Fragmente din Fonoteca de Aur Radio Târgu-Mureş

Fragmente din interviurile cu eminescologi ale lui Valentin Marica,  din Fonoteca de Aur a Studioului Regional d Radio Târgu-Mureş

DUMITRU IRIMIA (IAŞI)

-    Se poate numi Dicţionarul limbajului poetic eminescian testamentul eminescologului Dumitru Irimia?

-      Proiectul Dicţionarului, dacă vreţi. Sigur, mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu. Reţinem din Testamentul lui şi nevoia de ereditate, adică nevoia de continuare (orice testament implică acest lucru). M-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat la realizarea Dicţionarului.  E nevoie să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.

***

ARCADIE OPAIŢ (CERNĂUŢI)

-      Pentru viaţă şi creaţie, cât aţi luat din Floare albastră şi cât din Scrisoarea III?

- Am luat din Eminescu demnitatea şi poziţia; verticalitatea. Un singur lucru nu l-am putut lua: genialitatea – talentul irepetabil. Steaua lui ne obligă. Prin el ne simţim sângele curat, trecut prin sabie şi foc. Eminescu pe care îl cunoaşte copilul şi floarea, noi toţi românii, s-a întors la Cernăuţi tânăr, dându-ne putere.

* * *

DIMITRIE VATAMANIUC (BUCUREŞTI)

-      Cele mai noi cercetări eminesciene nu-l pun pe Maiorescu într-o lumină favorabilă.

-      Este adevărat.  După ce Eminescu a fost internat la Şuluţiu, Maiorescu a venit în câteva minute şi l-a văzut, apoi nu s-a mai interesat ce se întâmplă.  Credea că Eminescu e pierdut definitiv. Pentru Maiorescu a fost o revelaţie că Eminescu şi-a revenit. Nu se aştepta. Eminescu asistase la şedinţele de la Junimea până în ajunul prăbuşirii lui. Maiorescu nu notase niciunde că Eminescu ar da semne de alienaţie mentală. După ce se întâmplă evenimentele, Maiorescu îşi completează retroactiv însemnările. E un lucru foarte grav. La o veche însemnare adaugă: Eminescu dă semne de alienare. Apoi, mai revine încă o dată şi încă o dată cu completări tardive.  Noi trebuie să umblăm la aceste completări şi să arătăm că sunt cu altă cerneală, făcute ulterior evenimentului. Altfel, ediţia Maiorescu a poeziilor a dominat o jumătate de secol prin calitatea textelor şi calitatea editorului. Cu publicistica s-a înaintat foarte greu. A fost editată fragmentar.  Publicistica a deranjat în trecut şi deranjează şi astăzi. Eminescu a spus în articolele sale că poporul român nu este dispus pentru socialism şi că socialismul înseamnă, întoarcerea la primitivism, o cădere în barbarie.

* * *

DIMITRIE COVALCIU (CERNĂUŢI)

- Pulsează lunga vreme, ar spune Eminescu. Dar şi clipa contestatarilor. Statuia poetului nu a adus la Cernăuţi doar bucurii...

- S-a dezvelit statuia lui Eminescu, opera lui Dumitru Gorşcovschi, reprezentându-l pe poet ca adolescent, aşa cum a fost când a părăsit oraşul. Statuia este aşezată în centrul oraşului, în drum spre Universitate. În fiecare dimineaţă, douăsprezece mii de studenţi trec pe lângă monument şi măcar fugar îşi lasă privirea spre bronzul care-l înfăţişează pe Mihai. Sunt şi români de-ai noştri care nu sunt de acord cu locul în care a fost amplasată. Unele gazete au vărsat multă murdărie şi continuă să scrie că nu aici îi este locul lui Eminescu. E drept că în 1930, în scuarul Arboroasa, lângă Catedrala Ortodoxă, a fost dezvelit un bust al lui Eminescu care în 1940 a fost distrus de sovietici. Acum n-a mai fost posibilă amplasarea în acelaşi loc. În ziua dezvelirii statuii, au venit unii cu steaguri de doliu. Vechiul loc, unde a fost bustul lui Eminescu, este locul de întâlnire al narcomanilor, aproape de vacarmul străzii şi în spatele colosului de piatră, reprezentându-l pe soldatul sovietic eliberator, înalt de 11 m. Eu cred că e bine unde s-a amplasat noul monument, acum loc al românismului. Aici suntem mai acasă. Deunezi s-a jucat aici Hora Unirii. Îl văd pe Eminescu cu privirile îndreptate spre Nistru. Aşa mi-l închipui eu. Parcă creştem când privim statuia. Îmi pare rău că inscripţia din spatele ei a fost ştearsă: „Bucovinenii recunoscători lui Eminescu că s-a întors în Bucovina”.

* * *

ION BUZAŞI (BLAJ)

- Cine a deschis acest drum de istorie literară – Eminescu şi Transilvania?

-  Eu cred că primul care a vorbit la modul serios despre importanţa Transilvaniei în viaţa şi opera lui Eminescu a fost Nicolae Iorga, în Istoria literaturii româneşti din 1929, capitolul „Eminescu, expresie integrală a sufletului românesc”. Consider că acest text este punctul de plecare al cercetărilor legate de Eminescu şi Transilvania. Ce spunea Iorga? Poetul a fost mai mult în treacăt la Blaj şi trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influenţă asupra lui, influenţă care se datoreşte înainte de toate cunoaşterii maselor ţărăneşti, neprefăcute de cultura superficială străină. Trebuie să fii trăit cineva la Blaj înainte de război, pentru ca să înţeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este nici şirul de case ale acestor canonici – profesori, ci sunt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli; aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţărănească profundă, tradiţional – virtuoasă, cu merindea adusă de acasă (...) În mediul acesta s-a format Eminescu, băieţelul din Moldova-de-Sus cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată...

Iorga spune un lucru fundamental. Dacă  Bucovina a însemnat pentru Eminescu cultul pentru trecutul istoric, pentru Ştefan şi Putna, cunoaşterea favorizată de Blaj a maselor ţărăneşti tradiţional-virtuoase i-a direcţionat o altă coordonată a gândirii, mai ales în publicistică, respectul pentru clasa ţărănească; idee pe care o va prelua din publicistica lui Eminescu, O. Goga. Iorga deschide un drum spre adâncirea cercetării. Nu se poate explica Eminescu gazetarul fără acest contact cu Blajul, luând apărarea poporului român din Transilvania, cu argumente ce ne amintesc paginile lui Petru Maior sau discursul lui Bărnuţiu, pagini polemice care îi atrag şi primul proces de presă.

ION POPESCU GOGAN (BUCUREŞTI)

- În cadrul „Zilelor Eminescu” de la  Târgu-Mureş aţi susţinut  că „Somnoroase păsărele” nu este o poezie pentru copii.

- „Somnoroase păsărele” este un poem platonian, este cel mai platonian poem din lirica eminesciană. Textul celor patru catrene este pretext pentru cele patru şoapte de iubire universală: „noapte bună”, „dormi în pace”, „somnul dulce”, „noapte bună” sunt şoapte de iubire aflate în mintea, sufletul şi pe buzele fiecărui iubitor către iubit. Poemul acesta ar trebui ridicat la rangul pe care i l-a dat Eminescu şi nu pe care i l-au dat primii interpreţi.

- În căutarea înţelesurilor eminesciene, cât de cinstit şi cât de ipocrit este prezentul nostru?

- În timp ce în februarie ’92 se lansa la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti albumul de artă apărut la Editura „Meridiane” Ecouri eminesciene în arta plastică românească, o carte fără precedent, care serveşte deopotrivă şi istoria artelor plastice şi eminescologia, prezentată în termeni reali de academicianul Eugen Simion, la televiziune, mari profesori universitari, Gană, etc. vorbeau despre Eminescu în termeni lipsiţi de respect. Te aşteptai să vorbească în termenii teoriei literare, artei şi filosofiei poetice, dar domniile lor vorbeau despre Eminescu în termeni politici. Nu pot uita nici faptul că dl. Şt. A. Doinaş încheia o emisiunea în 14 ianuarie ’92 cu cuvintele: „Şi acum să-l vedem pe Eminescu cum rezistă la proba de foc a democraţiei”; după ce se vorbise că Eminescu se află la originile legionarismului românesc, ale antisemitismului ş.a.m.d. Nu s-a vorbit de creator, de marele demiurg al culturii noastre. L-au văzut pe Eminescu din punct de vedere politic. Este o mare eroare...

* * *

ACAD.MIHAI CIMPOI (CHIŞINĂU)

- Care este testamentul unui eminescolog, astăzi?

- Este foarte inspirată întrebarea, fiindcă în jurul lui Eminescu au loc astăzi polemici acerbe, un val de contestări, o lepădare de Eminescu impusă de modelul american Nemoianu. Imaginea politică a României poate fi mai bună sau mai rea, depinde de conjuncturi, de diferite momente de circumstanţă, dar modelul Eminescu rămâne desăvârşit. Vreau să remarc şi aici apariţia cărţii mele, să-mi fac un auto-elogiu, într-un fel, în care discut despre Eminescu şi modelul Eminescu cu treizeci şi patru de eminescologi din întreaga lume, care toţi, fără excepţie, vorbesc despre marea sa modernitate şi actualitate. Eminescu continuă să electrizeze lumea modernă.

- Ontologie, sociologie, mitopoetică, indoeminescologie, orfism, europenism... în dialogurile cu eminescologi din lume.

În ce simbol eminescian credeţi cel mai mult, domnule academician Mihai Cimpoi?

- În simbolul cumpenei... Poetul vorbea mereu despre o cumpănă a universului, despre a ţine în bună cumpănă toate lucrurile. Putem stabili o legătură cu balanţa romană. O trecere spre noi, cei de astăzi, ar fi dreapta cumpănă românească. Dar, din păcate, suntem cam descumpăniţi. Dreapta cumpănă românească e sub semnul întrebării.

Poate exista o ştiinţă a literaturii ?

La o lansare de carte ce a avut loc cu câteva zile în urmă, unul dintre prezentatori, nemulţumit de cuprinderea conceptului de „teoria literaturii”, s-a gândit că „ştiinţa literaturii” ar fi o denumire mai convingătoare. Cum persoana în cauză nu era un oarecare, ci un cunoscut profesor de limba şi literatura română, vorbitor la nenumărate asemenea evenimente, m-am gândit că spusele sale merită oarecare atenţie. Pentru început am două observaţii:

- Dacă literatura este o ştiinţă asemenea biologiei, spre exemplu, atunci ştiinţa literaturii este un pleonasm, la fel ca ştiinţa biologiei.

- Încă din Evul Mediu, unii dintre literaţi s-au grăbit să excludă ştiinţele din literatură. Dacă literatura este o ştiinţă, înseamnă ce se exclude pe ea însăşi.

Noroc că nu toţi literaţii trebuie luaţi în serios. Se pare că unii dintre ei trăiesc o stare de excitaţie – din motive pe care nu-mi propun să le elucidez acum – fiindcă numai aşa se explică insistenţa cu care despică firul în patru fără să-i preocupe aglomeraţia de erori de logică de genul celor observate mai sus. Pentru aceştia, ştiinţa, în sensul serios al cuvântului, este un domeniu ce nu poate aparţine literaturii. Şi au dreptate, dacă îi lăsăm pe ei să definească literatura în limitele puterii lor de înţelegere. Nu lipsesc nici cei ce, în efuziunile lor, plecând de la ideea că, în literatură, este necesar şi ceva talent, deci har, înseamnă că literatura a existat înaintea vorbirii.

N-aş vrea să exagerez, călcând pe urmele lui Tristan Tzara („Literatura este dosarul imbecilităţii umane.”), nu de altceva dar mi se întâmplă să scriu şi eu câte ceva.

O mare parte dintre erori pleacă de la alegerea neinspirată a termenului. Pe latini - de unde ne vine (littera) - îi ştim specialişti în construcţii: drumuri, poduri, viaducte etc. De filozofie se ocupau grecii. Ei rămas raţionali, fiindcă, spre deosebire de Europa apuseană, unde ideea de literă i-a făcut pe toţi să se gândească la texte scrise, grecii au păstrat până azi termenul „λογοτεχνία”, punând deci accentul pe cuvânt (logos). De litere („gramma”) se ocupă gramatica („γραμματική”).

Dacă interpretăm stricto sensu termenul european, înseamnă că scrierile chineze nu au ce căuta în literatură, fiindcă ei nu folosesc literele. Un discurs intră în literatură doar dacă este tipărit. Altfel, indiferent de valoarea lui estetică, nu are nici o şansă. Eseurile sunt întotdeauna discutabile, în funcţie de receptivitatea lectorului. Probabil că ar trebui să identificăm romancierul talentat după cum caligrafiază literele în primul an de şcolarizare. Şi lista anomaliilor poate continua, iar erorile sunt cu atât mai frecvente cu cât scrierile filologilor sunt mai pretenţioase, pentru simplul motiv că se pleacă de la o premisă greşită.

Ceea ce dorim să definim prin literatură nu are legătură cu literele, ci cu cuvintele. Vorbirea a apărut din necesităţi de comunicare. Ea poate fi simplă, rudimentară, sau elegantă, frumoasă, cu stil. În cel de al doilea caz ea este literatură. O definiţie parţial corectă este „ansamblul operelor scrise, care au un caracter estetic”. Trecem peste prima parte, în care toate cele trei cuvinte – ansamblu, opere, scrise – sunt tot atâtea erori într-o definiţie, şi reţinem caracterul estetic.

Pe de altă parte, modalitatea tehnică prin care este realizată înregistrarea nu mai are nici o importanţă. Deja, pe lângă biblioteci, au apărut mediateci, iar în librării se pot cumpăra discuri cu înregistrări ale unor autori clasici citite de actori. Nu suportul este cel care dă valoare lucrării, ci calitatea ei intrinsecă. Cărţile vor fi, într-un viitor mai puţin îndepărtat decât se crede, asemenea tăbliţelor de ceramică din antichitate. Vom spune atunci că a dispărut literatura? Nicidecum!

O nouă definiţie a literaturii? Avem una: logotehnica. Ştiu că nu sună frumos. Aduce mai mult a tehnologie: cum să vorbeşti (frumos). La asta latinii i-au spus retorică. Prin literatură noi am vrea să înţelegem ceea ce a înregistrat istoria ca fiind valoros. Ei bine, nimic mai simplu: „tot ce am scris eu şi încă vreo câţiva”. Rezultă că vom avea foarte multe literaturi, în funcţie de numărul persoanelor chestionate. Cred că acesta este singurul adevăr.

Scrisul, pasiune sau meserie?

Şi pasiune, şi meserie. Deşi termenul „pasiune“ ar duce scrisul prea aproape de hobby. Or eu nu scriu în loc să colecţionez timbre. Cred că resorturile celui care scrie sînt mult mai adînci decît ale celui care are un hobby. Iar scrisul, ca pasiune, e mai mistuitor decît orice altceva. Scriu pentru că aşa m-am născut, cu „defectul“ ăsta, iar dacă după 25 de ani de activitate ca programator am decis să renunţ la meseria cu care am intrat în societate şi s-a putut să-mi fac din scris o nouă (veche) meserie... înseamnă că, într-un fel, sînt un om norocos. Acuma, prin comportamentul de scriitor eu înţeleg nu numai să-ţi scrii „operele nemuritoare“, dar şi să fii prezent continuu în presă cu articole, interviuri şi tot ce ţine de asta. Dacă am reuşit să-mi fac din pasiune o meserie... asta e foarte bine. Dar trebuie să precizez că şi meseria iniţială (cea de programtor) am făcut-o cu multă pasiune.

De ce SF?

Nu m-am mai gîndit de mult la asta. Dar, pe vremea cînd mă gîndeam, sefeul mi-a părut un loc al deplinei libertăţi. Sefeul e locul în care te poţi elibera de constrîngerile cotidianului, de regulile şi legile sub care (trebuie să) trăieşti. Diferenţa între mainstream şi SF este că în SF ai libertatea de a-ţi construi integral lumea în care să-ţi arunci personajele. E mai dificil, recunosc, pentru că acea lume trebuie să funcţioneze, să fie coerentă. Altfel spus, dacă scriitorul se cerede Dumnezeu, în SF este cel mai aproape de asta.

Care au fost scriitorii care v-au influenţat cel mai mult stilul?

Gabriel Garcia Marquez şi William Gibson. Şi cred că mai e loc şi pentru Eugen Barbu, ale cărui cărţi Princepele, Săptămîna nebunilor şi Groapa au fost fundamentale pentru mine cîndva. Nu mi-am analizat stilul. Dar dacă e să se găsească ceva influenţe ca stil, cred că de aici ar veni.

În ultimii ani, asistăm la o adevărată explozie a genului SF. Care credeţi că ar fi cauzele principale ale acestei revigorări?

Pe alte meleaguri, cele care folosesc limba li Shakespeare (sau derivate ale acesteia) explozia este continuă de vreo cîteva zeci de ani... multe zeci de ani. La noi e vorba de piaţă, de marketing editorial, de a găsi ceva nou... Şi în general e vorba de a-ţi pune probleme despre lume şi viaţă care să atingă nu numai ziua de azi. E partea de „încotro ne îndreptăm?“, mereu discutabilă – în cazul că am lămurit-o cu cine sîntem şi de unde venim.

Credeţi în ideea de entertainment cultural?

Da. Deşi unii ar spune că e o contraducţie în termeni, „culturalul“ fiind deasupra entertainmentului. Dar cred că oamenii citesc cărţi şi pentru a se simţi bine, nu numai pentru a sta încruntaţi asupra unei pagini... Scriitorii cu succes la public care rămîn totuşi şi în istoria literaturii reuşesc să le combine pe cele două.

Au ceva în plus autorii străini de SF în faţa românilor?

Au limba engleză şi sute de milioane pe posibili cititori. În rest, talentul poate fi găsit oriunde. Eu cred că mai au şi o anumită disciplină, o anumită înţelegere a rostului lor în viaţă şi chiar a ceea ce îşi doresc ei de la viaţă. Mai cred şi că muncesc mai mult, acceptă ideea că scrisul e, pînă la urmă, tot un soi de lucru  în echipă (alături de editori, agenţi)... E povestea aia cu profesionismul... sau profesionalismul, dacă vreţi.

Credeţi că scriitorii români ar trebui să fie conectaţi la ideile importante ale scenei culturale mondiale?

Da şi nu, nu neapărat. Ca scriitor, poţi să fii şi un Dumnezeu al lucrurilor mărunte.

Astăzi literatura mai trebuie să culturalizeze, sau doar să îi facă pe oameni să se simtă bine?

Ar trebui să definim mai întîi ce înseamnă „a culturaliza“. Multe dintre lucrurile care apar iniţial în underground ajung pînă la urmă parte a culturii înalte.

Segmentul online începe să ocupe din ce în ce mai mult din spaţiul cultural. Credeţi că acesta este viitorul?

N-aş vorbi la modul absolut, n-aş folosi „viitorul“. Un viitor, desigur. Şi nu-l va mai da nimeni înapoi. Dar nici nu mă văd trăind ani de zile, 20 de ore pe zi, cu ochii într-un monitor. Probabil se vor găsi alte forme de „hîrtie“, alte tipuri de monitoare... La urma urmei, nici cinematograful, nici televiziunea n-au dus la diapariţia cărţilor, cum nici televiziunea nu a distrus cinematograful sau teatrul.

Succesele fulgerătoare înregistrate de autori ca Dan Brown, J. K. Rowling, Paulo Coelho sau Stephen King, au demonstrat resursele literaturii în competiţia cu celelalte mijloace de comunicare. Credeţi că un autor român va reuşi în viitorul apropiat să se ridice la nivelul scriitorilor occidentali?

Întreabrea are două părţi. Scriitorii pomeniţi nu sînt campioni absoluţi. Sînt destui muzicieni care au vîndut multe zeci de milioane de albume – şi muzica tot un mijloc de comunicare este, tot în sfera culturală. Despre români... Nu văd de ce n-ar putea avea un succes asemănător celor amintiţi. Dar scriitorul român trebuie să înveţe să scrie şi pentru public. La urma urmei, ce vrea publicul? Ceea ce a vrut întotdeauna: poveşti frumoase...

Care este ultima carte pe care aţi citit-o?

Spectrul lui Phlebas, de Iain M. Banks, despre care am scris pentru Ziarul de duminică. Găsesc din ce în ce mai greu timp pentru cărţi despre care să nu trebuiască să scriu. A devenit un fel de obsesie asta. Dar sînt termene, contracte... Am început cu ideea scris=meserie. Şi cu cititul, uneori, este la fel.

Aveţi proiecte inedite pentru viitorul apropiat, la ce ar trebui să se aştepte cititorii dumneavoastră?

Mi-am luat în serios intenţia de a scrie un volum de nuvele care să se petreacă într-un acelaşi univers. Iar nuvela la care tocmai scriu se dovedeşte a fi, de fapt, partea a doua a unui roman care era în plan pentru anul trecut. Aşa că, probabil, voi renunţa la volumul de nuvele şi voi termina acel roman. Va fi primul dintr-o trilogie care sper să nu-mi ia prea mult pînă s-o văd gata. Aşa că s-ar putea ca în toamnă, la Gaudeamus, să-mi întîlnesc cititorii la lansarea romanului.

Daniel Lăcătuş: Ce trebuie să ştim despre Veronica Balaj ? 

Veronica Balaj:   Mai   întâi    m-a atacat o altă întrebare... e  chiar nevoie să se ştie  multe despre  cineva? Apoi, mi-am  alungat  îndoiala şi zic,  da,  atâta    vreme cât cineva    a  pornit pe acest drum al  comunicări  publice  prin scris, da ,  se poate ca  unii ar vrea să ştie  câte ceva   despre  persoana  în cauză. Bun, acceptăm ideea că e necesar într-o intercomunicare să ştim ce şi cum suntem... Particularizând acum, despre mine, parcă  mi-e greu să  găsesc   exact  ceea ce  ar trebui să se ştie. De obicei, reactionez  firesc, nu am înclinaţia spre   duplicitate, pur  şi simplu nu mă ajută fantezia în acest sens. Aş zice că, sunt un om loial, ceea ce  s-a dovedit adesea  a fi un   dezavantaj  . Trecem peste  asta şi, adaug  faptul   că  sunt o persoană care a avut şansa şi o are , să lucreze  ceea  ce-i place.    Au şi americanii o   vorbă  , deşi nu sunt  fanul "culturii" lor, dar asta merge, cică "dacă în viaţă reuşeşti să faci ceea  ce-ţi  plăce, nu mai trebuie  să munceşti"  aşa că, e clar, totul este mai uşor..  eu mă   recunosc în chestiunea   asta,  ca  redactor (la Radio  Timişoara  ), mă    simt  ca într-un  spectacol pe care trebuie  să-l montez  din  vorbele, ideile  invitaţilor, să  reuşim împreună să  redăm o secvenţă de viaţă , aşa că  ESTE FASCINANT. Şi asta , să recunoaştem, nu e puţin lucru când  te duci cu plăcere la   slujbă., cunosc oameni interesanţi, schimb idei,  apoi,   mai am şi şansa SCRISULUI,   asta  chiar că e  ceva  miraculos, mă înălţa peste   nimicurile neplăcute  care  se mai ivesc  în viaţă , mă ajută să văd partea frumoasă a lumii.  În  esenţă, ce să se ştie oare despre mine? Că    sunt   dinamică şi expansiva, că  nu tradez   prieteniile, că  sunt uneori plângăcioasă  pentru că lumea , vezi, nu merge  chiar în direcţia  pe care o vreau eu şi,

mă   afectează direct una, altă,    găsesc apoi motive să fiu din nou  încrezătoare şi  merg  laolată cu    semenii  prin vremi, Un om  obişnuit. Cam asta aş zice   la un prim strat al mărturiei.   

Daniel Lăcătuş:  Cum vă descrieţi ? 

Veronica Balaj:   Cum să mă descriu? Chiar  spusesem câte ceva în acest sens,  să mă laud ? Nu-mi prea  găsesc  cuvintele, dar am o părere controversată despre mine  şi pot  adăuga  la cele de mai sus  că sunt bună şi indiferentă, generoasă şi colţuroasă,    dezinteresată şi  totodată implicată şi activă ,   comunic  uşor şi cu plăcere,  nu suport  nedreptatea căci, sunt ca o balanţă în  căutarea echilibrului, ce   naivitate, nu-i aşa? În  fine,  pot face gesturi frumoase şi  pot  trece pe lângă  şanse  favorabile cu o nonşalanţă  care ţine tot de  ameţeala   de care suferă  creatorii, artiştii... Îmi plac  hainele   şi obiectele de artă de calitate, vorbele  alese şi  frumuseţile lumii, dacă nu e prea mult,.. A, era să uit ,  vă puteţi baza pe   mine, sunt săritoare la greu şi  susţin binele chiar dacă, apoi, iese  totul pe dos. Face parte şi asta din spectacolul existenţei, dar cu asta chiar  mă mandresc, se poate bază pe mine  cineva care  are   nevoie şi  ar mai fi încă un mic amănunt,  nu  pot  fi datoare nimănui cu nimic, Dau înzecit şi mă bucură nespus dacă pot face un dar , deci un sumum de   trăiri anapoda şi   de multe ori   exersate pe pământ.  iar acum e rândul meu să   le experimentez, Consecvent, până la capăt..

Daniel Lăcătuş :  Care este criteriul după care daţi valoare omului ?   

Veronica Balaj:    VALOAREA omului constă în trăirile sale şi în ceea ce aplică  în numele binelui, cu mintea sa. Raţiune şi trăire. Onestitate şi  curajul de  a  înfrunta viaţa fără să lezeze  pe ceilalţi.

Daniel Lacatus :  Cum se impaca radioul cu literatura ? 

Veronica Balaj:     Radioul şi literatura sunt foarte  uşor de    alăturat.  Se cuvine trăire pentru fiecare,  nu se poate face  meserie  din  vorbitul la microfon dacă nu este  şi trăire . Doar comunicarea cu mii de oameni care  te ascultă şi trebuie să-i convingi că ceea ce spui tu, e chiar aşa,   şi tot înseamnă  emoţie, . Aici poate  este   primul   palier al farmecului acestei   meserii. Să  poţi , prin inflexiunea vocii  să  atingi sufletul cuiva, să "conversezi"  cu el, să-i declanşezi emoţii, memoria  are şi ea un rol.. poate nu te uită  cineva,   prin declanşarea în mintea sa a unui  şuvoi de  gânduri, aduceri aminte, conexiuni, etc.

 Comunicarea este  cel mai complex  fapt  în această meserie şi, vine acum literatura care înseamnă   şi mai şi. Comunicare diversă cât se poate imagina. Iată ce frumos  se îmbină , se întâlnesc cele  două   formule de  existentă ale cuvântului.Cuvântul rostit îşi are  forţa sa, cuvântul scris, o alta. Dacă pot  să mă exprim aşa, ar fi,  ca noi, dezghiocăm cuvântul de sensuri şi nuanţe şi îl redăm lumii {interesate de acest aspect}. Vezi, de aceea spuneam că sunt un om norocos  ...Frumuseţile lumii încap şi în cuvinte deopotrivă ca în fapte..

Daniel Lacatus : La ce carte lucrati in prezent ?

Veronica Balaj:      Deocamdată, nu lucrez la nimic. Poate este o perioadă de acumulare. Abia am lansat  o carte de proză poematica,  este scrisă anul trecut, este un exerciţiu de stil ,   se intitulează  " PUZZLE VENTIAN"   aşa , de fantazie,  nu este o carte de călătorii, nu  este  titlul   unei proze  din volum. Am în  intenţie un alt   roman, tot în acelaşi stil alert, frânt, sugestiv  ca şi în ''CARNAVALUL DAMELOR "" sau 'BALTAZARA", dar  nu e cazul să mă apuc  de scris până ce nu ştiu încă  ce vreau,  aştept să se contureze ceva  în minte şi apoi, văd..

Lăcătuş Daniel : Dintre cărţile scrise de dumneavoastră, care este preferata şi de ce?

Veronica Balaj :   Nu cartea preferată, poate cărţile, dar, preferinţele se schimbă,  într-o vreme erau scriitori  diverşi din marea literatură, ruşi, francezi, apoi a venit literatura sud americană,  aşa  încât,  titlurile şi autorii s-au   adăugat într-un şir  greu de   ordonat .Poate aş putea să spun care  ar fi  genul de literatură  nepreferată..... Asta e mai simplu.  Nu  degust  literatura  nouă în care  se  vrea  elementul şocant  prin   introducerea scenelor  vulgare,  porno... Nu agreez   subiectele  de  tipul, incest...etc..care, au şi făcut vâlavă  uneori dar asta nu mă    impresionează, ştiu că  s-a luat un premiu de debut acum câţiva ani de către o scriitoare    din   Bucureşti.. C .Ştefănescu ,  O fi fost aşa de bine scrisă cartea? Nu am vrut să   pierd timpul  cu aşa ceva..Era clar  că se urmărea   în primul rând, şocarea prin subiect dar eu caut stilul, construcţia dacă e vorba de  proză, simbolul, expresivitatea sugestivă, concisă,  abstractă dacă e vorba de poezie...Iată în felul acesta m-am apropiat şi de  răspunsul aşteptat fără să  fie complet însă. Mă opresc aici la acest punct căci, altfel, decad în vreo dizertaţie şi  motivaţie  plictisitoare .

Daniel Lăcătuş: Când aţi scris prima dumneavoastră carte şi care a fost această, care a fost reacţia cititorilor? 

     
Veronica Balaj :   Prima mea carte a fost... un volum colectiv, aşa cum se obişnuia. Chiar în 1989, primavara a fost debutul pe care l-am aşteptat 2 ani. Se tot trimitea textul la Bucureşti, iarăşi revenea, că parcă noi, nişte   incepatori am fi putut spune din   cine ştie ce motiv, lucruri ameninţătoare pentru stat, şi omenirea întreagă. În fine, am refăcut textul de câteva ori dar acum, spun că a fost într-un fel un exerciţiu  necesar . Iau partea  calmantă a situaţiei.

  Poate  că    de aceea  revin  şi azi asupra textelor, mi-a intrat în reflex, lucru care nu e chiar  rău, e necesar.   Reacţia publicului? Erau scriitorii  de marcă ai momentului implicaţi în disecarea "OPEREI" celor  5 debutanti adunaţi  pe aceeaşi copertă.  Eram tineri şi frumoşi toţi, ni se dădeau pronosticuri, sufeream  dacă   cineva    nu ne  dădea  şanse la fel ca celorlaţi... Era   un fapt literar trăit la.."cald". Important este că nu ne-am pierdut  pe drum între timp... fiecare a evoluat în felul sau, poezie unii, poezie şi proză alţii....A, uitasem să spun, am primit şi bănuţi, atât cât să-mi cumpăr o haină  de blană  naturală.   A  fost o senzaţie   de neuitat  să cumperi ceva din   strădania se  aspirant la  viaţa literară. 

Daniel Lăcătuş : V-aţi dorit dintotdeauna să fiţi scriitor? Ce rol a jucat literatura în viaţa dumneavoastră? 

 Veronica Balaj :  DA... cred că este o chestiune structurală.. Am  vrut să comunic  cu lumea, cu viaţa însăşi, aşa că, literatura îmi oferă din plin această şansa, mai este apoi şi profesia mea care    vine  pe  acelaşi ton  al   comunicării dar în alt fel.

Rolul literaturi? Este, cum să spun, ca  şi vorbirea, ca şi schimbul de  cuvinte, de gânduri în fiecare zi, ca şi emoţia că vezi un nou anotimp... este  ceva  numit parte din viaţa. M-a  absorbit,   şi, fireşte dacă face parte din ceva mereu purtat în  gând şi subconştient, m-a ajutat să trăiesc împlinit,  tensionat, ardent şi nu sec. Ba chiar m-a salvat  pot spune

 într-un moment greu, când am  pierdut  pe neaşteptate, omul drag de lângă mine.

Atunci, am vorbit. M-a ajutat, ascultat, mult mai mult decât oricine. Literatura  a jucat şi joacă un rol special. Acesta e cuvântul Special. Adică, este  partea pe care mă pot  sprijini să visez, să sper, să înţeleg ca pot face  şi altceva decât să merg, să  stau la palavre, să mă uit chiorâş, să fiu rea, { sper să nu}   mă ajută să văd  lumea din jur în toate nuanţele care  pot  pătrunde în mintea şi sufletul meu,  pentru că, fiecare  receptăm realitatea  precum putem, precum suntem alvcatuiti...

Daniel Lăcătuş:  Ce gen literar preferaţi şi ce autor în mod special?  

Veronica Balaj: Prefer  toată literatura  care este scrisă bine. De autori am mai vorbit... Diverse genuri literare, diverşi autori, diverse epoci, totul are  locul sau,  preferinţele se modifică..

Daniel Lăcătuş: Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii cărţilor al căror autor sunteţi?  

Veronica Balaj:  Mesaj pentru cititori? E greu de  spus în câteva cuvinte.  Poate ar  fi necesar un colocviu,   o sesiune de  mărturisiri de amabele părţi, dar, pentru că asta nu se poate, hai să spun :

Dragilor, vă  iubesc  şi tocmai v-am trimis alte câteva trăiri ca să aveţi la nevoie de seară şi  la drum  de ploaie sau arşiţă.  Dacă se dovedeşte un balast inutil.  Lăsaţi-l pe marginea  vieţii că  vine cineva, fiţi siguri, să-l ia.  E făcut dintr-o materie    care nu se perimeaza   uşor, şi, culmea, cu cât trece timpul, cartea  oricui, devine mai interesantă.. măcar  prin vechime.

Cu prietenie,  Veronica Balaj

Trăind printre cărţi.Cotidiană poetică.La lilieci...

Se observă cu multă uşurinţă că Marian Barbu, în cele cinci volume apărute până în prezent ale deja urieşeştii sale lucrări, Trăind printre cărţi*, şi-a propus parcă mai mult decât Eugen Simion, în cele patru volume ale lucrării Scriitori români de azi, astăzi veritabilă istorie a literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Pentru că Marian Barbu este atent, se încordează / angajează cu toată fiinţa-i pandurească nu numai întru receptarea şi analizarea / sintetizarea a tot ceea ce-i curent / dinamică literară / culturală, a tot ceea ce-i operă / scriitor de valoare, în geografia spirituală valahofonă, ci şi întru radiografierea artei cuvântului de pe „continentele“ care se însumează în întregul spiritual al Terrei. ‘Cercarea lui Marian Barbu nu se vrea sisifică, printre munţii de cărămizi de celuloză, nici donquijotescă, „pe câmpiile asire“, chiar dacă astăzi „Rosinantele“ au în ciberdotare „volane“ (nu „volănaşe“) de aur, ci numai „exact-admirativă“, atât la atingerea „epidermei” / „semnificantului“, cât şi la „reverberările“ întru catharsis / „semnificat“ ale abisurilor operei / capodoperei. Şi al V-lea volum cuprinde articole, studii, eseuri, cronici literare, recenzii, interviuri, evocări, glose şi note, repartizate – ca şi în anterioarele volume – în macrosecţiunile Literatură română (I) şi Literatură universală (II), secţiunea a III-a, fiind un foarte interesant Bloc Notes, fireşte, în interiorul acestora, capitolele (autori / cărţi) dispunându-se pe genuri: «A. Poezie» («1. Clasici» – Eminescu, Macedonski, Gellu Naum, Sorescu; «2. Contemporani» – Ion Beldeanu, Octavian Doclin, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Evu, Gabriela Pachia, Ion Pop, Nicolae St. Sorescu ş. a.), «B. Proză» (Georgeta Iliescu, Marius Tupan, Dumitru Ţepeneag ş. a.), «C. Teatru» (Ştefan Amariţei, Ion Luca şi Dumitru Velea), «D. Critică şi istorie literară» (Tudor Arghezi, Marian Barbu, Nicolae Georgescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Pachia Tatomirescu, Cassian Maria Spiridon, Dan Lupescu ş. a.), «E. Evocări» (Elis Râpeanu, C-tin Cubleşan ş. a.). În macrosecţiunea de literatură universală, după ce glosează cu privire la Jean-Baptiste Baronian, autorul celebrei lucrări (din 2007), Panorama literaturii fantastice de limbă franceză, se ocupă de câteva antologii americane / canadiene: Robert Bingham Downs, Cărţi care au schimbat lumea  (1956 / 1978), Daniel S. Burt, Top literar 100 (2001), Frank N. Magill, Capodopere ale literaturii universale (1989), Patrick Coopens, Antologia scriitorilor lavaloazi de azi (1988), René Dionne, Antologia literaturii franco-ontariene de la origini până în zilele noastre (1997) etc.



(*Marian Barbu, Trăind printre cărţi, vol. V, Craiova, Editura Sitech, 2008, pagini A-5: 490)

Din interferenţa a două strălucite culturi ale Ortodoxismului răsare soarele de vară al fiecărui verb din cerul poemelor ce alcătuiesc volumul Cotidiana poetică (2008)*, de Ratcu Golesîn. Originala artă poetică golesîniană întâmpină receptorul cu căldură, cu sinceritate, chiar din poemul „deschiderii“, Nume, unde valorifică spiritul paradoxismului din direcţia Vasile / Vasko Popa – Nichita Stănescu (1957 – 1967), dinspre mitemele unei  post-Faceri / post-Geneze a „dării Numelui“ spre a expune şi instaura un nou regim liric rezidând într-o esteică a însuşirii de nume / „semnificanţi“ („cuvinte“) în direct-proporţionalitate cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“: «La început au fost numai lucruri, / iar după aceea şi cuvinte, adică nume – / fiecare lucru are cel puţin un nume. // Un lucru nou trebuie botezat – / noi batem în el un cui / şi de acesta atârnăm o fişă / cu numele lucrului înscris pe ea: / vai de lucrurile cu sinonime ! // Ca să ne însuşim numele unui lucru, / noi batem în noi un cui / şi atârnăm de el fişa / din cuiul lucrului respectiv. // Durerea pe care o simţim / este şi de la cuiele acelea, / şi de la greutatea numelor. / Ne însuşim atâtea nume / câtă durere putem suporta.» (Nume). În text, metonimia cuiului angajează şi sacra simbolică a Răstignirii lui Iisus Hristos ca „absolut“ al suportabilităţii durerilor Lumii. „Chipurile Durerii“ de tip martiric-individual / colectiv ce se nimbează în poemele lui Ratcu Golesîn sunt onomastice de geniu orfeic, de geniu din orizontul ştiinţific, de geniu din orizontul cunoaşterii metaforice, de geniu napoleonic / războinic, de geniu etnogenezic etc.: Ludwig van Beethoven («îngerul muzicii clasice» – p. 17), etnologul / antropologul Paul Sedci Dallier (pp. 29 – 37; lui Sedric / Dallier îi este dedicată o duzină de poeme: «Avionul Concord a avut primul zbor comercial / în anul o mie nouă sute şaptezeci şi şase – / Sedric şi Concord erau de-o vârstă / şi-au avut acelaşi destin tragic» – p. 31), Mihai Eminescu (simbol al „durerii“ Geniului hyperionic, 1877 – 1879: casa de la «Timpul» – p. 5 sq.; «Mergeam pe traseul ultimului drum / al lui Eminescu spre Cimitirul Belu – / eram în cortegiul lui funerar – / dar cu o sută de ani mai târziu» – p. 6), Alexandar Karageorgevici («Tatăl meu Tinu a făcut armata / în anul o mie nouă sute treizeci şi patru – / atunci a fost ucis / regele iugoslav Alecsandar Karageorgevici» – p. 42), Wolfgang Amadeus Mozart («şi iar au aplaudat – / şi aşa încă de trei-patru ori… / Atunci a ieşit şi maestrul Moţart din sală» – p. 15), Vasile / Vasko Popa («Eu îl cunoşteam pe românul Vasile / Vasko Popa / – cu el vorbeam numai româneşte – / care era cel mai mare poet sârb, / care era cel mai mare poet din lume. / […] // După ce a decedat, / voiam să-i dedic o poezie / în semn de stimă şi respect. // La un moment dat mi-am amintit / că el dedicase fiecare volum al său de poezie, / adică întreaga sa operă poetică, / soţiei sale Haşa. // Aşadar, am dedicat şi eu poezia mea / soţiei sale Haşa – / pe care, de fapt, nici nu am cunoscut-o.» – p. 11), Poporul Sârb («În Lupta de la Câmpia Mierlei / fiecare turc a ucis un sârb, / fiecare sârb a ucis un turc. // Turcii au fost mai mulţi / şi nu a rămas viu nici un sârb – / cei morţi nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // Nici turcii care nu au luat parte / nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // De unde ştim noi acum dacă a şi avut loc / Lupta de la Câmpia Mierlei? // Ştim pentru că asta a spus turcul / care l-a ucis pe ultimul sârb.» – Lupta de la Câmpia Mierlei, p. 40), Poporul Valah («Poporul Român este un copac / cu adânci rădăcini în pământ – / până în lumea lui Orfeu, / mare erou al mitului antic tracic. // Poporul Sârb un copac este / cu adânci rădăcini în ceruri, / până în lumea lui Lazăr şi Miloş, / mari eroi ai Luptei de la Câmpia Mierlei, / ai mitului medieval sârbesc. // Ramurile celor două popoare cresc / împletite într-o veşnică prietenie.» – p. 39), Marin Sorescu («Îi cunoşteam pe marii poeţi / Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, / pe care îi respectam, îi admiram – / care acum nu mai trăiesc. // Eu am citit / toate volumele lor de poezii – / aşa s-a întâmplat, nu intenţionat. / Va să zică dânşii, amândoi, / în ceea ce mă priveşte, / încă scriu poezii – / ei mai trăiesc.» – p. 7), Nichita Stănescu («La mormântul lui Nichita Stănescu, / poetul Adam Pâslă a exclamat: / – Nichita, iartă-ne că noi mai trăim !»; Adam Pâslă = Adam Puslojić – p. 7), Sava Şumanovici («Sava Şumanovici a fost ucis / de două ori: / o dată ca pictor / şi o dată ca sârb din Srem.» – p. 21), Iosip Broz Tito («Eu nu am făcut armata / în anul o mie nouă sute şaizeci şi cinci – / atunci nu a fost ucis / regele iugoslav Iosip Broz Tito.» – p. 42) ş. a. Ars poetica lui Ratcu Golesîn din „deschidere“, poemul Nume, are în „complementaritate“, în „închiderea“ volumului, un interesant interviu „postfaţator“, acordat de autor lui Sima Petrovici (pp. 55 – 60), axat pe spinoase probleme legate de „deontologia“ din perimetrul criticii literare, de întâmpinarea Poeziei de către criticul corupt, de „secretele atelierului scriitoricesc“, de „facerea Poemului“, sau „noua poetică“ / „poi-etică“, de „faptele poetice“ dintr-o literatură, de «raportul dintre metaforă şi faptele poetice» (p. 58) etc. (* Ratcu Golesîn, Cotidiană poetică, poeme, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Adrianso, 2008, pagini A-5: 64)

***

Asupra multor lucruri frumoase, minunoase, din sorescianul, sacrul topos liliecesc, atrage atenţia Marian Barbu, în lucrarea-i care a văzut lumina tiparului în zariştea primăverii lui 2009, La Lilieci – şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu*, mai la vale de «argumente sau conspecte ca argumente», încorolându­-şi secţiunile: (I) Dicţionar repede deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj), cu ajutorul lui Marin Sorescu sau invers, în 6 Cărţi de… Lilieci (pp. 49 – 277), (II) Glosar regional (1962 – Limba Română), (III) Bibliografie consultată (La Lilieci, critică şi istorie literară, Dicţionare), (IV) Glose, comentarii, studii şi articole despre Marin Sorescu, semnate de M. B. («Morala ambiguităţii într-o parodie metodică. Viziunea vizuinii», «Shakespeare, comentariu literar», Vărul Shakespeare – cronică dramatică», «Marin Sorescu – homo ludens», «Marin Sorescu – poet al iubirii; Descântoteca după trei decenii» etc.) şi (V) Addenda (în această secţiune, oferindu-ne bucuria de a descoperi autografe acordate de Marin Sorescu lui Marian Barbu: pe Singur printre poeţi, 1964, pe cartea a III-a, La Lilieci, 1980, pe Tratat de inspiraţie, 1985 etc., ori «trei portrete de Marin Sorescu făcute cu mâna stângă» etc.). În cele peste două sute de pagini de «Dicţionar repede deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj), cu ajutorul lui Marin Sorescu sau invers, în 6 Cărţi de… Lilieci», Marian Barbu îşi dezvăluie un chip nou, cel de veritabil, de acribios lexicolog / dialectolog, un excelent trăitor-cunoscător al subdialectului / sub-Logos-ului Oltean, asupra căruia s-a aplecat cu ochi de cercetător, sub îndrumarea unor inimoşi dascăli universitari bucureşteni, încă din studenţie – vezi Glosar regional – raionul Craiova, comuna Izvor-Mileşti, din anul 1962. (*Marian Barbu, La Lilieci – şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Craiova, Editura Sitech, 2009, pagini A-5: 348).

Când nu va mai fi criză ce se va întâmpla cu cartea?

A venit criza. Nu e numai criza României, e criza întregii lumi. Mai puţin a Chinei că au declarat cu gura lor, prevăzătorii fiind, că nu vor duce lipsă de bani. Dar România duce. România duce lipsă nu de acum, dar de data asta avem un motiv plauzibil şi o isterie generală. Din isterie s-a ajuns la concretizare şi din concretizare cel mai rău se dă în cărţi.

In quarto

În 1500-1600 cele mai multe scrieri erau publicate in quarto, adică se lua o foaie şi se împărţea în patru. Desigur, vorbim de scrieri pe care editorii timpului nu le credeau importante. Erau mai sărăcăcioase, azi am putea spune că era un paperback şi aşa am mulţumi pe toată lumea. Operele in quarto, cele mai multe dintre ele, nu s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă atunci nu era vorba de o criză, tot la bani ajungem. Piesele de teatru, de exemplu, erau mai întâi tipărite in quarto, dacă publicul nu era mulţumit şi un domn mai fanatic nu păstra piesa, puteam să-i punem cruce şi să uităm de ea.

Cam asta se întâmplă azi cu editurile din România sub pretextul crizei. Nu că nu ar fi criză, pentru că e, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Dacă până acum celor mari nu le-a păsat nu a fost aşa o tragedie pentru că editurile s-au descurcat singure, dar acum e o tragedie. În timp ce guvernanţii se ceartă între ei, fără a avea vreo legătură cu omul simplu ce se holbează la televizor încercând să înţeleagă care nu a furat destul şi mai vrea un os, lumea cărţilor dispare încet, încet, ca Biblioteca Regală din Alexandria sub auspiciul nepăsării.

Că celor de la putere nu le-a păsat niciodată în ce parte se îndreaptă cultura cu literatura ei, pictură, muzică etc, nu e chiar aşa o mare tragedie, ne-am obişnuit, dar că nici muritorului de rând nu îi mai pasă, e de-a dreptul înfiorător.

Şi în timp ce editurile luptă, ca în romanul lui Cervantes, cu creditori, tipografii etc, lumea din clasa de mijloc sau chiar din pătura boierească, nu ştie cum să îşi mai cumpere o maşină scumpă că tot s-au ieftinit pe timp de criză.

Am ajuns să ne bucurăm când un parvenit cultural face comandă de o sută de cărţi: „cu acelaşi tip de copertă”, pentru a-şi aranja biblioteca. Cărţile or să zacă acolo, pentru că parvenitul nu o să deschidă vreodată vreuna, dar ce bine ne putem lăuda cu ele şi ce intelectuali ne dăm.

Oamenii încă n-au înţeles că există cărţi şi cărţi. Pentru destindere şi pentru cunoaştere. Dar şi cele pentru destindere ne poate aduce cunoaşterea şi invers. Ţara asta nu dă doi bani pe carte, oricât ne-am chinui unii dintre noi să o ridicăm la ranguri aristotelice. România e ţara în care nu mai găseşti piesele de teatru ale lui Shakespeare decât prin vreun anticariat prăfuit, undeva în fundul lăzii, pentru a nu reuşi să ajungi uşor la cunoaştere.

Acum toate par a se vărsa în capul nostru, nimeni nu mai caută un El Dorado al lecturii, din contră, fiecare încearcă să fugă de aceste comori sub diverse pretexte. Că în România nu se mai cumpără carte nu e o realitate venită odată cu criza, e o realitate veche, asumată. Dar măcar acum, în al zecelea ceas, Institutul ăla mare şi tare Cultural, cum îi zic ei, ar putea face ceva pentru ca editurile şi cartea în general să supravieţuiască.

Acum mai mult ca niciodată am impresia că vom ajunge un fel de Alexandria. Peste două sute de ani oamenii se vor întreba ce s-a întâmplat cu scrieriile de azi. Probabil le vom mânca, chiar dacă nu se mai scrie de mult timp pe pielea animalelor, presupun că şi hârtia e un bun supliment nutritiv. Dacă nu vom găsi ce să facem cu ele, la ce ne mai folosesc? De cărţi avem noi nevoie? De edituri? Educaţie? La ce, când omul vrea doar să aibă maşină, vilă şi piscină?

Acum e criză, dar mă întreb: când nu va mai fi ce se va întâmpla cu cartea? Să îi mai dăm şanse de supravieţuire? Mă îndoiesc. Ne schimbăm şi nu în bine. Involuăm de la zi la zi, iar editurile din România încep să-şi pună singure cruce pentru a nu ajunge în situaţii şi mai dificile.

Ce e mai rău e că în alte ţări, cu sau fără criză, cartea se vinde. Se citeşte, se caută. Atunci să cred că românii sunt cei neinteresaţi? Aşa se pare. În cazul ăsta toţi scriitorii vor fi nevoiţi să emigreze? Probabil. Nu mai e mult până vom afla, aşa că aşteptăm neputincioşi să se prăbuşească tot, în timp ce mai marii, cei ce ar putea face ceva pentru toate valorile noastre, stau şi se ceartă fără a concretiza nimic în nici un domeniu.

Cel de-al cincilea volum de versuri, Funigei luaţi de vânt, de Miron Ţic (Deva, Editura Călăuza V. B., 2007; pagini A-5: 72), structurat „triadic“, în „capitolele“ / ciclurile (I) Funigei luaţi de vânt, (II) Să-mi strigi numele şi (III) Păsările cerului, certifică faptul că ne aflăm în faţa unui veritabil neotradiţionalist al „vinului vechi“, al „patriarhalului“ recent, cu iedera urcată „pe jumătatea de viaţă“ (În zori, p. 5), cu nucul plantat în ziua naşterii eroului său liric de tatăl ce se întristează acum «de dincolo de lume», de unde «nu mai simte funigeii toamnei» (Sentimente, p. 6), cu iubirea ortodoxă a „sacrelor jumătăţi“ din «primăvara lumii» (Punctul de sprijin, p. 7), cu «nunta dimineţilor albe de crin» (Dimineţile..., p. 9), cu «un nou poem / sub povara vasului de argint» (Funigei luaţi de vânt, p. 10), dar şi cu un alt poem înaripat de fluturii coapselor unei secretare de liceu teoretic (cf. Aripi de fluturi, p. 12), cea cu trup «precum solstiţiul de vară» (De-o vreme, p. 13), ori cu «vinul în cana de lut», «aşteptând / să cadă lacrimi din cer / peste mărul domnesc» (Tablou, p. 14), cu o biserică-pădure de salcâmi înfloriţi (cf. Copilărie, p. 15), cu «vulturul / ascuns după nori», gata să-i ciugulească «poemele scrise cu litere sângerii / precum petalele de trandafiri» (Poemele, p. 21) etc. Dinspre „biserica-pădure“ în „luminos april“, este firesc să i se facă dor «de salcâmii înfloriţi» (Pe Calea Robilor, p. 22) şi eroului din poemul neotradiţionalist, de pe Calea Lactee.

Întomnarea eroului liric intră în „obiectivul“ ciclului secund, Să-mi strigi numele: «Mâine, iubito, / să-mi strigi numele / mai tare decât alte femei; / astfel, nu ne vom rătăci / în iarna în care / umbrele noastre abia se mai văd.» (p. 23). În acest spaţiu liric neotradiţionalist, «nopţile de dragoste» sunt «porumbei pe cumpăna fântânii» (Porumbei tineri, p. 24), cântecul se instrumentează gradat-mioritic, graţie fluierului de soc, facilitând anotimpurilor lirice legarea «de respiraţia cuvintelor» (Nopţi lungi şi metafore, p. 25), se înfiripează şi poemul «despre Pietrele Albe care ar putea să fie / bulgări uriaşi de nori, / sau femei goale, / trezite dintr-un somn sideral» (Pietrele Albe, p. 27); «pâine albă a sufletului» sunt «cuvintele – / uşoare aripi de păsări, / sau grele dimineţi de ceaţă» (Cuvintele, p. 28); tot în acest spaţiu «adunăm anii ca fluturii în insectar» (Urmele noastre, p. 29).

Eroul liric din ciclul terţ, Păsările cerului, simte că i se leagă Cuvântul «strâns, de suflet» (Nişte zei, p. 38), ori vede cum «pe acoperişul Şcolii de Fete / se plimbă fericirea / florilor de gheaţă» (p. 39), sau visează că-i cresc aripi îngereşti (cf. Pâlpâire de lumânare, p. 40), că aleargă după umbra vreunei Euridike, «precum frunza după lumină» (Alergam..., p. 41), că-n căuşul palmelor iubitei se păstrează «picăturile gândului» (Destin, p. 43); aude şi «o stea căzând în somn» (Se face târziu, p. 52), constată şi că «sunt tot mai puţine ninsori» (Principiu, p. 53), «câtă vreme / timpul / ne umple sufletul / sau rănile devin flori de gheaţă, / valuri la ţărm răscolind melancolia...» (Câtă vreme, p. 55) etc.

Prefaţându-i acest volum, Cornel Nistea evidenţiază că «Miron Ţic este un poet de o rară sensibilitate şi exuberanţă lirică. În poezia lui vibrează emoţia întoarcerii în spaţiul sacru al copilăriei, retrăind imaginea într-o stare de reverie şi nostalgie dintr-o durată ameninţată de uitare în faţa vârstelor ce se succed pe nesimţite, de la tatăl plecat în eternitate, la fiul care a primit de la părinte repere ale certitudinii existenţiale. Poezia lui Miron Ţic din prezentul volum se constituie din astfel de semne ale trecutului privit din perspectiva prezentului prin ochii copilului de altădată în maniera în care o făcea Ion Pillat în pastelurile sale psihologice».  

În prezentarea volumului Mărioarei Baba, Porţile oraşului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005), Slavco Almăjan, unul dintre cei mai mari poeţi ai Voivodinei, certifică faptul că poeta «este visătoarea modernă, aflată în faţa adevărurilor ascunse, ce-şi asumă şi-n continuare dreptul la melancolie, la o călătorie imaginară cu o corabie sacră, ieşire căutând din labirintul virtual al senzaţiilor ireductibile şi încercând să se îndrepte spre dublura fascinantă a fiinţei poetice; porţile, implicate în peisajul liric, ne oferă o mărturie că am ajuns în faţa unui spaţiu obsedant în care descoperim discret lumea stărilor tonifiante ale poetei».

Ca „nepoată lirică“ a lui Vasile / Vasko Popa, şi Mărioara Baba îşi structurează volumul Porţile oraşului în „geometria fulgului de nea“, din care se relevă opt admirabile cicluri de câte 5 / 10 poeme – Paradisul meu particular, Corabia sacră, Umbre de vânt, Fructul sferic, Cercul etern, Şoapta nisipului, Lumina perfectă şi Mutra semilunii –, unde suntem surprinşi de dinamica şi de ascensiunile unui eroine poematice muşcând «din roata alergătorului / ca dintr-un măr viermănos» (La capătul poemului, p. 7), eroină din faţa căreia «zeii se trag la o parte», ca să-i treacă «avionul de ceaţă», „unicul“ străpungător de piramide, eroină căreia moartea i-a sucombat «de şase ori», eroină «modernă, indiscretă, / legată cu tuburi de calculator / şi cu gust de căpşuni», umblând «de colo până colo», al cărei «suflet pribeag» îmbrăţişează zâmbetul iubitului «ca pe-o haioasă dischetă» (Grădina indefinită, p. 8), fiind «văzută tot mai des sălciind» (Dreptul la melancolie, p. 9), „sălcierea-i“ (desigur pletos-plângătoare şi auriu-portocalie) cuprinzând mai toată aria urbană de Novi Sad, până ce sublimul fenomen se încearcă şi în spaţiul sinelui, atât cât mai descoperim o „sălciere a sufletului“: «Sălciez pe bulevarde, / pe străzi lăturalnice, / la capătul liniei şapte, / din cartierul Bistriţa, / pe malul stâng al Dunării, la Novi Sad. / Şi dacă mă văzuse atât de singură sălciind, / [...] / nepăsătorul soare / intră în carnea mea verde şi lucioasă, / sporindu-mi frumuseţea». Pentru Mărioara Baba poezia este un curcubeu ce leagă Poetul de drumurile teluric-celestului, dar poate fi şi «o haită de lupi», deschizând «porţile oraşului» cu al lor urlet, în vreme ce pe străzi sunt «miei zburdalnici / cu flori de crin în corniţe» (Dansul muzei, p. 10). 

Ciclul secund se pune sub pecetea sacrei corăbii a unui Ulise reîntors la ţărmul casei sale, dar eroina lirică, Penelopă modernă, fără vreo teamă că va fi alungată din cetate, în „joc infinit“, spre seară, se întâlneşte cu Dionis «la un pahar de vin»; casa eroinei lirice, cu ceva şi din „corabia sfântă“, desigur, devine „cazarmă“, unde „războinica“ intră „în cantonament“: «Îngenunchez în faţa marilor plopi, / jumătate femeie, jumătate maţe-fripte. / De aici nu se văd victimele canibalilor / ce-ţi ronţăie degetul tăiat. / De aici nu se văd nici macii roşii / aruncaţi pe podea. / Nici gloria unui general de război, / doar oasele şi creierii unei enorme râşniţe / ce macină roua unei singurătăţi. / Casa asta e prea mică pentru faima unui rob. / Ar fi bine ca omul-ou să cheme vulturii copilăriei. / Dreapta mea e stânga ta cea insolită, / pistolul cu care trag în neştire în vulpile / inventate de mine pe pereţi. / Sunt în cantonament.» (Jocul infinit, p. 17). „Cantonamentul“ durează până la învăţarea „alfabetului pietrei“, ori a producerii clătitelor «din lumina toamnei», pentru cel ce dă «pe gât florile curcubeului, / pe plaja zimţată a necunoscutului» (Curiozitatea pietrei, p. 18).

În cel de-al treilea ciclu, Umbre de vânt, mai aflăm că după ce a umblat o jumătate de secol «pe potecile întortocheate ale cerului» (Transformare, p, 27), eroina lirică babiană cunoaşte atât îmbrăţişarea caldă a râului de miteme, cât şi jarul pierdutelor iubiri ce revin «în jurul patului, ca în jurul / unui foc de balaur cu şapte capete», ori, pe plaja, de «la fundul unei prăpastii / în care urlă Dumnezeu» (Amânare, p. 28), până «visul toamnei» se preface în zebră (cf. Balanţă, p. 30).

Mai departe, eroina lirică a Fructului sferic „umple un sac de broaşte şi le striveşte în stradă“ (cf. Efectul salvator, p. 35), ori e chemată de «spaţiul / în care nu se mai văd nici prietenii» (Salonul cu trandafiri, p. 36). Din Cercul etern, unde se 'cearcă în „dezlegarea“ unui nod gordian „în flăcări“ (cf. Gordiană, p. 43), pe când «oraşul fierbe într-un cazan de aramă groasă / şi aerul condiţionat suferă o criză de morală» (Ultima zi de război, p. 51), iese imperceptibil şi trece în Şoapta nisipului, unde cântă «cu sufletul / mânjit de ficaţii fierbinţi ai îngerilor», desigur, pentru El, «golan al timpului părăsit, regretabil / os turnat în cămaşa fosforescentă / a timpului din care curge nisip roşu», lumea părându-i-se «o grădină de stele / între gleznele lui Dumnezeu» (Gardul, p. 57). Din ciclul Lumina perfectă, de unde se reţine, între altele, că «mai întotdeauna piramidele comunică / mari incertitudini, dileme, / mai întotdeauna ideea de intersecţie» (Piramida lui Giura, p. 66), se ajunge la ciclul poematic final, Mutra semilunii, unde «timpul străluceşte cu ochi mari» (Cumpănă, p. 75), unde se lasă descoperit şi «un limbaj universal / de-a lungul luminii» (Umbra lucrurilor, p. 76), cu speranţa inaugurării unei posibile „ieşiri din labirint“: «Într-o tăcere anabolică te împachetezi / în ambalaje noi, funcţionale, flexibile, surde. / Forţa de atracţie, fascinaţia şi o mână întinsă / spre o impozantă fereastră, spre lucrurile / ce cad mereu, se lovesc, se îneacă, / se resping în dulapurile trecutului.» (Ieşirea din labirint, p. 81).  

Trei sunt ciclurile poematice ale recentului volum al lui Slavco Almăjan, Faptele imaginarului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005): Anotimpul crescătorilor de enigme (33 poeme), Fata Morgană cu portocală (29 poeme) şi Intruziuni (2 poeme).

Eroul liric paradoxist al lui S. Almăjan este un filosof , ori, mai exact spus, un „lirosof“ (Vl. Streinu) ce îndeamnă interlocutorul să deschidă uşa din centrul câmpiei – ca privelişte a fiinţei –, o sublimă uşă, poate, a unei simetrice „ieşiri prin cer“, graţie vreunui „străvechi“ labirint rotativ; căci Crescătorul-de-Enigme pare a nu fi altul decât un Don Quijote – dinspre „vârful piramidei“, din „elită“ / „intelighenţie“, din centrul ariei minoritarismului, mai mult ca sigur –, adresându-se fulgurant de sincer unui posibil ideal-receptor aidoma lui Sancho Panza – dinspre „baza piramidei sociale“: «Cum nu-nţelegi că rădăcina nu are nevoie de aripă / Şi nici de iluzia specifică a textului / Nu vezi că tot ceea ce se poate desprimăvăra / Are şi sfârşit // Crescătorul de enigme te măsoară / Din tălpi până-n creştet / Te pune la încercare te pune în cot / Leagă cartea de gard // Nici nu ştii că eşti la răscruci de drumuri / Nu vezi cum creşte timpul fatal în fiecare noapte / Cum descreşte timpul stilistic în fiecare dimineaţă» (p. 40).

Eroul liric almăjanian mai lasă a se crede că, într-adevăr, Crescătorul-de-Enigme îndeamnă mai tot dienocul («din zori şi până-n noapte») la aflarea unui «răspuns la întrebările apelor şi pietrelor», după cum Frumuseţea interoghează «văzutul şi nevăzutul», simetric, chiar şi pe când «pasărea ar putea fi rădăcina aerului / şi fulgerul extrem de dur...» (Crescătorul de enigme).

Dacă liricul erou paradoxist almăjanian din Anotimpul crescătorilor de enigme se trezeşte în albastru, «cu o nucă albastră pe masă», cu „scaunul albastru“, cu toate lucrurile din juru-i „albastre“ (fereastra, strada, valurile dilatate, câinele, mărul, ziua, trotuarul – cf. Albastru, p. 9), un albastru metamorfozându-se odată cu acţiunea, odată cu dinamica obiectelor din cosmosul cotidian, în verde, exceptând „vecina“ «ştiutoare de minuni», „singura rămasă albastră“, dacă el are capacitatea de a trece prin ziduri («Dimineaţa este făcută din ziduri / Amurgul este făcut din ziduri / Nici nu ne dăm seama cum trecem prin ziduri / Şi cum ieşim din ziduri // Intrăm într-o bibliotecă de ziduri / Istoria este un zid / Fizica este un zid / Distanţa dintre mine şi tine este un zid / [...] // Seninul şi tristeţea tac şi nu răspund la întrebări / Pasărea rupe un colţ din zidurile de ieri / [...] / Cum aţi zidit sânul acela frumos de femeie / Nu cumva aţi zidit poemul fără de bătrâneţe // Tăcerea se retrage în gura lupului / Dulcea iarbă îşi scrie numele pe zidul înspăimântat» – cf. Poem cu ziduri, p. 11) aidoma sfârtecătorului de pântece de chit din drama de întemeiere a paradoxismului, Iona, de Marin Sorescu (1968), fără a uita «că nimeni nu va mai avea răbdare» să-l scoată din cerc (v. Tainele dimineţii – p. 12 sq.), în ciuda faptului că săgeata «încărcată de fulgere» (Alunecarea săgeţii dincolo de margine – p. 19) îi trece «prin desişuri, prin ape, prin insomnii», «în afara celor spuse şi nespuse», chiar «dincolo de margine», eroul „panoului central“ al poemelor din ciclul secund, Fata Morgana cu portocală, se iveşte din planurile „complementarităţii“, ori, poate, dintr-o câmpie cu patru roţi-orizonturi (cf. Câmpia cu roţi – p. 69 sq.), spre a se ascunde după un copac, fireşte, cu «neliniştile şi tulburările verbului a exista», în vreme ce săgeata „alunecă pe lângă el“ – este miraculoasa Săgeată de Argint (p. 67 sq.), trecută «prin poemul virtual», căci are «misiune poetică», şi tocmai de-asta arătându-se «infidelă aerului, infidelă depărtărilor», «nefiind de partea legilor fizice», ca să iasă, până la urmă, chiar şi din poem, pentru că misiunea ei este de a duce, în ultimă instanţă, «parabola argintului prin aer».       

Nina Killham – Sex, romance şi bestselleruri – Humanitas – 2008

Chick-lit, iată cuvântul cel mai la modă în literatură astăzi. Acest gen a invadat topurile şi a răsturnat orice prejudecăţi, demonstrâng încă o dată că o literatură asumată, matură, scrisă de profesionişti, încă mai poate stârni adevărate fenomene, încă mai poate modela generaţii. Cărţi ca “Jurnalul lui Bridget Jones” sau “Dădacul” au transformat lumea şi au inspirat milioane de cititori să îşi schimbe viaţa şi să capete mai multă încredere în posibilităţile pe care această lume le oferă. Cărţi puternice, cărţi care inspiră, cărţi scrise pe baza unor studii de piaţă coerente. Omul modern a învăţat să îşi asculte dorinţele, iar autoarele de chick-lit ştiu ce să le ofere pentru a îi convinge să revină încă şi încă o dată.

Nina Killham este considerată una dintre cele mai bune autoare de chick-lit ale momentului, devenind deja o vedetă a genului. Romanul său, ”Sex, romane şi bestselleruri” îl poartă pe cititor printr-o lume familiară, hyperaccelerată, o lume din care sentimentele profunde şi dragostea adevărată au dispărut de mult. Personajele nu mai au timp să aştepte, refuză să mai creadă în poveşti şi încearcă în fiecare moment să iasă în faţă, să câştige cât mai mult. Iar în tot acest vălătuc, Jack este singur, încrâncenat, ca un ultim mohican agăţându-se cu disperare de tradiţiile pierdute. Răspunsul lumii este savuros, iar cititorul va descoperi pe parcursul romanului ce înseamnă cu adevărat băieţii buni:

“Jack îşi ridică privirea
- M-am gândit să mă extind, să încerc să scriu o carte despre un tip care se îndrăgosteşte la prima vedere, şi ea, la fel, şi amândoi sunt foarte drăguţi, sensibili, singurul lucru care îi îndepărtează unul de celălalt fiind... societatea. Ştii, ca în Romeo şi Julieta.
- În Romeo şi Julieta e vorba despre sex între minori, abuz parental, sinucidere şi crimă. Ei, asta da poveste de dragoste.
Îşi scutură reverele, ca şi cum ar fi încercat să scape de el, de Jack. Dar el părea atât de amărât, încât i se făcu milă.

- Ascultă, Jack, dacă vrei să continui să fii ceea ce eşti trebuie să înţelegi un concept simplu.

- Care este?

- Femeilor nu le plac băieţii buni.”

Stilul lui Killham este direct, iar simbolurile folosite de autoare se regăsesc pretutindeni în jurul nostru. Personajele ei sunt arţăgoase, beneficiază din plin de umor şi reuşesc de multe ori să rezolve prin intermediul acestuia probleme complicate. Viaţa nu mai pare atât de complicată când vedem acest roman, pentru că viaţa este în esenţă frumoasă. Libertate, fericire, simţurile îmbogăţite şi un mozaic al trăirilor specific societăţii actuale. Totul se întâmplă foarte repede, totul este amestecat, nimic nu este sigur. Descoperi alături de Jack o lume care îţi pândeşte fiecare mişcare, o lume pe care nu poţi decât să o iei aşa cum e ea, simplu, fără scrupule.

Erotismul este omniprezent în volum, transcendând fiecare eveniment şi impunându-se în faţa prejudecăţilor. Oamenii se iubesc, uită de orice convenţie şi se abandonează plăcerii carnale. Nina Killham reuşeşte să ofere scene autentice, descriind dragostea cu umor şi rafinament, oferind cititorilor pretexte şi făcându-i să aştepte o izbucnire care nu vine niciodată. Aştepţi artificiile, dar însăşi aşteptarea este o perioadă a sărbătorii, o perioadă de rut. Sex şi romantism, amestecat într-un bestseller despre bestsellere, o care care ne descrie cu lux de amănunte lumea ascunsă în spatele cortinei. O lume a vitezei, o lume a jocului pe muchie de cuţit. Vârsta nu mai contează, trebuie doar să închidem ochii şi să intrăm unul într-altul: “El o sărută cu foc şi o strânse în braţe cu putere. Gurile lor se căutau una pe alta, precum nişte degete care citeau în alfabetul braille. Îi ţintui braţul pe pat şi o pătrunse un şoc de plăcere. Îi ţinea penisul în mână şi îl strângea ca şi cum ar fi strâns mâna unui vechi prieten. Un lucru minunat la un bărbat. Felul în care creştea, felul în care atingea pielea, mişcarea lui, apoi suspinul împăcat în momentul în care îşi găsi locul. Încercă din tot sufletul să nu se distanţeze, să nu se plaseze undeva deasupra actului, aşa cum deseori făcea, comentând asupra acţiunii în desfăşurare. Ooo, uită-te la ăştia doi, la vârsta lor. Totuşi zâmbi, conştientă de absurdul situaţiei, chiar dacă, în acelaşi timp, se bucura că se întâmplase aşa. El continuă să împingă. Ea închise ochii şi îl simţi croindu-şi drum tot mai adânc.”

Stilul este direct, autoarea foloseşte naratorul omniscient, presărând însă cartea cu pasaje rafinate scrise la persoana I. Treci prin fiecare personaj, le înţelegi şi te identifici cu ele. Nina Killham ştie exact care sunt cerinţele acestui tip de literatură şi le oferă cititorilor exact ce aşteaptă aceştia să găsească. O lume glossy, o lume a strălucirii, din care însă nu lipsesc dramele. Ne regăsim în personaje, descoperim cum dragostea se poate îmbina cu o cură de slăbire, descoperim cum o femeie însărcinată poate fi mai apetisantă decât o prostituată. Totul la intensitate maximă, totul pe repede înainte, în stilul glamour al unui Pământ din ce în ce mai trendy...

Finalul este considerat cel mai important element al unei cărţi chick-lit. Iar o regulă nescrisă spune că pentru ca o asemenea carte să aibă succes, ea are nevoie de un final fericit. Autoarea respectă acest tipar, însă nu ne lasă să anticipăm în niciun moment climaxul. Personajele sunt aruncate în cele mai adânci prăpăstii, sunt obligate să facă faţă obstacolelor, totul pentru a face ca victoria să fie mai dulce. În final, atunci când totul pare că s-a terminat, scriitoarea ne învaţă puterea iubirii şi ne demonstrează că sexul şi iubirea nu trebuie să însemne altceva. Până la urmă, când iubeşti înveţi să aştepţi. De multe ori, merită:

“Jack o scoase pe Molly din apă şi o aşeză, cu grijă, pe nisip.

- Trebuie să vă arestez pentru expunere indecentă, spuse poliţistul. Şi pentru consumarea unui act sexual în spaţiul public.

- Dar încă nu ajunsesem până acolo, spuse Jack.

Sergentul îi puse lui Jack cătuşele şi îl conduse la maşină, ale cărei beculeţe roşii şi albastre luminau aleea asemenea unor faruri. Partenerul lui o escortă pe Molly pe partea cealaltă a maşinii şi o împinse în spate, lângă Jack.

- Of, Jack, spuse Molly, ridicându-şi privirea plină de iubire spre el.

El îi ridică bărbia şi o sărută cu foc. Nu-i uşor să fii virgin, reflectă Jack, în timp ce erau transportaţi la secţie pentru a fi reţinuţi şi pentru a li se lua amprentele, dar, totuşi, pentru unele femei merita să aştepţi.”

“Sex, romance şi bestselleruri” este o carte puternică, o carte rafinată, pe care fiecare cititor o va descoperi cu plăcere. O poveste modernă, o poveste a fiecăruia dintre noi. Cu toţii visăm să descoperim adevărata iubire, şi totuşi aceasta apare atunci când ne aşteptăm mai puţin. Sensibilitate, sex, romantism, toate pălesc în faţa unui zâmbet. Nina Killham ne învaţă să iubim cu toată inima şi să înţelegem că, înainte de orice altceva, contează poveştile. Poveştile frumoase sunt singurele care vor înfrunta timpul. Pentru că doar ele pot trezi ceea ce este mai frumos în fiecare dintre noi. Contează doar momentele acelea, contează doar clipele în care cuvintele nu mai înseamnă nimic. Suferinţa se va termina întotdeauna într-o izbucnire de fericire care va transcende orice fiinţă. Nina Killham ne învaţă că nimic nu este mai frumos decât viaţa. O viaţă trăită la maximum, fără niciun compromis. La fel ca un bestseller...

Apărut la Editura Primus din Oradea, 2007 cartea a fost prezentată de către distinse personalităţi ale vieţii spirituale orădene: Paşcu Balaci, scriitor şi avocat, preşedintele Cenaclului literar «Barbu Ştefănescu Delavrancea» care a găzduit lansarea, şi moderatorul întâlnirii; conf. univ. Dr. Corneliu Crăciun, istoric literar col. Dr. Constantin Moşincat, istoric militar, preot Dorel Octavian Rusu, scritor, protopop de Oradea, ing. Gavril Coltău, scriitor, dr. Lucian Munteanu, scriitor şi epigramist.

Romanul istoric «SCUTIERUL» a apărut sub semnătura talentatului om de litere  orădean, Constantin Nicolae Mălinaş, scriitor productiv, aflat la cea de a treia carte de proză literară în ultimii ani, totodată autor a nu mai puţin de nouă cărţi de specialitate din domeniul biblioteconomiei şi istoriei.

«SCUTIERUL» este, în fond, un roman de familie, în care se recunoaşte formula artistică a biografismului literar, ca tendinţa de cea mai nouă actualitate în construcţia prozei. Pornind de la vechea soluţie renascentistă, a dialogului de luminare dintre generaţii, autorul face reutilizarea lui, ca punte de comunicare dintre tată şi fiu, prin dialog narativ, cu rol de recuperare şi memorare a ceea ce nu trebuie să se uite.

Totodată, putem socoti romanul «SCUTIERUL» ca fiind de factură istorică, prin traseul de viaţă al personajuluii principal, subofiţerul guard de geniu Dumitru MALINU,  care în peste o jumătate de secol de pace şi război se mişcă pe un spaţiu vast, între Odesa, Transilvania şi Viena, având parte de toate, bune şi rele.

George ROCA

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Prezentăm în continuare un fragment din roman:

(1)

ULTIMELE  ZILE…

Tata a căzut bolnav la pat după Sfântul Dumitru, în 1988, când a căpătat o răceală zdravănă, pentru că a băut vin rece de ziua lui. Atunci a venit frate-său la el, de la Cluj, Dionisie, a stat câteva zile, au petrecut, au povestit, au băut vin rece în pivniţă şi apoi tata l-a condus la autobuz. Acolo s-au despărţit, fără să ştie că este pentru ultima oară, când se văd, de unde să ştie, că erau amândoi în bună dispoziţie, ca nişte feciori târzii. A venit de la autobuz bolnav, tata, că a transpirat, de ce a transpirat, zicea vesel că a transpirat ca să nu răcească. Mama i-a dat una, alta, ca la răceală, i-a pus termometrul, avea febră, l-a înfăşurat cu compresă rece. Dar era altceva, altfel de răceală, care nu a mai trecut. Era vârsta, era uzura organismului, era războiul şi toate greutăţile, care i-au rămas în memoria trupului, de cip, sub forma unei hepatite mecanice. Care acum s-a activat, zicea doctorul. Şi din răceală a dat în aprindere de plămâni, din asta a dat în hepatita, care, cum spunea doctorul, s-a trezit şi a avansat foarte repede. Medicamente nu prea erau, arginina era în Franţa, medicii buni erau departe, la oraş, aşa că boala a evoluat şi tata a rămas la pat. De şedere prea lungă pe şolduri, în patul din bucătărie, cât pe spate, cât pe stânga, sau pe dreapta, i-a pocnit pielea şi carnea se vedea în dreptul articulaţiei femurale, provocându-i dureri la fiecare mişcare. Piele bătrână, de 76 de ani! Cu ceva alifii din vitamine s-a mai fortificat şi s-a adunat, parcă a fost mai bine.

Era şi rău cu mama, că tot cerea să-i dea miere de albine, însă dizolvată în ţuică de prună, că ăsta e medicamentul fabulos, proorocit din poveştile  cu doctorii de pe la sate şi o să-l facă bine! Asta este o prostie inventată de crâşmari, dar părea o poveste atractivă şi el tot cerea! Mama nu-i dădea şi atunci se supăra. Cum i-a plăcut toată viaţa să fie independent, acum l-a deranjat şi că pensia a încasat-o mama de la poştaş. În replică, a adunat de prin casă şi a pus sub muşamaua de pe masă o mică arhivă, de acte şi tot felul de însemnări personale, din care nu lipseau biletele de pronosport, la care i-a plăcut să joace, deşi nu a câştigat decît o singură dată în treizeci de ani, un premiu de vreo patru mii de lei, care au fost atunci bani buni, prin 1960. 

Am ajuns acasă, la Gintelec, luni, în 26 decembrie 1988 şi l-am găsit nu prea bine, se simţea chiar rău şi, mai ales, se simţea abandonat. L-am ridicat, l-am şters cu un prosop umed, cam peste tot, apoi i-am tomnit o perină bună, ca să poată sta sus şi am încercat să purtăm o discuţie desluşită. Era pe deplin lucid şi chiar pus pe şotii, ceea ce însemna că îşi revenise psihic. Şi am discutat mult despre munca lui de la Diosig, unde a fost repartizat după terminarea Şcolii de subofiţeri guarzi de geniu de la Cotroceni, în 1937. Toată promoţia lor a fost trimisă acolo, ca să facă linia de fortificaţii la graniţa cu Ungaria.

Era târziu, după miezul nopţii, când l-am lăsat să doarmă şi eu m-am dus dincolo să mă culc, unde era mai rece, în cameră mare, dinspre uliţă. M-am trezit a doua zi, marţi, 27 decembrie, pe la orele opt şi am mers uşor în bucătărie să văd ce face. Era cald şi linişte. Nu-i auzeam respiraţia şi m-am speriat. Am mers dincolo, în dormitor, unde am trezit-o pe mama. Ea, săraca, dormea, căci avusese parte de multe nopţi dormite pe apucate, şi acum se răzămase în nădejdea mea. Am strigat-o uşor, să nu o sperii.

- Mamă!, zic, l-ai auzit pe tata acuma dimineaţa? A bătut în perete?

- Nu l-am auzit, da bate el în perete, când vrea să mă cheme, dacă nu sunt cumva acolo.

- Da acuma a bătut?, întreb. Că şi eu am adormit!

- Nu l-am auzit, că tare am adormit, da mă duc eu acuma să-l văd ce face!       

Şi s-a sculat, a luat ceva halat pe ea şi am mers împreună în bucătărie, unul după celălalt. Tata se ridicase răzemat în perină şi şmecherea din ochi.

- Ceee!?, zice. Aţi crezut că am murit?

Cuvintele acestea m-au pălit în suflet, şi cu ele a însemnat că toţi ştiam că moartea e pe undeva în jur, prin grădini, şi poate oricând să vină, chiar dacă dimineaţa tata a vrut doar să mă fi păcălit, să facă o probă, că nu mai suflă.

- Doamne, Dumitre, multă minte mai îţi trebuie!, a zis mama înlăcrimată. De ce vrei să ne superi, că şi aşa suntem amărâţi destul! Că dacă nu-ţi era aşa de drag bufetul ăla, din sat, nu erai tu acuma pe pat!

Mă uitam la tata, care era nebărbierit şi nu arăta bine din cauza aceasta. La împunsătura cu bufetul nu a zis nimic, ca altădată, ceea ce însemna că se judecase în sine şi acum avea altă părere, mai bună, decât cele de dinainte. Dar ca să nu se lase, a început să chiuie, pocnind din degete, ca ţigănuşii:

- Halaripu, ripu, a murit Dumitru, pă scândură lată, cu aia sculată! Dar nu a râs. S-a uitat numai la noi, cu mare curiozitate.

- Tată!, zic eu, hai să te bărbieresc, să te fac băiat frumos!

- La limbă, dacă ai putea să-l faci băiat frumos!, a bombănit mama.

Şi am început să-l bărbieresc, cum stătea în pat, pe jumătate ridicat, apoi i-am spus să se întindă şi i-am tăiat unghiile de la picioare, punându-mi în operaţie toată priceperea mea de pedichiurist amator. Avea degete deformate de încălţăminte proastă şi de drumuri multe, cu unghiile răsfrînte lateral sub carne, ceea ce mi-a dat mult de furcă, da până la urmă le-am dat gata, l-am şters cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal şi l-am vânturat cu un prosop uscat. Ceea ce l-a făcut să fie tare satisfăcut.

- Nu am fost spălat aşa de vreo 60 de ani, de pe când eram elev la Liceul „Petru Maior” din Gherla! Atunci venea în fiecare an Epsicopul Hosu şi spăla picioarele la zece tineri. O dată m-am nimerit şi eu între ei. De atunci, am crezut că sunt ales, poate am crezut şi că sunt nemuritor… Dacă m-a spălat pe picioare un episcop!

- Dar şi un episcop este muritor!, am încercat eu să-l aduc pe pământ.

- Păi, el a murit, că l-au omorât comuniştii, dar nu trebuia s-o facă, poate dacă nu îl omorau, trăia şi acuma...

- Mai taci bărbate, interveni mama, că aşa vorbeai şi pe la bufet!, se sperie ea în mod demonstrativ.

- Nu am rămas nimănui dator! Nu vreau nici acum să rămân. Vă rog să-mi pregătiţi bine înmormântarea. Vă las vin, ţuică, bani...Să ajungă la toţi! Dar, să nu mă uitaţi! Poate mai am câteva zile, poate mai am câteva ceasuri!... Şi se opri deodată înecat: Doamne, de ce-i făcută lumea asta aşa!?, exclamă, de parcă ar fi dialogat cu Dumnezeu, vorbind despre altă entitate, a treia, care ar fi făcut lumea aşa cum este, rău alcătuită. De fapt, aşa vorbesc oamenii, nu în dodii, ci în trei, de căte ori vor să facă o generalizare, au în subconştient un fel de Sfăntă Treime verbală, profundă, care vine din comuna primitivă şi ar avea rol de protejare a omului prost, care se simţea atunci ameninţat de tot felul de slăbiciuni şi sălbăticiuni, de puteri cereşti şi de trunchiurile de copaci, pe care le vedea ca fiind vii. Animismul vechi a pătruns masiv în poezie şi nu ne lasă niciodată singuri nici în proză! Strâmbă Lemne, care se luptă cu copacii, ca şi cu nişte luptători, este din acele credinţe.

În ziua aceea tata a povestit una, alta, din lecturile lui, între altele despre Caligula, care şi-a făcut calul senator şi a început el jocul cu zarurile. Apoi şi-a închipuit cum va muri:

- Măăăă Titel, îmi zice, cum şedeam eu la masă şi el culcat pe jumătate în pat, moartea asta de pe grădini vine aşa, cât ai face hâra, hâra, de două ori, şi gata!

Prin urmare, ar fi dorit să moară uşor şi repede, ca pe front, cum văzuse probabil, şi i se părea acum mai convenabil, decât să se chinuie în lupta sufletului cu trupul, cum zice scriptura.

- Tată!, zic eu pe la miezul nopţii, te rog să nu te superi, acuma mă duc şi eu să mă culc!

- Bine!, zice. Da lasă lumina cea mare aprinsă în antreu! Şi cea mică aprinsă aici!

L-am culcat, l-am învelit, l-am mai întrebat câte ceva, dar culcat parcă ameţeşte, sau aşa ceva, căci nu răspundea bine, parcă nu-l ascultau buzele.

- Nu-l mai omor pe Caligula!, zice el. Da nici el pe mine. Că numai una ştia! Să omoare oameni! Tu’i mama lui de împărat nemernic! După care a început să-l înjure pe Ceauşescu, de mamă, fapt care m-a speriat, chiar dacă era miezul nopţii şi noi singuri, dacă-l înjură şi ziua, când vine cineva pe la noi, aude şi ne reclamă la securitate.

- Te rog, tată, nu-l mai înjura, că nu e bine!

- Da ce o să-mi facă, o să mă omoare, că mai mult nu mai are ce să-mi facă!

Şi se apucă de scuipat, se întoarce şi scuipă pe jos, în direcţia găleţii. Eu mă apuc să şterg, aşa, ceva mai demonstrativ, ca să nu-i zic decât aşa că să nu mai scuipe pe jos, nu este bine la un bolnav de hepatită.

- Lasă să scuip!, zice deodată, ca în telepatie. Că n-oi mai scuipa mult!... În casa mea scuip, eu am făcut-o! Cu treizeci şi opt de mii de lei şi nu ştiu câte sute, în anul cincizeci şi şase. Când v-am dat şi pe voi la liceu, pe amândoi, dintr-un singur salar...am făcut-o!

- Doamne, zice mama, mai bine nu-i dădeai la liceu, mă gândesc câteodată, că am rămas în casa asta numai noi doi, singuri!

- Taci femeie! Că el a făcut un apartament în bloc. Nu o casă! Un apartament! Da l-a făcut cu o sută şaizeci de mii de lei. De patru ori mai mult! Ce progres e ăsta?!

- Pe tine, pe vremea ta, te-a ajutat întreprinderea să faci casa!

- Daaa! M-a ajutat. Dar şi pe tine te-a ajutat. Să-ţi ia salariul pe 15 ani? Băga-i-aş în gaura mamii lor! Măgarii! Da şi voi! Că nimic nu ştiţi zice, numai aplaudaţi la adunări!

Cu astea ne culcăm şi, obosit, mă trezesc tot obosit, miercuri, pe la orele cinci dimineaţa. Îl aud pe tata cum tuşeşte greu şi bate cu bota în perete. Vin.

E treaz şi suferind.

- Sunteţi superficiali cu mine!, zice... E ziuă? Cât e ceasul?

- Cum să fie ziuă? E iarnă, la cinci dimineaţa...

- Bine că am mai apucat ziua. Noapte ca asta nu mai vreau!... Nici n-am dormit, nici n-am visat. Uite, ce vă rog! De acuma să nu mă mai lăsaţi singur... Cât o fi?

- Ceasul e trecut de cinci!

- Nu! Plapoma! Ce plapomă am eu şi ce plapomă are maică-ta!

- Ei, aşa-s femeile! De plapumă!

- Ad-o p-a ei aici, ca s-o vezi! Că cearceaf de zece ani nu am văzut. Şi ăsta mi l-a dat numai când i-am dat pensia!...

- Tată, te rog, nu spune aşa! Ştii bine că nu-i aşa!

- Acum, i-am dat toţi banii! Nu mai am ce face cu ei… Auzi, ce mă întreabă deunăzi, până ai venit tu acasă: Dacă mori, Dumitre, capăt eu pensia ta?

- Şi ce i-ai răspuns?, întreb eu mai glumeţ.

- Mai capeţi un drac şut, o sută de lei! Aşa i-am răspuns!

- Tată, nu fii aşa de suspicios. A întrebat din nelinişte. Şi din neştire.

- Că dacă nu mureau porcii, rămâneam tot cu ţoalele alea.

Am impresia că aiurează.

- Doamne, Dumitre, ce vorbeşti de pe front!, strigă mama.

- Păi nu i-am tăiat, care au murit. Atunci au trebuit spălate hainele şi altele nu mi-au trebuit.

- Tată, tată!, îl strig eu încet, dar nu mă aude. Mă simt disperat şi neajutorat, total nepregătit şi nepriceput să fac faţă la o astfel de situaţie. Parcă toată şcoala, multă, câtă am făcut-o, nu e de nici un folos, dacă nu m-a învăţat cele mai simple lucruri despre îngrijirea unui bolnav.

- Doamne, oftează iar mama, cum v-am dat la şcoală şi cât am plătit, da nimica nu v-or învăţat, numa partidu şi partidu! Da de moarte ce v-o spus?!

- Caligula!? Începe tata să fie real. Păi nu ţi-am spus aseară!? În insula Capri, cu Tiberiu. Asta a fost, zăcea între perini, bolnav. S-a cerut să se ducă la Roma. Da nu l-au dus. L-au omorât.

- Cum aşa?!

- Cum fac evreii! L-au sufocat cu perina!

- Tată, tată!, îl întreb, bucuros că şi-a revenit. Mai înainte, ce-ai visat? Mă priveşte lung.

- Nimic!, răspunde limpede. În vise nu cred, nu vreau să cred. Că odată am visat că-s şomer şi umblam să-mi caut de lucru în Bucureşti. Nu aflam! Ce mă fac eu acuma?!... Şi odată mă trezesc: Stai Dumitre, că doară tu eşti pensionar! Vezi, băiete, poţi să crezi în vise!

Apoi se cere pe găleată. O aduc, pregătesc şi capacul de plastic de veceu, pe care-l pun deasupra. Acuma e acuma, cum voi putea să-l ajut, ca să nu urineze pe jos. Se ambiţionează să se întoarcă şi să se aşeze singur, da nu poate. Îl apuc de subsiori, îl ridic cu totul şi-l las încet pe capac. Acum şade convenabil, chiar îi arde de râs:

- Ba pot!, zice. Uite că pot! Ştii cum am fost eu toată viaţa! Ca acuma! Urină şi căcat!...

- Doamne, tată!

- Aşa să fii şi tu! Că atunci te vor îndrăgi oamenii.

- Bine tată! Da cum...

- Maică-ta, zice, n-a citit decît o singură carte! Nici pe aia n-a terminat-o. Cartea de rugăciuni!... E habotnică!

- Bine că ai citit tu toate prostiile alea, la ce ţi-au folosit? Mai bine gată şi hai să facem o mică plimbare prin casă, să te mai dezmorţeşti de stat în pat!

- Nu mă doare nimica!, răspunde tata de pe găleată. Numai putere nu am. Plimbă-te Dumitre, făcea mamă-ta! Plimbă-te între pat şi masă! Că mişcarea e aaauur!.. Plimba-m-aş eu, dacă aş putea. Da nu pot, nu mai pot!

După ce gătă, îl ridic iar de subsiori, şi-l ţin atârnat ca pe un sac de box, aşa de tare eram atunci, mama vine de îl şterge, apoi eu îl pun în pat, unde îl tot moşmonesc şi îl învelesc bine, pe la margini şi pe la picioare. Apoi mă aşez pe scaunul de la geam şi mă uit pierdut în pătrăţelele de labirint ale muşamalei de pe masă.

- Uite ce vreau să-ţi spun, zice tata cu ton mai rar. Eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!

- Cum aşa, tată!

- Am făcut războiul! Şi acolo, pe front, nu l-am văzut prezent pe Dumnezeu. Dacă acolo nu l-am văzut, atunci în timp de pace nu mai e de nici un folos, căci este legea în locul lui. Însă, Dumnezeu nu a făcut bine, că nu a venit cu noi pe front! Acolo era diavolul, iar noi eram în pântecele lui!

- Bine, tată, dar legea o fac oamenii!

- Dar fărădelegea cine o face?! De aceea vreau să-ţi spun, eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!... Am fost neutru, ca să zic aşa. Asta e! Că şi cu popii ăştia!...Tare sunt lacomi şi sunt dictatori, ca nişte nuiele de împăraţi!

Se îneacă şi începe să tuşească. Ar scoate batista de sub perină, dar nu o găseşte acolo. Îi aduc eu repede o batistă de dincolo.

- Vezi!, zice. Uită-te! E batista de sânge?

- Nu, nu e de sânge!

- Atunci noaptea asta nu am dat impozit de sânge. Înseamnă că nu este ultima!...

Scuipă în batistă, se văd firicele de sânge, de care mă sperii, pentru prima dată văd altfel decât în literatură, adică pe viu.

- Ascunde batista sub pernă!, îmi zice. Nu acolo! Sub pernă! Să nu vadă mamă-ta că e de sânge, să nu se sperie... Dar te rog să stai cu mine... Să nu mă laşi fără de om în casă.

- Poftim? Să te întorc?

- Nu măăăă! Să nu mă laşi fără de om în casă! Bine?!

- Da, desigur! Pot să stau pe dormeză, în antreu?

- Poţi, da!, zice. Da ţi-am spus, pui pe cineva, sau plăteşti pe cineva, că eu nu mai am... Ce zi e azi?

- Miercuri!

- i trebuie o zi, ca să vină de la Marghita şi până aici. O zi îi trebuie, da, îi trebuie!

De fată vorbeşte, de Otilia, care este căsătorită în Marghita. Îi este foarte dragă, e preferata lui. De aceea, în aceeaşi clipă o vorbeşte  cu reproş, dar o şi apără. Ca să schimb vorba, îi spun de Pavlov, cum a vrut el să ştie tot, până în ultima clipă, şi a cerut studenţilor să-l observe şi să-l întrebe prin apăsări tactile, la care să răspundă cu pleoapele, sau cu degetele, ce vede dincolo, sau dacă a ajuns în rai.

- Apoi, zice, mulţi au mâncat pîine după omul acela!... Dar, mă întreabă, ştii cine o zis: După mine, potopul!

- Păi..., nu prea îmi arde acum...

- Vezi, asta este, că o zis! De ce o fi zis? Uite, că nici frate-tău nu vine de la Braşov, nici sortă-ta nu vine de la Marghita... Că de celălalt, de la Viena, se îneacă de un tremur, ce să mai zic? E fugar! Că dacă vine, îl apucă ăştia şi-i pun cătuşele, că l-au condamnat ăştia, e politic, eu înţeleg, este ca pe front, căci frontul la noi încă  nu s-a terminat,  mai bine să nu vină! Au ăştia în vigoare ceva, mai tare ca legea marţială!

- Hai să-i scriem o scrisoare!

- Bine! Apucă-te şi ia o foaie de hârtie, nu scrie tu, că îţi spun eu ce să scrii!...

- Daaa, gata, am luat. Poţi să zici!

- Dragă fiule Marin!…

Dragă fiule Marin!!!

Au trecut aproape zece ani de când ai plecat şi de atunci eu trăiesc mereu cu speranţa că, poate, vei reuşi ca să te reîntorci la vatră… Eventual, mai pot să mai am un pic de răbdare, că ne vom revedea şi aceasta numai în cazul că voi supravieţui până atunci.

Speranţele sunt cam slabe, gândindu-mă că de aproape un an de zile îmi petrec mai mult tiiimpul prin spital, devenind numai umbra aceluia, care am fost odată, când îţi mai dădeam vreo două. Fiecare dintre noi e liber, ca să-şi aranjeze treburile după bunul său plac, însă nu avem voie ca să ne rupem de bârlogul, în care am crescut şi am împărtăşit cu ai mei şi cele bune şi cele rele.

Trăind în credinţa că, poate, nu te voi mai vedea, tu vei găsi însă locul meu, unde voi trece la odihna veşnică, unde, sper, că vei depune şi tu o floare, în amintirea mea. Să nu mă uitaţi!

Te sărută cu drag

Tata

- Ai pus data de azi?

- Da, am pus!

- Şi crezi că o lasă ăştia să meargă la Viena?

- O lasă, cu poşta! După ce o deschid şi o citesc!

- Ar trebui să pui înăuntru un purec, ca să verificăm!

- Cum să verificăm?

- Păi, noi aşa verificam în armată! Dacă se deschidea scrisoarea la cenzură, purecul sărea afară, nu mai ajungea la destinaţie. Şi atunci, cel care primea scrisoarea fără purec, ştia că a fost deschisă şi citită!

Am mai stat în tăcere, până când l-am văzut că lasă capul într-o parte şi începe să sforăie. Atunci m-am dus alături, pe canapeaua din antreu, unde m-am întins pe jumătate, ca un paznic de noapte, răzemându-mă într-o nădejde vagă, cu care mi-am trecut noaptea ca un pustiu. Tata, cel puternic de altădată, nu mai era decât umbră şi frunză. Spre dimineaţă m-au trezit cântările cocoşilor şi am urmărit în geamul mare din faţă, cu vedere peste sat, cum încep să se aprindă treptat luminiţele, care m-au impresionat foarte tare, peste sufletul meu slăbit de deznădejde. Şi dintr-acelea a ieşit un poem, ce l-am şi notat cu creionul, sau cu ce, nu ştiu, în caieţelul ăsta lung, ce l-am purtat cu mine în acele zile. Poemul nu s-a pierdut şi suna în felul următor:

Paznic de noapte

Peste sat a dormit o noapte de gheaţă neagră.

Uite, pe vale, s-a aprins o lumină,

prima,

asta e de la Trăian

poate îşi iubeşte nevasta, sau dă la vaci,

uite, s-a mai aprins una

pe uliţa dinspre pădure.

asta este de la Dumitru

se mişcă lumina, iese la vite.

Uite, încă una, la Floarea Mihăiesii,

văduva nu are somn.

Dincolo cântă cocoşul Mariei,

dincoace cântă găina lu Petru

şi se aprind lumini dezgheţate

în toate părţile,

până sunt atâtea, încât

se face ziuă.

Lumina zilei iese din case pe horn ca iarba

şi urcă pe cer.

Satul e treaz ca barba

i-am dat drumu-n eter paşte drumul

pot merge să mă culc

adormit ca şi fumul.

Gintelec, 29 decembrie 1988

(va urma)

Dr. Constantin Nicolae MALINAŞ

Oradea, 2008

Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti) este şi fondatorul dramaturgiei paradoxismului în literatura română, printr-o serie de drame, de „tragedii moderne“: trilogia Setea muntelui de sare, alcătuită din Iona (1968), Paracliserul (1970) şi Matca (1973); volumul Setea muntelui de sare a fost publicat în anul 1974 (la editura bucureşteană Cartea Românească), incluzând, în afară de trilogia ce dă titlul cărţii, încă două drame paradoxiste, Pluta meduzei  şi Există nervi (ambele datând din anul 1974); volumul Teatru, publicat în anul 1980 (la editura craioveană Scrisul Românesc), cuprinde două piese istoric-paradoxiste, inspirate de eroica rezistenţă a Ţării Româneşti, sub conducerea lui Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476), în faţa expansiunii la Dunăre a Imperiului Otoman / Turc, autoproiectat înspre apogeul puterii sale: Răceala (piesă în patru acte, scrisă în 1980) şi A treia ţeapă, «tragedie populară în cinci acte», scrisă în anul 1971; etc.

Iona de Marin Sorescu, publicată mai întâi în «Luceafărul», din 13 ianuarie 1968, şi bucurându-se, tot în aceeaşi revistă, dar în numărul din 20 ianuarie 1968, de o favorabilă „cronică de întâmpinare“, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, semnată de marele critic şi istoric literar, Vladimir Streinu (cf. Vl. Streinu, Pagini de critică literară, IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 413 / 452; infra, sub sigla: SP, IV), este subintitulată «tragedie în 4 tablouri». Ar fi, desigur, „tragedie“ în sens eroic „antic“; în realitate, din perspectiva modernă a dramaturgiei, este o dramă existenţial-paradoxistă, căci protagonistul este proiectat dinspre „vremurile noastre“, dintre limitele tragice ale omului din secolul al XX-lea, într-un „conflict“ cu Destinul / Soarta, într-o intrigă la cea mai înaltă tensiune, „ţesută“ în discrepanţa dintre idealul / ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea ens-ului uman la un orizont-pântece-de-chit care, odată ferestruit, îl „lansează“ într-altul, în serie infinită, macrocosmică şi microcosmică, într-o metafizică solitudine mistuitoare, antrenată şi de nimicnicia mediului / semenilor, ce acţionează împotrivă-i, obligându-l să evolueze între situaţii comice şi tragice, spre un deznodământ marcat de sinucidere, paradoxist harachiri, nepermiţându-i „să guste fericirea“ (tot „absolută“) de dincolo de „peretele străpuns“ al noului „acvariu-univers-concentric“.

 În „radiografierea“ făcută de Vl. Streinu, Iona de Marin Sorescu se înfăţişează drept «un şir de scurte poeme, care până la urmă se alcătuiesc monologic într-un mare poem de semnificaţie atroce. Atât fragmentele dezmembrabile, cât şi întregul ficţiunii poartă identitatea remarcabilului spirit care le-a conceput.» (SP, IV, 413). Privitor la conexiunea mitic-biblică, Vl. Streinu subliniază că «Iona al lui Marin Sorescu nu are comun cu norocosul profet decât că e tot pescar şi că îl va înghiţi tot un monstru ihtiologic; el îşi face meseria cu năvodul şi undiţa la mare, stând însă nu pe ţărm, ci în gura deschisă a monstrului, care îl va înghiţi.» (SP, IV, 414).

De fapt, Biblia ne încredinţează că Iona, «fiul lui Amitai», a refuzat porunca lui Dumnezeu de a merge spre a propovădui în cetatea Ninive, unde se înmulţiseră fărădelegile. A fugit «din faţa Domnului», coborând la Iope, de unde a luat o corabie spre Tarsis. O furtună cumplită s-a stârnit, înfricoşând corăbierii. Numai Iona «se coborâse în fundul corabiei, se culcase şi adormise». Căpitanul navigatorilor l-a sculat şi i-a zis: «...strigă către Dumnezeul tău, poate el îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim...!» Simţindu-se vinovat, Iona îndeamnă pe corăbieri: «Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această vijelie». După aruncarea lui Iona în mare, «...s-a potolit urgia (...); şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona; şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.» (Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1968, p. 891). Pe când „i se sfârşea duhul“, Iona şi-a adus aminte de Dumnezeu, rugându-se să-l mântuiască: «Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu. (...) Dar eu îţi voi aduce Ţie jertfe cu glas de laudă şi toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la Domnul...!» Iertându-l, Dumnezeu a dat poruncă «şi peştele a aruncat pe Iona pe ţărm !». S-a dus apoi în cetatea Ninive cu al Domnului Cuvânt.

Aşadar, Marin Sorescu a păstrat în drama sa paradoxistă doar numele protagonistului din textul biblic, Iona. Vl. Streinu evidenţiază extrem de concis problematica dramei paradoxist-soresciene: Iona «nu pescuieşte nimic, deşi năvodul i se îngreuiază când şi când inexplicabil. Ca să se încurajeze profesional, aruncă undiţa în acvariul „particular“, purtat cu sine şi din care, fiindcă mişună de „plevuşcă“, scoate în cârlig câte o „fâţă“, pe care o pune apoi în năvodul nenorocului. Neprinzând marele peşte visat, pescuieşte numai deriziunea meseriei lui. E un pescar al cunoaşterii absolute, care nu există în viaţa omenirii, adică în marea de cunoştinţe relative. Dar gura peştelui din spatele lui Iona se închide peste el, în abdomenul monstrului îşi aminteşte de profetul înghiţit de chit, fără să mai ştie ce a urmat; asistă prin ungherele stomacului enorm la un fel de pulsaţii luminoase de nutriţie, intonând prohodirea nouă „veşnica mistuire“; apoi, din nevoia de aer curat, taie o ferestruică în burta, care îl conţinea, ieşind; de fapt nu iese, ci intră din nou în abdomenul unuia mai mare, care înghiţise pe primul. În spaţiul nou, modernul Iona vede un alt simbol al nimicirii, o moară de vânt, de care se tot fereşte, limitele spaţiului nou fiind însă cunoştinţa cea mai apăsătoare; grea este şi singurătatea lui, pe care nu i-o micşorează apariţia altor doi pescari, împovăraţi cu nişte grinzi, deoarece aceştia sânt muţi; trece aşadar singur prin viaţă, din burtă în burtă de peşti, care s-au înghiţit succesiv unul pe altul. Iese în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, cu o barbă lungă, iese din spintecătura ultimului ihtiozaur pe o plajă pustie; trec pe lângă el şi pescarii muţi, sub grinzile lor, fiindcă lumea e mică şi aceeaşi: iar odată afară, se înspăimântă ca niciodată...» (SP, IV, 414 sq.).

Îngrozitoarea spaimă a protagonistului se datorează constatării sursei nefericirii sale, seria de orizonturi-pântece-de-chit: «nimicd, decât un şir de burţi», «ca nişte geamuri puse unul lângă altul». Criticul Vl. Streinu relevă şi esenţa acestei drame paradoxiste:  «Şi urmează, ca formulare a miezului tragediei noului Iona, meditaţia clară: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul !“ Un afară, unde omul să respire libertatea plenitudinară, după care umblă, ieşind mereu din limite vechi şi intrând tot de atâtea ori în limite noi, se află numai în non-existenţă. Iona înţelege şi, chemându-se din depărtarea în care rătăcise mergând tot înainte, îşi strigă: „Iona, Ionaaa ! / E invers. Totul e invers“ şi, cu briceagul, care îl scosese din burţile altor monştri, şi-o spintecă şi pe a sa.» (SP, IV, 415).

În finalul cronicii, criticul subliniază pentru Receptor, încă o dată, «că se află în faţa unei conştiinţe arse de setea cunoaşterii absolute, lovite de sentimentul singurătăţii metafizice şi mai ales strivite de mărginirea existenţei, după ce contemplă simbolul tragic al lui Iona, pe care îl raportează uşor la creaţiile lui Hemingway, Ionescu şi Beckett, dar îl şi disociază tot atât de uşor...» (ibid, s. n.), lăsând în suspens interogaţiile ens-ului din secolul al XX-lea: «...a găsit Iona-modernul prin sinucidere cunoştinţa aceasta esenţială, leacul solitudinii şi libertatea totală ? Este soluţia lumii de totdeauna sau numai a unei lumi speriate de moarte şi care, apărută mai de curând, nu mai crede în nimic ? Căci un ideal hrănit cu o viaţă de om e soluţia cel puţin a eliberării, chiar dacă viaţa aceea palpită, vorba lui Hamlet, într-o coajă de nucă. Direcţia în care Marin Sorescu pune pe Iona să-şi caute fericirea doar suspendă problema. Încât, aplaudându-i ficţiunea în economia ei artistică, având despre autor sentimentul unei personalităţi originale, mai că ne-am sui noi înşine pe vreo colină şi, ca să se audă de la o generaţie la alta, am striga: „Marine, Marineee ! E invers. Totul e invers“.» (SP, IV, 415).

Din cauza cenzurii ceauşiste din 1968, marele critic / istoric literar, Vl. Streinu, fireşte, nu a putut insista şi asupra registrului conotativ al dramei paradoxiste Iona de Marin Sorescu. Abordarea – şi din această direcţie – se dovedeşte imperioasă.

Marin Sorescu dă câteva semnificative „indicaţii de regie“ pentru această dramă paradoxistă în patru tablouri, cu un protagonist-pliant: «Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge“ după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant“ al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ.» (Marin Sorescu, Setea muntelui de sare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, p. 6; infra, sub sigla: SSms). Iona de Marin Sorescu este într-adevăr un amplu „monolog bifurcat“, replicile protagonistului-pliant, de cele mai multe ori fiind paralel-invers vectorizate semantic-sincretic, paradoxist, transformându-se în dialog interior, dialog cu sinele, cu dublul, cu eul-oglindă, sau cu „personajul absent“, cu non-ensul reprezentat de „ecou“, de „răspunsuri-ecou“ la autointerpelările lansate „în scenă“.

În „tabloul I“, scena este conturată simbolic, între cercurile concentrice, de cretă, între „razele timpului“, Iona, protagonistul sorescian, putând fi oricare dintre „pescarii“ secolului al XX-lea, „dotat“ nu numai cu „clasica aparatură“, ci şi cu acvariul „salvator“ de onoare profesională, apt pentru sfidarea mitului biblic, ori a „sabiei“ damoclesiene, desigur, «cu spatele întors spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş» ce „întârzie“ cam cât o viaţă de om „închiderea maxilarelor“ şi „înghiţirea“ întru „veşnica mistuire“; e un „pescuit“ aberant, „pescarul“ („vânătorul“) fiind la rându-i pescuit (vânat). Pentru tabloul întâi, indicaţiile scenice soresciene sunt „fantezist-ironic-absurde“: «Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un acvariu mic, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.» (SSms, 7).

În „exercitarea“ multimilenarei profesiuni, protagonistul sorescian are iluzii „auditive“, privind căderea peştilor în năvod, ca nişte bolovani, de vreme ce «avem o mare bogată». Eroul se strigă, îşi cheamă „dublul“, până „răguşeşte“, spre a constata în ultimă instanţă că totul este în deşert, că e înconjurat doar de pustietate, dar – reflectează paradoxist – pustietatea măcar ar trebui să-i răspundă,  ecoul... Dispariţia propriului ecou («Gata şi cu ecoul meu... / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi ăsta. / Semn rău.»), „certificare“ a non-existenţei sale, şi-o explică paradoxist drept «vreo măsură mai nouă luată de pescari», spre a se termina «o dată cu gălăgia de pe mare». „Măsura“ / „măsurile“ vizează, desigur, „gălăgia“ / „revolta“ din marea socială, putând schimba „ordinea existentă“, evident, „societatea socialistă multilateral dezvoltată“, din vremea zămislirii acestei drame paradoxiste, „societatea perfectă“, „totalitarismul ceauşist“: «– (Explicativ.) Să se termine o dată cu gălăgia de pe mare. / – Ce vacarm ! / – Nu e bine să urli pe mare. / – Pe uscat, mai treacă-meargă. / – Dar pe apă ba. / – Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună. / – Valurile intră-n vibraţie. / – Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă. / – Păi, când se pun şi ăştia să treacă ! / – Aşa şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt. S-ar putea isca o furtună ! / – Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi... / – Zău, nu e bine să strige toţi cei de pe mare odată. / – Chiar dacă sânt naufragiaţi ? / – Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând. / – Înţeleg, să nu se bage de seamă... / – Altfel, s-ar crede că e o jelanie absolută. / – S-ar înfuria marea. / – (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui. / – (Uitându-se în apă.) Să privească în cercul său. / – Şi să tacă. (Pauză.)» (SSms, 8). Iona-eroul / Ens-ul, disimulându-se, consideră că numai el este îndreptăţit să strige; să cheme un Iona-Ecoul / Non-Ens-ul (non-Iona) spre a-l avertiza „să nu se mai ţină după el“, „să nu-l mai prindă pe aici“, deşi mărturiseşte „în taină“ că «Iona sânt eu», dar strigă pentru a induce peştii în eroare, «să creadă că el pescuieşte cine ştie unde», pentru că «Iona n-are noroc şi pace» în locul, în ţara în care se află, în care a fost sortit să vadă lumina zilei. Replicile sunt „voltaicizate“: de la schimbarea Mării, adică de la insolubila problemă a schimbării Destinului / Sorţii, până la Fortuna labilis, ori până la obsesivul Mare Peşte, trofeu şi dovadă de atingere a „absolutului profesional-pescăresc“: «– (Râzând.) Cred c-ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo... / – Dar parcă poţi să-ţi schimbi marea ? / – A, nici pomeneală. / (Strigă.) Iona, să nu te-apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul. / – (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat. / – (Aruncă din nou năvodul.) Ce mare bogată avem ! / – Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici. / – (Curios) Cam câţi ? / – Dumnezeu ştie: mulţi. / – (Cu uimire.) O sută ? / – Mai mulţi. / – Cam cât a număra toată viaţa ? / – Mai mulţi. / – Atunci, cât a număra toată moartea ? / – Poate, că moartea e foarte lungă. / – Ce moarte lungă avem ! Dacă poţi număra atâta bogăţie... Ce mare bogată avem ! / Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere ? / – Se descurcă. Greu, dar se descurcă. / (...) / – (Încercând năvodul.) Parcă atârnă mai greu. / – Cred că l-am prins pe-ăl mare. / – De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat. » (SSms, 9).

„Dialogul“ este propulsat de asocierile imprevizibile şi de fantezismul ironic-paradoxist debordant, punându-şi problema întreţinerii tuturor peştilor mării, „pe mâncare şi pe bere“, aluzia fiind destul  de străvezie la explozia demografică din secolul al XX-lea şi la limitele planetare ale resurselor de hrană. Viziunile sunt terifiante, închipuind o zână acvatică, Marea, turnând apă tuturor peştilor în gurile căscate spre ea. De la părelnicia intrării în năvod a Marelui Peşte, visat de-o viaţă, se derulează o scenă simbolică, într-un onirism derizoriu; protagonistul visează în fiecare noapte numai peşti, fiind sătul «de atâta duhoare în somn», întrucât nici un vis nu este lipsit de peşte: «– Visul şi peştele. / – Visul unu – crap. / – Visul doi – morun. / – Visul trei – plătică.» (SSms, 10).  Şi când visează plătica – denotativ: „peşte de apă dulce – Abramis brama“ / conotativ: „salariu“ –, din cauză că este mică, insignifiantă, se trezeşte întodeauna înjurând. Protagonistul se foieşte apoi în pat până spre ziuă, când aţipeşte din nou şi când visează, în loc de balenă, o...fâţă (denotativ: „orice peşte mic care înoată repede“ / conotativ: „tânără uşuratică“), încât nici nu şi-o poate aminti, căci «se topeşte până te trezeşti». De la problemele ridicate de visele de pescar, trece, analogic, la cele de pădurar; crede că şi în ipostaza de pădurar ar fi copleşit tot de „vise profesionale“: i-ar veni în somn numai copaci. Fantezia lucrează mai departe „în progresie geometrică“, protagonistul presupunându-se pădurar şi imaginându-şi cantitativ, un  vis, chiar din prima noapte, cu un milion de copaci, dând o umbră deasă ca mierea; la o astfel de umbră ar putea sta cu capul pe o rădăcină şi ar contempla veveriţele: «– Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe. / – Veveriţele nu trebuie să le prinzi. / – Asta mi-ar mai lipsi – să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit. (Cătând spre năvod.) Oare ? / – Ai, să-l scot ?» (SSms, 11). Eroul revine la condiţia lui de pescar sărac, trage de năvod şi constată că nu este nimic, dar se întreabă de ce atârnă aşa de greu dacă nu e nici un peşte în el. Îşi explică şi această misterioasă, transparentă „greutate“, prin faptul că un nor îşi culcase umbra exact pe năvodul lui. Lucrarea fanteziei îl proiectează de-acum şi ca pescar de nori: «– Mai bine m-aş face pescar de nori. / – Azi unul, mâine altul. / – Aş aduce repede potopul. / – Că la nori am noroc. (Pauză.) / – (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii.) Tot în voi mi-e speranţa. / – Plevuşca, săraca ! / – Ea duce greul mărilor şi oceanelor.» (SSms, 12). Plevuşca desemnează mulţimea de „peştişori de baltă cu corp lungăreţ“, din soiul Leucaspius delineatus; simbolic-paradoxist, poetul face aluzie la mulţimile sărace (ţărănime, muncitorime) dinspre baza piramidei sociale. Tabloul întâi se termină cu scena în care Iona „se decide“ să pescuiască din „proprietatea-i privată“, din propriul acvariu, căci marea nu-i purtase noroc. Este prilej de meditaţie asupra visului de aur – conexiune subtil-metaforică în ceauşista epocă de aur, ori la «Comunismul – visul de aur al omenirii», trâmbiţată lozincă şi în anii creării piesei Iona: «– Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul ! / – (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.» (SSms, 13). Desigur, se termină şi apa / „viaţa“ lui Iona din tabloul întâi, căci în clipa în care «se apleacă peste acvariu», «gura peştelui uriaş începe să se închidă; Iona încearcă să lupte cu fălcile care se încleştează scârţâind groaznic», permiţând, totuşi, a se auzi, înaintea lăsării întunericului, ultimile replici: « – Ajutor ! Ajutoooor ! / – Eh, de-ar fi măcar ecoul !».

Tabloul al doilea îşi proiectează „acţiunea“ în interiorul Peştelui I, printre «bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică» (SSms, 14), protagonistul Iona fiind surprins în semiobscuritatea noului spaţiu-capcană, «cu mâinile dibuind, năuc» (ibid.).

În „deschiderea“ acestui tablou, Iona meditează paradoxist asupra „târziului din sine“: «– Mi se pare mie sau e târziu ? / – Cum a trecut timpul ! / – Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.) / (...) / – De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?» (ibid.). Eroul se îndeamnă „să se culce“, să se odihnească, „să pună capul jos“, după „ritualul“ dienocului din prima-i existenţă, dar i se aprinde brusc lumina unei idei, constată că a fost înghiţit, e curios să ştie dacă a fost «înghiţit de viu sau de... (ezită)... de mort» (SSms, 15), face paşii „viului“ în diferite direcţii, izbindu-se de limitele spaţiului-capcană, apoi «înlemneşte în mijlocul scenei», amintindu-şi «o poveste cu unul înghiţit de un chit», poveste care nu cuprinde şi învăţătura „ieşirii“, conchizând că «oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte». Crede că „ieşirea“ lui Iona, cel din biblica poveste, s-a datorat unui „elan fluierător“: «S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând.» (SSms, 16). Fluieră şi protagonistul sorescian până când încep să cadă în centrul scenei peştişorii înghiţiţi de ihtiomonstru „pentru prânz“; «ia năvodul şi-l pune-n locul unde cad peştii», sperând să aibă mai mult noroc în această nouă existenţă; „colaborează“ apoi la procesul de mistuire din pântecele ihtiomonstrului, luând «un peştişor din plasă» şi ţinându-l «un timp într-un loc unde mistuirea e mai puternică; în timp ce peştişorul se descărnează, Iona cântă pe o melodie apropiată de „Veşnica pomenire“», mai actualizatul refren, «Veşnica mistuire, veşnica mistuire...»; apoi, «Iona se întoarce cu faţa spre public, are lacrimi în ochi» şi «deodată izbucneşte în râs»: «– A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs) / – (Scoate cuţitul.) Ca să vezi ce-nseamnă să te pripeşti la-nghiţit. / – Putea să pună şi el o strecurătoare. / – Un grătar, ceva. / – Ar trebui pus un grătar la intrarea în orice suflet. / – Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. / – (Către peşte.) Bine, măi musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta ? / – (Învârtind în mână cuţitul.) Dacă mă sinucid ? / (Pipăindu-şi cureaua.) Sau ai prefera să mă spânzur ? / – N-am de ce să agăţ ştreangul. Coastele tale se clatină. Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire.» (SSms, 17). Simţind că duhoarea din pântecele chitului îl sufocă, Iona caută zona mai subţire din peretele-pântec, spre a-şi croi o fereastră, meditând: «– Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. (...) Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea“. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.» (SSms, 19).     

Tabloul al III-lea se petrece în interiorul «Peştelui al II-lea», în pântecele mai marelui ihtiomonstru secund, înghiţitorul «Peştelui I»; noul „decor“ este marcat de «o mică moară de vânt», creatoare de „vârtej“, de care protagonistul se fereşte «tot timpul, să nu nimerească între dinţii ei de lemn» (SSms, 20). „Monologul bifurcat“ al lui Iona „ancorează“ în motivul „vânătorului vânat“, sau al ihtiomonstrului-înghiţitor, la rându-i înghiţit de altul „şi mai mare“: «– Cred că-l pândea de mult. (Reconstituind.) Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise şi, cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc. / – Sătul, mergea aşa prin apă, cam distrat, şi nepăsător ce era, dădea şi din coadă. / – Precis dădea din coadă. Că aşa fac când sânt şi ei fericiţi. / – Da’ ăstălalt, care-l pândea de mult... / (...) / – Aşa, cum înota râgâind, deodată „haţ“. / – (Scena se zguduie din nou.) Aoleu. Ce s-o mai fi întâmplând afară ? / – (Blazat.) Aa ! Evenimentele... / – Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. (Râde.) Până mă „nasc“ de-aici.» (SSms, 21). În vreme ce-i frământat de problema re-naşterii, a gemenilor ce vorbesc în pântecele mamelor, a fratelui său geamăn, dar „invizibil“, în scenă «intră Pescarul I şi Pescarul II cu câte o bârnă-n spinare» (ibid.), fără a scoate vreun cuvânt. Pescarii-constructori din pântecele ihtiomonstrului secund sunt de fapt „copiile“ fidele de „acţiuni-model“, elogiate de mass-media comunistă în vremea adolescenţei autorului, înfăţişându-l pe Lenin şi pe vreun acolit cu bârna pe umăr, contribuind astfel la construirea socialismului în Rusia, bineînţeles, cu nenumărate imitări şi în România stalinismului postbelic-secund. La întrebările lui Iona („ca între puşcăriaşi“: «Ei, cum a fost ?», «Aţi dat de bine, ai ?», «De ce vă abţineţi ?», «Aţi făcut vreo înţelegere, cât trebuie să rămâneţi mâncaţi ?», «Şi mai aveţi mult ?», «Obligaţie ? Faţă de cine ? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră ? Pe reîntoarcerea noastră ?», «Ce să-i faci ?», «Poţi să te opui ?» etc.), pescarii-sisifici purtători de bârnă rămân muţi, până la „ieşirea din scenă“, când, totuşi, «dau din cap că sânt liniştiţi» (SSms, 24). După „despărţirea de pescarii muţi“, Iona chibzuieşte, scoate cuţitul şi începe să-şi croiască fereastra „de evadare“; scapă cuţitul din mâini şi, când „dă să-l ridice“, observă că are nişte unghii cât lama de cuţit: «... Cu zece cuţite stăm altfel de vorbă. (Începe să lucreze cu amândouă mâinile, degajat, ca şi când ar trage la două ferăstraie.)» (SSms, 25). Mai descoperă că genele şi părul din cap i s-au metamorfozat în unghii, întregul Iona fiind «tot o unghie», «una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu», «o unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală» (ibid.). Eroul reuşeşte să străpungă peretele-pântec al ihtiomonstrului secund şi să treacă în «interiorul Peştelui III». După câteva clipe de buimăceală, Iona «apreciază lucid situaţia», meditează asupra cărăbuşilor răsturnaţi, neputându-şi reveni la poziţia iniţială, din cauza iraţionalei repartiţii a picioarelor, problemă ce se va rezolva abia după «războiul reîmpărţirii picioarelor», constată apoi că pe măsură ce trec zilele, «soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează» (SSms, 27), se gândeşte să scrie mamei un bilet şi să-l expedieze – «dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici» –, rugând-o să-l mai nască o dată, deoarece prima viaţă „nu prea i-a ieşit“, să-l nască şi de zece ori, dacă este cazul: «... Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.» (SSms, 28). Neavând sticla goală pentru mesaj, observă vezica de echilibru a ihtiosaurului, destul de bună pentru a lansa-o în mare cu biletul către mamă; Iona «ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte (...); pune scrisoarea în băşică, umflă băşica, o leagă...» (ibid.). În vreme ce «bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea» (cât a «zidurilor Vavilonului»), «din imprudenţă, calcă pe băşică» şi o sparge «cu un zgomot teribil, de explozie», năucindu-l. După ce îşi revine, are revelaţia: «Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.» (SSms, 29). Găseşte propria-i scrisoare şi are impresia că i-a trimis-o vreun naufragiat; îşi aruncă privirea peste rânduri, apoi îl „sfătuieşte“ pe naufragiatul autor al epistolei: «– Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste. / – Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu te mai teme de singurătate.» (SSms, 30). Aruncă scrisoarea şi îşi impută faptul că  „s-a înfuriat“, că nu se poate fixa «pe o singură stare», «ca muşchiul de copac pe o singură direcţie», că uită unde se află, că „se pierde“ etc. O nouă şi puternică zguduitură îl face să schimbe firul gândurilor: «– Se clatină lumea ca un ou clocit. / – Clocit şi răsclocit. / – Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.» (SSms, 31). În „scena“ finală din acest tablou, Iona se înfiorează asediat de miriadele de ochi şi de guri ale puilor ihtiomonstrului, treziţi de ultima zguduire / seismare: «– Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe aproape. / – (Îngrozit.) Sânt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. / (...) / – Sânt peşti în spatele ochilor. / – Peşti vii. / – Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. / (...) / – Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile scoase din teacă. (Ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă !» (SSms, 32).

 Tabloul al patrulea ni-l relevă pe Iona într-o «gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat», având în faţă «ceva nisipos, murdar de alge, scoici», «ceva ca o plajă», în dreapta cu «o movilă de pietroaie, case, lemne»; din gura grotei «răsare barba lui Iona», «lungă şi ascuţită» asemănătoare cu a «schivnicilor de pe fresce», „fâlfâind“. Protagonistul se declară încântat de «straşnicul năvod» ce-l are, cu care vrea să prindă soarele: «– Doar atât ! Soarele. (Râzând.) Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.» (SSms, 33). Îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină, vede marea, respiră aerul proaspăt, îşi antrenează nările prin exerciţii de „respiraţie tânără“, vrea să respire chiar şi cu podul palmei, spre a pune «puţin ozon pe liniile norocului». Începe să se dezmeticească, îşi propune să nu piardă timpul cu fleacuri, fiindcă «în curând, hoitul acesta se va scufunda...»; la gândul că s-ar afla «tocmai în mijlocul mării», se încurajează, considerând că va înota «pe burtă o zi, două, un an», până va obosi bine, «apoi pe spate, apoi într-o dungă, apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt», până va ieşi «la un liman». Când «dă să se arunce» în apă, observă că nu mai este marea; «se dă jos» din gura grotei din chit şi «începe să se plimbe» pe plajă, părând a fi fericit; simte că a pus piciorul pe uscat şi că se duce acasă; se ivesc pescarii cu bârnele în spinare; «scena începe să se clatine» şi «cei doi pescari ies» tot în muţenie; protagonistul începe să înţeleagă noua situaţie în care se află: «– (Înţelegând.) Îngrozitor ! / – Mă miram eu de ce nu sânt fericit. / – (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi ? / – Orizontul. / – Ce e orizontul ăla ? / – (Îngrozit.) O burtă de peşte. / – Şi după burta aia ce vine ? / – Alt orizont. / – Ce e orizontul acela ? / – O burtă de peşte uriaş. / – Ia mai uită-te o dată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.) / – Ce-ai văzut ? / – Nimic. / – Ce-ai văzut ? / – Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul. / – Închis între toate aceste geamuri !» (SSms, 37). După ce are revelaţia seriei macrocosmice de orizonturi-pântece-de-chit ce-l conţin, Iona se lamentează: «– Sânt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea – dar odată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere ! / – Şi lumea-l aşteptă sus. / – Toţi cred în el, unii sânt aproape distraţi de atâta credinţă. „Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.“ / – Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. (...) / Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână !“» (Ibid.). În continuare protagonistul îşi rosteşte „monologul bifurcat-paradoxist“, cu «glas stins, impersonal», despre «un pescar sărac», de pe malul mării, în faţa căruia „deodată s-a căscat apa“ şi un chit uriaş...: «(Rejoacă scena. Pauză.) / – Dar cine anume era omul acela ? Ce gândea ? / – Şi de ce tocmai el ? / – Puteţi să-mi spuneţi ? / – Nimeni nu suflă nici un cuvânt... / – Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă... / – (Făcându-şi curaj.) Dar eu... / – (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul.» (SSms, 38). Tabloul se încheie cu „iluminările“ tragic-existenţial-paradoxiste ale lui Iona; după ce este încercat de amnezie («Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic ? / ... / Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu ? / ... / În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte, cum se numea ? / Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu ? Cum mă numeam eu ?» – SSms, 39), îşi aduce aminte că el este Iona, îşi rosteşte gândul asupra sensului existenţei şi conchide că „a pornit-o bine“, «dar drumul, el a greşit-o», «trebuia s-o ia în partea cealaltă», din propriul pântec înspre microcosmos: «– (Strigă.) Iona, Ionaaa ! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc ? E greu să fii singur. / – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona ! (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.» (ibid.).

În „rolul tragic“ al lui Iona, „conştiinţă arsă de setea cunoaşterii absolute, lovită de sentimentul singurătăţii metafizice şi mai ales strivită de mărginirea existenţei“ (Vl. Streinu), spărgând / „dinamitând“ concentricele orizonturi-pântece-de-chit, deopotrivă în macrocosmos şi în microcosmos, a intrat nu numai ens-ul uman din secolul al XX-lea, ci şi cel din secolul al XXI-lea, „rolul“ părând a se permanentiza chiar şi pentru celelalte veacuri din mileniul al III-lea, până la o veritabilă „ieşire“ ce se va afla – după cum ne-a încredinţat tot Marin Sorescu – numai „prin cer“.