Du05022012

Last update03/02/2012 00:32

Font Size

Profile

Menu Style

Cpanel

Ne străduim, pe cât posibil, să recompensăm activitatea utilizatorilor înregistraţi pe siteul nostru. Vă provocăm să scrieţi pe siteul nostru articole noi, care nu au fost publicate pe alte siteuri şi vă oferim cărţi apărute la editura Meteor Press   Detalii complete

jurnalul meu

Pentru omul tradiţional întreaga lume este o manifestare a sacrului iar orice acţiune cotidiană reprezintă un ritual. Alimentaţia, reproducerea, naşterea, moartea devin nu doar nişte simple procese biologice ci acţiuni care capătă sensuri profund mistice.
Spre exemplu, construcţia unei case, naşterea unui copil, jertfa, iniţierea reprezintă “acte prin care este recreat spaţiul spiritual al omului” tradiţia fiind acea acţiune ciclică prin intermediu căreia individul îşi manifestă sentimentul de sacru. Iată de ce tradiţia reprezintă elementul esenţial al ortodoxiei.

TraditieOrtodoxismul românesc nu reprezintă pe departe un sistem etico-filosofic, o doctrină sau ideologie ci un mod de a fi şi de a simţi, dealtfel scrierile sfinţilor părinţi de nenumărate ori vorbesc despre “imposibilitatea cunoaşterii raţionale a ortodoxiei ci doar prin trăire”. Omul tradiţional oferea cu totul alt sens citirii cărţilor sfinte, cântărilor bisericeşti, rugăciunii decât omul modern. Dacă pentru primul acestea reprezentau nişte ritualuri sacre în sine, pentru cel de al doilea acestea au devenit acţiuni mecanice şi raţionale, lipsite de o semnificaţie profundă.

Desacralizarea societăţii a însemnat şi dezumanizarea acesteia, colectivitatea umană transformându-se astfel dintr-un organism viu şi sănătos într-un mecanism rece şi disfuncţional.
Ar putea fi o astfel de societate numită “democratică”?
Desigur că nu. O societate care în loc să servească sie însuşi şi Creatorului său devine sclava unui Sistem, nu poate fi numită “democratică”. Membrii unei astfel de societăţi sunt lipsiţi de orice identitate etnica, socială şi de gen devinind simpli atomi care sacrifică adevărata sa libertate în favoarea unei pseudolibertăţi “sexuale sau consumiste”.

Suntem siguri că dupa o perioadă decădenţă se va naşte o nouă lume. Constructiile putrede se vor prabuşi odată şi odată făcând loc unei noi civilizaţii. Batalioanele “armatei spirituale” vor spulbera mişelia, nedreptatea şi fărădelegea făcând loc unei noi ordini ortodoxe.
Deaceea cred cu desăvârşire în viitorul Revoluţiei Spirituale şi în viitorul Neamului Românesc.
 

 

 

 

Îşi aduce aminte toate acele lucruri spuse de ea, toate acele amintiri ce le.a ferecat cu mult timp în urmă. Nu îşi dă seama de ce, dar acum parcă cuvintele ei au sens cu adevărat. Parcă atunci, când le.a rostit pentru prima dată, erau doar nişte alte vorbe şoptite pentru ca mai apoi să fie uitate. Dar acum îşi scrie în minte memoriile şi inevitabil revede fiecare cuvânt rostit.

 

„ Nu uita faptul că mereu ducem o luptă contratimp, că trăim o veselie tristă, că o să îi duci lipsa atunci când vei întoarce spatele. Nu uita că ploaia, după ce va uda sufletele noastre, nu o să mai aducă înapoi clipele frumoase. Nu uita că într.o zi o să trebuiască să murim pentru a renaşte din nou, însă fără celălalt lângă noi, ci fiecare în colţul lui de lume departe de această dragoste bolnăvicioasă.”

 

Nu îşi recunoaşte vorbele, sentimentele, ideile. Parcă tot, ceea ce a intonat cândva, acum s.a adeverit, iar ea a uitat. Dar oare cum îşi mai aduce aminte dacă se presupune că a uitat? Începe să se întrebe dacă, atunci când a murit, a uitat să ştearga tot şi din greşeală a lăsat partitura dragostei intactă. O cuprinde hăul singurătăţii şi se simte sufocată de întuneric. Deşi lumină, în jurul ei este beznă. A crezut că, atunci când a şters tot şi a luat.o de la capăt, nimic nu îi va mai tulbura existenţa infirmă, dar iată că destinul îi joacă o nouă farsă usturătoare. A crescut, a uitat, a învăţat, s.a schimbat. Dar oare pata trecutului cu ce detergent o să dispară? Încredere, speranţă sau ideal?

 

„Nec tangere, nec tangi”- nici atingere, nici fi atinsă. Toate i se învârt în jurul acestor cuvinte. A devenit ca o regulă, ca ceva ce nu poate fi lăsat pe mâine. Îşi aduce aminte şi răspunsul ei la întrebarea lui: „Dar de ce îţi limitezi doza de afecţiune când ai putea să o ai toată?”

 

„Pentru că atunci când ai totul devine plictisitor. Când ai câte puţin începi să îţi doreşti să ai mai mult, din ce în ce mai mult. Astfel cu fiecare strop umplii un pahar al fericirii, dar niciodată mult prea repede, niciodată nu schimbi paharul, pentru că nu iei totul, ci doar un strop şi încă unul. Nu poţi cere azi toata dragostea şi afecţiunea pentru ca mâine să ai nimic, deoarece odată ce ai terminat paharul altul nu vei mai umple. Dar ce înţelegi tu ...”

 

 

 

 

 

 

Sunt un vagabond de noapte blondă.

Hoinăreala-mi roade jar pe gând.

Mai emit tăceri papale-n frondă,

şi-un papirus dezlegat nicicând.

 

Sunt un vagabond cu vechi petarde.

De un timp, nu mi se-aprind deloc,

nici călcâie, zise că vor arde

veşnic tot în ritmul ăstui joc,

 

nici idei; timona-mi stă rebelă ―

gri broboadă peste cap de pod ―

sunt un vagabond în trup de velă;

stau chircit la pupa şi înnod

 

zvonuri noi în buze revanşarde,

rol vânat în strat cu strat de fier.

Sunt un vagabond cu vechi petarde ―

râsul unui veşnic Robespierre...

 

 

 

Sotto-voce / Îndurarea amiezii / Iartă-le lor... /Relicve / Semn în cădere

 

Sotto-voce

Ninsoarea îţi închide, mai întâi, ochiul...
Apoi, tremurul mirtului.
Întinzi pânza
peste oul păsării de smarald,
peste păcatul celor ce aşteaptă
să semene cu chiupul tău.
Ziua e plaur,
acoperind sticloase puşti de vânătoare.
Răscrucile,
unde ne măsurăm mâinile,
se leapădă de iarbă.
Cuvântul
e o picătură de sânge
în colţul gurii.




Îndurarea amiezii

Cânt poruncile tale...
Le învelesc în schitul numelui meu.
Ziua întinde umbrele mântuirii,
sălaş în rotirea firului de iarbă.
Arborele amiezii e crucea curgătoare
pe care o duc în braţe,
pe când cea mai albă frunte,
în bătaia soarelui,
e mormântul,
vaierul...





Iartă-le lor...

Umbra apei
mişcă iar căpătâiul.
Împart fărâma de soare,
Întâiul.
Nu pot striga cuvântul...
Numai în timpanele melcilor
începe alintul.
Malurile se încrucişează,
piept gol,
se încheagă aerul
peste fiecare deget
rotocol...




Relicve

Rădăcina-i fereastră.
Strigătul taie
cununa de spini.
Ce plin e ochiul
de vini!
Palma,
buza fântânii,
înghite în tremurul ei
banul ruginit
căzut
din ascunzişuri de zei.
Se mai face un semn.
Zăpada se ridică-n altare.
Ochiul toamnei cade
os alb în uitare.
Leg fâşii de ceaţă
în nume
sub singurul arbore
cu umbră
ce-a mai rămas în lume.




Semn în cădere

Greieri ling amiaza,
ţiuit într-o aducere-aminte,
înger de granit,
joc cu boabe de linte,
pas de paparude,
fulgere
înfăşurându-le să le ude...
Privirea cade în gol.
Pământul
e acelaşi rotocol...
 
 

 
*** / Ce frumoasă e viaţa / Destin / Plagiat / Drobul de sare

                


                      *
                  *      *

Nu pot să pun geană pe geană
nu pot să mai pictez poeme
pe care, apoi, să le cînt.
Sînt
pe primitorul Pămînt
ultimul muritor.
Nu pot să mai presar, pe rană,
sare - căci nu mai doare, ca-n copilărie.
Sarea-n bucate e doar în basme.
Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.
Ultima ciocîrlie
a supravieţuit trei zile în colivie.
Nu ştiu cum am scăpat de dezastre.
M-au apărat visele voastre
(impregnate în aerul otrăvit,
ca nişte frunze uriaşe)
de uragane şi ploi,
de cenuşi radioactive, de noroi,
de acel dor sfîşietor
ce mă chema spre infinit.
Trăiesc prin voi
şi vă duc mai departe.
Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.
Mi s-a mai dat o şansă?
Sînt  oare penitenţa tuturor?
Un atom
îi spune altui atom:
“Visează! Asta se aşteaptă de la tine!”
Un ozn coboară, ca o buburuză uşoară
pe-o frunză pe care stau, cuminte,
absolvită (enfin!) de cuvinte.
O fiinţă verde mă ia de mînă
(de ce, după dezastru, totul e verde?).
Mă arată cu mîndrie fraţilor ei:
“Iată o entitate bătrînă
ce-a supravieţuit
pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gîndit
cam vreo lună.
Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)
care nu mai vroia, a rămas.
S-o studiem pe îndelete -
aşa material mai rar găseşti!”
Pe masă, nu mă mai pot concentra.
Mă gîndesc la furnici, la poveşti…
O altfel de amorţire mă micşorează.
Spun : “A”.
Mîna dreaptă se-ncrîncenează,
se-agaţă de creion (de ultimul creion, fireşte!).
Un alt verzişor îmi zîmbeşte,
cu bisturiul strălucind ca un soare
în mica mea zare.
Un pui gustos, gustos de tot în supă.
Totul se va petrece (întotdeauna!) după.
Timpul e-acelaşi prieten misterios
pe care ţi se pare că-l ştii.
Deasupra mea, într-o oglindă:
eu, care nu puneam titluri la poezii.


CE FRUMOASĂ E VIAŢA

De ce văd copiii filme de groază?
Să se obişnuiască de mici?
„Interzis sub 18 ani”  ce înseamnă?
O căsăpire de cap nu mai impresionează copilul
el îşi consumă senin floricelele
ronţ- ronţ
ce dacă pe ecran se revarsă valuri de sînge?!
Ce dacă X îi trage lui Y un glonţ?!

De ce se uită oamenii mari în fiecare seară
la un film
(de preferinţă de dragoste)?
Ca să se obişnuiască? Să-şi amintească? Să mai poată spera
în ceva? În orice – în demonetizata iubire
în moneda de schimb a timpului hoţ
în monetăria statului...
Un film pe zi
ca vitaminele
aşa cum copiii ascultau în fiecare seară o poveste
cîndva, cîndva, cîndva...

De ce citesc oamenii mari – uneori -
cărţi interesante utile instructive
de învăţătură de psihologie de comportament de bucate?

O, filme şi cărţi minunate,
o, o, o şi tra la la
frumoasă mai e viaţa
viaţa mea
şi a lui şi a ei şi a ta...

Trage rogu-te o perdea
să nu ne-o fure din vreun spaţiu vecin
cineva!

DESTIN

Voi şti că tu îmi eşti predestinat
ales pereche singurul bărbat
atunci-cînd-şi-dacă
printr-o magie
la lecţia de supravieţuire
cu tema antică despre iubire
deşiraţi transpiraţi
caraghios de mari în băncuţa de lemn
vom scrie amîndoi, la un semn
exact aceeaşi poezie.

PLAGIAT

O poezie veche m-a chemat
din caietul vechi din lada veche din podul...
Învăţată – de necrezut! – pe de rost
transfuzie amară
moştenire avară
Ioană d’Arc exilată din ţară...
Eram ce nu era, era ce-am fost?

Din şapte-n şapte ani celulele se înnoiesc
(acum pricep de ce e magică cifra 7!).
La fel şi sufletul născător de poezie?
Să vă povestesc:
părul are pere
mama are lapte
stelele vor fi la noapte
de partea mea!
Aşa e şi viaţa:
o pară
o mamă
o stea.

Am luat poezia mea veche
de un deceniu (sau două...?)
am vrut sa-i fac o haină nouă
că moda s-a schimbat, deh, între timp...
Dar cînd s-o scot pe scenă,
sub reflectoare -
fu razie mare.
Şi m-au arestat
(cu cătuşe, ţepuşe, aşa, ca la carte)
fiindcă, ziceau, m-am plagiat...

DROBUL DE SARE

-Dragă domnule Ion Creangă,
ne-a dat la română un eseu despre „Prostia omenească”.
Am luat nota patru.
Ce-aţi vrut să spuneţi cu drobul de sare?
                (elevul Costică)

-Dragul meu Ion Creangă,
oriunde ai fi –
in the middle of nowhere
(deşi se pare că eşti tot mai prezent în lumea noastră!) –
de ce, Doamne iartă-mă, trebuia să scrii despre drob?!
De-aia nu mi-am găsit eu perechea...
Că dacă ăla e-aşa, că dacă ălălalt va face...,
sau următorul nu va...?!
                      (o femeie singură, frustrată, disperată)

-Stimabile Ion Creangă,
tocmai am luat un premiu pentru lucrarea
„Mesajul subliminal din povestea drobului de sare”.
Se pare că trebuie să-ţi mulţumesc.
Geniul tău m-a făcut şi pe mine aproape geniu, ce să mai vorbesc...!
O căruţă de bani am cîştigat!
Dacă mai trăiai îi împărţeam, crede-mă,
cu tine!
                       (un psihanalist de renume)

Ion Creangă:

-De bănuiam că povestea mea
va avea atîta răsunet,
că va deveni
un antiexemplu, o doctrină,
un subiect de studiu,
un modus vivendi -
mai aşteptam un secol să mă nasc!
Altul ar fi fost impactul ei acum,
alta gloria mea!
Sau, ca să nu vă mai fie atîta de frică,
puneam în loc de drob
o pisică!


/ Din volumul "Are mama două fete" în curs de apariţie la Editura Eminescu /

 
/ Ritualul întoarcerii în zi /


Dă-n pârgă cerul din paşii tăi, iubito!
Cuvintele ni s-au oprit deodat’...
Începe, iar, târziul atârnat de aştri,
Să te prelingă rază peste mal surpat...

Miroase a fir de taină curgerea de râu.
Călătoreşte viaţa în alai de vis.
Tăcerii care adie noaptea-n rai,
Numai sărutul fereastră i-a deschis.

Îşi dau pierdutul ochilor – cărare...
Ţi-s albe urmele şi unduiesc şoptit.
Le mângăi printre stele călătoare,
Mă-mbrac în vestea mare c-ai venit.

Leg iarbă-n roţi, la Carul Mare,
Să se sfărâme orice chip de lut.
E noaptea de magnolie a firii,
Cu roi de îngeri,... ca la început.


 
Pictandu-l pe Iisus / Painting Jesus | Pe de-a cerul / Skyways | Loc de stat /  A Place to Settle | Eclipsa totala de Soare / Total Eclipse of the Sun |



Pictandu-l pe Iisus

Gandul se logodi cu tainele siderale
pe-o piatra de rau solitara...
Coroana de spini, infernala,
greu incercata de valuri teatrale,
inimii ii stinse culoarea
spre rosu putred…
Undele au rupt stransoarea,
spin cu spin,
ducand raul chin la vale…

Gandul se logodi cu larma strazii,
colorand tricoul fosforescent al noptii in gri…
Cuiele coclite
in punctele cardinale ale existentei
au ranit porii zilei
spre verde ranced...
Aerul spala tricornul intunericului,
foton cu foton,
umbrele amarui imbrancind jgheaburile cerului...

Gandul se logodi cu peretele chiliei,
pe-o icoana de lemn dulce…
Trupul pasi peste ape-ncretite,
lumina sparse tamplele norilor
cu flori de leandru...
Albul se facu stindard,
om cu om,
pictandu-l pe Iisus
in templul fiintei…


Painting Jesus

The thought was betrothed unto sideral mysteries
on a secluded river stone...
The horrendous crown of thorns,
cruelly hardened by histrionic waves,
washed out the heart’s colour
to putrid red...
The tidal wave set the wrapped weeds loose,
thorn by thorn,
tumbling the excruciating pain downstream...

The thought was betrothed unto the street hubbub,
dyeing the night’s fluorescent T-shirt grey...
The verdigris nails
paralysed at the cardinal points of existence
tarnished the day’s pores
to rancid green...
The air cleansed the tricorn of darkness,
photon by photon,
the bitterish shadows pushing the floodgates open...

The thought was betrothed unto the hermitage wall,
on icons of licorice root...
The body walked on rippling waters,
light shattered the clouds’ temporal bones
with oleander flowers...
The white gushed into a flag,
man by man,
painting Jesus
in the temple of the being...


Pe de-a cerul

Si unul si altul
Pacalim pe-alocuri harta,
Pe de-a dreapta,
Pe de-a gata,
Pe de-a gata,
Pe de-a soarta,
De n-ar fi sub coasta
Roata…

Si unul si altul
Tesem pe-ndelete gerul,
Pe de-a susul,
Pe de-a josul,
Pe de-a josul,
Pe de-a cerul,
De n-ar fi in ganduri
Fierul…

Si unul si altul
Mutam tarmul fericirii,
Pe de-a sudul,
Pe de-a latul,
Pe de-a latul,
Pe de-a-ntregul,
De n-ar fi pe lume
Negul…

Si unul si altul
Dam vartelnitei tot sporul,
Pe de-a totul,
Pe de-a faptul,
Pe de-a faptul,
Pe de-a rodul,
De n-ar fi pe haina
Nordul...


Skyways

Both me and you
Diddle the map here and there,
Rightways,
Readily,
Readily,
Fateways,
Wish the wheel weren’t
Right under the rib...

Both me and you
Weave the frost leisurely,
Upways,
Downways,
Downways,
Skyways,
Wish the iron weren’t
Stiffened in the thought...

Both me and you
Shift the shores of blessedness,
Southways,
Crossways,
Crossways,
Wholeways,
Wish the wart weren’t
All around the world...

Both me and you
Make the spinning wheel’s headway,
Fullways,
Deedways,
Deedways,
Fruitways,
Wish the north weren’t
Pinned on the overcoat...


Loc de stat

Draga vreme,
pune-ti cleme,
peste steme,
prin analeme,
seci dileme...
Ziua-i noapte,
dealu-i munte,
anu-i veac.

De-ndraznesc visul prin gene,
teama mi-e de praf celest.
De imbrac pietrisu-n trene,
tremura intregul lest.
De ma-ncumet in troiene,
turturii-nvat sa-i detest.
Daca bat la porti cu mrene,
ma tinteste vant de est.

Rostuieste-ti doru-n semne !
Gandu-mi va urzi palat...
Nu arde secunde-n lemne !
Clepsidra avida in noi s-a mutat.
Poarta-ti roata mai alene !
Da-ne timp pentru oftat !
Cand ne-mbie dulci sirene,
da-ne, vreme, loc de stat !
                                        

A Place to Settle

Father Time, I’ll pay my dime,
fasten your wheel clamps
on rolling golden diadems,
over eccentric analemmas,
covering harsh dilemmas,
slow your clip-clop, days would change
into nights, hillside’s a mountain range,
all year round eternity is strange.

If eyelashes take refuge into dreams,
I fear the divine cosmic dust,
If I wrap gravel in streams,
all the ballast trembles fast.
If I venture into snowdrifts,
icicles will I detest.
If I knock on barbel gates,
eastern winds aim at my chest.

Show me signs of love, you should !
My mind a palace will swiftly frame...
Do not consume the seconds for firewood !
The voracious clepsydra over us will reign.
Idly spin your thread, will you ?
Let us while away in sighing !
When the mermaid enchantment holds true,
Father Time, a place to settle in wait is lying !


Eclipsa totala de Soare

Foreaza eclipsa totala de Soare −
ploaie acida ingramadita pe nervurile mele chircite,
o noua era glaciara-n inele ma doare,
oare mi-au fost toate clepsidrele de dor vamuite ?

Tot mai deslusit vanturam seminte de innegurare
din meduze de mazariche masluite cu vise voalate,
pleava spurcata zgariata-ntr-un iatagan de strigat
se plimba regeste pe bruma din cotloanele plate. 

In aer incovoiat jucati deja de-a valma
prin antecamerele gloriei holbate pantomime,
frigul serpuit intra pe coate in frunze, mai
deslusesc inca un prag si merg tinandu-ma de mine…


Total Eclipse of the Sun               

The total eclipse of the Sun is drilling –
acid rain squeezing my dwarfed veins,
a further ice age is crouching my growth rings,
have all my love clepsydras lost their aims ?

Ever more distinctly we winnow seeds of mist
fused from Medusa sleet and foul fogged reveries,
the vile chaff scratched in a yelling yatagan’s wrist
is walking with kings on hoarfrost in flat cavities.

In curved atmosphere you play in ludicrous pantomimes,
higgledy-piggledy, in the antechambers of goggled glory,
the slithering cold elbows through leaves and hives,
I grasp the last sill and step higher, banishing my worry...

Din volumul bilingv  "Prizonier in fier / A Shackled Prisonniere" , editura Aethicus, Timişoara

 
/ Craciun fara Mama /




La căpătâie…, dâre de surâs, ningând,
Acoperă, încet, rotundul unui măr.
Proptită-i uşa -n sloiuri de-ntuneric…
Nu mai arde lemnul lerului cel ler.

Nviază urme Craii prin abur selenar…
În geamul cel sihastru, iluzie-i mâna…
Năvădind, odată,  miere şi tămâie,
Să fie-n semnul crucii leagănul şi cina.

Fac cale-ntoarsă Craii. Incepe  alt colind,
Sub streaşină de piatră, în tăceri de ceară.
Ziurel pe cruce …,în hăul de pământ.
E ne-mpletit colacul. Steaua nu coboară.

Mai rătăceşte un înger, să colinde-ncet,
Scrijelind silabe pe buzele de ger…
Sub genunchii mieilor ţi-e noaptea, Mamă.
Dă-mi ultimul tău drum, să-mi fie lăicer!

La cântători, târziu, când Craii răsădesc
Mărgăritare -n iesle,  trup de viaţă,
Cămaşa ta cea albă,  destramă-se  zori…
Cu ape limpezi  să ne spălăm pe faţă.

 
/lui Ovidius/


**lui Ovidius***-

plimbându-se pe dig, prin ploi ce-aduc din depărtate ţări
epistole pierdute ;
înfăşurat în plasa de tristeţe a cocorilor
constrânşi de gerul iernii să-şi lase în pădure cuiburile goale,
poetul
priveşte cum farul semne face
pe garduri de himere.
ecoul altor vremuri-dulci acorduri,
alunecă
de
la un capăt al memoriei la altul.

Neliniştea-cu pletele-i nicicând tăiate,
întinde arcul,
să ţintească
coşmarul ce-i bântuie fiinţa.

corăbii stranii plutesc pe-mpietritul cer-
plin ochi cu nepăsare.
cutremurate sunt de
respingerea…
apropierea…
respingerea…
apropierea
neîmblânzitelor talazuri.

“ E timpul sa-ncălzim al nostru suflet
la flacăra prieteniei!” a spus poetul.
atunci…
un murmur de-ncuviinţare
s-a auzit
printre
războinici.


 
/Publius Ovidius Naso

 

 

 vultur regal la orizont.
 cenuşa
îndiguitorului este dusă în rafale de vânt,
atrasă fiind  de câmpul magnetic al unei iubiri de
 

început.
 
de niciun somn pângărită,
marea
aleargă încoace si-n colo
spre
al împăciuirii ţărm.
 
sfâşiere de stânci;
seminţe de fulgere risipite pe solzi argintii de ape;
soarele Sulmonei ochii pleacă,  mângâiat doar de

tainicul dor.
 
coloane de aripi se deschid deasupra corabiei;
migraţia alcionilor inundă cerul;
talazuri-
răsturnate din amfora exilului,
îngustează drumul.
 
douăsprezece noduri la batistă,
douăsprezece suspine,
douăsprezece spaime
la pieptul poetului.
 
alungat de Imperiu,
vine pe intuneric
la
Pontul Euxin.
un astru strălucitor
are zidit
 pe
 frunte.


 
geamurile-
înfoindu-şi penele de sticlă,
lasă
tăcerea
să le limpezească gândurile-




fluturi de praf
alunecă
în sclipitoare arce
de-a lungul
caselor.

geamurile-
înfoindu-şi penele de sticlă,
lasă
tăcerea
să le limpezească gândurile-
ca o ploaie de vară multaşteptată.

vorbele-n muguri
foşnesc pe ramuri.

din crisalidele viselor, întâmplărilor, suferinţelor:
poeme scrise pe aripi de mătase
acoperă goliciunea lui
Noe.

 
...în fumuri de argint ne risipim
la mal de apă sub un cer sublim.




În vechi potire astăzi nu mai stărui

ca un străin de mine mă revărs

cu bucurii cu fapte şi cu plâns

în unda ta tu, Dunăre mă-ngădui!


Cum oare-ar fi să lenevesc o clipă

să mă băltesc în rădăcini şi cioate

o lotcă amarată sigur va socoate

că am făcut de gânduri iar risipă.


Şopteşte-a nouri şi răsare-a soare

meleagul meu de-a pururea în curs

cu dimineţi ce pleacă-nspre apus

pe apă, trestii, sălcii şi culoare.


Mai dă-mi o zi cu mirosuri de baltă

Cerceiii de cireşe roşii din urechi

îi pun pe unda ta a joacă-n scaldă

la ceasul când din slava stelei 'naltă


în fumuri de argint ne risipim

la mal de apă sub un cer sublim.


 
Dar, mamă, stai acolo, nu veni!




Mamă, stai acolo, nu veni, stai acolo şi vezi gâştele cum deoache balta

lebedele cum scrijelesc cu ciocul de lemn, în gardul apei, hieroglife

stai acolo, aici cerul este prea departe de om, cerul de-aici nu este  înalt cât viţa de vie din bolta noastră

Stai acolo, îmblânzeşte pădurile cu vorba dar, fără bici,

şi apelor spune-le să m-aştepte fără armonică sau preoţi la ponton

căci voi veni.


Poţi să chemi apele la ponton în aşteptarea mea cât prăjeşti peştele pe spinarea încinsă a calului înhămat la şaretă

aşa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie atunci când ai născut-o pe sora mea.


Dar, mamă, stai acolo, nu veni! Aici cerul este prea departe de om

la noi, acolo, cerul doarme în poala ta, cormoranii îţi torc pe genunchi

acolo îngeri, străbuni, constelaţii, Atlantide dorm în poala ta, ceasul îţi toarce pe genunchi.

aici cerul nu-l poţi prinde de plete, să-i tragi o palmă când tună prea tare trezind puii de rândunică din grajd.

Aici deţinuţii merg pe vârful degetelor, şi noi, restul, în genunchi deşi nu sunt altare la tot pasul pe stradă.


 
Iubind, ne desăvârsim în incercarea de a deveni fiinte umane...




Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa  care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.

În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul  simte povara atâtor clipe dornice de adevăr.
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă  totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.

Binele universal la care aspiră  omul care n-a suferit transformarea în bestie.

Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească  la semenul său.

Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că  puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.

Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în  halucinaţii  a  sentimentului pierdut în neant.

Am învăţat că  iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina  dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul  tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.

Omul a păşit  în umanitate fără teama că  va fi respins, sensibil la idealurile sale.

Există un bine pentru fiecare rău.

Răspunzi urii cu iubire.


Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată  cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea   aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă   cu  demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.


Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane...

 
(gustând din plăcerile vieţii)
{mos_fb_discuss:18}



Deschide-mă la suflet şi ia tot mărunţişul de-acolo

cumpără pâine şi busuioc de la bătrânii ce-şi uită data de naştere.

Restul de bani dă-i-l copilului ţigan în costum de leu de sub talpă.

Inimile se schimbă între ele ca pinguinii să nu moară de frig.


În genunchi umblă costumul de leu din copil

din genunchi îi cresc copacii,

din genunchi ce se tîrăsc se pretind rădăcinile.

Ïn mâini murdare copilul în costum de leu adună furnici de jos

“Üite struguri, mamă! Ia! Buni, miros a motorină!”.

Tunelul duhneşte, cerşetorii nasc pe rând.


Când i se spânzură iudele de gât

când pavelii, tomii îşi toarnă benzină pe pene şi Tarkovski creează Nostalgia

Dumnezeu încape într-un costum de leu.


 
Miercuri, 14 martie 2008, Česká Lípa, Cehia, lacul Machovo jezero, 13:44 PM


Soarele strălucea răspândind căldura insuportabilă prin fiecare atingere mătăsoasă. Cuţitele ar aerisi poate mai bine atmosfera asta de fum, se gândea Klaus Strockand în timp ce vâslea îndârjit.

Era luni dimineaţa, o perioadă pe care micuţul oraş Česká Lípa o detesta. Oamenii se culcau duminica vociferând şi se trezeau dimineaţa realmente înjurând printre dinţi, de parcă noaptea ar fi avut asupra lor un efect de lupă, arzându-i, la fel cum ard copiii furnicile în zilele toride în care nu mai ai chef decât să omori. În orice caz toată lumea ştia că lunea era o zi foarte nervoasă. De asta oamenii nu prea intrau în vorbă lunea. Fiecare îşi mecaniza la maxim acţiunile, aşteptând ca dulcea latenţă generată de trecerea timpului să le adoarmă instinctele scăpate din hăţurile socialului... O adevărată porcărie de fapt, pentru că nimeni nu prea înţelegea de ce şi cum anume vine chestia asta cu socialul şi cu teoria, când în fiecare luni dimineaţa, se auzeau geamuri rostindu-şi plictisit psalmii sticloşi în capetele nefericiţilor care se aflau la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, de fapt într-o nepotriveală totală şi absolută, o minune absconsă şi neagră, ca acelea pe care le regăsim prin cărţile diverşilor alchimişti frustraţi...

Vâslele bruscau apa în încercarea lor de a aluneca cât mai repede. Mâinile grele ale bărbatului le chinuiau, amestecând aşchiile cu sudoarea... Klaus strângea lemnul cu disperare, simţea cum firele de lemn îi pătrund prin pielea încărcată cu grăsime. Fiecare strop de apă care ajungea pe carnea sa se transforma aproape instantaneu în abur. În jurul siluetei bărcii se insinua o coroană de fum. Apa mustea, lacul chema din adâncuri, trupurile absente strigau dintre algele verzi. Toată lumea ştia că acolo sufletele nu puteau să se odihnească niciodată. Câteodată, câte un trecător mai atent putea observa silueta unor pietre mortuare conturându-se pe suprafaţa de catran a lacului. Oamenii refuzau însă realitatea, o negau cu obstinaţie. Viaţa era cât se poate de banală în acel orăşel şi nicio aiureală metafizică nu avea să strice asta. La dracu, să încercăm să fim banali!

Klaus însă nu mai putea fi de acord cu această latenţă obsedantă. Trebuia să le demonstreze acestor sceptici că cineva, o putere superioară, se juca cu ei. Şi pentru asta trebuia să se întoarcă cu nişte poze ale convoiului negru. Doar aşa avea să fie crezut. El va reuşi să imortalizeze ceea ce până acum fusese doar povestit.

Vâslele începeau să înainteze din ce în ce mai greu. Bărbatul privi în jur. Broboanele se sudoare îi intrau în ochi, arzându-l. Se şterse cu mâna rumenă de la soare, iar atingerea firelor de păr îl înfioră. Trebuie să mă stăpânesc, îşi spuse el, nu mă ajută cu nimic dacă mă pierd cu firea. La dracu!

Privi spre podul gri, care se profila ameninţător în faţa lui. Barca mică se legăna periculos, purtată de curenţi. E foarte puternic şuvoiul, prea puternic, îşi spuse Klaus Strockand, încercând să controleze ambarcaţiunea. N-ar fi trebuit niciodată să vin aici!

O vâslă îi alunecă din mână, fiind înghiţită instantaneu de apa maronie. Lacul parcă fierbea, clăbuci mari se ridicau la suprafaţă spărgându-se în mii de stropi. Bărbatul scăpă şi a doua bucată de lemn din mână. Se retrase în mijlocul bărcii, înconjurat de aburii albi care păreau să se ridice din străfundul apei.

Valurile deveneau din ce în ce mai mari, zguduind barca, aruncând stropii maronii peste marginea udă. Klaus ştia că ăsta este sfârşitul. Era prea departe de mal pentru a se putea salva. Deodată, cu o forţă incredibilă, barca dispăru în neant, lăsându-l pe bărbat în apa murdară. Dădea din picioare violent, încercând să rămână la suprafaţă. Ştia însă că nu va rezista prea mult. Auzise de atâtea ori poveştile despre lacul ăsta, ştia ce se ascunde aici. Dar poate el va fi mai norocos.

Simţi mâini care se încleştau pe picioarele lui. Se luptă să rămână la suprafaţă, însă forţa care îl trăgea la fund era prea puternică.

Intră cu capul sub apă. Deodată, nu mai vedea decât substanţa murdară care îi umplea gura, nasul, ochii. Simţea că se sufocă, se zbătea, însă şuvoaiele de apă care îl ardeau îi spuneau că se îndreaptă în jos.

Deodată, sunetul încetă. Klaus Strockand nu se mai zbătea. Mâinile îl purtau spre abisul întunecat, în timp ce lacul redevenea tăcut. Apa se lumină dintr-o dată. Siluetele întunecate care treceau pe pod străluceau în albastrul răcoritor.

Tăcere. Tăcere şi întuneric. Klaus Strockand nu-şi mai simţea trupul. Nu putea să se mişte, iar frica îl înconjura din toate părţile. Deschise ochii, simţindu-se ca şi cum un burghiu imens îi pătrundea direct în creier. De fapt, nici nu ştia că dacă mai avea sau nu ochi. Imaginea care i se profila în faţă îl făcu însă să-şi dorească să nu mai aibă. Leşină, deşi rămase perfect conştient de tăcerea care îl înconjura. Învolburându-se, siluetele se apropiau de el...

Ştia că acestea erau ultimele lui clipe. O umbră i se prelinse lângă ochi. Strigă, însă pieptul său nu eliberă niciun sunet. Ştia că era prea târziu deja. Ei erau înăuntru.

 
ce pot să ştiu eu m-am născut într-o dimineaţă lezată de umbra altora



să ştii de ce scrii

e important

să vrei să trăieşti şi să ai viaţă în tine

care să urle peste bietul poet

plecat să inventeze grădinăritul în stele

tu poţi să plantezi flori de mină

peste tot pe unde treci

oamenii îţi văd neliniştea din priviri

te recunosc şi tu ştii

despre asta am vorbit deja

despre acea culme a foamei unde veşnic sunt postaţi doi lupi

aceia da

gândesc altfel la noi

bietul de mine

ce pot să ştiu eu

m-am născut într-o dimineaţă lezată

de umbra altora

îngrămădiţi unii peste alţii

au apărut de peste tot

o dată cu scâncetul ploii

m-am născut dureros

şi asta nu-i tot!


ştii !

e important să vrei să mă cunoşti

de fapt

tu eşti doar un fragment din mine

te-am smuls într-o zi şi ţi-am spus

" păstrează-mă vie-n ziua facerii mele"

ai gândit asta în nenumărate feluri

ai încercat o înlănţuire de cuvinte care se succed vocilor noastre

aşa cum vor

tu ştii asta

o trăim diferit şi totuşi la fel de spectaculos

îmi amintesc foarte bine

de fapt

ne amintim împreună simţim

posibilele efecte pe termen lung

sau scurt

vezi!

încă o dată sunt oarbă

şi nu văd liniştea

prin alte locuri

este ideală.


să ştii de ce scrii

e la fel de important ca faptul că vrei să înţelegi

timpul

e pe moarte şi nu ne mai ajunge aproape deloc

tu ştii

pentru că te clatini anapoda şi revii spăşit

de fiecare dată

când plâng

tu nu uiţi să zâmbeşti şi să tragi apa peste pietre

şi ea trece şi ele rămân

în locul viran dintre noi doi

acolo

ne scriem viitorul

împreună

deodată

şi foarte încet

acolo

oamenii vor avea ocazia

să ne viziteze

într-o zi

tu ştii...

 
...Pe Masa noastră veche a Tăcerii
Doar lemul inelează vîrstele puterii...


Nu sunt aici doar fire de mătase

Nici peste masă nu-i faţă de Damasc

Pe Masa noastră veche a Tăcerii

Doar lemul inelează vîrstele puterii.


Nu curge-n cupe vinul de Malaga

N-avem nici cupe-n fildeş încrustate

Noi bem din lutul viu al neuitării

Un vin de ţară, bun, in Poarta sărutarii.


Nu ne dansează fete din seraiuri

Nu sunt nici gladiatori să ne salute

Noi, ascultăm o zicere din naiuri

Din fluiere, din inimă doinită -

Aici, la poale de Coloană infinită !

 
Mainile mele ma pierd / My Arms Dispel Me / Cu totul si cu toata, nu ! / With All My Might, My Whole Says Don’t ! /




Mainile mele ma pierd


Degete de tesatoare deapana fire

De gand spre orizontul ondulat…

Din semicercul imbratisarii mele

Roiesc culorile si formele-n dublete…

Eu le desenez drum in spirala, spre delte,

Brodez lujeri peste perdeaua timpului,

Culeg razoarele de sidef imbobocit,

Rodesc rodiile sa strepezesc tristetea,

Intremez drumul indurerat

De-ndata ce se surpa malurile gravitatiei,

Ard rumegusul revoltelor ranchiunoase,

Imblanzesc stratosfera cu nectar de mierle…


Tot pe-aici imi iau zborul spre casa...

Respir cartile, le cuibaresc pe raftul cenusiu,

Frang fierea triunghiului isoscel,

Cu matasuri si inele tamaduiesc

Cicatricile planturoase ale curcubeului,

Cuminti, degetele mele tin ritmul timpului

Cu sageti de fluturi rosii,

La vreme de flux si reflux

Ti-arat tinutul de aur, fluturand sperante,

Iti murmur sistolele si diastolele,

Forjand secundele iubirii in statui.

Din tine-n pasare-am trecut. Cat de inalta sunt... !


My Arms Dispel Me


My spinning fingers reel off

Threads of thought to the uneven horizon...

My semicircle embracement besprinkles

Swarming couples of colours and shapes...

I trace their spiralling paths to deltas,

Embroidering stems on time’s canvas,

I harvest the budding flowerbeds of nacre,

I yield pomegranates to set sadness on edge,

Healing the grieving road

Whenever the gravitation shores crumble,

I burn the sawdust of rancorous rebellions,

I tame the stratosphere with blackbird ambrosia...


I take wing home the same way...

I breathe the books, nestled on the grey shelf,

Strangling the bile of the isosceles triangle,

Then I strew silks and rings

Over the rainbow’s stout scars,

My fingers gently beat the rhythm of time,

Darting red butterflies,

At ebb and flow, I guide you               

Through the golden realm, fluttering hopes,

I murmur your systoles and diastoles,

Forging love’s seconds into statues.

With you into a bird I’ve flown. Look, how high I’ve grown... !


Cu totul si cu toata, nu !


Nu ma citi gresit... !

Nu incercui prezentul cu granit,

Nu lega masti de cheratina pe ce-am daltuit,

Nu toarce verbul cu plasture de chit,

Nu strajui cu acri paducei trupul iubit,

Nu taia capilarele copacului trudit,

Nu dilua dansul chiar de-i dolomit,

Nu fa semn de nimic nimanui nenuntit,

Nu mai planta migdal zdrentuit,

Nu zgaria-n consoane marul jinduit,

Nu lansa pasari de foc spre mal nealtoit,

Nu lasa maestrul sa fie ciuruit cu criolit,

Nu frange diametrul inimii in schit,

Nu inghionti zmeura si-alunul cu brustur poleit,

Nu intra in umbra de copac ne-nfrunzit,

Nu dobori brad argintat pentru foc mocnit,

Nu refuza faianta aripii de inger pentr-un rit,

Nu fa popas tepos in bucla timpului coclit,

Nu pacali destinul cu fier fortuit...

Cu totul si cu toata, nu ma reciti gresit... !


With All My Might, My Whole Says Don’t !


Don’t misread me... !

Don’t besiege the present with granite,

Don’t put keratin masks on our carvings,

Don’t spin the verb with putty plaster,

Don’t fence the beloved body in acrid hawthorn,

Don’t cut off the capillaries of the toiling tree,

Don’t dilute the dance although it’s but dolomite,

Don’t give a good-for-nothing token to the unwedded,

Don’t keep on planting frayed almonds,    

Don’t scrape the coveted apple tree on consonants,

Don’t launch fire birds to ungrafted shores,

Don’t suffer your sensei to be riddled by cryolite,

Don’t break the heart’s diameter into hermitage,

Don’t let defiant common butterbur shove raspberry and hazel,

Don’t step into the shade of leafless trees,

Don’t fell glossy silver fir for smouldering fire,

Don’t repudiate the angel wing faience for rites,

Don’t make a spiky halt in a verdigrised time warp,

Don’t hoax the destiny with fortuitous iron... !

With all my might, don’t misread me again... !


 
/ Seara, în Bucureşti / Credinţă /


Seara, în Bucureşti


Să ningă seara-n Bucureşti
şi lebede de nori să-mi ţeşi,
o bucurie-n colţ de nimb
şi am să ştiu să-ţi dau în schimb
trei jocuri calde, de copii,
cu şoapte verzi de iarbă gri.
Să ne plimbăm râzând la Moşi
printre pitici şi fioroşi
balauri ce se-nving cu flori
din plete lungi, de Zburători...
Să-mi pun conduri, să-mi furi caleşti,
să-mi dai un cal şi trei poveşti,
să mă iubeşti... Să mă iubeşti.
Să fie seara. În Bucureşti.


(din volumul IELINA, apărut la editura Eurobit, Timişoara, 2000)


 


Credinţă


Am să fac şi asta, îmi las

cortina peste ochi, o ghilotină,

pe oase-mi cuplez zăbala, cu mâna mea

aşez la gât

aeru-nvineţit de alungarea ta;

haine de gheaţă strâmtă sub piele am să-mbrac,

atele de-ntuneric vertebrelor le pun,

în tălpi îmi strâng astfel şi calea către tine,

să readuc nădejdea din moartea aparentă

a neadevăratei tale împietriri;

îmi lipesc genunchii de-această poartă seacă,

izbită în obrazul iubirii mele

şi stau

 acolo până când

ai să mă crezi.


(din volumul ANATOMIA UNEI TORNADE, Editura Aethicus, Timişoara, 2006)

 
Tablou feliat / Despre fericiri  / ţăranul / limpezimi-** /




Tablou feliat


Zgârieturi pe coatele tăcerilor.

* Duhul dumbrăvilor îmbăiate în lumina asfinţitului,

întinde aşternuturi albe

din petale de trandafir.*


Heliade dansează în jurul foişorului

plutitor pe ape de lotuşi.

Bătrani corăbieri-călători pe arce stelare,

caută printre

nebuni,

regi

şi

regine,

pe neexperimentatul Phaethon.

Copiii au baloane în formă de inima le biciclete. Ei pedalează din ce în ce mai repede.

*…timpul se scurge cu paşi egali şi ireversibili.*


Dintr-un chiştoc

un cerşetor trage un ultim fum.

*Ultimul gust amar al vieţii este acelaşi atât pentru bogat cât şi pentru sărac.*


Fete vesele

trec valuri, valuri.

Sar intr-un picior pe spinarea scorpionului împietrit de frică.

Griji n-au.

Poveri n-au.

Tinereţea e uşor de purtat.

* Ploile despletite, rebele ale tinereţii,

prea se grăbesc

să fie înghiţite

de pământul arid al bătrâneţii.*


Soarele feliat de jeturile de apă,

se deschide ca un pepene roşu.

*Miezul dulce al seminţelor dezvăluie noianul de curbe strălucitoare al şoaptelor de iubire.*


Fulger aruncat din carul solar

la piciorul lui Pan:

stropi de chihlimbar;

sunete de nai.

Plopii freamătă.

* Fiorul dragostei în lacrimi de chihlimbar.

prin frunzişul plopilor:

cântecul naiului împrăştie solzii de lumină.*



Despre fericiri


cel care este flămând de dreptate

nu va atinge cu braţele sale vânjoase

crinii ce abia se deschid.


cu-n hohot caustic îl vor

întâmpina figuranţii din spatele cortinei,

iar sforarii-neadormiţii cu

zâmbetul epavei,

tatuat pe

frunte,

îi vor pune capcane.


cel care e însetat de dreptate

va merge pe urmele misterelor nopţii;

va culege dintre pietre ascuţite…

răniţi luceferi.


la capătul firului,

sufletul lui sătul va exploda:

pasivii,

prădătorii,

şmecherii

vor observa atunci deasupra capului-

câte

o sabie a lui Damocles-

luminând... povârnişurile

întâmplărilor.



ţăranul


gustul searbăd al năduşelii

se simte până dincolo de dealuri;

acolo,

soarele se schimbă la faţă

oglindindu-şi frumusetea printre seceri sticloase de ape.


copile lovesc cu bâta crengile încărcate de rod:

mere-

în care zeii stau la masă,

aşteptând să se aleagă frumuseţea,

înfaşă cu ascuţite fluiere de lumină sânii fragezi.


focurile roşiatice de pe mirişte,

îşi retrag limbile clevetitoare în văgăuna inelată a ghiocului.


din albăstrimile de hău ale tristeţii,

gheare de arătură

străbat

marea de pace…de linişte…


măsurând cu privirea milostenia câmpului,

ţăranul de ieri,

ţăranul de astăzi- pe scara Cerului,

se roagă

să nu-i fie duşman pământul.



limpezimi-**


n inima lor,

deschisă-i fereastra.

aer curat infiorează perdeaua.

pe masă: Preasfântul a

lăsat o carte de vizită.

*

nu se tem

de gheara usturătoare a nopţii,

când

in lungi spirale plânge ziua,

gonită

cu pietre de spirite obscure.


nu se infiorează

de gerul din armurile grele,

golite

de blândeţea şi caldura gândului.


frică n-au

de seceta cuvântului din mutele morminte,

bătute

de vânturi insensibile la suferinţă.


ii inspăimântă insă,

bunatatea-perfidă

a lupilor,

aducătoare…

de multe,

multe,

multe…rele.


 
Mort pe jumatate



Murmur cuvinte goale

cu glas tremurat şi rece

în min’ sufletul mă doare

mă pansez, dar nu-mi trece


Dureriile-s mortale

mă împung cu multă sete

cuvinte criminale

mă ucid pe jumătate


Atât de sadic cu mine

te-ai purtat atâta timp

departe sunt de tine

şi sufletul mi l-ai rănit


Lasă-mă să mor în pace

nu mă ucide din vorbe

mă simt împuns de ace

ţin durerea în tolbe !


Străin mă simt de mine

Mahmur îndur durerea

milă de mine nu vă fie

Lăsati-mi inimii plăcerea


Biciucit barbar de viaţă

chinul greu de îndurat

mi-a dat din nou speranţă

să cred că sunt adevarat!


Ma înalţ pe frânghii în zbor

spre cerul din mine

simt ca aş vrea să mor

departe lume de tine.


Te mai rog ultima dată

de ai suflet si credinţă

fi buna şi mă iarta

spun sincer, cu căinţă!

 
momente, fire de nisip




statuia albă –


pădurea se întinde


nepăsător


*  priveşte –


chiar şi balenele


se joacă


*  dimineaţă –


oceanul răsare


dintre nori

 * pune-ţi ochelarii –


pietrele devin


din ce în ce mai mici


 * vară fierbinte –


soarele construieşte


castele de nisip


*


priveşte –

orizontul dispareîn vârf de munte


*

 


mlaştina rece –

crocodilul aşteaptăpuiul fraged


*

 


cactusul verde –

deşertul se reflectăîn fiecare ac


*

 


câteva pene –

puii de vultur zboarăspre cerul alb


*

 


hipnotizant –

picătura de piatrăzâmbeşte 

 
Sârma ghimpată / Este timpul... / Cută / limpezimi




Sârma ghimpată


De dincolo de sârma ghimpată,

peste ses,

peste jocul de-a viata si moartea

vine târâs noaptea.


Omul profilat pe cer grăieste Adevarului:

“Vezi, Doamne, cu o mâna pot sa sting luminătorul si sa fiu asemenea Tie.”

Atinge abajurul incandescent si se retrage speriat, cu degetele arse.

Vai! Era doar un bec.


Scuipă peste rană si spune din nou:

“Auzi, Doamne, cântecul stelelor? Cu mâna pot să-l atipesc si să-l azvârl in mare.”

Desface pumnul: erau câtiva fluturi de noapte cu aripile frânte.


Isi scutură cu scârbă mâna si rosteste cu emfază:

“Ce părere ai Doamne, dacă mă intind nitelus mai mult, pot sa-Ti rastorn tronul si toate creaturile se vor inchina mie?!”

Vai! Noaptea este acum foarte aproape de el. Sărind din căusul unui far il acoperă cu lumină si-l duce târâs , târâs …dincolo de sârma ghimpată.



Este timpul...


Bang !...Bang !...Bang !

Geamătul tălăngilor

aprinte-n

suflete fără căinţă

candele de recunoştinţă.


Iubitori de neam şi datini,

in alb şi negru imbrăcaţi,

disting a zilei şi nopţii faţă.

Au cruci din coarne

la chimire,

iar la răscruci de drumuri

sapă fântâni,

spre pomenire.


Inţelepciunea

se plimbă-n rădăcini

prin stână.

Izvoare buciumă, cu dor de viaţă.

In vatră,

baci ingenuncheaţi işi cer iertare

turmei.

Si după ce săruta glia,

doinind cu-alai de nuntă

străpung

ca o săgeată de lumină zarea.


In noaptea aureolelor creştine,

sub geana cerului,

pătrund cu gândul tâlcul ascuns

al stelelor.

Ei primii afla de la ingeri

că-n iesle

s-a născut Mântuitorul.


Din vremea incremenită-n aşteptare,

e timpul să veniţi

oieri destoinici,

spre

noi—-biete fiinţe,

plute profitoare,

numai din humă,

pe-oglinda vremii curgătoare!



Cută


răutatea este anarhică.


ochiul ei proiectează propriile vicii

pe

suprafeţele netede şi strălucitoare

de puritate.


nu suportă libertatea cugetelor descătuşate din menghina egoismului.


arde în amărăciune şi pizmă.


întredeschide ochii…cântăreşte lucrurile:

ce este bun, consideră că-i rău;

ce-i monstruos-frumos.


în colţ gurii: un arc maliţios.

ridică sprânceana,

zâmbeşte:

“ a apărut o cută pe-a seninătăţii frunte!”



limpezimi*



dau

bineţe vecinilor, fară a arunca in ograda lor priviri pizmaşe;

dau

cu placere o cană cu vin străinului din prag de vise;

dau

mulţumire Preasfântului

pentru puterea ce le-o dă, să guste impăcaţi al suferinţei fruct.


ei, oamenii-clipei

nu-şi dau

din casa lor,

din mâinile lor,

din sufletul lor

copilele,

lupilor-stăpâni

peste pădurea de fulgere, de dincolo de izvorul de vise.

 
despre luminiţe




Soarele cobora încet în spatele dealurilor. Ultimele zvâcniri roşii mângâiau pădurea. Ceaţa se insinua, atacând fiinţele, mistuind ultimele fărâme de voinţă. Satul se cufunda încet într-o beznă tăcută.

În faţa casei vechi de chirpici tinerii savurau ultimele zvâcniri ale luminii muribunde. Păsările brăzdau cerul căutându-şi cuiburile golaşe. Toată agitaţia culorilor se estompa încet, lăsând loc unei feeri de sunete. Glasurile nopţii se amestecau, poveşti prin întuneric. Andrei zâmbea, apropiindu-se mai mult de silueta bolnavă a micului bec. Hepatita luminii îl învăluia nereuşind totuşi să îl îmbujoreze. Andreea îl privea cu coada ochiului...

- Ştii că nu ai mai sta aici niciun minut dacă aş închide lumina aia...

- Nu, dar...

- Hai, nu ai pe cine să păcăleşti, eşti puternic doar ziua. Noaptea nu şti decât să te ascunzi sub plapumă sperând că totul va dispărea... Nu te mai preface, eşti ridicol.

Tânărul îşi înghiţi cuvintele. Ştia că nu are niciun rost să continue această discuţie. Se mai certaseră pe tema asta şi înainte. De fapt, era pur şi simplu o diferenţă de perspectivă. El nu putea să creadă în acest supranatural care se pare că Andreei îi oferea un refugiu în faţa vieţii pe care de multe ori nu putea să o înţeleagă.

- Mergem în casă?

Paşii dispărând în zumzetul pădurii care învăluia satul au lăsat în urmă doar întuneric.

- Şah! Ha, acum nu mai ai nicio şansă.

Andreea se mulţumea se zâmbească. Ştia că jocul era al ei, însă îi plăcea această situaţie. Victoria va fi mult mai dulce astfel. Iar Andrei va trebui încă o dată să se recunoască învins şi să accepte greşelile pe care inevitabil, ca de fiecare dată de altfel, le-a făcut... Poate că tocmai de asta, pentru că tratează viaţa ca pe un joc perpetuu, îl iubesc aşa de mult...

- Şah mat!

Andrei privea tabla de şah împietrit. La naiba, trebuia să fie jocul meu! Fir-ar să fie de treabă! Ei, dar poate e mai bine aşa, acum măcar e fericită. Mai bine pierd câteva jocuri, mai bine primesc aceste înfrângeri cu seninătate, pentru ca ea să zâmbească, să mă privească cu ochii aceia limpezi ai celui care a scăpat de presiunea inutilă a rezultatului. Da, pierd un joc, însă câştig un om.

- Hei, felicitări!

- Andreea, zi ceva... Ce-ai păţit? Te-ai supărat? Hei?Fata privea însă fereastra fără să se clintească. Andrei se întoarse şi el, fără convingere. Nimic. Întunericul era de nepătruns.

Andreea stinse lumina, luându-l prin surprindere.

- Ce s-a întâmplat?

- Nu vezi?

- Ce?

- Luminiţa?

Inima lui Andrei se opri pentru o secundă. Instinctiv, se trase lângă perete, cât mai departe de fereastră. Tremura...

- Unde?- Chiar la geam…

- Şi ce face?

- Nimic. Se mişcă şi ea.

- Se apropie?

- Da!           

Andrei era paralizat. Calmul fetei, zâmbetul ei, îl enervau. Fir-ar să fie, ea chiar are impresia că e un joc…? Minutele se scurgeau lent. Băiatul simţea cum frica îi pătrunde adânc în trup. Nu mai putea să îşi controleze trupul, totul părea să se prăbuşească în jurul lui. Un gust amar îi invadase gura. Se chinui să şoptească:

- Ce mai face?

- Se micşorează.

- Dispare?

- Cred că da... Gata, s-a stins.

Lumina invadă încăperea. Andrei se prăbuşi pe pat. Transpiraţia îi năclăise părul. Răsufla greoi.

- Crezi că era o luminiţă din aia?

- Da, despre care ne-au spus sătenii. Apar când cineva trebuie să moară. Ele se duc şi îl găsesc pe cel sortit. Pot să treacă prin orice şi le place să danseze, să ofere speranţă deşartă. Apar foarte des pe aici. Cineva a murit în seara asta...

- Şi ce se întâmplă dacă le atinge altcineva…?           

- Moare!       

- Îh, ai mai văzut vreodată?

- Da, tot aici, de la aceeaşi fereastră, când aveam 9 ani.

- Şi ce-ai făcut?

- Am ieşit să o prind. Dar din păcate n-am apucat...

Andrei scoase un oftat şi îşi strânse picioarele la piept, pipăindu-şi burta.

Fata îl sărută, strângând cele câteva firicele sărate prelinse pe buzele lui şi se afundă în pat.

- Noapte bună!

- Cum ai dormit?

- Foarte bine, răspunse Andrei trăgând perdeaua. Razele soarelui invadau încăperea. Privi pe geam cu precauţie. Câteva găini se hârjoneau aproape de copaci. Totul părea calm...

- Ce păcat că azi trebuie să plecăm. Aş fi vrut să mai văd o dată luminiţa aia... Cine ştie când o să mai am şansa asta.

- Eşti sigură că nu ţi s-a părut?

Privirea furioasă a fetei îl făcu pe Andrei să îşi regrete cuvintele. Ah, n-am ce să îi fac, o ţine una şi bună cu balivernele astea...

- Nu-i nimic, sunt şi în Bucureşti!

- Da…? Nu zău?, rosti Andrei mândru, învăluit în razele calde. Ei lasă, abia aştept să vină în Bucureşti! Deschid televizorul, aprind toate luminile, pun un Cradle of Filth la maximum şi să vezi tu de nu fug toate luminiţele mâncând pământul! 

 
/ Oameni de cuvinte / De-a viaţa / Năduf / Crematoriu / Anacronic / Poveste / Emigranţi / Deja vu /




Oameni de cuvinte


sărut metafora cu buze de cireşe

şoptite roşu şi viaţă

privind-o intens cu ochii mari

cât popoarele de frunze înseilate

pe ramurile copacilor cafenii

cobor cuvinte din cânt mioritic

pe note albastre de cer reflectat în oglinzi de ape

ridicate  în comparaţii de suflet

pe retina zilelor până la aura câmpului

rodit galben în comori pentru frământat pâinea

cea de toate zilele

şi toate sufletele cele gândite sau simţite

ca arama fierbinte bătută de soarele verii

turnat în mine  şi în voi lăsat la indigo

într-o oarece scriere

pentru oarece minţi înmiresmate violet

de amintiri presate cu iertare

presărate peste ceea ce sunt

lut ocru-auriu destrămat în brun de umbră

printre cuvintele-oameni



De-a viaţa


sărim agil peste coarda întinsă

dinspre copilărie

îmbrăcaţi cu hainele

vârstei de moment

între cele două capete ale funiei MU

împiedicaţi între timp de unele boli

ţinem ritmul

între naştere şi stadiul final

cine piereşte înlocuieşte



Năduf


cerul de nerespirat

usucă frunzele dinspre vârfuri

de parcă toamna scrie scrisori

înainte de a-i veni sorocul

solstiţiul uită timpul când

deşertul arde etape

din cuvintele înşirate dispar vocale

consoanele rămase nisipoase

aştern şuierările nisipului scurs în pustiul vieţii



Crematoriu


ore de lumină şi de întuneric

receptate de efortul de a dobândi

un  minim din existenţa dorită

zile de alb şi negru

se transformă în sorţi

devin obstacole trecute în alba-neagra

jocului de-a bucuria şi de-a întristarea

pe un pământ încălzit până la refuz

de patemi

nu plânge noapte de nesomn

aprinde  stelele



Anacronic


a păşit pisiceşte liniştea

peste betoanele cartierului

unde trepidează geamurile

de atâtea tiruri şi manele

aşterne pulberea minutelor

pe fruntea caselor

dar mai des a blocurilor

încremenite în poziţie de drepţi

în faţa înmatriculării

cu numere de ordine PP.1 ori AG.10

dezordinea zgomotelor de peste zi

topită ca o ceară în pragul tăcerii

din  rănile asfaltului şi cavernelor

căscate în creierii noştri

de atâtea zgomote.



Poveste


Dimineaţa descheiată la guler

aruncă cu păsări de lumină

peste oraşul adormit cu gura gropilor căscată

şi dinţii cablelor întrerupte rânjit

de groaza câinilor care fug îngroziţi de hingheri.


Fluieră sirenele pentru începerea lucrului

zdroncăne şinele tramvaielor acompaniate

de claxoanele şi frânele maşinilor

îngălbenite de ciudă la semaforul

schimbat prea repede

când femeile nu pot scoate tocul din asfaltul încins

iar bărbaţii hohotesc gutural la vederea

unui buric revărsat tridimensional

între pauza de masă şi cea de-o ocheadă aruncată

pântecului ei prea gras

şi al luiprea bombat

de  sarcina unor multor mese deşucheate


pe de-asupra mai fiind şi însărcinat

cu ducerea problemelor pe umeri căci

femeile familiei au buricul  găurit  

în centrul de greutate

al maternităţii anacronice

preferă clona  modei fierbinţi ca şi caimacul

de pe un lapte proaspăt dat în clocot

muls de la Bălţata Românească clonată şi ea.


Un expert contabil face drumul înapoi spre casă

cărând în geanta sa de piele uzată

toate cifrele existenţei  oamenilor

pe care vrea să le adune

în timp ce unele vor singure să se scadă

plecând într-un somn mult prea profund

dintr-o noapte...



Emigranţi


popasul stejarul adoarme cu vârful copacilor

visând etern de verde crud

prelunga toamnă înroşeşte frunzele la poale

năimind cu visare ierburile care  erup primăvăratec

alături de liliacul  înflorit a doua oară

sângele oamenilor între două vârste

ieşiţi sprinţar în natură să mai inhaleze

o gură de tinereţe şi de

„je m’en fiche” de ea de viaţă tembelă

cu stressul şi tembelizorul ei cu tot

acum când vrem să trăim sentimente

în ţara verii indiene



Deja vu


dimineţi cu mireasmă de tei

dau trezirea cu versul în gene

porţile gândului se deschid

de năvala cuvintelor grafiate

pe fiecare floare

sunt mesageri ai unor felii de timp

care păşesc într-un popor deja poet

obişnuit de-o eternitate

cu chemarea teiului.


 
Cultura se ofileşte în vaza ignoranţei,artei i se ofera din ce in ce mai putina confidenţă...




Eternitatea  din palmă


Omul  e o fărâma de infinit.Yingul si yangul se recompun in picăturile ploii,într-un dans al spiritului dedicat vieţii.

El modeleaza cu gandirea sa ,faurind din lutul inspiraţiei edificii spirituale mărţe.

Fără lira sa,Pan nu-şi putea auzi sufletul

Şi mai apoi Phoenix s-a ridicat din pulbere de cenusa.

Visul

El i-a dat lui Icar aripi,Cutezanta lui admirabila,dorinta de a simţi că fiinţa lui vibreaza ,l-a ridicat  deasupra norilor.

Eternitatea inseamna cugetare.O cugetare care apropie spiritul de trup,care permite posibilului sa rupă barierele închipuite ale imposibilului.Totul se reduce la fecunditatea  gândirii umane.începutul si sfarşitul,Alfa si Omega,extazul si…….creaţia.


El ,gândul aude eternitatea cum freamată în scoica  misterelor primordiale. Orice vis  e o promisiune,un bilet pentru ETERNITATE



Stalactită


Genele de lumină

Din care picură roua ochilor tăi.

Eşti sau nu eşti,

Gândul meu dincolo,

În cercul care mă strânge.

Mă doare lacrima,

Care s-a transformat in stalactită

Într-o peşteră

Care a luat forma obrazului tău.



În amintire


Îmi amintesc de tine.

Aveai zâmbetul primăverii şi ochii de mugure.

Când vorbeai, stelele se aprindeau pe bolta una câte una.

Apoi s-a lăsat tăcerea.

Şi iubirea ta a renăscut asemeni macilor tineri,

Scuturaţi de arşiţă,

Cu roşul lor clocotitor,

În lumină



Suflete


stele atât de aproape,

încât le simţi zvâcnirea

în inima nopţii ,

iubiri de fântână.

stelele  

stropi de suflet-femeie

suflet-bărbat.

Un strop al meu, unul al tău

pe bolta înstelată.



În infinit


Cu privirea pironită în infinit

Port în mine izvoarele, luncile codrii.

Atât de aproape sunt de sfinţi,

Şi totuşi departe.

Demonii mai răpesc încă minţile nepăsătoare

Şi sufletele ard pe ruguri.

Simt cum se sting anotimpuri şi pâlpâie stele.

Se tulbură marea într-un hohot de scoici,

Departe de sfinţi, adie amurgul.



Catarge


Sorb nectarul nostalgiilor

Din paharul clipei

Bat la porţi nedeschise

cu degetele ca un izvor

curgând printre pietre.

Păsări captive

întoarse spre mine,

zbor neîntrerupt.

catarge,

începuturi, care nu se tem de nimic.



Dreptul  la sinceritate


Cred că societatea  şi-a inteles  gresit misiunea  , pe care o are astăzi


Se poarta” snobismul de lux”, non valoarea este ridicata pe piedestalul  valorii.


Omul sfinţeste locul,dar banul are întâietate. Materialul patroneaza sfera spiritualului. Cultura se ofileşte în vaza ignoranţei,artei i se ofera din ce in ce mai putina confidenţă.Frumosul nu mai reprezintă un ideal greu de atins,ci o etichetă . Pasiunea dispare şi in locul ei creşte inaltă sub cerul tranziţiei buruiana capitularii,a degradarii treptate si voite a sufletului.Unde ne este iubirea,regretul fata de   fapta rea,sentimentul plinatatii afective,a reintregirii spirituale?


Iisus ne priveste  intr-o suferinţă a iubirii.


O lacrima  prelinsă renaşte  in fântâna de aur a inimii. Iertarea e darul său pentru umanitate.


Oamenii trec mai nepasatori ca altadat pe langa semenii lor.Nu mai zambesc,ci privesc preocupaţi la vecinul de vizavi.

Soarele apune. Câmpia nu mai freamătă. Copacii s-au adâncit în meditaţia dezolării.Până şi vântul a început să tacă . Cândva era vesel şi vorbăreţ,cum îi stă bine vântului.


Floarea  câmpiei şi-a scuturat petalele. Mii de ochi nevăzuţi o privesc, din toate părţile. Le simte privirea  apăsătoare şi  sfredelitoare. Ca un pumnal al agoniei .


 
As fi vrut
sa visez intr-o noapte
ca ning...


Cand te-am cunoscut


Erai desculta,

sumr imbracata,

cu o rochie care

abea acoperea

partea de sus a coapselor.

Cele mai vizibile

iti erau

picioarele lungi,

puternic bronzati,

sanii enormi de silicon,

parul blond

si abundenta de macheaj.


As fi vrut


As fi vrut

sa visez intr-o noapte

ca ning,

ca pur si simplu ma imprastii

in firmituri de nori

si alunecoase fulguiri

peste gandurile altora.

As fi vrut

macar in vis

sa simt inconsistenta material

a zapezii,

inca nedevenita nea.

E visul pe care

am visat ca-l visez cel mai des,

in nicio dimineata

nu m-am trezit

cu amintirea acestei faramitari,

desi....as fi vrut!


Sir indian


Ceata-i deasa.

Soarele nu se mai vede.

In peisaj drumul pare

o dara

mai deschisa la culoare.

O duzina de femei

merg de-a lungul santului

in sir indian;

de frica serpilor

fiecare calca

in urma celeilalte

 
povestea scoicilor




* Scoica I

Primele flori au străpuns deja pământul ud. Păşesc cu atenţie printre firele albe. Nu vreau să le strivesc. Paşii mei nu pot din păcate să împrumute atingerea caldă a lutului. Urmele se imprimă adânc, printre rândurile albe, adâncind iazuri de picături. Natura freamătă în timp ce soarele crud îşi aruncă razele binefăcătoare din spatele cortinei de nori. Rămăşiţele nopţii se dizolvă în crepuscului dilatant...

 

după orizont –

anunţând primăvara,

soarele roşu

 

Câmpul pare să se întindă la nesfârşit. În lumina abia născută din noapte, contururile sunt vagi. Nu îmi dau seama unde sunt cu exactitate. Pădurea se profilează în zare, impunătoare, ca un zid impenetrabil. Verdele crud al frunzelor mă duce cu gândul la imensitatea stepelor. Între copaci se ascund atâtea şi atâtea lumi paradisiace. Mă îndrept ca hipnotizat spre pădure.

 

încă o dată

pădurea înflorită –

ca primăvara

 

Văd deodată o strălucire aparte. Mă apropii şi culeg din brazda afânată o scoică. Nu îmi pot explica cum a ajuns aici, în mijlocul câmpului, la o distanţă atât de mare de ocean. Şi totuşi, nu contează. Strâng în mână cochilia. Stropii reci mă înfioară. Nu mai are rost să merg mai departe. Nicio pădure, nicio imagine grandioasă nu va putea să concureze cu simplitatea răcoroasă a scoicii...

 

 

* Scoica II

 

Nisipul pare să fiarbă sub picioarele mele. Plaja se întinde vibrant ademenind parcă marea în capcana aridă. Valurile albe se sparg de ţărm, adâncindu-se în picăturile de aur, nu înainte de a-mi mângâia picioarele. Plaja se luptă cu marea, contrariile se întrepătrund iar viaţa nu are decât de câştigat. Cei trei pescăruşi care plutesc fără să facă niciun zgomot deasupra imensităţii ştiu asta cel mai bine...

 

marea albastră,

plaja arsă de soare –

un dans de vară

 

Norii desenează castele pe cer, colorând adâncurile. Lumile se întâlnesc şi se oglindesc una-ntr-alta. Păşesc încet, înconjurat de spumă. Marea vrea să mă primească, mă îmbie parcă să păşesc în mijlocul tăvălugului. Aş vrea să pot cunoaşte imensitatea, aş vrea să pot ajunge la linia apăsată a orizontului... Trebuie să învăţ însă să mă mulţumesc cu aceste clipe speciale în care apa nesfârşită se joacă paşnic printre degetele mele...

 

ocean şi plajă,

întâlnire caldă –

martor doar soarele

 

Vara pare să se nască pe acest ţărm îndepărtat... Nisipul se întoarce în mare, apa îl aruncă din nou pe ţărm, ciclul nu se termină niciodată. Simt cum întreaga lume pare să se oprească în acest punct, în acest colţ ferit de umbra tot mai mare a omului. Sunt singur, în faţa valurilor înspumate, am la picioare doar nisipul fin, care nu se grăbeşte niciodată. O scoică mă atinge purtată de valuri, zâmbindu-mi parcă din albul ei... Avem tot timpul din lume... O iau în palmă şi o privesc în lumina albastră... Aşa am învăţat eu să zbor...

 

 

* Scoica III

 

Printre ramurile îngălbenite ultimele raze strălucesc roşu aprins. Calc încet, îmi măsor paşii, atent la foşnetul melancolic al frunzelor. Şoseaua se topeşte parcă între dealuri, iar covorul ofilit mă conduce spre casă. Păşesc moale, am toate simţurile ascuţite, vreau să simt fiecare fior al anotimpului care se apropie de sfârşit. Moartea se va concretiza până la urmă în naştere, iar culorile vii ale acestui asfinţit nu fac decât să sublinieze asta.

 

în miez de toamnă –

strada plină de frunze

parcă zâmbeşte

 

Mă întâlnesc cu un om. Nu ştiu exact cine este, îl cunosc, însă chipul lui nu îmi spune acum nimic. Cu toate astea, îi intind mâna cu cea mai mare căldură. El nu spune nimic, priveşte ca şi mine copacii care îşi cântă ultima simfonie, pregătindu-se de iarnă. Frunzele par să alunece cu uşurinţă, fără remuşcări, ştiind că nu fac decât să pregătească locul pentru zăpada moale...

 

în prag de iarnă –

cad ultimele frunze

anunţând fulgii

 

Omul nu spune nimic. Continuă să privească parcă în gol. Văd însă cum sufletul lui pare să se umple de seninătatea naturii, de aerul tare şi rece al firescului. Îl invidiez. De multe ori mi-am dorit să am o asemenea capacitate. Şi totuşi, paradoxal, este atât de greu să ştii să te bucuri... Îmi întinde mână, lăsându-mi în palmă un pacheţel, învelit în hârtie roşie. Nu îl voi deschide acum. Încă admir apusul soarelui. Aerul tare îmi şficuie obrajii... Scoica pe care o ţin strâns în mâna stângă mai poate aştepta...

 

 

* Scoica IV

 

Albul a curpins totul. Răcoarea invadează trupurile, iar copacii au fost acoperiţi de fulgi de gheaţă. Urmele paşilor mei se afundă în câmpul metamorfozat. Nu mai recunosc împrejurimile. Zăpada preschimbă totul, ascunde lumea sub un strat gros. Nimic nu este însă permanent. Viaţa izbucneşte necontrolat, viaţa găseşte întotdeauna o cale. Trec cu mâna prin zăpada cernită şi ating pământul. Căldura lui mă invadează. Totul în jur musteşte de viaţă...

 

o iarnă albă –

pe câmpul nemărginit

se nasc ghioceii

 

Păşesc urmărit de câteva ciori. S-au înălţat de pe copacii din zare şi mă urmează atent. Suntem egali în faţa naturii dezlănţuite. Doar câteva puncte negre printr-o infinitate de alb. Fulgii se înfăşoară în jurul nostru, pătrund în noi, ne mistuie cu tăcerea lor de gheaţă. Nu are rost să te lupţi cu zăpada, nu poţi câştiga. Tot ce trebuie să faci este să îngenunchezi şi să admiri forţa impresionantă a stropilor de apă transformaţi în statui.

 

pretutindeni alb –

zăpada viscolită

mă însoţeşte

 

Călătoria se sfârşeşte aici. Un ciclu s-a încheiat, un altul stă să înceapă. Până la urmă şi omul trebuie să înveţe să pună punct. Viaţa este frumoasă tocmai pentru că odată şi odată se termină. Îngenuncheat în mijlocul oceanului de alb, închid ochii. Şi văd cea mai frumoasă scoică... Nu este luminoasă, nu este întunecată. Este pur şi simplu. O prind în mâinile murdare şi o strâng. Poate că diamantul din ea va reuşi să spargă în cele din urmă cochilia inimii mele...

 
cuvinte, stări




Albine de lapte

 
te trezeşti sfidând moartea încă o dată

şi înţelegi că printre nori uriaşii nu au ascuns castele

urcăm pe turnuri de resturi până când putem mângâia cerul

în nuanţe de azur mort

pictorul scapă vopseaua care se preschimbă neîncetat

fulgerul ne ocoleşte şi se îneacă într-un ocean

cald

 


*

 

o noapte a lacrimilor

florile se înalţă vălurind universul

strigătele lupilor albi dansând în jurul torţelor

focul alungă demonii sfârâind în miezul iluziei

comorile cele mai de preţ sunt mărgelele de aer

înşirate pe o cordelină de fum

muntele păşeşte şovăitor spre Mahomed

arătând că până la urmă

imposibilul este o simplă nuanţă

 


*

 


o înviere anunţată se risipeşte

nisipul caută întotdeauna nisipul

plescăind adânc, oceanul giuguleşte pământul de sub tălpile ei

şoptind mantre într-un catharsis obsedant

fagurii s-au umplut de viermi

judecătorii astrali salivează jucând mah-jong

zarurile reuşesc întotdeauna

să făurească destine

 


*

 


laptele se preschimbă în nori

prin strâmtoare şuvoiul de suflete urlă zăgăzuit

lipsesc sfere

sau poate ochii noştri s-au înecat în mătase

povestea altarelor însângerate

am înţeles în cele din urmă pentagramele

grangurul pleacă spre orizontul albastru

fugind de umbra sa

 


*

 


viaţa se transformă în cuburi de gheaţă

ne topim printre ipostaze

o sărutare apăsată

zenit şi nadir într-o epubretă de cleştar

frumoasa zâmbeşte muşcându-şi buza

toate cetăţile filosofale se prăbuşesc zguduitor

în faţa unui trup arcuit amurgul păleşte

nuanţe de roşu aprins

 


*

 


moartea nu mai înseamnă nimic

gustul argintului se diluează cu iarbă

verdele încălzeşte bolta risipind ceaţa

o călătorie printre cele mai frumoase statui de lut

adormim astăzi visând că trăim

ne luăm prea în serios

până la urmă totul este o joacă savuroasă

să dansăm neîncetat

simfonia albinelor

într-un univers de lapte  


 


Oceane de unt


 


soarta lumii este în mâinile mele...?

ah, dar este atât de trist

florile se scutură fără să se gândească la consecinţe

oceanul spumegă mângâind câmpia

şi nimeni nu înţelege că macetele nasc sânge

printre liane lancea se sparge în războaie

povestea bibliotecilor

mistuite de verde

 


*

 


farul străluceşte hipnotizând pânzele

albul se insinuează în faliile tunetelor

un joc al oaselor în nuanţe de gri

pasteluri regăsite

pictorul zâmbeşte încurcat

straturile ascund nestemate

şlefuim modelele concepute de alţii

sperând în zadar

că vom nimeri peste pi

 


*

 


sirenele atrag iluziile

valurile ne poartă spre Valinor

tridentul aşteaptă încrustat în spuma sărată

mierea mareelor se prelinge sărutând coralii

un zid de nepătruns

oamenii se reflectă în oglinzile întunecate

ultima corabie se scufundă plescăind adânc

şi pământul se transformă în unt



Universul continuă să zâmbească...


natura se sparge în cioburi albastre

nepăsarea înfloreşte orbind nebunia

printre funiile groase florile cresc nestingherite

ne privim în ochi fără să plângem

drumul spre asfinţit se naşte în deşert

corăbiile nu vor pluti niciodată pe lacrimi

o înfruntare finală

râul spumegă repovestind legenda

lumea trebuie să înveţe să se joace

până la urmă

moartea este doar o problemă de percepţie

colţii strălucesc a sânge

şi totuşi universul continuă să zâmbească

firesc...


 


În lumina carnagiilor


 


doar o secundă de celebritate

filosofia noului mileniu muşcă feroce din fum

ignoranţa pluteşte suav deasupra cadavrelor

exploziile fiinţei dezintegrează tăcerea

o feerie a simţurilor

diferenţa dintre izotopi se împarte la pi

şi noi mai avem doar câteva clipe

înainte de nimic


 *


 


glasurile peştilor împrăştie apă

tăişul răsăritului spintecă mulţimile

uleiul mângâie cleştarul alunecând inerent

dansatorii iradiază piruete

tobele curg adâncind crepusculul

o infuzie de sânge

căldura statuilor se pierde în rit


 *


 


flamele atacă pădurea

doar nisipul mai rezistă în faţa deşertului

marele sat glăsuieşte în urdu

apele învolburate sapă redundant

o sărutare pătimaşă, Nil şi Amazon

braţe întinse deasupra unui abis

disertaţia ploii îngroapă insomniile

din coapsa muntelui s-a născut profetul

o schizofrenie reflectată în pietrele sfinte poate schimba lumea

şi iată cum

litaniile plutesc de pe un papirus pe altul

mă dizolv prelungind fiorul de lut

bombele vor răsuna prohodul şobolanilor

însă lumea va merge mai departe

soarele lunii

luna soarelui

ultimul front se dezintegrează

respirăm libertate

scuipând mai departe, involuntar, lumina


 


Sacii cu fractali


 


între epiderme se ascund iatagane

mă sfâşie glasul cântat al corbilor pierduţi

în cimitire florile ard sfârâind

candelele plutesc prin bălţile mucegăite

deasupra curcubeului aerul se rarefiază crescendo

păsările zboară mângâiate de orizont

sparg alune împrăştiind coaja universului

creştem mâncând

infinitul se scurge mustind

nimeni nu ştie unde se dereglează busola

urşii bântuie eliberând vântul din chingi

într-o hrubă adâncă dăltuim civilizaţii

Atlantida este primul oraş subacvatic

 


văd o novă

sărut inelul pe care şerpii se împletesc în pi

nu avem destul timp să înţelegem

istoria are relevanţă doar pentru spectrul nemuritor

oglinzile ne-au spulberat în cercuri mici

privim astăzi degeaba

fiecare punct este o altă galaxie

albastră


 


Atanor


 


plăsmuiri

din metale se nasc pânzele

desenăm cu sânge pietrificând destine

extremele se ating

bulgării iradiază speranţă

putem deveni nemuritori

însă nu am putea suporta asta

mărgelele se mumifică

sincope din ce în ce mai mari

se cască pământul ademenindu-ne

nici măcar desfrâul nu poate salva sufletele slabe

există întotdeauna o limită

păzită de fantome albastre

am suflat prea mult în jumătatea de scoică

oceanul nu mai aude

sau poate că şi ultimul râu a fost otrăvit

vom învăţa prea târziu că nu suntem zei

vremea munţilor a fost măcinată...

aştept în lotus smulgând firele covorului

niciun văl nu poate ascunde moartea

cântecul muezinilor răsună sterp

şi ei au înţeles că metalele nu pot fi preschimbate în aur


la infinit...


 


Doar despre noi


 


pământul este prea mic pentru atâtea popoare

atomii se amestecă umbrindu-mi copacul

nu mai am unde să mă ascund

iluminarea îmi scapă printre degete

în miezul albastru norii de lapte au înfrunzit

îmi feresc ochii

de lacrimi


 *


 


dragostea umple orice vid

unele roţi nu trebuie însă oprite

mi-am întins sufletul ca o caracatiţă

încercând să capturez alte esenţe, mai pure

vorbesc cu vântul

mângâi iarba adulmecând lutul

o lume a diamantelor

pe care numai eu o pot vedea


 *


gardurile nasc tablouri

am adormit într-o sală plină de simulacre

simt cum explodează în mine nisipul

prea multe mâini

prea puţine iatagane

nimeni nu mai rupe rândurile

nimeni nu mai zdrobeşte falanga

 


înaintăm

keep on walking sau alte eufemisme

suntem adoraţi

deci, suntem adorabili

şi asta e foarte bine

lumea va avea întotdeauna nevoie


de modele...


 

Rămăşiţe spirituale

 

în mânăstiri poveştile circumscriu sfericitatea ceasului

noaptea transformă luna în simbol

am învăţat maleficiile pe de rost şi am ars cărţile

tămăduitorii se tem de puterea lacrimilor

pământul se întoarce în pământ

însă puritatea se pierde

şi lemnul sicriului a fost odată

viu...

*

pietrele sunt rearanjate

vântul este un copil care se joacă cu rune

 

putere,

tot mai multă

putere...

 putere nelimitată...

mantra umple golurile pereţilor

zvâcnind tăcut în noapte

umbra lumânărilor nu poate construi soarele

ceara se iroseşte în zadar

am lovit încercând să despicăm pădurea

şi nu am făcut decât să ne pierdem

într-un imens dom

în care oglinzile se hipnotizează

*

geamurile se sparg lărgind decorul

nu putem să ne topim ambiţiile

edificiile se vor prăbuşi implacabil

sub asaltul hoardelor stelele sunt înlocuite de platitudini

ce înseamnă a merge înainte...?

spiritualitate, valori, morală... eufemisme efemere

viermi strigă zâmbind din masca ridurilor

putere,

tot mai multă

putere...


putere nelimitată...  


 


Artefacte


 


sunt mutilat simultan de tot mai multe maşini moarte

durere

pentru fiecare pumn de pământ

graniţele se dizolvă

în timp ce zidurile monumentale sunt dăltuite în fum

scuipăm sânge intonând solemn

marşurile triumfale ale furnicilor

au dispărut fulgerele

din oglinzi tunetele mistuie inimi

finaluri previzibile şi nimic mai mult


diamantele zac uitate în timp


suntem...?


 


Itinerarii criminale


 


despre modestie se poate vorbi la infinit

cu grandomania specifică celor modeşti...

strada se pierde în mine

printre coji de seminţe şi înjurături se naşte o speranţă

impermeabilă, imposibil de înţeles

şi totuşi abruptă, de netăgăduit

moartea nu ştie să aleagă

întoarce întotdeauna anii pe dos

umbrele bântuie libere, aprinzând lumânări inutile

în timp ce îngerii îşi pierd aripile din prea multă bunătate

am evitat un copil

copacul însă nu a putut să ne mulţumească

câinii se sting în tăcere

nu îi pasă nimănui

şi totuşi

în urma noastră nu poate rămâne decât

iubirea


 


 Qi


 


invoc picăturile

în cele patru colţuri forţa se acumulează

spasmo siluetă abia perceptibilă îţi scuipă în faţă coji de seminţe

sau, s-ar putea să fie doar vântul

 


lumânările afumă lumina

în biserică decapitarea a fost răsturnată demult...

 


ne place să credem oglinda

privirile străpung straturi

încercăm să ne mângâiem în ceilalţi

întotdeauna cu mânuşi groase,

de uz general...

 


inima,

a fost trecută la “şi altele”


trăim!


un hobby perfect pentru un sfârşit de săptămână

bucăţile de carne sfârâie amestecându-se cu sufletele

mai trebuie puţin muştar

avem nevoie de copii născuţi din piper şi curry

 


tablourile ascund înjurături

imortalizăm ceea ce vrem să distrugem

timpul răpeşte zâmbetele

pe măsură ce oraşul se luminează şi sângele se-ncheagă

lacrimi amestecate în şampanie

băncile ar trebui doborâte

 


ce păcat că există întotdeauna un mâine,

poate că oamenii ar trăi altfel în ultimele 24 de ore ale vieţii lor


sau poate că nu...

 


vreau să mă mai sinucid încă o dată în seara asta

chelner, un pepsi te rog, şi vezi să fie light!


 
Noi,
cei de astăzi,
supravieţuitorii, cu gâturi lăsate
pe banda rulantă a
abatorului comunist,
avem mai multe motive
sa fim trişti.




Mucii verzi

ai toamnei,

atârnă pe bărbia

copiilor nemâncaţi

şi jalnic imbrăcaţi.

Palizi,

sus

pe grămăjoara de porumb

depănuşează soarele,

de

raze şi speranţe.


Alese doamne.

elita

unei pretinse benefice clase,

sub impozantele umbrele

desfac cu degetele

impovărate de inele,

destine,

sa le vindă cu dispret

la suprapret.

Umbrele lor hrăpărete se desprind de pe

pământ

şi-n ţipete cotorsionate sunt duse

de vânt


Biciuiti de vânt, de ploaie,

sub

balele cleioase de noiembrie,

nu ştii ce sunt

copii sau dascali ;

ei stau năuci

şi-ascultă :

bancuri anticomuniste,

rostite

de aceleaşi doamne,

coborâtoare

din peisaje suprarealiste.


Noi,

cei de astăzi,

supravieţuitorii, cu gâturi lăsate

pe banda rulantă a

abatorului comunist,

avem mai multe motive

sa fim trişti.




 
cuvinte ce apun,
cuvinte ce rasar,




Fara el, lumea mi-ar parea mai goala,

poate nici eu nu as fi existat,

e comunicarea de zi cu zi,

miracolul pe care

si tu il graiesti;

cuvinte fulgi,

cuvinte metal,

cuvinte aer,

cuvinte ce apun,

cuvinte ce rasar,

ca o zana din  poveste.

E simbolul ce-l rostim

si creaza lumea

 

doamne, cît te-am iubit eu pe tine
începînd cu anul acela în care mă îngrozeau profeţiile poetice
într-o lume tot mai nebună îmi ziceai
ce bine ne-nţelegem noi doi



ei da,
întîia oară este normal să te întrebi
soooooo
de ce dimineaţa mă gîndesc la kilograme şi nu la sănătate
pur şi simplu mă gîndesc la tot şi la nimic imporant este că
am 30 de ani şi tot mai multe vise înghesuite
în următoarea poezie ghicită în fiecare ghiară de lumină aflată în descompunere,
şi-apoi
socotesc în detaliu ultimii cinci ani
îi dau pe mîna computerelor să înţeleagă ele în ce lume trăim
nu cred că ai înţeles poanta


doamne, cît te-am iubit eu pe tine
începînd cu anul acela în care mă îngrozeau profeţiile poetice
într-o lume tot mai nebună îmi ziceai
ce bine ne-nţelegem noi doi



îmi dau seama acum ce simţi tu pentru mine
erai doar un pretext de coloşi pe aripi de îngeri ce încă mai lucrează cu normă înteagă
ştiai?
ei na,
întîia oară este normal să te întrebi
sooooooo
de ce înainte de culcare îmi vopsesc obrajii cu iaurt şi făină 000
în loc de L'Oreal Excell A3 pur şi simplu pentru că te iubesc
în fiecare noapte cînd cerul e negru cu picăţele albe
mă doare iubirea ta
ştiai deja...

 
Una din miile de povesti distruse de al doilea razboi mondial.




    Umbre se profilau pe pereţi părând că se alimentează din amintirea locului. Căutau cu disperare să fugă de sub ochiul iscoditor al flăcării, ce se ridica în albul peretelui şi încerca să le alunge. Apoi se pliau pe perete, dispărând pentru o clipă, ca mai apoi să revină mai negre şi mai îngândurate.

    El bea. Bea pentru veşnicie, pentru eternitatea focului, a umbrelor şi pentru a se simţi din nou om. Apoi plângea. Plângea până la epuizare, lăsând în urmă doar un zâmbet acru, amar.

    - Era 1 septembrie 1945, spuse glasul său îngâtuit de teama amintirilor. Germania invadase Polonia şi lumea se învârtea în cercuri vicioase. Eu mă învârteam în cercuri vicioase încercând să îmi fac intrarea în lumea teatrului. Nu, nu voiam să intru doar pentru a mă simţi intrat, voiam s-o văd. Voiam să-i fiu aproape, să o cunosc, să o strâng în braţe şi să-i ofer sărutări şi flori, spuse timid.

    Alexe mai turnă o vodcă. Era albă şi în lumina aceea părea şi lipicioasă. Umbrele se jucau de-acum pe pahare, iar focul se odihnea ca mai apoi s-o ia de la capăt în urmărirea celor ce îi tulburau somnul.

    Era ianuarie, dar nu dăduse nici un fulg de zăpadă, chiar dacă gerul îţi intra în vine şi îţi trosnea fieşce oşcior.

    Bău încet, gândindu-se la vreme, la lume, la umbrele ce cutreierau camera părând să-i ştie orice secret. Apoi, glasul lui Boromir se auzi din nou, îngâtuit.

    - Aş vrea să pot să-ţi povestesc mai multe, doar că unele amintiri au rămas acolo şi nu s-au mai întors niciodată. Ştii, asemeni lumii care se învârte şi se suceşte ca până la urmă să rămână mult în urmă, iar tu mergi tot înainte. Sunt lucruri pe care, probabil, nu îmi doresc să le ţin minte. Urăsc lucrurile alea. Îţi vin fugar prin faţa ochilor, ca umbrele astea ce se zbat pe pereţi, apoi dispar şi se mai întorc doar când doresc ele, dar fără o semnificaţie deosebită. Cred că aşa s-a întâmplat şi atunci.

    Ava era acolo, în faţa lumii, pe scena slab luminată, părând o zeiţă din alte timpuri. Avea o rochie scurtă, aşa cum se poartă astăzi, şi mult prea vaporoasă. Părea mai degrabă o actriţă de cabaret, decât una de teatru. Dar nu conta. Era suficient pentru a umple sala de bărbaţi bogaţi care se gudurau pe lângă ea. Ava era bogată. Ei îi oferiseră mai mult decât putea să ducă tinereţea ei. O viaţă demnă de-o regină, dar şi de o curtezană a regelui. Avea toate drepturile rezervate, cum ar spune unii în ziua de azi. Era înaltă şi mlădioasă. Era ţigancă, dar asta nu conta pentru nimeni. Ea spunea că e arăboaică şi toţi încercau să o creadă. Uneori îi auzeai şoptind „Frumoasă arăboiacă”, şi crede-mă, o spuneau cu cel mai suav glas posibil. M-am dus acolo în fiecare seară. Zi de zi, până când a căzut bomba, iar teatrul a rămas doar o ruină. Am pierdut teatrul şi am pierdut-o pe Ava.

    Alexe mai turnă un pahar de vodcă. Oftă. Aprinse un chiştoc de ţigară şi trase încet sperând să nu se sfârşească prea repede. Îi privi chipul lui Boromir. Era bătrân. Mult prea bătrân pentru a-l mai privi ca pe un tânăr chipeş îndrăgostit de o ţigancă. Îi făcu semn să meargă mai departe cu povestea.

    Boromir dădu peste cap paharul de votcă, îşi reglă glasul şi îşi aţinti privirea pe pereţi.

    - Era frig în iarna aia. Un frig din ăla în care auzi piatra cum pocneşte şi geamurile cum crapă. Stăteam prin restaurante privind lumea bună a Poloniei cum trece peste război cu zâmbetul pe buze. Noaptea se auzeau melodii americane, interzise pe vremea aia. Se fuma, se bea, iar femeile îţi cădeau în braţe din cinci în cinci minute. Erau minunate, dar nu era poloneze. Majoritatea erau rusoaice, românce sau ţigănci din diferite părţi ale lumii. Era şi o evreică. Poate că cea mai frumoasă dintre toate. Doar că ea era retrasă. Stătea tot timpul într-un colţ şi doar atunci când se apropia cineva de ea îşi dezgolea cel mai suav zâmbet. Aş fi vrut s-o am, la evreică mă refer. Nu era Ava, nu avea trupul acela mlădios, dar aş fi vrut s-o am. Să o strâng în braţe şi să o iubesc, să mă pierd în braţele ei. Atât aş fi vrut. Să uit atunci de tot şi de toate. Să uit de război şi de durerea ce o pricinuia acesta. Dar cel mai tare îmi doream să o uit pe ea, Ava mea. În seara aceea, evreica era singură. Stătea la o masă îndepărtată fumând ţigară de la ţigară şi turnându-şi din cea mai scumpă şampanie. O priveam lacom, iar ea a simţit asta căci s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit, aşa cum numai o evreică ştie să zâmbească. Mi s-au înmuiat picioarele de plăcere. Îmi abandonasem imaginaţia încercând să ajung în cele mai secrete locuri. Apoi, totul s-a sfârşit când Ava a intrat însoţită de un militar polon. Era mai frumoasă ca niciodată. Jur că nici atunci când i-am atins coapsele, în gând, văzând-o pe scenă, nu mi s-a părut la fel de frumoasă. Era radioasă şi părea fericită, de parcă războiul trecuse pe lângă ea fără să lase nici un semn. Chiar m-am întrebat atunci: „ O fi ştiind câtă suferinţă e în lume?”. Dar ce conta? Până nici eu nu am mai simţit nici o durere când ea şi-a făcut apariţia ca o regină fără cortegiu. Evreica m-a privit mâhnită. Aveam impresia că mă bleastămă în gând. Dar ea nu a mai contat, de fapt, pentru nimeni nu a mai contat nici o femeie de acolo. Ava oferea tot spectacolul de care avea nevoie un ochi flămând.

    Alexe îi făcu semn să se oprească. Lăsă o lacrimă să îi curgă, mai bău o gură de vodcă, se aşeză lângă foc şi îi spuse că poate continua.

    - Poate ai vrea să merg mai repede cu povestea, propuse Boromir, dar Alexe făcu semn că „nu” iar el continuă: Se înnoptase bine când companionul Avei a adormit pe masă. Mai eram eu, doi bărbaţi ai lumii bune, care erau mult prea băuţi şi fetele care se strânseseră plictisite la o masă. Ava s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine. O, nu îţi spun cât de tare îmi bătea inima. Nu eram sigur că la mine doreşte să vină, dar ştiam că inima o să îmi zbucnească din piept chiar în acel moment. Avea mers tandru şi unduitor. Mergea repede, şi totuşi, părea că abia păşeşte...  Eram în Grecia în martie 1941. Germania se pregătea să atace Creta. Patruzeci şi trei de mii de greci şi englezi erau acolo, încercând să surprindă orice atac aerian. Şi teatrul ei era acolo, încercând să mai descreţească frunţile zbârcite de război. Era un buncăr. Teatrul. Era mascat undeva într-un subsol destul de fortificat. Creta e mare, dar eu am ştiut unde să o găsesc. Îi simţeam mirosul oriunde, chiar şi în praful de puşcă ce se ridica în aer, sau printre trupurile arse şi putrezite. Creta e frumoasă în orice perioadă a anului, dar atunci era minunată. Dacă ar fi să ajung în rai, mi-aş dori să ajung în Creta anului ’41, bineînţeles, fără teama războiului şi fără mirosul fricii. Dar chiar şi aşa. Peisajul era superb. Răsăriturile erau mantii argintii ce se întindeau pe apele mult prea limpezi şi albastre. Erau amanţi ai vremurilor grele, unindu-se în îmbrăţişări suave şi sărutându-se cu patos. Am căutat-o câteva zile, pe Ava. Am căutat-o în fiecare coton al Cretei, găsind-o cu greu. Doar generalii şi cei mai mari în funcţii ştiau unde sălăsluieşte teatrul, şi la cum învăţasem să o cunosc pe Ava, era suficient. Nimeni nu îţi spunea nimic despre teatru, de parcă era un mare secret naţional, dar eu am găsit-o. Este straniu atunci când o vezi pe persoana iubită după şaşe luni. Simţi multe în momentele alea. Simţi cum lucrurile se schimbă văzând cu ochii. Apoi o priveşti pe ea, şi îţi dai seama că e o străină ce se abandonează în braţele fiecărui bărbat ce îi promite nemurirea. Şi grecii i-o promiteau. Sigur, oare cine i-ar refuza ei ceva. Frumuseţea ei se schimbase. Nu mai avea chip copilăros cu ochi puşi pe şotii, acum arăta altfel, ca o femeie matură, dar mult mai frumoasă decât copila pe care o cunoşteam eu. Până şi hainele de scenă începuseră să îi acopere mai multe părţi ale trupului. Era acolo, în faţa mea, cu chipul luminat de neoane, scăldat în fum de ţigară şi în zgomot de fond.

    Era un spectacol comic. Un violonist stătea pe un scaun, în colţul întunecat al scenei scârţâind un vals uşor. Ea dansa şi cânta, inventând fiecare cuvânt şi fiecare gest. Dar era suficient pentru privirile lor pofticioase. Ar fi putut să stea pur şi simplu în faţa lor, fără să facă sau să zică nimic. Mi-am făcut loc cu greu printre toate brutele alea înveşmântate în uniforme pe faţa cărora curgeau bale de bere şi vin. Mi-am făcut loc şi m-am postat în faţa ei ca un amant furios. Ea a zâmbit. Doar atât. A zâmbit şi şi-a continuat show-ul grotesc. În momentul acela am avut intenţia de-a o trage de scena improvizată, de-a o înveli şi de-a o scoate de acolo. Doar că, gândindu-mă mai bine, eram înconjurat.Ne-am întâlnit în aceiaşi seară, iar ea mi-a spus:

    - S-a întâmplat doar pentru că eu ţi-am permis.

    - Mi-ai permis pentru că el era beat şi nu mai avea bani.Ea a râs răutăcios, aşa cum făcea ori de câte ori nu era mulţumită.

    - Sunt vremuri tulburi, Boromir. Lumea are nevoie de mine. Oamenii ăştia vor să strălucesc pentru ei şi am s-o fac.

    De atunci nu am mai văzut-o până în ziua atactului. Dar să îţi povestesc timpul petrecut în Polonia până să ajung la atac. 

    În prima dimineaţă când am găsit-o în patul meu, am crezut că e doar un vis. Locuiam la mansarda unui bloc vechi. Eram sărac. Evident, nu m-am îmbogăţit niciodată, dar m-am descurcat întotdeuna. Nu eram un muritor de foame, asemeni celor ce treceau prin război cu teamă în suflet. Mie nu îmi era teamă, eu eram doar îndrăgostit, veşnic îndrăgostit de ea, ţiganca mea, Ava.Aşa cum am spus mansarda mea nu arăta aşa cum era ea obişnuită să arate un loc în care se trezea. Era mică şi sărăcăcioasă, doar o bucătărie mică separându-mă de un holişor şi dormitor. Nu am încercat niciodată să îmbunătăţesc locul acela, pentru că trăiam tot timpul cu senzaţia că până la urmă o boambă avea să distrugă întreg blocul. Ceea ce nu a fost o presimţire eronată, doar că asta s-a întâmplat în ’42.Ea era acolo. Şi-a aprins o ţigară şi a deschis ferestrele. Era frig. Cu toate că era luna mai, era un frig pătrunzător. Nu ştiu de ce, dar pe toată perioada războiului cerul şi-a ţinut respiraţia şi a stat îmbufnat. Dar când am zărit-o pe ea, acolo, goală, fumând cu stângăcie, soarele putea la fel de bine să nu mai apară niciodată, pentru că îmi era indiferent.Stătea şi mă privea. Nu ştiu, dar am avut senzaţia că nu mă priveşte aşa cum îşi iscodeşte amanţii. Se uita la mine, mai degrabă, ca la un suflet pierdut. Îmi dădea senzaţia că îmi făcuse o favoare, mă umilea pur şi simplu fără să spună sau să facă ceva. Doar privindu-mă. Dar eu am făcut dragostea cu ea, atunci, acolo, în faţa ferestrei deschise, vrând parcă să strig spre toată lumea că în sfârşit ea e a mea. Abia seara a plecat să îşi ofere trupul spectatorilor avizi după ea. Şi-a revenit, zi după zi, timp de trei luni. A fost doar iubire în tot acel timp, doar iubire combinată cu un sentiment de invidie şi singurătate. Nu au fost prea multe vorbe între noi. Nici zâmbete nu prea au fost, ci doar nopţi lungi de amor amestecate cu durere şi secrete. 

    Era 20 mai 1941 când lupta pentru Creta a început. Vânătorii de munte şi paraşutiştii germani îşi începuseră atacul iar cele câteva femei şi copii ce se mai aflau pe insulă, fugeau unde vedeau cu ochii. Un grec mi-a pus o armă în mână şi mi-a spus să trag în tot ceea ce are stemă nazistă. Mi-a spus să lupt. Nu am tras niciodată în nimeni, aşadar nu puteam să o fac nici acum, dar ştiam că e important să am o armă şi să lupt pentru viaţa mea. Se înnoptase iar lupta continua. Trupuri însîngerate cădeau lângă mine lăsându-şi ultima speranţă de viaţă, acolo, pe pământul cald al Cretei, ce părea să primească fiecare trup cu lacrimi calde. În noaptea aceea a plouat, dar ploaia era caldă şi abia de mi-a spălat praful de pe chip şi din suflet. Când focurile au început să se depărteze am luat-o la fugă pe străzile aglomerate de trupuri căzute şi răniţi. Nu ştiam ce vreau să fac de fapt. Nu ştiam în ce parte fug. Ştiam prea bine că nu am scăpare, eram pe o insulă, pentru numele lui Dumnezeu. O nenorocită de insulă. Şi-atunci am văzut-o pe ea. Stătea acolo în genunchi plângând pe cineva. M-am oprit. M-am oprit şi am privit-o. Nu mă puteam apropia, iar ea nu îşi putea ridica privirea. Ne simţeam unul pe celălalt, dar nici unul nu îndrăznea să îl accepte pe celălalt. Fusese prea mult pentru mine, poate şi pentru ea. Ploua încet şi fiecare picătură părea să se oprească pe trupul ei pe jumătate dezgolit. Era o lună palidă, bolnavă ce abia îi lumina pielea fină şi albă. În rest nici o lumină, şi-o linişte covărşitoare însoţită de cadavre cu chipuri zbuciumate, majoritatea privind spre cer cu seninătate. Când m-am trezit, soarele ardea, atacurile reîncepuseră, iar ea era acolo lângă mine. Stătea pe spate pe asfalt ţinându-mă de mână. Avea trupul plin de sânge, dar nu-i păsa. Târziu mi-am dat seama că era moartă şi că eu fusesem ultimul care o atinsese. Eu am fost cel care a zărit-o ultima oară şi cel ce i-a simţit parfumul trupului mai presus de cel al morţii.

    Alexe se ridică de lângă foc şi privi pe fereastra mică. Era o baracă din lemn, nu prea bine „închegată”, prin care vântul îşi făcea mereu loc şuierând ameninţător. Doar pereţii interiori erau albi dând senzaţia de frig şi mai aprig decât era normal. Începuse să ningă. Ningea şi frigul s-a hotărât să învăluie întreaga lume, îngheţând şi ultimul fulg. Privi spre flacăra albăstruie ce îşi crea povestea pe perete, înconjurată de alte umbre ce doreau să intre în aceiaşi povestire.

    - Ai omorât-o, spuse Alexe cu glas jos dar ferm. Atunci ai omorât-o.

    Boromir îşi şterse o lacrimă şi spuse:

    - Generalul Kurt Student a spus mai târziu „Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani”. Iar eu am spus în sinea mea: „Creta a fost mormântul Avei”. Nu ştiu dacă am ucis-o, ţi-am spus. Sunt amintiri ce au rămas acolo şi atunci când trec prin faţa priviri mele nu spun mare lucru, şi dacă spun, povestea se pierde la fel de repede ca şi amintirea. Sunt lucruri pe care nu le pot vedea sau auzi. Pot să le simt uneori, dar nu sunt sigur dacă am ucis-o sau nu.

    Era 20 mai 1941, noaptea de 20 mai 1941. Atacul Germaniei asupra Cretei începuse încă din acea dimineaţă, dar noaptea era înconjurată doar de aerul morţii şi de gemetele muribunzilor. Ea, femeia cu chip angelic şi trup aproape dezgolit, sătea acolo plângând un mort. Nu părea rănită, ci doar sfârşită de durere. Apoi se mută asupra altului trup, îi sărută fruntea şi făcu semnul crucii, apoi păru că se roagă. Şi tot aşa, până când ajunse la picioarele lui. La început îi zări doar cizmele apoi îşi ridică privirea până îi observă chipul. Chipului rusului Boromir. Singurul chip pe care-l îndrăgise cu adevărat şi pe care îl urâse cu putere. Stătea în genunchi sfâşâindu-şi rochia albă prin care i se zăreau coapsele şi sânii. Îl prinse de mână şi privi cum luna aceea palidă cade pe chipul lui blând. Îl privi în ochi. Erau înlăcrimaţi. Îi strânse degetele cu toată puterea sa, apoi simţi arma rece ce îi căuta pieptul. Simţi durerea. Nu a auzit zgomotul. Doar durerea şi ochii lui înlăcrimaţi. Apoi văzu luna şi îi zâmbi. Ei, lui, ce mai conta. Jocul de teatru continua.

 
Povestea timpului pierdut.

   


    Era decembrie, poate ianuarie, dar datele nu mai sunt atât de importante când povestea încă se mai derulează ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Când personajul încă poate cânta melodia aceea suavă alături de iubita sa, şi poate simţi fiecare atingere a ei. Timpul poate să rămână şi în loc, doar că e important de ştiut că era zăpadă, multă zăpadă. Totul era alb, mai puţin trotuarele ce arătau la fel de gri ca întotdeuna şi a dalelor de piatră din piaţa cea mare. În rest, până şi cupola din centru oraşului se lăsase învelită de cel mai pur alb.

    Fetiţele de pe strada lui se distrau îmbrăcându-se în cele mai albe haine confundându-se cu iarna. De fapt, el le vedea ca pe nişte fantasme ce alergau de colo-colo distrându-i pe trecători. Dar cine ştie ce urmăreau de fapt?

    Stătea în faţa ferestrei ore în şir urmărind fiecare persoană ce poposea mai mult de câteva minute şi gândindu-se iritat că îl căutau pe el. Apoi se lăsa noaptea şi nimic din toate astea nu mai contau. Noaptea nu îl puteau găsi oriunde, căci se confunda în marea de oameni de pe străzi împrejmuiţi de becuri colorate şi râuri de ciocolată.

    Era anul şarpelui sau, cel puţin aşa i se spusese lui:

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese bătrâna ciudată cu câteva seri în urmă. E cel mai rău dintre toţi anii lăsaţi pe pământ de Dumnezeu, iar tu eşti într-un mare pericol.

    Şi după toate astea ea se pierduse asemeni fiecărui om care călca pe străzile aglomerate, iar el rămăsese cu un mare semn de întrebare.

    Era anul 1567, noaptea Sfâtului Bartolomeu sau cel puţin lui aşa i se părea. Istoria trecea pe lângă el, războiul hughenot a început în acea noapte sau, cel puţin aşa a auzit. Dacă era noaptea Sfântului Bartolomeu cu siguranţă că era doar 25 august, şi totuşi, atâta zăpadă. Nu, nu era nici decembrie, nici ianuaire, doar izul acestor luni plutea în aer. Era un iz vechi ce îţi umplea nările de mirosul frigului şi al crăciunului, doar că acesta din urmă nu era nici măcar pe aproape.Şi totuşi...

    - Este anul şarpelui cu ochi de gheaţă, strigă o fetiţă cu rochiţă boţită şi picioarele goale, apoi dispăru ca o nălucă.

    - E anul şarpelui, murmură şi Iulius cu un zâmbet sec pe buze. Apoi se trezi în patul său de la mansardă, cu lenjerie galbenă şi zeci de flori în întreaga încăpere.

    - Mâine se schimbă anul, murmură Mădălina. Vom intra în 2007.
    El o privi cu ochi goi. Cine e ea? Ce face aici? E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, 1567, îşi repetă obsesiv în gând pentru a nu uita.

    - Eşti într-un mare pericol, râse ea unduindu-şi coapsele goale. Deseară am să te sechestrez, vei fi doar al meu. Nu te las din mână.

    - Minunat, murmură el. Dar unde sunt?
    Desigur, recunoştea camera era aceiaşi ca în ziua în care se anunţase că războiul începe. De fapt, nu era sigur că se anunţase sau pur şi simplu ştiuse toate astea. Ştia doar că e anul şarpelui, 1567, ci nu 2007, aşa cum spunea companioana blondă cu coapse de zeiţă, poate puţin cam slabă pentru acele vremuri.

    - În pat, spuse ea prefăcându-se mâhnită. Să nu mă întrebi şi cine sunt că am să arunc cu vaza asta după tine.

    „Straniu, îşi spuse el. Ieri femeile nu prea îşi exprimau părerile, iar astăzi pun stăpânire pe viaţa mea de parcă nici nu ar conta. Ea e blondă, înaltă şi dezbrăcată. Ieri, femeile nu stăteau atât de goale în faţa mea, iar azi ea se arată ca o nimfă”.

    - Mădălina, spuse ea cu nonşalanţă aruncându-i un zâmbet iscoditor. În caz că te întrebi cum mă cheamă. Sunt Mădălina.
    Cât de armonios suna numele ei, Mădălina. Era ca un acord bine plasat într-o melodie.

    „Dar de ce îmi spui asta?” se întrebă el. Iar ea îi răspunse ca şi cum i-ar fi înţeles gândul:

    - Erai prea beat aseară ca să îţi aminteşti.

    Era 1567, îşi aminti el. În noaptea aceea regii se schimbau iar lumea o lua razna. Fusese un atac. Hughenoţii l-au atacat pe prinţului Henric I de Bourbon-Conde. Lumea striga, urla, străzile erau pline şi albe. Caterina de Medici era acolo. Nu în mulţime, dar era în faţa lui, cumva, nu ştia exact cum. Plângea. Era sigur de asta. Era sigur că îl atinsese şi îi spusese că doar sufletul contează.

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese copila ce o însoţea pe Caterina.

   - Parcă ai visa cu ochii deschişi, spuse Mădălina trăgându-şi blugii strâmţi pe ea. Mi-ai părut misterios încă de aseară, doar că am crezut că băutura e de vină. Mi-ai promis universul. Ştiam că nu ai să mi-l dai.

    - Poate că asta ţi-am promis, spuse el apatic. Cine ştie câte alte lucruri am mai promis, şi cui.

    - Să înţeleg că eşti unul dintre acei bărbaţi care promit orice, oricui.

    El ridică din umeri. Nu ştia decât cum îl cheamă. Era ca un instinct natural, ca un strigăt din interiorul său. În rest, totul îi era străin. Doar camera şi-o amintea. Ieri se trezise în acelaşi loc, privindu-se în oglindă şi gândindu-se cât de străin se simte de ţara acea, de lucrurile care se întâmplă acolo, de regii ei, de reginele ei, de religia ei. Apoi se dusese la fereastră şi văzuse că totul era alb, dar aşa fusese şi cu o zi în urmă şi tot aşa. Era singurul român din acest cartier, dar avea suficienţi prieteni care să-l susţină.    
    Nu muncea, cel puţin acum, nu o mai făcea. Revoltele erau mult prea multe, iar el nu mai avea curaj să mai iasă pe străzile aglomerate. Apoi mai erau şi ei, oamenii din umbră, cei ce voiau cu orice preţ să îi ia ceea ce îi aparţine. Ştia că sunt. Erau pretutindeni. Doar că el nu îşi mai amintea ce îşi doreau ei. Şi dintr-o dată, totul dispăruse. Fusese oare un vis? Se petrecuse totul în mintea lui sau abia acum visa?

    Mădălina îşi îmbrăcă paltonul şi îi zâmbi expansiv.

    - Să nu uiţi, deseară se schimbă anul. Vom petrece ca acasă. Vor fi de toate...

    El îi făcu semn că a înţeles, ea plecă. Apoi se postă la fereastră şi privi pe aleea albă. Nu mai era la fel ca ieri, cu siguranţă că nu. Se păstraseră câteva case vechi, dar în locul celor mai multe se ridicaseră altele, măreţe, pline de strălucire şi albeaţa fulgilor de nea.

    - E anul şarpelui... cântau copii fericiţi pe stradă, aruncându-şi bulgări albi şi pufoşi ce se pierdeau în ziua albă.

    - Ochi de gheaţă, murmură el. Un şarpe cu ochi de gheaţă.

    Bătrâna sa gazdă îşi făcu apariţia în prag. Ţinea în braţe lenjerie curată ce mirosea a primăvară.

    - Voila, spuse ea, îi înmână lenjeria şi se făcu nevăzută pe scările curbate.

    - Merci, încercă el mult prea târziu.

    Îşi amintea ochii bătrânei ce o zărise pe stradă:

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă. El se ghemui lângă pat iar lacrimile începură să îi curgă şiroaie.

    - Va veni o vreme în care ne vom despărţi, îi spusese Chatrine într-o franceză stâlcită. Nu pentru că asta ne-am dori noi, doar că lumea asta o să vrea să ne despartă.

    El nu înţelesese atunci. O luase în braţe şi o sărutase cu toată patima din el. În cele din urmă ea s-a retras din braţele sale şi-a prins pălăria şi a părăsit încăperea. El rămăsese acolo, conducând-o cu privirea.

    - Am să dispar pur şi simplu, îi spusese altădată. Sau tu o să dispari.

    - De ce crezi asta?

    - Nu simţi? Lucrurile se învârt. Lumea se învârte. Uneori am impresia că de voi deschide ochii am să mă trezesc în altă parte, în altă lume.

    - Nu există decât o lume, încercase el să o convingă. Lucrurile nu dispar şi apar din senin. Bine, putem să murim din pricina holerei sau a altor boli contagioase, poate chiar ucişi de hughenoţi.

    Ea a râs.

    - Nu vom muri din nici una dintre aceste cauze, doar vom dispărea. Totul se va schimba în jurul nostru.

\    - Ne va rămâne amintirea? râse el aproape isteric. Faţa ei mică se contorsionă.

    - Nu ştiu. E posibil să nu. Nu râde de ceea ce îţi spun. Tu încă nu simţi, dar vei vedea. Poate că îţi vei aminti. Cine poate şti?

    - Şi unde am să fiu?

    - Tot aici, a spus ea. Doar că va fi altfel.

    Acum era altfel, îşi spuse în sinea sa. Se schimbase anul, ziua şi chiar luna. Unde dispăruse anul şarpelui cu ochi de gheaţă? Unde dispăruse războiul, Ecaterina de Medici, prinţul Henric? Toate lucrurile astea dispăruseră, chiar şi frumoasa şi sfioasa Chatrine se evaporase, doar că ea ştiuse.

    - Am să te mai întâlnesc o dată, îi spusese Chatrine în seara acea când se plimbau prin parcul cel mare plin de lumini.

    Atunci începuse să ningă. Ningea încet, fulg după fulg, apoi se evaporau în pământ. Ea a întins mâinile şi a râs. Părea să râdă la întreg universul.

    - Am să îţi dau tot universul, i-a şoptit el. Doar nu pleca.

    - Ceasul e de vină. Nu eu, nu tu. Ceasul bate în alt sens pentru noi, mult mai repede, se grăbeşte să ne arate prea multe, fără să ştie de fapt că nu ne va arăta nimic.

    Şi de atunci a nins. A nins în fiecare zi până când prinţul Henric a fost atacat şi Sfântul Brtolomeu a strigat spre lume:„E anul şarpelui cu ochi de gheaţă şi timpul o să dispară”. Şi-a dispărut.

 
Astăzi se serveşte friptură în sânge... Cu multe condimente... Pentru a înţelege cu adevărat ce frumoasă este viaţa...




Soarele se sparge într-o infinitate de nuanţe, arzându-i obrajii... Rob încearcă în zadar să îşi acopere chipul. Şapca îl face să asudeze. Simte cum firicelele de sare se amestecă în părul năclăit. E cald, iar amintirea ultimei guri de bere se topeşte în asfaltul moale. Oamenii îl înconjoară şi îl lovesc cu nepăsare. Ar vrea să pună mâna pe o bâtă şi să le distrugă feţele pline de mândrie. Nişte sclifosiţi nenorociţi, mârâie încă o dată. La naiba cu toată lumea asta!          


Pipăie cu mâna dreaptă hârtia. Pare să îi ardă buzunarul. Îşi linge buzele uscate şi simte gustul amar care îi aleargă pe dinţi. Probabil că va începe să se descompună până când vor catadicsi să îl desprindă de pe caldarâm. Face un efort şi se prinde cu ambele mâini de prima treaptă metalică. E pe punctul de a aluneca dar reuşeşte în ultimul moment să se agaţe mai bine. Scapă o înjurătură printre dinţi şi începe să urce. Simte cum scara încinsă îi arde palmele. Oare idioţii care au conceput-o nu s-au gândit şi la soare...? Trebuie să fii chiar ignorant ca să nu ţii cont nici măcar de chestia aia mare din vârful cerului...          


În cele din urmă priveliştea acoperişului i se oferă fără menajamente. Jegul domneşte autoritar. Probabil că femeia de serviciu a alunecat pe o coajă de banană mucegăită şi acum zace într-un salon obscen de curat. Pe bune, ar trebui să interzicem curăţenia excesivă, este pur şi simplu inuman faţă de cei care ştiu să aprecieze o doză sănătoasă de murdărie...          


Scoate bileţelul şi îl plimbă dintr-o mână în alta. Nu are rost să îl mai citească. La naiba, îl ştie pe de rost. Degetele murdare i s-au impregnat pe hârtie. Probabil că sângele le va contura şi mai bine urmele. Aceste amprente, ultimele lui urme în această lume inutilă...          


Aude foşnetul specific dimineţilor de vară târzie... Oamenii se trezesc parcă toropiţi, nevrând să se desprindă de aşternuturile răcoroase pentru a se arunca în mijlocul mulţimii nebune.           


Se apropie de balustradă. Strada pare mică şi neînsemnată de la această înălţime. Intrarea în restaurant este măturată de doi mexicani foarte tineri. Probabil copii care lucrează la negru... Fir-ar să fie, ţara asta se duce de râpă! În curând o să ne conducă nenorociţii din ghetouri! La naiba cu legile lor infecte şi cu libertatea lor de exprimare. Cuvinte pompoase pentru atras prostimea...          


Pune un pas pe balustradă. Sticla de votcă care pluteşte în stomacul lui se împleteşte cu ciroza şi dansează o salsa languroasă. Da, îmbrăţişarea morţii... Ar ieşi de-aici un film perfect pentru tâmpiţi. Probabil că toţi puştanii de 16, 17 ani ar veni şi şi-ar dedica viaţa împlinirii filosofiei sfertului de litru!           


Se suie cu greutate pe balustradă. Acum că este atât de aproape de momentul final, totul i se pare mai simplu. Ah, ce-aş vrea să îi văd acum pe toţi, să le spun în faţă tot ceea ce aş fi putut să le spun pe parcursul anilor. Un pistol, câteva gloanţe şi o oportunitate, de atât aş fi avut nevoie. Dar niciodată nu am avut destui bani ca să îmi permit un pistol... Niciodată nu am avut destui bani.          


Ce uşor e să mori. Singurul lucru pentru care nu ai nevoie de studii sau de lecţii. Să mori, pur şi simplu să te prăbuşeşti în gol, să faci încă un pas, pasul decisiv, pasul care poate transforma un ratat într-un subiect de maximă audienţă. Noul mileniu şi cele 5 minute de celebritate ale fiecăruia dintre noi, iată filosofia pe care a inaugurat-o primul sinucigaş. O moarte care poate transcede o existenţă ratată, sau de fapt, cuvintele nu mai au nicio valoare în cazul în care alegem să păşi..............          


Bufnitura răsună însufleţind pentru câteva secunde aleea îngustă. Razele soarelui se reflectă jucăuş în sângele împrăştiat pe caldarâm... Casa Bonita, cel mai faimos restaurant din Denver, se pregăteşte să îşi deschidă porţile pentru cei ce vor să se bucure de magia mexicană. Astăzi se serveşte friptură în sânge... Cu multe condimente... Pentru a înţelege cu adevărat ce frumoasă este viaţa...                      

 
o dată am visat bărbatul
şi jumătatea lui de măr
îi stătea în gît de ciudă
că cealaltă jumătate înflorea
la mine-n somn


Ianuş are 30 de ani

şi mai visează femeia ideală

cu picioare mai lungi decât versurile lui

cocoţat pe catalige

Ianuş scrie

despre glezne şi genunchi

şi despre pulpe rumenite la proţap

(nu mă descurc să scriu solar)


 

lângă femeia aceea bălaie

nopţile nu ar mai semăna intre ele

iar amintirile nu ar mai fi reduse

la coperta ultimului volum de versuri

 


lui Despot ii miroase a sex vinerea dimineaţa

manîncă fâşii de buze din buzele Dianei

care ar fi putut să-l înveţe

cum se mestecă sărutul acela

uitat pe colţul versurilor hăituite de numele ei

 


în noaptea asta

în noaptea aia

luna întreţine focul pasiunii

în cortul cadânelor

unde cerul îşi varsă lacrimile

 


Komartin îşi închide poeziile

în cuşcă sîmbăta şi duminica

le pune ochelari de soare

le mai aruncă un bănuţ

la cină, din curiozitate, îl invită pe dumnezeu

degeaba, acesta era ocupat


muza tăcea

rumegînd iarba fiarelor

apoi, mai spre seară

făcea striptease la bară

 


Vasilievici se trage de mînecă cu moartea

o muiere slută căreia el îi admiră senilitatea

sculptată în vorbe care te duc te aduc te rup şi te fut

la prima întîlnire

poate n-o să-ţi placă

 


o dată am visat bărbatul

şi jumătatea lui de măr

îi stătea în gît de ciudă

că cealaltă jumătate înflorea

la mine-n somn

 


Emma colecţionează tot soiul de unguente

pentru două riduri amărâte

se dă de ceasul morţii în faţa oglinzii

noaptea bântuie cu identitate falsă

de parcă ar fi locuită de altcineva

 


dimineaţa

smulg îndoiala din mine

şi-mi umplu gura cu zâmbete fluviu

şi o ceaşcă de cafea neagră

care mă ajută să fiu

 
Dar oare nu ai aflat filosofia cumpărătorului de cărţi, de mistica paşilor în jurul rafturilor...




Tot plimbându-mă agale pe uliţă intru într-o librărie doldora de titluri, mâna mea este ca o gheară nesfârşită pipăind nehotărâtă tentaculele celeilalte mâini, ameţite de aroma lemnului.Vine o briză uşoară, mă întorc înapoi la cafeaua râşnită, strecurată rapid în pungă de vânzătoarea care mă priveşte la fel de cald.Lângă cafeaua asta merge un anumit titlu, nu,nu orice,după aromă.

Bucătăria mea  vitregită şi nesfârşit de bună, atât de bună.Nodul cade în gât, lacrimile urcă în ochi.

-Vrei să…

-Nu .Dar o să vizitez expoziţia, ce e bine la expoziţii e că nu trebuie să plăteşti, chiar aşa dar cu privirea dumneavoastră uzaţi obiectele, ele se îmbolnăvesc brusc de uzură, dumneavoastră obosiţi şi îmbătrâniţi lângă obiecte şi ele obosesc şi îmbătrânesc lângă dumneavoastră.Nu.N-am stat.Sunt sătulă de astea.Nişte dobitoci pe sticlă, o adunătură de colaje şi fotografii cu feţe imbecile, corpuri goale, rupte, târâte în jegul postmodern al alienării.Doamna care asigură protocolul în sala minunată şi vitează în titluri, zâmbeşte aşa a somn.Păsări galbene şi verzi îşi întind gâturile prin irişi, nelămurite.Dar oare nu ai aflat filosofia cumpărătorului de cărţi, de mistica paşilor în jurul rafturilor, de cititul interminent şi dulce şi interzis, ca cititul cu lanterna sub plapumă de pe vremea aia şi din vremea asta, că lumina costă, e scumpă.Nu ai bani neapărat, dar ai planuri.Nu reţii neapărat dar rămâi cu nişte impresii.Apoi te iei de mână şi te duci acasă că o să te întorci.Şi chiar se întâmplă.Totul e să nu stai prea mult în faţa raftului cu o carte în mână.O mai laşi,te mai plimbi puţin, apoi te întorci aşa ca din întâmplare şi începi să răsfoieşti de unde ai rămas.De altfel nu-ţi e clar ce vrei.Dar aici ai o scuză, timpul nu-ţi permite mai mult decât o succesiune de dorinţe, de planuri înregistrate rapid şi trecute la “de făcut”.Poate tocmai asta e, oamenii se simt pentru minute bune în şir mai împliniţi, ceva tresaltă în pieptul lor, sunt importanţi şi hotărâţi, gânditori, inteligenţi şi lucizi, îşi mai profilează chipul când şi când într-o vitrină sau într-un geam de maşină, depinde pe unde calcă.

În stradă pălăvrăgeşte nea Ilie.Face conversaţie adică în perioada asta de timp, în marşul alarmant şi triumfător al sărbătorilor.De acolo de unde e, adică de jos, vede picioarele goale şi sprintene ale unei femei, paltonul fluturând în bătaia vântului de iarnă.Ridică privirea şi înălţimea ameţitoare a celor care se perindă prin faţa noastră e de neimaginat.Să priveşti lumea de jos, înseamnă oarecum s-o domini.Unde se duc ăştia, ce au aşa important de făcut? Nea Ilie urlă lângă mine un cântec de petrecere.Eu încă nu sunt de părerea  asta aşa că mă întorc  la remarca mea.Ce înseamnă că-i domină? Adică, vezi tu, el are timp să-i cântărească pe dumnealor.Nu urlu, nu lălăi în gura mare cu o siguranţă uimitoare ca el, ci doar trasez linii şi parcursuri pe care ăştia le-ar putea urma.El e oarecum conştient de poziţia lui, pesemne se gândeşte că se află aici în urma unei altercaţii de care însă nu-şi mai aduce aminte, spre deosebire de mine care ştiu de ce mă aflu aici.Scuipă salivă amestecată  cu firişoare de sânge  forţându-şi mutra într-un chip imposibil.Sângele se prelinge vesel pe barbă.Măcar el păstrează ceva din atmosfera  asta tainică şi sărbătorească.Mă aşez lângă Nea Ilie şi mă uit la ăştia în continuare consternată.Aş mai fi privit lumea de jos dacă aş mai fi avut ocazia, nu este prea rău, mimica feţelor dă un spectacol încântător pe care nici o expoziţie, nici un scenariu n-ar fi putut să-l înlocuiască.Foşnesc şi mă înfofolesc mai bine în haina mea groasă, apropiind picioarele cât mai aproape  de  corp.Un grup de copii aliniat şi îmbrăcat ca la revistă cântă de răsună strada:


Când ninge lumea e ca piftia

Tremură şi se zbate, se vântură

Prin magazine

Şi la noi este cel mai bine.

Vino la Slake,vino la Slake


Apoi îi văd pe toţi că se duc la Slake şi pe onoarea mea dacă mai rămâne unul pe-afară.Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că într-un singur magazin încap atâţia oameni, care mai de care mai fistichiu.Nea Ilie e neutru, pe faţa lui nu citeşti nimic .Oricum, privit de sus, arată ca o gogoaşă şi unde mai pui că nu deschide gura.Dar o deschide totuşi şi scuipă câteva picături de sânge  amestecate cu salivă în stratul de praf.Nici vorbă, are gura plină de dinţi.Şi în timp ce cuget la asta mă uit  din ce în ce mai obosită  la grupul de cumpărători.Chefliul mai face lângă mine câteva piruete cu o sete de viaţă nebună, strângând pe lângă el poalele halatului.Apoi un alt nene vine să ne bată pe spate şi să ne ducă.Îl luăm de mâini şi intrăm încrezători la Slake, acolo unde avem loc toţi.Petele de sânge care picură în mers, lăţindu-se pe zăpada de curând căzută aproape că nici nu le mai vedem.Suntem înalţi,deosebit de înalţi,ştiu asta pentru că puţin mai devreme  am privit de jos şi pentru că magazinul are porţile larg deschise arată ca o felicitare şi intrând, trebuie să apleci puţin capul şi să îndoi genunchii.


 
...”Dumnezeule, eşti magnific!”...

   


    Ilinca era atât de fericită, în sfârşit singură , departe de lume, în munţi, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără maşini şi tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina nopţii. Numai ea şi cerul, ea şi copacii, ea şi albul zăpezii. Asta îşi dorise din totdeauna să facă, să zboare, să râdă, să alerge de una singură prin noaptea asta , prin ninsoarea  asta care-i inunda ochii de atâta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atâta strălucire de culori aruncate pe zapada care devenea purpurie, roşie,violet,roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întâmplase cu mult în urmă, atunci când era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atât de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele şi sufletul într-o stare de bcurie fără sfărşit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvântului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrână , să îmbătrânească pur şi simplu înainte de vreme şi nu era vorba de o bătrânţe a trupului ci de o bătrâneţe a sufletului ei, o bătrâneţe periculoasă.

Era aşa de aproape de zăpadă, încât, ajunsă în pădure, îşi dori să dispară pur şi simplu în albul acela care nu putea să fie decât puritatea lui Dumnezeu, atunci când El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să râdă, dar nu putea cu glas tare, era singură şi atunci râse  cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer,de univers, ce glorii, de măreţii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă  fără mire.

    Zăpada asta o îmbrăca pe ea şi  tot sufletul ei într-o rochie albă a nunţii fără sfârşit, de care nu mai putea şi nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simţea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pământ, era ajunul, ceva se întâmplase în sufletul ei.  Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o aşteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenţa şi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fraţii ei şi cerul pe care voia să-l atingă cu mâna, universul în care ar fi vrut să zboare.  Văzu nişte flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul îngheţate şi se întristă puţin pentru că ea, se simţea asemenea lor, şi în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era aşa de ciudată, oamenii aveau relaţii nu mai aveau sentimente.

    Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legâmânt cu ea însăşi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de noaptea  aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a morţii şi a autodistrugerii.

    Dincolo de tot ceea ce trăim şi gândim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că suntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al întrupării,  dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.

    Stând aşa în noapte, rezemată de copacul care nu putea  să fie decât martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni şi nu a fost încă, voia parcă  mai mult să înţelagă, să ştie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva neştiut care se ascunde nouă cu un alt înţeles al lumii. Puse urechea pe scoaţa copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea când stelele şi luna erau lumânările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înţeleagă ceva miraculos, ceva cu totul şi cu totul nou în viaţa ei.

    Stând aşa cu urechea lipită de copac, mai întâi îi fuse frig, pentru că scoarţa era rece dar apoi începu să se încălzească şi parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls , ca o zvâcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus şi voia să ţâşnească în vârtejuri de neînţeles şi îşi auzi, îşi simţi cum inima îi bate foarte tare. O emoţie a cuprins-o, simţea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi , noapte, soare, lună.  Prinse copacul în braţe, copacul acesta era la fel de singur ca şi ea, în această pădure plină de copaci. Şi ea trăia într-o lume plină de oameni şi în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece şi mai mare. De ce, pentru ce ? Voia atunci să fie aşa ca şi copacul acesta pe care îl luase în braţe, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece până ce se rostogoli în zăpadă şi stătu aşa cu faţa în sus să privească cerul în noapte,  luna şi stelele cum se rostogolesc pe el într-o mişcare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat şi le-a făcut aşa de frumoase. Îşi aduse aminte de sfântul Francisc care vorbea de fratele meu soare şi de sora mea lună, dar ea voia să spună şi mai mult:” fratele meu cer şi fratele meu univers, luaţi-mă cu voi şi arătaţi-mi ce este dincolo de voi , dincolo de starea aceasta a mea. Vă daţi seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întâmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măreţie pe care eu nu o pot înţelege”. Zăpada era aşa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul şi simţi nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise aşa de tăcut, să mediteze lângă el şi-şi zise: ”aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înţeleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride în mărginirera ei pe Cel Care a creat această lume”.

Ilinca se uită din nou la cer şi la stele şi i se păru că o stea este şi mai mare şi mai mare şi mai aproape de ea , parcă vine spre ea, îi veni sâ râdă de propria ei  închipuire pentru că ea îşi întredeschise ochii intenţionat ca să poată să simtă această iluzie şi cum se juca aşa cu această lumină tainică a nopţii şi a stelelor, şi a zăpezii, deodată auzi un foşnet deosebit de lin. O tresărire şi un îngheţ o electrocutară de sus până jos şi un gând o făcu să se cutremure:”un om!!” Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun şi mai sfânt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înţeles, şi de neînţeles pe această lume, naşterea Lui, naşterea Lui care este aşa de tăcut, aşa de trist, aşa de măreţ, aşa de magnific, aşaaa de …nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simţită, îi era frică, foşnetul acela se mai auzi încă o dată aşa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, şi încă o dată…Ilinca privi înainte fără să clipească şi o văzu…cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se , cu blana perfectă, căprioara…se uita la Ilinca, şi Ilinca se uita la ea, erau amândouă la fel de speriate, şi la fel de libere, la fel de libereeeee… să primească şi să privească frumuseţea pădurii, frumuseţea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici măcar să respire …nu voia să se mişte ca să o facă pe căprioară să se sperie, şi să fugă.…mai durară câteva secunde în care Ilincăi îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în direcţia opusă, făcu un pas, mai făcu unul, şi încă unul, după care dispăru printre copaci tot aşa de repede cum apăru.

    Ilinca putu în sfârşit să tragă aer în piept şi rămase mută de bucurie şi de atâta frumuseţe. Stătu aşa un timp fără să se gândească la nimic, voia pur şi simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră şi erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele şi luna , ca ninsoarea care cădea peste ea aşa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca acaeastă noapte, ca acest firesc care se naşte, care există, în această frumuseţe a Lui, care a creat tot şi în care El a venit să existe la fel cu noi.

    Ilinca voia să fugă după caprioara aceea, voia să ia cu ea şi zăpada, şi stelele şi tot, tot, şi le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înţeles că frumuseţea aceasta de aici şi de acum nu va putea fi nicodată distrusă, şi dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumuseţe şi dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creaţiei sale, noi avem în noi ceva atât de măreţ, încât măreţia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este veşnică.  Repetă aşa , într-una:”Dumnezeule, eşti magnific!”asta îi venea să spună mereu, mereu, şi pentru că stătuse atât de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-o dată frigul şi cu aceste cuvinte în gând se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înţeles aşa de mare, încât avea să se hrănească din el toată viaţa. Ştia că frumuseţea aceasta nu va putea să o uite nicodată.

 Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în  culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise.  Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.


 

Povestea unui muribund.



- E moartă?

Detectivul se ridică în picioare şi cercetă chipul bătrân din spatele său. Aprobă din cap şi porni pe un hol lung luminat slab. Da, era moartă, dar nu dorea să dea explicaţii nimănui. Nu neapărat pentru că o cunoscuse sau pentru că o iubise, ci doar din pricina sentimentului de silă ce îi inundă gura. Crimă? Nu, fusese un masacru şi cu Ali se făcea a patra victimă ce îl viza direct. Până acum nu fusese convins pe deplin de lucrul acesta, doar că de data aceasta lucrurile începeau să fie tot mai clare, iar el nu mai putea să nege la nesfârşit. Cine făcea crimele dorea doar să-l rănească sau, să-l dezamorţească.

Amorţise în ultimul timp, de fapt, trăise într-o lume a lui uitând de îndatoriile pe care le avea faţă de cetăţeni. Îşi amintea că în urmă cu câţiva ani se petrecuse un caz asemănător, prin Minessota. Detectivul care se ocupase de caz trecuse printr-o traumă lucru ce l-a făcut să „amorţească”. Apoi a apărut criminalul cu menirea de-al trezi la realitate.

Ajunse afară. Se scotoci în buzunarele largi până dădu de pachetul de ţigări. Jurase că nu mai pune ţigară în gură după ultima experienţă, dar în acest moment nu mai conta. Dorea doar să se ameţească puţin pentru a mai uita de crimele din ultimile zile. Încercă să şi-o amintească pe Clara, fiica sa de opt ani, sau opt ani avusese când mama ei o luase de lângă el şi o dusese... dracu’ ştie unde? Nu îşi amintea precis. De fapt, nu îşi amintea nici ce zi e, nici luna şi nici anul. Ori timpul rămăsese pe loc, ori zburase ca bezmeticul fără să îl anunţe şi pe el. Încercă să îşi amintească de cât timp nu mai plecase pe teren, dar nu reuşi sub nici o formă. Probabil că trecuse destul de mult dacă mintea nu îi mai funcţiona.

Când o găsiseră pe Magda el nu fusese acolo. De fapt, nu şi-o mai amintea pe Magda. O recunoscuse după ce văzuse fotografiile din pură întâmplare, lipite pe panoul central al poliţiei. Nu şi-o amintise imediat, bineînţeles, ci doar după câteva nopţi în care acea imagine îl chinui. Apoi, din senin, o visă ţinându-l de braţ pe sub castanii răcoroşi din curtea liceului. Trecuse mult prea mult timp de când dragostea lor se consumase, dar se părea că ucigaşul nu ţinea cont de asta. Apoi au găsit-o pe Ellena. Ellena îi fusese iubită în primul an de facultate, atunci când urmase psihologia, mai apoi se întâlnise cu ea când dădea examenul de detectiv. Era măritată şi avea gemene.

La cea de-a treia crimă a cerut să fie şi el prezent spre surprinderea tuturor. Căpitanul acceptase bucuros. Poate că în ultimul timp se cam ramolise, dar nimeni nu putea nega că fusese cel mai bun detectiv din unitate şi, încă mai putea să fie. Cea de-a treia crimă i-a adus-o în faţă pe Tara. Tara nu fusese chiar iubita lui, doar o aventură ce ţinuse o săptămână până când blonda s-a plictisit şi a plecat. Şi acum, Ali. E drept că nu se mai gândise la ea de vreo doi ani, dar asta nu însemna că încă nu o mai iubeşte. Din pricina ei se întâmplaseră multe în familia lui.

Îi veni să plângă, dar nu era momentul pentru sentimentalise. Şi da, tot de doi ani stătea beat pe un birou. Pierduse doi ani din viaţă fără să facă sau să ştie  nimic. Sigur, asta da viaţă. Să bei, să mănânci, uneori – atât cât să nu mori – şi să vezi totul în pete de culoare.

Îşi trase o palmă peste faţă, aruncă ţigara şi pachetul şi o porni din nou pe holul lung şi slab luminat.


*


Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu.

Socrate.


Travis îşi făcu o listă cu numele celor patru femei: Magda, Ellena, Tara şi Ali. Nici una nu avea nimic în comun cu cealaltă, dar toate aveau cât ceva în comun cu el. Mai precis toate îi fuseseră iubite într-un fel sau altul. Bineînţeles dăcă nu o excludea pe Tara care, din punctul lui de vedere, nu reprezenta mai mult decât o aventură. Trecu în revistă şi cazul din Minessota. Crimele de acolo se petrecuseră în urmă cu cincizeci de ani, cu toate că impresia lui fusese că nu trecuseră decât câţiva ani. De fapt, era sigur că nu trecuseră decât câţiva ani pentru că urmărise cazul cu interes. Atunci, existau două variante: ori datele au fost schimbate de un dobitoc de la arhivare, ori se petrecea ceva ciudat. Bineînţeles, straniu era şi faptul că celelalte date erau la fel cum şi le amintea. De ce să fi schimbat doar data dacă nu din prostie?

Luă dosarul, trecul printre birourile „vagon” şi se repezi spre subsol, acolo unde se ţineau dosarele mai vechi de trei ani.

Aruncă dosarul în faţa doamnei cu faţă bolnăvicioasă, îşi propti ochelarii pe rădăcina nasului şi se umflă în pene.

- Presupun că atenţia ta este concentrată asupra altor lucrui care nu au nici o legătură cu ceea ce faci aici.

 Femeia se ridică în picioare, îşi fixă mâinile în şolduri şi încercă să pară cât mai calmă.

- Şi de ce presupui aşa ceva?

Travis deschise dosarul şi îi indică cu arătătorul data. Femeia nu schiţă nici un gest.

- Şi?!, se interesă ea.

- Cum, „şi”? Cazul ăsta s-a petrecut acum câţiva ani, ştiu asta pentru că l-am urmărit. Am citit presa zi de zi...

- Domnul meu, ţipă femeia, mintea dumneata nu mai e unde trebuie să fie. Cazul ăsta s-a petrecut exact acum cinzeci şi unul de ani. Dacă mă întrebi de unde ştiu, păi eu am şaizeci şi doi de ani şi chiar am urmărit cazul când eram copil. Mai ales că sunt din Minessota.

- Nu se poate, se contrarie Travis, nu poate fi adevărat. Sunt sigur că şi eu am urmărit cazul, doar că...

Lăsă dosarul acolo şi dădu fuga afară. Îşi aminti că îşi aruncase pachetul de ţigări, dar întotdeuna mai avea una de rezervă în buzunarul intern al hainei, buzunar pe care-l ţinea cusut. Rupse cusătura cu doar degete, luă ţigara şi o aprinse. Se sprijini de zid şi trase două fumuri cu nesaţ. Acum simţea că se mai calmează. Trebuia să analizeze situaţia de la început până la sfârşit.

Nu se mai întoarse în birou preferând să se piardă printre holurile bibliotecii. Trebuia să îşi amintească sau, cel puţin, să îşi dea seama ce se petrece în capul său. Avea nevoie de o confirmare că nu e nebun. Ştia bine cazul, poate chiar mai bine decât ar fi trebuit. Şi ce dacă nu îşi mai amintea data exactă? Oamenii uită tot timpul asemenea lucruri. Uitarea este un fenomen necesar, altfel capul s-ar umple cu tot felul de prostii şi ar exploda. Ar fi ca şi cum am încărca un depozit până la refuz, aşadar, uitarea e necesară. Ştia bine - studiase tipurile uitării în facultate – că era absolut normal să îşi amintească cu aproximaţie. Nu trecuseră mai mult de cinci ani, asta putea să jure. Amintirea era prea clară, iar o amintire atât de clară nu putea să stea în mintea lui mai mult de zece ani, doisprezece cel mult. Detaliile încă erau clare. Până şi formatul tabloidelor ce „promovau” într-o manieră grotească, plină de zel, crima, şi-l amintea. Chiar şi paginile cu iz de vechi şi îngălbenite...

Se opri. Atât. Aruncă o privire pe fereastră şi se întoarse la cel din urmă gând, de data asta luat pe-ndelete. Paginile cu iz de vechi şi îngălbenite. Fotografiile neclare, alb-negru, întinate pe alocuri. Caii din imagine. Bărbatul cu barbă dezordonată. Copilul cu ochi... alb-negri.

Toate astea îi provocară o stare de euforie. O amorţeală plăcută ce îi străbătea trupul şi îl lăsa să vadă cu ochii minţii fiecare tabloid pe care îl parcursese. Încă le simţea asprimea sub degete. Pielea lui fină se simţea revoltată de calitatea hărtiei; mintea lui se simţea grandioasă în faţa limbii de lemn folosită în toate acele articole. Trecu peste articolul numit „ Trei hoţi şi doi peşti”, sărind direct la „Criminalul nopţii”. Surâse când îşi reaminti titlul, de fapt, îl vedea atât de clar că putea să jure că ţine tabloidul în mână. Zâmbi pentru că nimeni nu ştiuse niciodată cu exactitate când îşi ucisese victimele, dar presa părea să ştie chiar totul înaintea poliţiştilor. Merse mai departe pe firul articolului. Înţelese destul de greu metaforele grele, fără sens şi plăcerea jurnalistului de-a relata povestea. Ba chiar, simţea că respectivul, Jacob Davids, era încântat că are despre ce să scrie.

Se trezi din această visare bulversat. Straniu, afară se înnoptase iar o bibliotecară drăguţă îl anunţă că programul s-a sfârşit.

Când trecuse tot acel timp? Pe unde? Şi cum dracu’ făcuse să ţină ziarul ăla în mână când, de fapt, el a stat tot timpul în faţa unei mese goale şi nu ceruse nimic la ghişeul tabloidelor?

Opri la primul chioşc pe care îl întâlni în cale şi îşi cumpără un Mallborro roşu. Simţea nevoia să se afunde în tutun. Dacă s-ar fi apucat de băut probabil că nu ar mai fi reuşit să se oprească, dar o ţigară, două, şase, nu aveau cum să-l ameţească până la a uita complet de sine.

Se aşeză pe treptele unui bloc, aprinse o ţigară şi privi spre cer. Nu avea rost să meargă mai departe. Nimeni nu îl aştepta acasă.

 



Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una.


Imaginaţia este procesul ce duce la obţinerea noului. Sigur e una dintre cele mai simple definiţii ale imaginaţiei, dar Travis nu găsea una mai potrivită pentru starea lui actuală. Dacă imaginaţia nu l-ar fi împins spre astfel de episoade atunci nu ar fi ştiut să spună ce altceva este. Nu credea că are o imaginaţie prea bogată, de fapt colegii îi spuneau tot timpul că această calitate îi lipseşte cu desăvârşire. E minunat să fii inventiv şi să treci prin filtrul gândirii tot felul de poveşti, dar el, nu o făcea de obicei.

Îşi puse picioarele pe birou privind fix spre monitor. Imaginea de pe monitor îi fura privirea făcându-l să se gândească la tot felul de lucruri. Straniu lucru, dar el gândea atât prin vorbe cât şi prin imagini. Evident că nu era un lucru greşit, ştia de când studiase psihologia că acesta este un proces normal. Numai că, până acum, el nu îşi dăduse seama de lucrul acesta. Profesorul Sterr îi spusese înainte de examen: „Emoţia pe care o simţi este ferventul imaginaţiei”. Poate că Sterr avusese dreptate cu toate că, el fusese prea beat pentru a-şi mai imagina ceva. Poate că Sterr îşi dăduse seama şi încercase să îl facă într-un fel sau altul să nu se simtă stânjenit sau, poate chiar crezuse că e atât de emoţionat încât avea nevoie de o încurajare.

Dacă se gândea mai bine, viaţa lui nu fusese niciodată prea palpitantă, prea frumoasă sau măreaţă. Poate că nici normală nu fusese. Iubise mult, cu patimă, se implicase cu adevărat în fiecare relaţie suferind până la uitare sinelui. Se implicase şi în viaţa colegilor săi, ca mai apoi să îşi dea seama că toate astea nu valorează nimic. Apoi soţia îl părăsise. De fapt, fugise în totiul nopţii cu copil cu tot. Ea spunea că nu mai poate suporta singurătatea şi teama că vreun nebun s-ar putea răzbuna pe ea şi pe Clara. Nu o căutase niciodată, Dumnezeu ştie de ce. Pur şi simplu până acum câteva zile nu simţise nevoia să le întoarcă din drum. Iar apoi, se trezi implicat într-un caz ce părea că datează dintr-un timp în care el nici nu era născut, şi totuşi, îl cunoaştea cu precizie.

Căută în arhivele poliţiei cazul. Calculatorul îi afişă dosarele cele mai vechi, pâlpâind asupra unuia. Era înregistrat pe aceiaşi dată, cu siguranţă că nu aveau cum să se înşele cu toţii. Atunci era adevărat, cazul se petrecuse cu cinzeci şi unul de ani în urmă. Criminalul, un tip obsedat de iubitele detectivului X, avea pe vremea aceea patruzeci şi şase de ani. Aşa că, chiar de ar mai fi trăit ar fi fost mult prea bătrân pentru a mai săvârşi şi alte crime.

Încercă să memoreze ceea ce se întâmplase în bibliotecă cu o zi în urmă. Cu siguranţă ţinuse acel tabloid în mână. Încă îi mai putea simţi mirosul, încă îi mai putea pipăi hârtia. Cu siguranţă se întâmplase ceva, ca şi cum ar fi trecut dintr-un timp în altul... sau, ca şi cum chiar el ar fi fost detectivul acelui timp. Îşi trosni degetele nervos şi căută o fotografie a detectivului X. O găsi cu greu. Avea vreo trezeci şi cinci de ani, cam cât avea şi el acum. Asemănări fizice nu existau, X era scund, gras şi blond, pe când el era exact invers. Aşadar, ideea unei reîncarnări pica.

Se întinse pe scaun, îşi reuni mâinile pe după cap şi reveni la imaginaţie. Din câte îşi amintea imaginaţia crea planurile ideale ale omului. Evident că el nu avea planuri ideale, înafara celor în care se închipuia un fel de Rambo care îi pedepseşte pe toţi cei care încearcă să încalce legea. Era o singură problemă pe care i-o crea acest proces, şi anume că, imaginaţia crea viitorul, iar el fusese învăţat să trăiască numai în prezent.

Râse. De parcă aşa ceva era posibil cu adevărat. E drept că anumiţi oameni reuşeau. Bine, bine, reuşeau, dar erau şi educaţi în scopul ăsta. Nu erau nevoiţi să muncească prea mult sau să-şi bată capul cu probleme ce îi depăşesc. În schimb, trecutul îl educase pe Travis, într-un fel morbid, dar o făcuse, iar viitorul îi dădea perspectiva de-a alege. Cu toate că ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă nu fusese tocmai o alegere ce îi aparţinea.


Omul de ieri a murit în cel de azi, cel de azi moare în cel de mâine.

Plutarh.


Plutarh cu cu a sa „Moralia” îi oferea lui Travis puţin din ceea ce îşi dorea să descopere. Din păcate nu prea cunoştea greaca, iar traducerea pe care o efectua mergea destul de greu. Din fericire, însă, cunoştea destulă mitologie greacă pentru a se raporta la ceva. Paginile cărţii erau la fel de vechi ca şi tabloidul pe care îl ţinuse în mână cu două zile în urmă. Aproape că putea să-l simtă din nou. Aspru, întinându-se pe degetele sale. Aţipi o clipă cu gândul la lucrul bizar pe care îl trăise. Poate că ar fi adormit, dacă zgomotul străzilor pline nu l-ar fi trezit.

Se trezi într-o cafenea cu miros de vechi şi mucegăit. Câteva doamne cu pălării ce caracterizau anii ’50, cu pipe lungi şi priviri curioase, se holbau la un bărbat ce milita pentru credinţa în Dumnezeu.

Travis se uită atent în jur. Cu siguranţă că nu visa. Nu putea să viseze. Totul era real, palpabil. Se repezi spre toaleta comună pentru a-şi privi chipul. Faţa lui nu suferise nici o modificare, poate că doar îmbătrinse puţin. Fracul negru cu manşete albe şi jobenul i se potriveau perfect. Până şi bastonul ce îl ţinea agăţat de mână intra perfect în peisaj. În buzunarul fracului îşi ţinea monoclul, iar în cel al vestei, ceasul de aur. După câte îşi dădea seama era un personaj bogat.

Nu era speriat de ceea ce se întâmpla. De fapt, se simţea de parcă ar fi făcut parte din acest peisaj mai mult decât din cel real. Îşi învârti bastonul între degete şi ieşi agale pe străzile... pe acele străzi.

Nimic nu îi era cunoscut. Străzile erau înguste din pricina clădirilor ce păreau că ies din pământ înghesuindu-se una în alta. Trecu pe lângă un cinematograf vechi ce îi aminti de ceva anume, doar că amintirea fugi prea repede pentru a o mai recupera. Apoi zări maşini cu sirene albastre. Maşini vechi, negre, ce alergau pe străzile înguste făcându-i pe trecători să-şi ţină respiraţia. Nu se opriră prea departe. Travis mări pasul şi se aventură spre ofiţerii de poliţie cu uniformele lor stranii. Citi inscripţia de pe magazinul în faţa căruia se aşezaseră maşinile de poliţie: „ Erolvell”. Evident, numele nu îi spunea nimic.

Tresări surprins când îl zări pe detectivul X. În mintea lui zburară tot felul de gânduri. Nu putea da vina pe imaginaţie, poate pe vreun vis. Dar nu putea să viseze şi să fie în acelaşi timp atât de conştient. Aşa ceva era aproape imposibil. Cumva prezentul său se împletea cu un trecut pe care nu îl trăise. Oare?

Privi dintr-un colţ cu interes mişcările detectivului X. Detectivul ieşi din clădire înjurând şi plimbându-se nerovs printre subordonaţii săi. Luă o fătucă de mână, bruscând-o, şi obligând-o să intre în clădire. Timp de zece minute nu se mai întâmplă nimic. Poate doar curioşii ce se adunaseră pe partea cealaltă a străzii şi se foiau nervoşi mai prezentau ceva interes. Apoi, brusc, câţiva brancardieri ieşiră ţinând de o targă. Era clar că pe targă era un trup, însă acesta era învelit de un cearşaf alb, lăsând doar o mână însângerată să cadă pe lângă corpul tărgii.

Travis ar fi vrut să se apropie pentru a studia mai bine situaţia, dar o voce calmă îi făcu un anunţ:

- O altă victimă.


Dacă teoria mea nu corespunde faptelor, cu atât mai rău pentru fapte.

Martin Hegel.


Îl privi cu ochi mari şi speriaţi pe căpitanul Lhute. Era în biroul său, al şaselea din „vagonul” de birouri aşezate la fereastră. Încă ţinea „Moralia” în mână, iar soarele era postat în aceiaşi poziţie ca atunci când deschisese cartea. Singurul lucru care se schimbase era chiar căpitanul care îl privea cu ochi pustii.

- Altă victimă?, întrebă Travis mai mult retoric încercând în fapt să îşi revină din ceea ce trăise.

- Da, o blondă.

- Aha, făcu Travis care până în acel moment ţinuse ascuns faptul că le cunoştea pe victime. Travis încă simţea că situaţia ar fi putut sta altfel. Încă nu se asigurase pe deplin că e vorba despre el. Trebuia să o vadă şi pe cea mai nouă victimă pentru a se asigura că totul are legătură cu el.

*

Da, avea legătură cu el. Acum ştia prea bine că trăia în trecutul unui criminal, iar el trebuia să încaseze şocurile. Îi mărturisi lui Luhte chiar de cum o zărise pe Iza. Nu mai avea rost să ascundă. Apoi plecase singur pe străzi, încercând să uite că Iza fusese cea cu rol decisiv în plecarea Adei, soţiei lui. Până atunci refuzase alcoolul aşa cum încercase să refuze şi tutunul, doar că de data asta lucrurile luau o altă întorsătură. Cumpără o sticlă de alcool prost şi un pachet de ţigări, după care se aventură pe o stradă întunecată şi pustie. Însă dintr-o dată se făcu zi. Sticla încă o ţinea în mână, dar nu se potrivea de nici o culoare cu bastonul său elegant. Nu ştia dacă să se apuce repede de băut sau să meargă mai departe. Poate că ambele variante ar fi fost corecte şi, poate că s-ar fi apucat de băut dacă nu ar fi auzit strigătele unei femei provenind de undeva din apropiere.

Lăsă sticla să îi cadă din mână şi se repezi spre locul cu pricina. Straniu. Strada era pustie. Nici o umbră nu îndrăznea să se aventureze pe acele străzi înguste. Oamenii păreau speriaţi sau... pur şi simplu nu mai erau. Glasul femeii se auzi tot mai tare, tot mai tânguitor. El mergea încet, temându-se... nici el nu ştia de ce se teme cu adevărat. Zări o perdea fluturând spre afară. Se apropie, dădu uşor perdeaua la o parte şi atunci... văzu şi leşină.

*

- Te simţi bine?, se interesă vagabondul de lângă el.

Travis îşi pipăi capul cu doar două degete. Nu părea a avea vreo traumă. Sticla de băutură se vărsase lângă el, era clar că nu apucase să bea nici măcar o gură. Îşi scoase ţigările de la pieptul hainei şi îşi aprinse una cu mâna tremurândă.

- Cred că am adormit, îi răspunse el bătrânului ce îl privea ca pe un intrus. Îmi pare rău, am să plec imediat ce termin ţigara.

- Ah, dar ce ai văzut?

- Poftim?!

- Ştii tu, pe fereastra aceea, ce ai văzut?

Travis se frecă la ochi nedumerit.

- Pe fereastră?

- Da, omule, hai. Ştii bine că ai văzut pe cineva pe fereastră. Cine era?

El începu să tremure. Abia atunci parcă i se limpezea mintea. Ar fi vrut să-l întrebe pe bătrân cum  de ştia, dar era clar că nu va obţine vreun răspuns. Apoi vru să şteargă imaginea din mintea sa, dar nu reuşi. Imaginea aceea trebuia schimbată cumva. Trebuia! Trebuia!

-Nu am văzut nimic.

Bătrânul surâse.

- Nu e cazul să îţi ascunzi gândurile de mine, oricum ştiu ce s-a întâmplat.

- Ah...

- Aşadar, ce ai văzut?

- Pe mine.


Omul nu este soluţia cea mai exactă la problema vieţii.

Paul Valery.


În dreapta cântărea durerea şi în stânga suferinţa. Apoi, în aceiaşi oridine, cântărea dreptatea şi nedreptatea, realul şi irealul. Starea de confuzie era benefică, de data asta. Simţea că poate trăi mai bine în confuzie decât în realitatea aceea gri pe care o atinsese până acum.

Nu era sigur de faptul că se văzuse pe sine în acea casă. Şi dacă se zărise, ce anume făcea acolo?

Avea nevoie de multă linişte. Crimele acestea nu făceau decât să-i inducă acea stare latentă între realitate şi fantezie. Dorea să se ridice din pat şi să poată merge mai departe pe străzile reale pe care le cunoştea, ci nu pe cele pe care le crea într-un fel mult prea evident imaginaţia sa.


*

„ Şi ce-ai văzut acolo?”, se auzi vocea din mintea sa. „ Nu nega. Nu asta e soluţia. Spune ce ai văzut. Spune-o cu voce tare, astfel încât să nu uiţi niciodată că ceea ce ai zărit este adevărat”.

- Pe mine! Pe mine!, strigă Travis disperat privindu-se în oglindă.

Barba îi crescuse haotic, iar ochii îi erau înconjuraţi de cearcăne şi firişoare roşii.

- Pe mine, mi-am văzut propriul chip.

„ Ce făceai acolo? Spune! Spune!”.

O omoram. La dracu’. Să mă ia dracu’ dacă nu o omoram. Eu le-am omorât atunci..., dar nu e posibil, el avea patruzeci şi şase de ani, dacă m-aş fi născut imediat după ce a murit el, la dracu... ba e corect, e corect.

„ Tu ţi-ai omorât fostele iubite?”

- Nu, nu. Jur că nu am făcut-o eu. Asta ştiu pentru că... pentru că m-am trezit...

„Spune!”

- Să te ia dracu’. Nu mai spun nimic. Absolut nimic.

„ De ce te ascunzi, Travis?”

- Lasă-mă! Nu îmi mai invada mintea. Lasă-mă!

„Răspunde-ţi la întrebare. Altfel nu vei cunoaşte adevărul”.

- Nu mă poţi supune tu pe mine unui interogatoriu. Nu răspund la absolut nimic. Refuz să răspund.

„ Să nu uităm că te pot obliga. Pot scoate din subconştientul tău lucruri pe care nu ţi-ai dori să ţi le mai aminteşti”.

- Să te ia dracu’. Bine, bine. Eu le-am ucis. Eu le-am ucis.

„Te-ai întors pentru a te răzbuna”.

- Pe cine?

„ Pe faptul că ai fost prins”.

Travis se ridică greoi din pat. Era întuneric în cameră. Trase puţin de draperiile groase şi se asigură că este încă zi. Merse încet spre noptieră, deschise sertarul şi scoase un CZ-92 alb. Telefonul începu să sune. Sună mult, mult şi apăsat. Robotoul intră în funcţiune şi glasul lui Luthe sună sec.

- Ţi-am găsit soţia. Îmi pare rău Travis, e moartă.

Puse pistolul la cap, şi trase.

Omul trebuie să înghită dintr-o dată tot veninul, ori scapă, ori moare.

Resat Nuri Gûntechin – Pitulicea.


 
...i-a zis simplu: Jănicuţă Motoraş.


Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o şcoală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se ştie cum prin patruş-trei (pare-se bombardată de ruşi). Îl puteai vedea, apoi, dumininică de duminică, şi în cea nouă, de piatră.


Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunaţi, bătând ţara, de Majuru – în tinereţe plutonier de jandarmi pe la Bucureşti - care a şi devenit, după aceea, epitrop (aşa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).


Pe atunci, să strângi bani pentru Biserică era poveste grea. O dată a fost chiar prădat, într-o gară (Braşov, ziceau unii), de hârtiile albastre, îngrămădite-n geanta-i de piele cu două catarame mari, alămite, petrecută pe mijloc cu o cingătoare ca un cordon de capot strâns peste o burtă de femeie gravidă. Era şi Moroşanu cu el, dar, bandiţii, tot bandiţi – i-au îngrămădit într-un colţ şi le-au înşfăcat câteva mii bune de lei. Au strigat ei hoţii, dar nimeni nu s-a băgat.


Jănicuţă, că aşa îi spuneau ai lui, citea prin ochelari “fund de borcan”, legaţi după ceafă cu un gumilastic jegos, dintr-o carte maronită pe care cred că o ştia pe dinafară. Noi, “copchilăraia”, care la slujbe stăteam întotdeauna în apropierea micului cor bisericesc (cânta alături de el şi Neculai Iuga, frate-su, şi încă vreo doi de prin Costeşti, pe care nu mai ştiu cum îi chema), ne minunam văzându-l cât de bine stăpâneşte rânduieli care ne închpuiam că presupun o grămadă de ştiinţă de carte.


Fire iute, până hăt-încoace îl puteai vedea mergând, tot la două-trei zile, ori la vreo soră a lui ce stătea în Ruginoasa, ori la Târg (mai ales joia, când era iarmaroc). Oricum, aşa ca la 10 – 15 kilometri. O ţinea mereu într-o fugă, chiar şi după ce se băgase autobuz. Şi asta, ăhă, din tinereţe.


Dar n-a mai putut fi poreclit Epuroi, pentru că altul fusese “botezat” astfel. Şi nu că ar fi fost mai meşter la alergat decât Jănicuţă, ci pentru că Tache al lui Loluţă avea dinţii din faţă întocmai ca la iepuri.


De aceea, Hupţ al Bârliboaiei, care găsea întotdeauna porecla potrivită pentru fiecare, i-a zis simplu: Jănicuţă Motoraş.


 
...De asta ne bate Dumnezeu
şi dă Sfârşitul lumii!


Cred că era prin `70,

ba nu, îmi aduc bine aminte,

prin `67, pentru că mai an

se scoseseră avorturile.

Oricum, pe hudiţa noastră

glodoasă

nu se ştia de Decret*,

că din fiecare chichineaţă

din lut şi paie

ieşeau să se joace

în colb

şi câte şapte ţânci,

adică, cum ar veni,

droaie de foşti chiuretabili.

Şi gaşca se îngroşa mereu,

noi bucurându-ne

că, aşa, de pe la un an,

numai în cămăşuţe de finet,

stăteam cât îi ziulica

în ţărnă,

până ajungeam buni de păscut oile.


Ileana Zoiţei dădea să nască acum,

pe al cincilea, cred

(Mă nenoroceşti, femeie,

îl auzeam pe nenea Ion,

care era la Paza militară –

avea şi pistol,

îi scotea încărcătorul

şi ni-l dădea şi nouă

să clănţănim din trăgaci,

ţac-pac, pac-ţac,

da` mai bea câte un rachiu

şi se îmbuna)

când fie-sa, Ţuca,

era în plină lăuzie,

că nepotul

ajungea să fie

mai în etate ca unchiul.


Ei, da` aşa o treabă

nu era chiar o raritate,

pe atunci,

numa` babele ziceau

că, uite, destrăbălatele,

nu le mai ajunge distracţia,

şi de asta

ne bate Dumnezeu

şi dă Sfârşitul lumii.


_____

* Decretul anti-avort emis de N. Ceausescu.

 
„Îi cel mai bun dintre toţi şi-mi seamănă leit, mânca-i-aş gura lui!…”




    Lăzărică Cerbu era ţigan-ţigan şi nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulţi stăteam la internat, el venea zilnic la şcoală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive. Nimerisem în aceiaşi clasă, la B.  În prima zi de liceu un profesor fără tact, de fapt un subinginer foarte puţin cioplit care avea să ne predea o disciplină despre freze şi raboteze, l-a pus să stea singur în ultima bancă. Când s-a aşezat, bietul Lăzărică a căzut cu tot cu scaun, care era pus de formă, fiind dezbârnat în vreo două locuri. Clasa a izbucnit într-un râs tâmp, încurajată cumva şi de atitudinea “profesorului” care l-a taxat momentan: “Baragladină, ai să răstorni, dracului, şcoala; stai ţeapăn acolo!” Văzându-se în centrul atenţiei şi simţindu-se subiect de batjocură, lui Lăzărică i-a urcat tot sângele în creştet şi negrul obrazului a devenit maro-grena pentru minute bune. A ieşit din situaţie cerându-şi scuze, deşi n-ar prea fi fost cazul. Apoi a evitat ca prin mişcări ori vorbe să mai atragă atenţia asupra lui. Cu toate acestea, ceilalţi din clasă dar şi profesorii îl priveau cu interes pentru că, la vremea aceea, era mai puţin de aşteptat să ai de-a face cu un adolescent ţigan curăţel, bine educat de părinţi şi, la învăţătură, peste media clasei. Arareori se întâmpla să nu poată răspunde când era scos pentru ascultare la lecţie. Măcar parţial, dar în ruptul capului nu stătea ca mutul. Se descurca de minune când îi suflam sau îi plasam fiţuici la teze şi extemporale. Nici picat cu ceară nu m-a turnat când a fost prins cu corpul delict primit de la mine. Dacă mai şchiopăta, asta era pe la matematică, dar aici nimeni nu strălucea. Poate şi pentru că profesorul nu prea punea suflet. La orele de tehnologie şi atelier Lăzărică era de neîntrecut. Ştia totul despre strunguri, morteze, ciocane pneumatice, aparate de sudură, polizoare ori maşini de găurit. Inclusiv lucruri nespuse la predare. Când era vorba de mânuit utilajele în cauză, o făcea ca şi cum ar fi umblat cu ele de la grădiniţă. Piesele făcute de el la probele practice erau bijuterii şi respectau toate cotele. Cele mai multe ajungeau în vitrinele cu sticlă de pe culoarele şcolii, ca exponate reprezentative. Nu odată ale noastre ieşeau strâmbe de le aruncau maiştrii instructori direct la şmelţ (după ce ne dădeau o notă de trecere, aşa, de ochii lumii). Simpatia mea pentru Lăzărică s-a transformat în prietenie după ce într-o seară eram s-o încasez rău de la nişte pierde-vară, adunaţi la poarta şcolii, cărora nu le-am putut pune la dispoziţie pachetul de ţigări. Nu conta că nu fumam. De fapt acesta era pentru ei clasicul pretext de a mai face …o cafteală. Trecând pe lângă zona de conflict, extrem de grav Lăzărică le-a aruncat doar atât: „Dacă vă luaţi de el, veţi avea cu mine de furcă!”. Aiurea. Nu era deloc un bătăuş, dar nici nu-i sufla nimeni în borş. Însă, de atunci, “bagabonţii“ nu m-au mai oprit vreodată. Nici pe mine, nici pe alţii din clasă. Când a fost să terminăm treapta întâi de liceu, diriginta, o domnişoară tomnatecă rău, de chimie, a convocat şedinţa cu părinţii care s-a desfăşurat în prezenţa elevilor. Se făcea o analiză privind cele două posibilităţi (individuale) ale noastre: dacă apucăm calea meseriei, mergând la şcoala profesională, sau continuăm liceul, urmând treapta a doua. Pe la jumătatea şedinţei a intrat tatăl lui Lăzărică. Acesta, fochist pe o locomotivă cu aburi a venit într-o pauză de manevră, triajul fiind la doi paşi. Era negru din cap până în picioare şi, poate şi din cauza prafului de cărbune (pe care-l lopăta zilnic cu tonele), părea o piesă mobilă desprinsă din corpul locomotivei. Mai târziu aveam să aflu că era cel mai bun mecanic-ajutor din depou. A optat scurt “pentru meserie”. ”Bine, tovarăşe Cerbu, deşi, să ştiţi, băiatul dumneavoastră ar putea foarte bine să facă şi treapta următoare de liceu!“. Aşa se face că Lăzărică a mers la ”profesională”, ajungând mecanic auto. Pentru el, motoarele pe benzină şi Diesel n-aveau nici un fel de taină. În armată a reparat maşinile la toţi barosanii din comandamentul brigăzii. Coloneii erau programaţi la el pe zile. Doar comandantul, un general, şi colonelul - şef de Stat-Major îşi puteau băga maşinile (Dacii, pe atunci) peste rând în atelierul lui ce-l avea într-un colţ din parcul auto. Gradele mai mici – căpitanii şi lenţii majori – erau la mâna lui. Însă reuşea să-i împace şi pe ei, sacrificându-şi timpul său de odihnă. Meşterea chiar şi la Trabantul lui Mârlanu`, sergentul major de la transmisiuni, îngheţat în grad la 40 de ani, dar care era ţinut activ pentru că avea acasă şapte guri de hrănit... Ajunsese să meargă în permisie şi de câte două ori pe lună. Am fost un pic invidios pe el când l-am văzut cu tresa argintie de sergent, pe umăr, doar după câteva luni de armată. Aproape de liberare, generalul l-a sfătuit să se reangajeze ca subofiţer CAT (Compania de aprovizionare şi transport). N-a făcut-o. S-a întors în târgul lui şi s-a angajat la Autobază. În câţiva ani a luat toate gradele auto - de la motocicletă la TIR şi tramvai - şi a absolvit şcoala de maiştri. Noul patron l-a menţinut mecanic-şef... Pe strada lui n-are nimeni casă mai frumoasă decât cea ridicată de el. Nevasta şi-o ţine casnică. Este mândru nevoie mare de cei doi băieţi ai săi. Cel mare termină conservatorul (oboi) şi deja are ofertă de la o filarmonică austriacă. Dar, mi-a spus recent cu evidentă emoţie în glas, lumina ochilor lui este cel mic. L-a luat ucenic - forjor - la el la atelier. „Îi cel mai bun dintre toţi şi-mi seamănă leit, mânca-i-aş gura lui!…”

 
fragmente dintr-o saga a munţilor...

Întâlnire la înălţime


Merg agale pe creasta verde. Firele de iarbă îmi mângâie picioarele goale. Ziua este perfectă pentru plimbare. Razele soarelui străpung pe alocuri plafonul de nori, colorând totul într-o nuanţă aurie. Plimbarea mă linişteşte întotdeauna. Urmele paşilor mei se desluşesc limpede în solul reavăn. Stropi de rouă se amestecă cu firele de iarbă. O înţelegere tacită este între aceste elemente... Ele se nasc şi mor fără resentimente... 


        

în plină vară

o plimbare pe creastă –

aproape de cer           


Deodată, printre norii aurii, văd un vultur. Pasărea loveşte aerul cu eleganţă, plutind cu uşurinţă. Se îndreaptă spre ţintă cu viteză. Mă uit şi, între două tufe, observ un iepure. Animalul simte pericolul, însă nu mai poate scăpa. Pasărea se avântă, dăruindu-se vânătorii.                       

vulturul în zbor

şi mirosul sângelui –

vară amară

          


Iepurele nu a avut nicio şansă. Câţiva pui de vultur au asigurată o masă copioasă. Sunetul aripilor se pierde, mistuindu-se în natura care mă înconjoară la fel ca întotdeauna. Aici dramele nu există, totul este firesc, supravieţuieşte cel mai puternic. Poate că şi oamenii ar trebui să ţină cont de asta şi să încerce să-şi amintească momentele bune. Eu voi încerca întotdeauna să-mi amintesc inocenţa iepurelui şi puterea vulturului. Sângele nu are nicio importanţă pentru natură... Răsăritul este prea frumos...


Lung-gom* printre creste 


Merg... Tot ceea ce trebuie să fac este să merg înainte. Pietrele colţuroase îmi înţeapă picioarele. Nu mai simt însă durerea. Praful şi sângele se amestecă, prelingându-se pe nisipul ars. Noaptea se lasă tăcută peste platoul înalt. Niciun fir de iarbă, nicio unduire de frunză nu apar în imensitatea întunecată. Sunt doar eu, străjuit de o stea albă ca laptele... Lumina ei îmi mângâie faţa...

o strălucire –

în lumina difuză          

naşterea stelei           


Călătoria mea se apropie de sfârşit cu fiecare pas pe care îl fac. Nu are rost să îi număr, succesiunea lor este oricum implacabilă. Vreau doar să merg înainte, să plutesc pe deasupra cărărilor bătătorite, să plutesc pe deasupra văilor abrupte. Coşul de rafie mă încălzeşte şi poate că mă şi răneşte. Nu mai contează... Merg înainte...           

drumul nesfârşit –          

prin aerul tomnatic          

forţa dorinţei           


Acest drum nu se va sfârşi niciodată. El nu poate fi înţeles decât de cei ce au curajul să se abandoneze momentului. Nu scopul în sine este important, ci călătoria. Aceasta călătorie care te poartă întotdeauna pe drumul norilor albi, această călătorie care te va duce întotdeauna acolo unde albastrul atinge albastrul... Steaua îmi zâmbeşte din înaltul ei îngheţat...      


* lung-gom  - ritual budist prin care un adept, concentrându-se intens asupra unui obiect şi asupra aerului din jurul său, uită de trup şi este capabil să parcurgă distanţe mari cu viteze incredibile, fără să simtă durerea sau oboseala. Practica este cunoscută şi ca una dintre transele yoghinice.

 


Drumul vulturilor


Crestele se întind netulburate, acoperind cerul. Tot ceea ce văd în jur este tăcerea monumentală a stâncilor. Valea este parcă strânsă, protejată, apărată. De aceea, natura a înflorit aici, liberă. Tot pământul este acoperit de fire verzi, fire pe care vântul le mângâie cu atingerea lui caldă. Câteva cuiburi singuratice străjuiesc valea...


          

călătorie –

printre turnuri de piatră          

se naşte viaţa           


Vulturii zboară în jurul acestei oaze verzi. Totul este în armonie. Păsările mari strălucesc în lumina soarelui. Este o zi de vară sclipitoare. Puii învaţă astăzi să bată pentru prima dată din aripi. Penele se întind, umbrind soarele pentru câteva secunde. Dar niciun vultur nu zboară în afara acestui sanctuar. Păşesc cu plăcere pe pământul reavăn. Urmele mele se împletesc cu cele ale păsărilor...

fiorul ierbii –

atingerea ghearelor          

o mângâiere

          


Este atât de linişte. Se aude din înalt foşnetul penelor. Armonia pare că s-a născut aici, unde prădătorii atât de huliţi de oameni calcă pe firele grase. Acestea mângâie pielea bătătorită cu atenţia pe care o mamă ar acorda-o propriului copil. Natura înţelege întotdeauna... Mă aşez jos şi privesc. Sunt liniştit... Pe linia orizontului, soarele roşu se pregăteşte să apună. Îl contemplu în perfecţiunea cercului său de foc... Astăzi a strălucit parcă mai frumos ca niciodată... Nu mai ştiu însă dacă strălucirea nu era de fapt în penele lucioase...


Călătorie spre cel mai înalt vârf           


Paşii se afundă în zăpadă scrâşnind a iarnă. Este frig, iar respiraţia se transformă aproape instantaneu într-o ceaţă albă şi rece. Mici floricele de gheaţă îmi împodobesc faţa biciuită de vânt. Merg însă înainte, atras de mirajul muntelui, învăluit în tăcerea sa monumentală. Soarele se arată din când în când dintre nori, însă astăzi el nu are putere, astăzi este doar un spectator vrăjit de iarnă...           

muntele înalt

învăluit de iarnă –

tăcerea gheţii           


Mă uit înapoi. Răul învolburat înconjoară muntele, străjuindu-l parcă prin numeroasele cascade agitate. Ultimii copaci îşi risipesc frunzele acoperindu-mi urmele. Îmi pare că natura vrea să mă ţină aici, într-o permanentă beatudine a clipei, a întinderii acestea albe ce pare nesfârşită.

pretutindeni alb –

un grup de iepuri speriaţi          

alergând de frig           


Nu mai este mult până în vârf. Însă nu asta este cel mai important. Nu contează atât de mult acele momente scurte de fericire, nu contează doar acea clipă. Mult mai importantă este călătoria în sine, aspiraţia perpetuă spre o ţintă luminoasă, spre un pisc învăluit în aburii reci ai frumuseţii... Privesc în sus spre ţinta mea şi zâmbesc. Fiecare pas în sine este un nou miracol... Fericirea tăcută a muntelui urlă în mine...  

 
"minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă




Îmi aduc aminte de o chestie pe care obişnuia să o spună cel mai bătrân om pe care îl întâlnisem, de-a lungul celor trei decenii de viaţă."minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă "


Întrebat despre ce fel de credinţă vorbea, bătrânul îşi aprindea ţigarea şi cădea într-o meditaţie adâncă.

 
Într-o seară rece, de toamnă, m-a chemat la el. L-am găsit lipit de sobă, cu ochii închişi şi ţigarea în gură. M-am apropiat şi l-am scuturat uşor. A deschis ochii şi m-a privit calm şi senin, iar preţ de câteva clipe, o tăcere adâncă s-a lăsat în cămăruţa mică şi sărăcăcioasă a bătrânului.


- Uite, zise el cu o voce blândă şi puţin tristă. Te-am chemat cu un singur motiv, dar înainte de asta, vreau să promiţi că niciodată, dar absolut niciodată, nu vei bea apă din izvor.


- Nu înţeleg, am mormăit eu nedumerită.


- Apa, continuă el cu lacrimi în ochi, este doar pentru trupul tău şi oricât de sete îţi va fi, nu trebuie să bei. Când setea va deveni insuportabila, întoarce-te.


Cu aceste cuvinte, bătrânul scoase din sân o cărţulie cu coperţile decolorate şi rupte, pe care mi-o întinse, tremurând.


- Hai, zise el răspicat. Acum pleacă.

 
M-a trezit brusc sunetul de toacă al clopotului din turla bisericii.


Pe uliţa prăfuită a satului, oamenii treceau grăbiţi, în cete mici şi părea că păsările cântau pe acelaşi ton cu vântul iar soarele se topea incadescent.


Am tras pe mine o pereche de blugi si un pulover şi am ieşit în poartă. Frânturi din discuţiile purtate de cei ce treceau prin faţa casei, ajungeau până la mine, descifrând mistrul acelei dimineţi.


Cel mai bătrân om din lume, cum îl numeau sătenii, murise azi-noapte la venerabila vârsta de...Nimeni nu ştia exact câţi ani trăise acest om. Moş Vasile, care avea 98 de ani, jura că bătrânul era deja aici atunci când el venise în sat cu tânăra lui soţie.


La înmormântare a venit tot satu' să se minuneze, să râdă şi să plângă, de ceea ce credeau ei că nu vor apuca să vadă prea curând.

 
Ploaia cădea repede ucigand şi ultimele frunze, ameţite de revărsarea de lumini şi culori a toamnei..


Aşezată pe malul drept al lacului din spatele casei, savuram o sticlă de coca-cola în timp ce răsfoiam paginile îngălbenite ale cărţii.


În cele din urmă, am aprins o ţigară şi am început să citesc, la întâmplare, fiind întâmpinată de imaginea mirifică a unei păduri .


Autorul, al cărui nume nu apărea nicăieri, descria locul ca fiind unul feeric capabil să inducă o stare de euforie absolută.


Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit afundată tot mai mult în lectură şi aveam impresia că, pe buzele mele, cuvintele se stingeau într-o şoaptă mută de uimire.


Am închis ochii, încercând să-mi imaginez pădurea şi animalele sălbatice şi locuitorii acelui târâm de basm.


Iarba era înaltă şi deasă şi parcă roua dimineţii se mai păstra încă vie şi strălucitoare.


Umblam desculţă pe malul lacului, admirând vulpile, iepurii, căprioarele şi toate celelalte vietăţi adunate în jurul unui lac de o frumuseţe ieşită din comun.


Nu simţeam teama care ar fi trebuit să-mi curgă prin vene precum otrava. Nu simţeam decât o plăcere imensă şi o bucurie cum n-aş fi crezut.


- Ziua bună, domniţă!


Aproape am tresărit de bucurie când am auzit o voce caldă în spatele meu.


- Este o după-amiază foarte frumoasă, cu multe atracţii turistice şi multe,multe flori.


Am fost surprinsă să constat că cel care mi se adresa era de fapt un urs polar ajuns la o vârstă onorabilă, lucru vizibil în ochelarii cu ramă grosă pe care îi purta cu eleganţă.


- Bună ziua, domnule! am răspuns zâmbind.


- Este prima vizită la noi? mă mai întrebă el politicos în timp ce începu să facă ture prin faţa mea.


-Da! i-am răspuns.


Eram toată numai zâmbet şi nu mă mai săturam să mă minunez de toată întâmplarea asta, dar mai ales de faptul, că nu simţeam nici urmă de teamă.


- Domnule Leen, se auzi o voce vesela. Lăsaţi fata să se bucure de aerul proaspăt şi răcoarea apei cristaline. Vino, dragă.


O şerpoaică îmi făcea semne să intru în apa limpede şi rece. Atunci am simţit o nelinişte stranie în suflet şi cu vârful degetelor am atins, uşor, suprafaţa lucioasă a apei. Animalele au început să râdă şi o elefănţică m-a stropit cu trompa, din cap până în picioare. Atunci m-am simţit plină de energie şi am început să alerg ca o nebună, spre mijlocul lacului.


Eram veselă cum nu fusesem niciodată. Mă bălăceam alături de toate vietăţile pământului şi în loc de teamă mă încerca o stare de bine continuă.


Încet-încet, animalele şi păsările se retrag în pădurea verde, unde pentru ele era acasă.


Acum eram singură în mijlocul lacului de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Luna se oglindea şi ea în apele liniştite unde pluteau câteva lebede somnoroase.


Am închis ochii şi mi-am imaginat lacul şi gradina de legume, din spatele casei bătrâne.Când i-am redeschis, o aromă placută de placintă cu dovleac plutea în aer, şi am simţit o poftă nebuna de dulce.

 
Restul zilei a trecut atât de repede încât simţeam nevoia să amân apusul cu câteva ore. Mă găndeam cât de frumoase erau lucrurile dincolo şi ce bine ar fi dacă timpul s-ar opri în loc. Mi-am amintit apoi de seara dinaintea morţii batrânului şi de cartea lui. Îmi suna în urechi ultimele lui cuvinte dar mai ales sfatul privind apa unui izvor. Care izvor? De aici sau...de dincolo? Oare, de ce era atât de importantă acestă apă şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă din greşeală...


O mie şi una de întrebări roiau în jurul tuturor sfinţilor al căror nume îl ştiam.

 
A doua zi eram mai tristă şi mai deprimată decât de obicei. Mă simţeam plictisită şi dezamăgită şi nu-mi doream decât să trec cât mai repede dincolo.


Înainte de a căuta un loc unde să mă retrag împreună cu preţioasa mea carte, m-am întrebat de ce bătrânul mi-a dat-o tocmai mie.


Am găsit un loc ferit în vie şi după ce m-am asigurat că trecusem neobservată, am deschis cartea.


Poza reprezenta un peisaj de toamnă. Printre copacii cu mere roşii şi zborul păsărilor, se întrevede apa unui izvor care cade blând printre stâncile abrupte.


Am închis ochii zâmbind fericită.

 
- Domniţă, ce fericire să vă avem iar printre noi.


Era doar distinsul domn Franzt, un vulpoi bătrân cu accent nemţesc care era tot timpul dichisit şi parfumat.


- Da' unde este toată lumea? am întrebat mirată de liniştea din jur.


- Azi e sărbătoare si toată lumea se spovedeşte, zise el molfăind alene câteva fire de iarbă. Vrei să asişti la ceremonie?


- Da! am răspuns practic fără să stau pe gânduri.


A pornit înainte legănându-şi şoldurile cu aceeaşi eleganţă misterioasă ca un manechin de la Chanel.


Drumul în şerpentine, urca spre un pâlc de stânci îmbrăcate în muşchi verde pe unde cobora preţiosul izvor. În timp ce înaintam, în faţa noastră, apăru urma uriaşa a unei labe. M-am oprit să privesc mai de aproape urma imansă imprimată în pământul moale.


- Cui aparţine? am întrebat, curioasă, iar el mi-a răspuns cu glas liniştit.


- Este urma proaspătă a unui dinosaur. Datorită mărimii lor impresionante, apar în zonă foarte rar şi de aceea simpla lor prezenţă este o adevărată sărbătoare. Dacă ne grăbim il vom putea vedea înainte să părăsească ceremonia.


Puţin mai târziu, mulţumită şi liniştită, eram deja acolo. Vulpoiul a răsuflat adânc din măruntaie, întrebându-se probabil dacă a meritat să facă tot drumul acela până acolo.


Erau acolo toate vietăţile despre care ştiam că populase pământul cu mii de ani în urma. Erau şi unele despre care nu citisem nicăieri, dar asta nu era chiar o problemă pentru că niciodată nu crezusem că cercetătorii ar fi descoperit toate misterele terrei.


Ceremonia era foarte simpla si se desfăsura într-o linişte deplină.


Marele Alb, un elefant uriaş, a tras apă în trompă, apoi a suflat în sus. O lumină incandescentă înconjura trupul masiv al uriaşului şi fiecare animal primea "botezul" înainte de a bea din apa izvorului. Ceea ce era cu adevărat interesant era cantitatea masivă de apă depozitată în trompa acestuia. Cu o singură înghiţitură de apă, el botezase mii de vietăţi.


Spre seară, când marea de animale şi păsări se mai risipise, din pădure se ivi un dinosaur de talie mare care dispăru imediat după ce primi binecuvântarea Marelui Alb.


- Înainte sau după mine? am auzit ca prin vis vocea domnului Frantz.


Tocmai atunci, din spatele unor stânci, apăru silueta voluminoasă a unui urs brun. Se apropia tăcut, cu paşi mici şi rari ca şi cum efortul de a urca până aici îi epuizase toate forţele. Mă privea de la distanţă cu ochii lui ochii mici şi blânzi. Privindu-l, aveam impresia că îl ştiam de-o viaţă iar zâmbetul lui şters părea că ar transmite un mesaj codificat.


Fără să vreau, mi-am adus aminte de copilărie şi numai ce m-am trezit în viţa-de-vie bunicii, cuprinsă de temeri ca de o boală ciudată.

 
A treia zi dimineaţă, ardeam de nerăbdare să cuprind cu privirea tărâmul fermecat de dincolo. Dorinţa de a fi mereu în contact cu lumea fantastică de acolo, era sfâşietoare. Ghemuită în pat, am luat cartea în braţe si am deschis-o. Peisajul, era acum o mare nesfârşită de alb, cu un pic de verde şi un strop de soare. Pe ici pe colo, se zărea câte un animal îngrozit de stratul gros de zăpadă. Fulgii de nea erau calzi şi în jur mirosea a brad.


În acel moment, am trăit un sentiment ciudat de contopire cu natura.


- Tot aici eşti?


M-am întors uimită şi nu-mi găseam cuvintele potrivite să-mi exprim mirarea.


Bătrânul meu vecin, care în urmă cu doar câteva zile îmi dăruise preţioasa carte, stătea acum neclintit în faţa mea.


- Stai jos, îmi ordonă el.


M-am aşezat pe pătura de nea fără să pot spune niciun cuvânt.


- Acum foarte mult timp, atât de mult încât îmi dau lacrimile de câte ori mă gândesc, trăiam undeva în Africa de Sud. Poporul meu s-a născut şi a pierit în limba lui. Încă de mici am fost învăţaţi să credem în spirite, vise şi vrăji. Când marele vraci a murit, spiritul a luat forma unui elefant mare şi alb care a promis viaţă veşnică, acelora dintre noi care cred în viaţa de apoi. Pe atunci mulţi aveau credinţă şi minunile erau atât de multe, câte stele sunt pe cer. Eram singurul om din poporul meu care a refuzat să creadă în minuni. Într-o noapte friguroasă, de iarna, am avut un vis ciudat şi m-am trezit lac de sudoare. În mîini aveam ceva ce nu mai văzusem până atunci. Era o carte. Nedumerit, am deschis cartea la întamplare şi am văzut un peisaj cu un lac în jurul căruia erau multe, multe animale. Pentru o clipă, am avut senzaţia că totul se mişca în palmele mele. Îngrozit, am aruncat cartea din mâini şi mi-am ascuns faţa în palme, atât eram de speriat. De atunci au trecut sute de ani şi de fiecare dată când deschideam cartea, o altă imagine prindea viaţă în palmele mele. Nu am avut niciodată curajul să trec dincolo, până acum câteva zile când am avut un alt vis. Întotdeauna am ştiut că eram condamnat la viaţă veşnică într-o lume care nu era a mea.


Eam atât de uluită încât tot ce puteam face era să mă holbez prosteşte la omul care, încet-încet, îşi schimba înfăţişarea.


Ursul îşi scutură blana de culoare pământie, îşi ridică laba deasupra capului meu şi cu aceeaşi voce blânda, zise.


- Fata mea, când ţi-am dat cartea nu-mi doream decât un singur lucru: să mor ca să fiu cu ai mei. Nu puteam trece în lumea celor drepţi decât dacă redeschideam poarta, oferind cartea cuiva din timpurile acestea. Nu m-am gândit nicio clipă că tu vei da importanţă unei cărţi atât de vechi.


- Înţeleg, am mormăit incert.


- Nu sunt convins că înţelegi puterea şi pericolul care stă în mâinile tale, dar ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.


Cu aceste cuvinte, ursul îşi scutură capul şi începu să urce, fantomatic, dealul ce ducea spre izvor.


Trecuse ceva vreme de la ultima vizită în lumea de dincolo. Era o noapte întunecată şi friguroasă de iarnă. Zăpada era îngheţată bocnă iar vântul şuiera puternic. Eram îngrozită de zgomotele nopţii şi nu reuşeam, sub niciun chip, să adorm. Nici nu mi-am dat seama când am pus mâna pe carte.


Era primăvară. Lacul era ca smaraldul sub mângâierea blândă a soarelui. Era una dintre acele zile de sărbătoare în care se aduna toată suflarea într-un singur loc. Când toata lumea plecase, langă izvor mai erau doar Marele Alb alături de domnii Leen şi Frantz. Mai încolo, ursul brun mă privea tăcut, cu ochi rugători, de parcă voia să plec. Domnul Frantz m-a îndemnă cu o voce gravă.


- Hai!


M-am trezit lac de sudoare şi atunci am înţeles că undeva, cândva, mi-am lăsat sufletul amanet.


Am ascuns cartea în scorbura unui copac, în speranţa că nu va fi găsită de nimeni, niciodată.


 

 
fragmentele unei scurte meditaţii existenţiale




săgeţile otrăvite ilustrează o altă realitate
pe care brahmanii înveşmântaţi în euri nu o înţeleg
zidurile plâng cu lacrimile fanaticilor
în vântul de seară luna se oglindeşte
prevestind moartea

*

întotdeauna există o cale mai bună
drumul sigur nu aduce însă decât transluciditatea
simţurile sunt înşelate de demonicitatea închipuită în oglinz
i
domul cel mai înalt nu poate adăposti vulturii
sângele trebuie să curgă pentru ca florile să se nască
nu există un pământ al făgăduinţei
şi asta pentru că nu există
făgăduinţă
 

*

revoluţiile se sfârşesc întotdeauna prin revoluţii
pumnalul nu are remuşcări
î
n somnul dulce visele şi miasma cadavrelor se amestecă
prevestind parcă frângerea tulpinii
sub prea multe picături de rouă
î
ngheţată

* 

deşertul pare nesfârşit în faţa limitărilor
oceanul nisipului atinge azurul la zenit
o lume degradată în nuanţe de soare
curcubeul violenţei reinventate prin dogme
găleţile nu vor putea aduna niciodată sufletele moarte

samsara în vidul atât de folositor
tot aurul de sub picioarele noastre...
nu poate să nască un fir de iarbă
 

*

în capătul orizontului
privirea îngustată de durere observă
norii în formă de pi


*
 

morgana s-a transformat în sirena stâncilor de unt
valurile mângâie umezindu
-şi spuma
cartea pluteşte în deriv
ă
căutându
-şi cenuşa
din trupul bătrânului copac
s
-a mai născut un sicriu

*

pumnalele se înfig unul după altul
sângele pătează statuetele cu o karmă îndoielnică
printre faldurile roşii ale asfinţitului
armatele se strecoară hipnotizant
căutând fără nicio perspectivă
o nouă lume, mai bună
Ghedeon zâmbeşte...
sabia nu va uita niciodată să taie
un kidon pluteşte prin noapte
certitudini de fum...

 
În seara aceea ploaia cădea cu furie, dar lui nici nu-i păsa. Se simţea prins într-un joc straniu de-a Dumnezeu şi ideea de a o ucide îl lovi cu un impact major, la ultimul nivel al imaginaţiei umane. Motivul pentru care urma să se întâmple era evident, dar modul era un şoc surpriză chiar şi pentru el.




Viaţa lui Martin era anostă şi foarte plictisitoare dar visul care se tot repeta de cinci nopţi, ii captase atenţia şi acum spera, din tot sufletul, la o schimbare radicală.


Cătrobăind prin dulapul de haine al răposatei lui soţii, Martin se lovi de mai multe întrebări domestice şi parcă peticul de linişte din mintea lui se dărâma ca un zid de nisip.

O privire aruncată unei fotografii vechi, îi reîmprospătă forţele şi putu, în cele din urmă, să aleagă una dintre zecile de rochii atârnate pe umeraşe.

Îndesă rochia roşie într-o pungă de plastic, cu ochii plini de speranţă şi mintea plină de întrebări. Simţi o undă de compătimire, milă şi ură, centrată pe propria-i persoană şi faţa îşi schimbă brusc culoarea. Prin faţa ochilor defilau, rând pe rând, fragmente din căsnicia lui pe care o considera cea mai grea perioadă a vieţii sale şi pe care o suportase timp de şapte ani, dar acum se sfarşise.


Între timp coborâse în faţa blocului şi se grăbea de-a lungul străzii , intenţionând să-şi croiască drum spre cimitir. Distanţa dintre blocul in care locuia şi cimitir era scurtă şi putea fi parcursă pe jos, în 45 de minute.

În seara aceea ploaia cădea cu furie, dar lui nici nu-i păsa. Se simţea prins într-un joc straniu de-a Dumnezeu şi ideea de a o ucide îl lovi cu un impact major, la ultimul nivel al imaginaţiei umane. Motivul pentru care urma să se întâmple era evident, dar modul era un şoc surpriză chiar şi pentru el.

Sătul să fie tratat că un gunoi şi forţat să accepte aventurile instabile şi necontrolate ale frumoasei lui soţii, Martin puse la cale cea mai teribila crimă inventată vreodată de mintea unui om.

Profitând de permanenta nevoie a nevesti-sii de a părăsi domiciliul cu lunile şi de obişnuinţa vecinilor cu lipsa ei, Martin nu mai stătu mult pe gânduri. Cu ochii plini de ură, ca un adevărat maniac, puse mâna pe o vază şi o lovi cu rapiditate. Pamela căzu inconştientă.

Pe după perdea, se zărea strada pustie şi întunecată. Martin îşi luă soţia în braţe şi o aşeză, încet, pe bancheta din spate a maşinii. Apoi demară, în viteză pe şoseaua udă, cu inima grea şi lacrimi spălându-i obrajii. Avea ca destinaţie cimitirul aflat în paragină, ce părea părăsit la acea oră târzie.


Coborând cele câteva trepte de la intrarea în cavou, simţi cum un miros greu şi iute îi trecea prin nări, îngreunându-i respiraţia.

- A dracului treabă scârboasă, şuierase el printre dinţii încleştaţi.

Scoase rochia din pungă şi trase cu putere piatra cavoului, aflat la o adâncime de aproximativ un metru.

Trupul Pamelei, lipsit de orice textură, zăcea încovoiat pe lespedea rece de piatră. Împrăştia un miros dezgustător de carne putredă, foarte puternic. Avea smocuri de păr între degetele pline de sânge uscat cu care mâzgălise pereţii cavoului. Braţele ei erau încolăcite în jurul genunchilor, ca un lanţ de aur la gâtul femeii. Fruntea, frumoasă cândva, îi atingea genunchii roşi, parcă de dinţii puternici a unui animal de pradă.

Martin îşi aprinse o ţigară, privind atent literele mâzgălite cu mare grijă pe ambii pereţi. Apropiind lanterna încearcă să descifreze mesajul de dincolo de moarte. După ce citi de trei-patru ori cele şapte cuvinte, Martin îşi roti privirile în jur şi râse zgomotos. Nu se înşelase. Acestea erau cuvintele pe care le visase si motivul pentru care era aici.

" aici e adevărul şi calea tot aici"

Cu un rânjet în colţul gurii, stinse ţigarea cu botul pantofului şi despachetă rochia.

Îşi scoase cămaşa, pantalonii şi restul hainelor şi le aruncă scărbit pe jos. Înainte de a se îmbrăca cu rochia roşie, se uită la ceas.

- Ia uite ce târziu, s-a făcut!, mormăi el aşezandu-şi peruca pe cap.

Cu o rapiditate uluitoare se grăbi să îmbrace rochia roşie şi cu aceeaşi repezeală se strădui, să o îmbrace pe Pamela cu hainele lui.

Când termină şi această manevră, începu să aşeze în cerc, câteva obiecte pe care le cumpărase cu o zi înainte.

Aprinse cele cinci lumânări roşii, cu aceeaşi brichetă cu care îşi aprindea ţigările.

Îşi făcu cruce şi-şi scuipă în săn. Apoi, ţinându-şi soţia în braţe, se aşează în genunchi, în mijlocul cercului.


O bubuitură ca o rafală de ploaie se auzi şi pereţii cavoului începu să se cutremure. Printre dărâmături, şerpuia un drumeag prăfuit, închis într-un fel de peşteră. Mai încolo se zărea firicelul unui pârâu cu malurile umbrite de o arcadă uriaşă din piatră.

Cu mişcări bruşte, Martin potrivi braţele, picioarele şi capul Pamelei, între colţurile celor cinci lumânări, apoi îşi făcu cruce şi cu lanterna în mână ,începu să coboare, cu paşi mici, drumul dintre dărâmături.


Pe măsură ce înainta, drumul se îngusta şi în curând rămăsese doar pârâul care se lăţea devenind, încet-încet, un ocean tulbure în care nu se oglindea nimic.

Cuprins de o oarecare panică, începu să adune diversele obiecte din lemn care pluteau în apropiere.

Cu mâinile tremurându-i de emoţii şi teamă, sfâsie rochia roşie care îi acoperea goliciunea masculină.

Ideea îndrăzneaţă de a construi o plută, îi veni după ce orbecăise aiurea pe lângă cotloanele din pereţii peşterii.


Aproape dezbrăcat şi foarte obosit reuşi, în cele din urmă, să lege cele câteva scânduri pe care reuşise să le găsească.

După ce pluti în derivă un timp, scândurile putrezite începuseră să se desprindă. În jurul său se întindea, cât vedeai cu ochii, o mare nemărginită de ape tulburi şi nici urmă de dumnezeu.

Deodată, în spatele lui, se auzi o bufnitură şi peştera se cutremură din temelii.

Prea ocupat ca să-i dea atenţie, îţi bătea capul cu raparaţia plutei.

Un rîs îndobitocit străbătu tăios, întinderea de ape şi tot atunci, lanterna care îi lumina calea, rămase fără baterii.


Pamela chicoti vesel şi împinse uşor piatra deasupra cavoului. Scoase cheile din buzunarul sacoului de culoare închisă şi demară în viteză pe autostrada udă.


 

aşa mi s-a luat că îmi vine
să îmi bag picioarele în rahatul ăsta de viaţă
două ochiuri de apă şi un pumn de ţărână
în care rămân urme
ce sar să muşte ca nebunele de pe unde apucă

*Pe trecerea de pietoni


 


cînd mă văd în singurătatea mea şi mâini nevăzute

încearcă să mă rupă în două

mi se urcă alcoolul la cap şi începe să mă strige

şi mama şi tata şi câinele mort pe trecerea de pietoni

o să mă trezesc mâine dimineaţă

acum ţin degetul în gură şi vorbesc cu ei

îmi ţin companie din groapa nou-nouţă

pe care toate maşinile o ocolesc

pentru că nu au învăţat să înoate

mai tarziu o să tac şi poate

o să sting lumina peste tot în lume plouă

liniştit m-aştern în calea bolizilor aşteptând goana lor spre fericire

poate mă vor lovi pe trecerea de pietoni

e un întuneric de nepătruns


* Mama ei de viaţă !

prima dată când m-a născut

m-a aşezat între ghilimele

şi mi-a descântat de sân


îmi unseră fruntea cu untdelemn de urzică

şi mă dădură plocon institutului de filantropie

de la periferia micului paris

la începutam deprins mersul patrupedelor şi eram tratat ca atare

apoi am experimentat mersul în două labe

şi am învăţat să merg pe trei roţi

apoi pe două cu multi cai putere


Dumnezeu îşi lasă îngerul mumificat de tăceri

să-mi vegheze umbra

iar din când în când mă reinventează


prima dată când m-a botezat

mă scăldaseră în lacrimi de crocodil

ca sa nu ştiu cum se plânge


am învăţat repede teoriile războiului dintre sexe

şi cum să mă agăţ de ziua de mâine

am început să vorbesc în limbajul animalelor

şi rătăceam împreună cu oile negre

prin catacombele bucureştene

unde Dumnezeu nu coboră niciodată


îi este teamă de fumul halucinogen de marijuana

ce se aşeza în rotocoale

chiar deasupra capetelor rase


prima dată când m-a corupt

oamenii nu mă întrebau despre visele mele

doar mie îmi păsa


cu mâinile murdare

mi-am tatuat sângele cu hero şi haşiş

aşa am divorţat de dumnezeul vostru

şi m-am luat la trântă cu viaţa de noapte

eram prieten la cataramă

ne schimbam femeile între noi

iar ziua arătam fraierilor calea spre paradis


îngerului i s-au scrijelit aripile

şi gura lui pecetluită a şoptit

omule tu te-ai născut gata plâns


prima dată când m-a dezverginat

m-am hazardat cu mâinile încleştate

spre cer am strigat


şi dacă aţi şti cum mi s-a murdărit privirea

or să mă doară ochii de-atâta plâns şi plimbat în lesă

mi-am zis, trăiesc într-o lume hâdă

şi aşa am început să-mi rezolv problemele cu ce aveam la-ndemână

în fiecare dimineaţă

viaţa mă înjură şi lui Dumnezeu

i se rupe-n paişpe de mine


 


* Jurnalul de dimineaţă


 


uneori

în loc de cafea cumpără un ziar mai des citeşte lucruri importante

încă mai ating pământul acolo unde dracul aruncase coada

lumea mai vorbeşte despre iubire şi reguli în oglindă

se repetau jumătate din teoriile vieţii erau stupide

ca o turmă de capre negre rătăcite-n gura leului înnebunit

în serile bîntuite de himere grăbite spre dumnezeul lor


 


uneori

cafeaua îţi smulge un rînjet răsucit în jurul indiferenţei încă o dată

mort de foame la micul dejun o să te bată la cap

o limbă de lemn divorţată de rahatul ăsta de viaţă

care-şi ineacă speranţele în mine, jurnalul de dimineaţă,

aflat în slujba unui dumnezeu care îşi rîde în barbă

de cînd a învăţat să scrie despre tine


 


* Multe-mi mai închipuiam eu...


 


multe-mi mai închipuiam eu despre el

care era şmecher toată noaptea şi nu respira aerul nostru

înhămat la nevoi, îmi zice, să mergem

şi mă bate pe umăr de parcă am fi fost frate şi soră

jumătate-înger jumătate-drac

cred că ţi-e scîrbă să te vezi pe dinăuntru fără lumină

şi plină cu toate căcaturile alea cu care te îndopi

toată ziua sfinţii stăteau şi se cruceau uitîndu-se la noi

un zeu frumos şi un cobai ce arăta perfect pe dinafară


 


la ce vă holbaţi, mă, dobitocilor!

în ziua lui de odihnă, Dumnezeu îmi bate obrazul


 


* Tic Tac Cucu


 


ceasul fără limbă a murit acum cîteva nopţi,

cînd timpul stătea la poveşti cu toţi fluturii

ţinuţi în palme cu forţa, nu-i nimic,

mi-a ramas timp de vorbire,ce mama dacului


 


delira cu o falcă în cer şi una în pământ

înainte să crape deja ştiam că sunt stăpânul poeziei

ce curge prin oasele mele-au îmbătrânit femeile

într-un puzzle ameţit de culori


 


prin gura mea curg grăbite cuvinte care râd

degeaba mai vorbesc de unul singur

o să le trimit la plimbare, fireşte,

cu un şut în fund dat în permanenţă cu sfinţenie


* Cam tot ce am scris ieri


cam toate poeziile pe care le-am scris ieri

erau îndrăgostite de mine

ca un biciclist de paiul din ochi ultima dată

începuse să-şi blesteme ochelarii

întâi mai timid apoi mai violent

o poezie mă trage de mânecă şi zice

pe trecerea de pietoni un om a murit

eu eram goală şi fiecare stea călătoare

urma să dea publicităţii semne de pe trupul meu

despre care habar n-aveam că există

şi mai afectat decât mine era el

pietonul turmentat voia acum să-şi împartă singurătatea cu mine

noaptea nu pot îi spun şi mă bag în pat ai să mă pierzi

printre degete ca nisipul o să mă scurg înapoi

din lumea mea

o să-ţi cer iertare şi promit

să te caut în privirea tatălui meu


 


* Aşa îmi vine...


 


aşa mi s-a luat că îmi vine

să îmi bag picioarele în rahatul ăsta de viaţă

două ochiuri de apă şi un pumn de ţărână

în care rămân urme

ce sar să muşte ca nebunele de pe unde apucă

ştiai că nu demult se hrănea cu zilele mele

în ultima vreme

cere taxă pe respiraţie de fiecare dată

aleargă cu picioarele goale intre cer şi pământ

nu se poate face autostopul

de aia îmi bag picioarele în viaţa de cuplu

un ochi de apă şi unul de rahat

în care rămân urme

ce sar să muşte ca nebunele de pe unde apucă ştiai

când adevărul arată ca dracu

are faţă de sinucigaş


 


* Draga mea, poezie


 


naşpa

de când te ştiu te ascunzi după deget

locul tău preferat de dat cu capul

în toată nebunia asta

încă aştept ghemuită să te duci la culcare

odată cu prietena mea cea mai bună

moartea alergă dintr-o stare în alta

rece şi nehotărâtă

ca o femeie mecanică lipsită de prejudecăţi

Fie!

dimineaţa devreme

când nu mai am ce visa din lipsă de idei

am să-ţi împuşc stafia hăulind în drum spre baie

din mine o să curgă otravă din belşug o să te-ngroape

ca pe o treabă bine făcută

când întunericul va intra în tine

o să mă trezesc că nişte aripi de zăpadă

îmi vor regla respiraţia

 

o, betie mizantropă
taci dracu' taci!

 



de frică să nu mor singură

mi-am lipit amintirile de naşterile mele

apoi le-am zdrobit pînă şi-au ţesut genele

cu nevoia mea de iubire

aşa au aflat că umblam după ele

proasta de tinereţe mă privea tîmp

gata să o ia la sănatoasa cu primul val de riduri

în care totul se agaţă de umbra unui înger debusolat

o, betie mizantropă

taci dracu' taci!

în umbra toamnei

primăvara şi-a făcut bagajele

a sortat culorile şi toate ţoalele pe marimi şi diverse ocazii

apoi a făcut nod marinăresc

tu, betie mizantropă

taci dracu' taci!

poate că o să plîng atunci

cînd ai să pleci

o să iei anii mei la pachet ca pe o marfă de contrabandă

care ar fi trebuit să aibă gînduri mai importante

decît ideea asta jalnică de singurătate

poate ai să crezi că mă lamentez

crezînd că sunt animalul de casă a lui dumnezeu

care a învăţat să meargă în două labe fără lesă la gît

port blazonul îngerilor sub epidermă

o, betie mizantropă

taci dracu' taci!

 

câteva scurte povestiri pentru meditaţie


 


Un foarte bătrân maestru zen călătorea prin lume, vizitând fiecare ţară. Faima sa îl precedase şi toţi liderii politici îl invitau la dineuri, bucurându-se de câteva momente în preajma unui om considerat atât de sfânt.          


Un conducător vestit pentru erudiţia sa nu avea încredere în acest aşa-zis sfânt şi s-a hotărât să îl umilească în public. I-a trimis o invitaţie cu panaş, pe care ermitul s-a hotărât să o onoreze.          


La palatul unde avea loc recepţia, totul fusese îmbrăcat în aur. Împăratul îl aştepta pe înţelept cu un copil pe genunchi, pentru a demonstra că respectă cu desăvârşire riturile. Se pregătise atent şi, îndată de bătrânul se aşeză, începu să vorbească tunător...


Cu un gest scurt al mâinii, maestrul zen îi arătă copilul de pe genunchi şi îl reduse la tăcere:


- Să ascultăm... Micuţul a gângurit ceva... 


...  


...           


Un tânăr a hotărât că trebuie să atingă iluminarea cât mai repede. Citise foarte multă filosofie orientală şi se hotărâse să urmeze calea marilor iluminaţi, ca Guatama sau Mahatma...           


A călătorit în India cu avionul şi apoi a urcat pe un munte foarte înalt. Maestrul zen care locuia acolo în perfectă izolare a acceptat să îl înveţe calea spiritului. Însă, după câteva zile în care nimic special nu s-a întâmplat, tânărul a început să devină neliniştit...          


- Maestre, sunt deja de mult timp aici şi nu am senzaţia că am învăţat ceva despre spirit. Tot ceea ce facem este să ne plimbăm în jurul templului... Nu se aude niciodată nimic, nu apare nimic nou...          


- Nu apare nimic nou pentru că tu nu şti să vezi cu adevărat. Nu se aude nimic nou pentru că nu şti să asculţi liniştea, în infinitele ei nuanţe.          


- Bine maestre, dar vreau să fac ceva practic, vreau să fac primul pas pe drumul spre iluminare, vreau să învăţ mai multe despre spirit...          


- O vei face...          


În ziua următoare, tânărul a fost trimis să aducă apă de la un izvor aflat într-o râpă abruptă. Din cauza pietrelor colţuroase, el a vărsat tot conţinutul butoiului, ajungând la templu cu doar câteva firişoare răzleţe de apă...


- Vezi, a conchis maestrul împăcat, trebuie să înţelegi că drumul spre iluminare este chiar în faţa ta. El începe aici, acum, prin coacerea unei pâini sau prin scoaterea unei găleţi de apă dintr-o fântână...


...


...           


Căutând să găsească sensurile ascunse ale înţelepciunii, un mare om de ştiinţă călătorea prin lume. Întâlnise oameni de cultură, erudiţi, însă nu găsise niciodată un om care să se declare fericit. Chiar şi cei mai bogaţi, cei mai înţelepţi, cei adulaţi de oameni, toţi aveau probleme, toţi aveau momente în care erau trişti. Chiar când renunţase la ideea de a găsi un om fericit, cercetătorul ajunse într-un sat... Oamenii îl îndrumară spre marginea satului, unde, spuneau ei, va găsi cel mai fericit om din lume...


Cercetătorul urmă drumul noroios şi descoperi o casă de chirpici, îngropată în pământ. Înăuntru, sărăcia era lucie, nici măcar o pătură nu acoperea glodul bătătorit. Un blid spart era singurul obiect din bordei. Pe miriştea din spatele casei, un bătrân plivea buruienile, cu mâinile goale, mângâind puţinele legume pe care le îngrijea... Zâmbetul de pe faţa sa era pur, permanent... Scăldat de razele soarelui, părea cel mai fericit om din lume... Nevenindu-i să creadă, cercetătorul se apropie.


 


- Incredibil, am căutat în toată lumea omul perfect şi, printre toţi învăţaţii şi erudiţii, nu am găsit un singur individ care să fie fericit. Totuşi, tu pari a fi lipsit de griji, deşi trăieşti într-o sărăcie lucie şi nu ai parte de nimic... Care este secretul tău...?


- Greşeala ta, răspunse blând bătrânul, este că ai căutat motive pentru a explica fericirea, ai căutat senzaţia aceea trecătoare pe care oamenii o numesc în general fericire. Mă întrebi de ce sunt fericit... Nu ştiu. Nu am niciun motiv să fiu aşa şi totuşi, simt cum fiecare fibră din mine strigă de fericire... Nu am cum să înţeleg această senzaţie... Fericirea adevărată nu are niciun motiv şi niciun scop... Ea este, sau nu este, pur şi simplu!          


Cercetătorul a înţeles că bătrânul era un maestru zen şi s-a retras...


... 


...           


Un tânăr aspirant la spiritualitate a ajuns, după luni de aşteptare, în faţa unui bătrân maestru zen...          


- Te rog, am aşteptat atâta timp pentru a îţi auzi vocea, spune-mi ceva care să-mi schimbe viaţa, învaţă-mă ce trebuie să fac pentru a trăi mai bine!?


- Fii…


  …                 


 

 

 
Powered by Tags for Joomla