înghită cu toptanul, fără prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

După cum spuneam nici mie vre-un profesor nu mi-a argumentat vreodată de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus că jurnalistul Eminescu era cel puţin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu ştiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de aşa natură ştiu exact care este adevărul şi acţionează în consecinţă.

Cu siguranţă că membrii Academiei Române de azi, ştiu şi mai bine ce înseamnă să scoţi tone de cărţi despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci (ca în timpurile precursoare morţii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, în care se pune degetul pe rana societăţii româneşti şi se dau soluţii de vindecare (unele valabile până şi în ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intenţionat defectuos în care se predă Eminescu echivalează cu un atentat asupra culturii şi istoriei românesti. Atentat,  minuţios elaborat de propagande neo-comuniste obscure şi a cărei faţă începem să o întrezărim în manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în şcoala primară, gimnaziu sau liceu, ci şi în universităţi. Otrava împrăştiată ajunge cu mare uşurintă în toate revistele literare şi culturale. Marii oameni de cultură cad în capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele Jurnalistului Eminescu.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de "poetul genial" are atâta nevoie copilul, cât mai ales de luptătorul neobosit pentru neam şi ţară. M-aş bucura ca în loc de recitările papagaliceşti ale poeziilor lui Eminescu, lumea să reproducă tot mai mult textele sale politice, să ia aminte la lupta şi la sacrificiul său.

Când marile manifestaţii de re-unificare a românilor basarabeni ai anilor 1989-1992, adunau în Piaţa Marii Adunării Naţionale din Chişinău, sute de mii de oameni zi de zi, (fără ecou la Cotrocenii kagebistului Ion Ilici Iliescu), oamenii se adunau în numele lui Eminescu cel Întreg, şi nu numai de dragul poeziilor sale.

Soţii basarabeni români Ioan şi Alda Teodorovici, au plătit şi ei poate cu propria viaţă tot această dragoste pentru Eminescu cel Întreg, pentru că majoritatea versurilor din cântecele lor de redeşteptare naţională erau inspirate din lucrările lui Eminescu. Moartea lor prematură a survenit între Bucureşti şi Chişinău, datorită unui nefericit "accident" de maşină.

Iar când manifestările studenţilor şi a anti-comuniştilor de la "kilometrul 0" din "zona liberă de comunism" din Piaţa Universităţii din Bucureşti au adunat şi ele în anii '90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fără ecou la acelaşi Cotroceni), tot de dragul Eminescului cel Întreg s-au adăugat oamenii, şi nu numai de dragul "poeziilor" lui.

Minerii şi securiştii lui Ion Ilici Iliescu, au împrăştiat mulţimea cu bătăi de ciomage, făcându-se vinovaţi şi de multe omucideri, a unor protestatari nevinovaţi.

Care este adevărul cu privire la cauza morţii lui Eminescu rămâne de definitivat, însă cu siguranţă că într-o investigaţie forensică riguroasă şi obiectivă, -inclusiv raportată la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu-, siguranţa afişată cu privire la cauza morţii lui Eminescu fiind drept datorată "sifilisului", "nebuniei" sau de natură "accidentală",  ar fi dispărut fără urmă. Versiunea "oficială" a morţii lui Eminescu, trebuie adusă, -chiar două secole mai târziu-, la lumina adevărului

Scrisoare lui Eminescu (I)

Bădie Mihai!…

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut.

Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.

Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în voitori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am aparat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aduce re-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând.

Până atunci, cu bine!

***

Scrisoare lui Eminescu (II)

Bădie Mihai,

Mult lăcrimatu-ţi-a sufletul, când s-a stins lumina dascălului tău de limbă românească, sărmanul Aron Pumnul! Toată Ţara de Sus, frumoasa Bucovină, o chemai să se îmbrace în doliu, să-l jelească clopotele şi inimile tuturor celor ce simţeau româneşte pe acele locuri. Şi nu erau puţini acum 140 de ani, când scriai tu cu durere pentru cel dispărut!

Câte s-au schimbat de atunci, bădie! Am văzut de curând mormântul bietului Aron la Cernăuţi, pitit într-un colţ de cimitir, aproape uitat. Cavouri falnice străjuiau şi-1 înăbuşeau, cavouri de bogaţi anonimi, cu nume străine. Câteva flori erau presărate lângă cruce şi-un vârf de lumânare pâlpâise cu puţin înainte. Cineva trecuse pe acolo înaintea noastră şi-şi amintise de el, de tine ...!

Cât ai plâns atunci, bădie, dar cât ar fi trebuit să plângi mai târziu, dacă ţi-ar fi fost dat să vezi sate întregi mitraliate şi bombardate, sute şi sute de români împuşcaţi sălbatic şi aruncaţi în gropile comune săpate la repezeală de ei înşişi!

Cât ai fi plâns tu, dacă-ai fi văzut maicile plângându-şi pruncii mai mari şi mai mici, copiii rămaşi singuri plângându-şi părinţii, care nu mai aveau să vină niciodată.

Cât ai fi plâns tu, dacă ai fi simţit muşcătura gerului siberian în trupul nenumăraţilor fii ai Bucovinei tale! Aflăm că-n „vesela” ta grădină, într-o vreme de dureroasă aducere aminte, oamenii erau fericiţi dacă reuşeau să pună pe masă câteva coji de cartofi!

Cât ai fi plâns tu, văzând că în biserici se vorbeşte în alte limbi, numai în cea românească nu! Şi asta la slujbele pentru români!

Cât ai fi plâns, când ai fi auzit atâtea sfinte aduceri aminte ale românilor dintotdeauna distruse ori lăsate uitării! Greu de ştiut pentru noi ce ai fi simţit ..., când ai fi citit cărţile de istorie bucovineană şi ai fi văzut scris acolo, negru pe alb, că armatele române au ocupat prin foc şi sabie Bucovina, că au ucis 11.000 de "bucovineni", că acum e fericită Ţara de Sus, fiindcă a scăpat de exploatarea românească!

Cum te-ai bate tu, bădie, cu toate stihiile şi puterile lumii, dacă ai afla că singurul ziar românesc din Cernăuţi, „Arcaşul”, e cenzurat şi interzis, că oamenii care îl scriu sunt prigoniţi, că-n parlamentul ţării un singur român reprezintă Bucovina!

Mult ai plânge, bădie, când ai şti toate rănile şi toate durerile, toate uitările şi toate visările!

De acolo de unde eşti acum, roagă-L şi tu pe Dumnezeu să ne-audă ruga cea dintotdeauna şi să-Şi întoarcă mila spre Ţara de Sus, spre frumoasa Bucovină! O veni ceasul când urgia o trece, mânia s-o topi şi „ţările” române împreună vor fi!

Cu bine, bădie, pe curând!

Cu domnul Cantemir despre portretul lui Eminescu

Ninge-acum orizontal, domnule Cantemir,

de parcă se piaptănă Samosh – al nostru tată-cer –

deasupra tuturor peşterilor sacre din Carpaţi,

după o noapte în care i s-a spart – de-atâta somn

greu – imensa-i pernă cu puf de lebădă:

în bărăgane, până sub Dunăre, cai şi călăreţi

se scufundă printre nămeţi !

E-n spuma-laptelui ţara întreagă, Enciclopedicule,

e-n zăpada de pe faţa lui Eminescu – da, în profil,

chipul Poetului seamănă cu harta incandescentă

a Patriei, fixată perpendicular pe zidul eternităţii

din umerii lui cât Dacia.

Bucovina, Maramureşul, în omăt,

adună lumina întreagă de pe fruntea Poetului;

pe tâmpla-i stângă, se zăreşte Prutul, clopoţind

până sub lobul urechii, unde se ocheteşte-n Don-Ares;

de sub sprânceana-i arcuită sonor, şerpuieşte Siretul,

mai lin, spre Fluviul cel Mare, ce-i conturează

stufoasa bărbie (desigur,

delta-i se ascunde sub ceafa lui neguroasă)...

Da, în profil, capul Poetului întruchipează harta

României uimitoare, înrădăcinată-n eternitatea-i

din umeri: din ochiul lui drept, izvorăsc

râurile noastre parţial-libere –

Tisa şi Someşul, Crişurile, Mureşul şi Oltul

(da, Enciclopedicule, ochii lui himerici scânteie-n lăuntru,

de ei rezemându-se Apusul cu-ale lui coroane supraetajate);

buzele lui murmură Porţile-de-Fier-ale-Cuvântului

(porţile de platină, ori de crom, sau de lumină –

cum vrei să le zici...);

Dunărea i se înnoadă sub Mărul-lui-Adam (ori Mărul

lui Deceneu, de doreşti), simţind magnetul

invizibil al Pontului, în pat de răchită Euxină;

pletele lui – cât Moldova noastră şi Dobrogea

de toate mileniile –, proptind răsăriturile,

coboară dinspre Putna şi Voroneţ –

şi clopotele mănăstirilor (în care Ane zidit-am)

înalt întăţesc (o, nu, domnule Cantemir,

părul lui – pana corbului – este natural –

n-a purtat perucă vreodată, ca-n medievalele vremi;

n-aş putea spune cine i l-a potrivit cu foarfecele –

eu aşa-l ştiu dintotdeauna – Luceafăr – şi-apoi,

cine poate să tundă veşnicia, Enciclopedicule ?)... !

Da, în profil, capul divin al poetului Eminescu

întruchipează harta României uimitoare,

înrădăcinată-n eternitatea-i din umeri – şi de aceea,

poate, pământul nostru a dăruit cele mai multe

genii pe cap de locuitor (mort, viu, viitor)...

Da, în profil, chipul Poetului conturează harta

incandescentă a Patriei, fixată perpendicular pe zidul

eternităţii din umerii lui cât Dacia / Dacoromânia...

1985.

With Mr Cantemir on Eminescu's Portrait

Mr Cantemir, it's snowing horizontally,

as if Samosh – our Father-Sky – were combing

his hair over the sacred caves in the Carpathians,

after a night when his immense swan's down pillow

unstitched – from such ponderous slumbers – :

upon vast plains and beyond the Danube, horse

and horseman are swallowed by snow drifts !

Encyclopaedicus, the whole country's under milk foam,

embedded in the snow on Eminescu's face – oh, indeed,

in profile, the Poet's portrait resembles our Motherland's

incandescent map, perpendicularly set on eternity's wall

which rises from his shoulders, as broad as Dacia.

The snowy Bucovina and Maramuresh shine

like the light on the Poet's forehead;

on his left temple, there's the Prut river, tinkling

downwards, below his earlobe, to knot the Danube;

from under his eyebrow, arching echoes, the Siret river

slithers more gently towards the Great River, sketching

his bushy beard, (naturally,

its delta is concealed by his foggy nape)...

Indeed, in profile, the Poet's head draws the map

of astonishing Romania, taking root in his shoulders'

eternity: our partially-independent rivers – the Tisa,

the Somesh, the Crish, the Muresh, the Olt –

spring from his left eye (it is true, Encyclopaedicus,

his chimeric eyes sparkle inwardly, propping up

the Western world with its tiering crowns);

his lips purl the Word's-Iron-Gates

(the gates of platinum, chromium, or light –

whatever name you might call them...);

The Danube ties a knot under Adam's Apple  (or

Deceneu's Apple, if you wish !), feeling the invisible

magnet, in the Black Sea's osier bed;

his hair – unravelling over our millennia-long

Moldova and Dobrogea –, leaning against sunrises,

flows from the Putna and Voronetz monasteries –

and their bells (there we have immured our Annas)

paternise even loftier (oh no, Mr Cantemir,

his hair – raven-black – is genuine –

he never wore a periwig, like in mediaeval times;

it's hard to tell who trimmed his hair –

this is the only portrait I know – Hyperion – besides,

who can ever clip eternity, Encyclopaedicus ?)... !

Naturally, in profile, Eminescu's divine head,

sketches the map of astonishing Romania,

taking root in his shoulders' eternity – therefore,

our land must have gemmed the highest number

of geniuses per inhabitant (dead, alive or future)...

Indeed, in profile, the Poet's face shapes our Motherland's

incandescent map, perpendicularly set on eternity's wall

which rises from his shoulders, as broad as Dacia / Romania...

1985.                                                            

(English version by Gabriela Pachia)