plimbându-se pe dig, prin ploi ce-aduc din depărtate ţări
epistole pierdute ;
înfăşurat în plasa de tristeţe a cocorilor
constrânşi de gerul iernii să-şi lase în pădure cuiburile goale,
poetul
priveşte cum farul semne face
pe garduri de himere.
ecoul altor vremuri-dulci acorduri,
alunecă
de
la un capăt al memoriei la altul.

Neliniştea-cu pletele-i nicicând tăiate,
întinde arcul,
să ţintească
coşmarul ce-i bântuie fiinţa.

corăbii stranii plutesc pe-mpietritul cer-
plin ochi cu nepăsare.
cutremurate sunt de
respingerea…
apropierea…
respingerea…
apropierea
neîmblânzitelor talazuri.

“ E timpul sa-ncălzim al nostru suflet
la flacăra prieteniei!” a spus poetul.
atunci…
un murmur de-ncuviinţare
s-a auzit
printre
războinici.

În vechi potire astăzi nu mai stărui

ca un străin de mine mă revărs

cu bucurii cu fapte şi cu plâns

în unda ta tu, Dunăre mă-ngădui!

Cum oare-ar fi să lenevesc o clipă

să mă băltesc în rădăcini şi cioate

o lotcă amarată sigur va socoate

că am făcut de gânduri iar risipă.

Şopteşte-a nouri şi răsare-a soare

meleagul meu de-a pururea în curs

cu dimineţi ce pleacă-nspre apus

pe apă, trestii, sălcii şi culoare.

Mai dă-mi o zi cu mirosuri de baltă

Cerceiii de cireşe roşii din urechi

îi pun pe unda ta a joacă-n scaldă

la ceasul când din slava stelei 'naltă

în fumuri de argint ne risipim

la mal de apă sub un cer sublim.

Mamă, stai acolo, nu veni, stai acolo şi vezi gâştele cum deoache balta

lebedele cum scrijelesc cu ciocul de lemn, în gardul apei, hieroglife

stai acolo, aici cerul este prea departe de om, cerul de-aici nu este  înalt cât viţa de vie din bolta noastră

Stai acolo, îmblânzeşte pădurile cu vorba dar, fără bici,

şi apelor spune-le să m-aştepte fără armonică sau preoţi la ponton

căci voi veni.

Poţi să chemi apele la ponton în aşteptarea mea cât prăjeşti peştele pe spinarea încinsă a calului înhămat la şaretă

aşa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie atunci când ai născut-o pe sora mea.

Dar, mamă, stai acolo, nu veni! Aici cerul este prea departe de om

la noi, acolo, cerul doarme în poala ta, cormoranii îţi torc pe genunchi

acolo îngeri, străbuni, constelaţii, Atlantide dorm în poala ta, ceasul îţi toarce pe genunchi.

aici cerul nu-l poţi prinde de plete, să-i tragi o palmă când tună prea tare trezind puii de rândunică din grajd.

Aici deţinuţii merg pe vârful degetelor, şi noi, restul, în genunchi deşi nu sunt altare la tot pasul pe stradă.

Am învăţat că numai iubind poţi aduce lumii în care trăieşti speranţa  care înnobilează spiritul şi îl face mai puternic.

În întuneric paşii se rătăcesc undeva şi gândul  simte povara atâtor clipe dornice de adevăr.
S-a făcut lumină, o lumină care îmbracă  totul în diafan şi nostalgie. Binele luptă împotriva răului cu singura arma curajoasă care există.

Binele universal la care aspiră  omul care n-a suferit transformarea în bestie.

Omul de azi şi de ieri stăpân pe faptele sale, devotat misiunii pe care o are într-o lume ostilă încorsetată de griji cotidiene, mai puţin dispusă să privească  la semenul său.

Dumnezeu n-a uitat omul dar omul l-a uitat pe Dumnezeu, pentru că  puterea îi dăruieşte aura falsă a superiorităţii închipuite.

Iubirea e singurul sprijin într-o lume agoniei a drogului învăluit în  halucinaţii  a  sentimentului pierdut în neant.

Am învăţat că  iubind, golul se încarca de semnificatia plinului, visul devine realitate, omul se apropie de oameni cu toleranţă si înţelegere Lumina  dăruieşte lucrurilor contur şi alungă întunericul, universul  tresare zâmbind în mii de înţelesuri şi suspine.

Omul a păşit  în umanitate fără teama că  va fi respins, sensibil la idealurile sale.

Există un bine pentru fiecare rău.

Răspunzi urii cu iubire.

Pământul se mai învarte o dată şi încă o dată  cu apele cu munţii şi câmpiile sale, fiii îşi sărută părinţii şi bunicii nepoţii, noaptea   aleargă spre zi cu stelele sale. Atunci putem spune că am trăit într-o viaţă   cu  demnitate şi modestie cu un suflet năvalnic, mereu tânar şi înţelept.

Iubind, ne desăvârsim în încercarea de a deveni fiinţe umane...

Deschide-mă la suflet şi ia tot mărunţişul de-acolo

cumpără pâine şi busuioc de la bătrânii ce-şi uită data de naştere.

Restul de bani dă-i-l copilului ţigan în costum de leu de sub talpă.

Inimile se schimbă între ele ca pinguinii să nu moară de frig.

În genunchi umblă costumul de leu din copil

din genunchi îi cresc copacii,

din genunchi ce se tîrăsc se pretind rădăcinile.

Ïn mâini murdare copilul în costum de leu adună furnici de jos

“Üite struguri, mamă! Ia! Buni, miros a motorină!”.

Tunelul duhneşte, cerşetorii nasc pe rând.

Când i se spânzură iudele de gât

când pavelii, tomii îşi toarnă benzină pe pene şi Tarkovski creează Nostalgia

Dumnezeu încape într-un costum de leu.

Soarele strălucea răspândind căldura insuportabilă prin fiecare atingere mătăsoasă. Cuţitele ar aerisi poate mai bine atmosfera asta de fum, se gândea Klaus Strockand în timp ce vâslea îndârjit.

Era luni dimineaţa, o perioadă pe care micuţul oraş Česká Lípa o detesta. Oamenii se culcau duminica vociferând şi se trezeau dimineaţa realmente înjurând printre dinţi, de parcă noaptea ar fi avut asupra lor un efect de lupă, arzându-i, la fel cum ard copiii furnicile în zilele toride în care nu mai ai chef decât să omori. În orice caz toată lumea ştia că lunea era o zi foarte nervoasă. De asta oamenii nu prea intrau în vorbă lunea. Fiecare îşi mecaniza la maxim acţiunile, aşteptând ca dulcea latenţă generată de trecerea timpului să le adoarmă instinctele scăpate din hăţurile socialului... O adevărată porcărie de fapt, pentru că nimeni nu prea înţelegea de ce şi cum anume vine chestia asta cu socialul şi cu teoria, când în fiecare luni dimineaţa, se auzeau geamuri rostindu-şi plictisit psalmii sticloşi în capetele nefericiţilor care se aflau la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, de fapt într-o nepotriveală totală şi absolută, o minune absconsă şi neagră, ca acelea pe care le regăsim prin cărţile diverşilor alchimişti frustraţi...

Vâslele bruscau apa în încercarea lor de a aluneca cât mai repede. Mâinile grele ale bărbatului le chinuiau, amestecând aşchiile cu sudoarea... Klaus strângea lemnul cu disperare, simţea cum firele de lemn îi pătrund prin pielea încărcată cu grăsime. Fiecare strop de apă care ajungea pe carnea sa se transforma aproape instantaneu în abur. În jurul siluetei bărcii se insinua o coroană de fum. Apa mustea, lacul chema din adâncuri, trupurile absente strigau dintre algele verzi. Toată lumea ştia că acolo sufletele nu puteau să se odihnească niciodată. Câteodată, câte un trecător mai atent putea observa silueta unor pietre mortuare conturându-se pe suprafaţa de catran a lacului. Oamenii refuzau însă realitatea, o negau cu obstinaţie. Viaţa era cât se poate de banală în acel orăşel şi nicio aiureală metafizică nu avea să strice asta. La dracu, să încercăm să fim banali!

Klaus însă nu mai putea fi de acord cu această latenţă obsedantă. Trebuia să le demonstreze acestor sceptici că cineva, o putere superioară, se juca cu ei. Şi pentru asta trebuia să se întoarcă cu nişte poze ale convoiului negru. Doar aşa avea să fie crezut. El va reuşi să imortalizeze ceea ce până acum fusese doar povestit.

Vâslele începeau să înainteze din ce în ce mai greu. Bărbatul privi în jur. Broboanele se sudoare îi intrau în ochi, arzându-l. Se şterse cu mâna rumenă de la soare, iar atingerea firelor de păr îl înfioră. Trebuie să mă stăpânesc, îşi spuse el, nu mă ajută cu nimic dacă mă pierd cu firea. La dracu!

Privi spre podul gri, care se profila ameninţător în faţa lui. Barca mică se legăna periculos, purtată de curenţi. E foarte puternic şuvoiul, prea puternic, îşi spuse Klaus Strockand, încercând să controleze ambarcaţiunea. N-ar fi trebuit niciodată să vin aici!

O vâslă îi alunecă din mână, fiind înghiţită instantaneu de apa maronie. Lacul parcă fierbea, clăbuci mari se ridicau la suprafaţă spărgându-se în mii de stropi. Bărbatul scăpă şi a doua bucată de lemn din mână. Se retrase în mijlocul bărcii, înconjurat de aburii albi care păreau să se ridice din străfundul apei.

Valurile deveneau din ce în ce mai mari, zguduind barca, aruncând stropii maronii peste marginea udă. Klaus ştia că ăsta este sfârşitul. Era prea departe de mal pentru a se putea salva. Deodată, cu o forţă incredibilă, barca dispăru în neant, lăsându-l pe bărbat în apa murdară. Dădea din picioare violent, încercând să rămână la suprafaţă. Ştia însă că nu va rezista prea mult. Auzise de atâtea ori poveştile despre lacul ăsta, ştia ce se ascunde aici. Dar poate el va fi mai norocos.

Simţi mâini care se încleştau pe picioarele lui. Se luptă să rămână la suprafaţă, însă forţa care îl trăgea la fund era prea puternică.

Intră cu capul sub apă. Deodată, nu mai vedea decât substanţa murdară care îi umplea gura, nasul, ochii. Simţea că se sufocă, se zbătea, însă şuvoaiele de apă care îl ardeau îi spuneau că se îndreaptă în jos.

Deodată, sunetul încetă. Klaus Strockand nu se mai zbătea. Mâinile îl purtau spre abisul întunecat, în timp ce lacul redevenea tăcut. Apa se lumină dintr-o dată. Siluetele întunecate care treceau pe pod străluceau în albastrul răcoritor.

Tăcere. Tăcere şi întuneric. Klaus Strockand nu-şi mai simţea trupul. Nu putea să se mişte, iar frica îl înconjura din toate părţile. Deschise ochii, simţindu-se ca şi cum un burghiu imens îi pătrundea direct în creier. De fapt, nici nu ştia că dacă mai avea sau nu ochi. Imaginea care i se profila în faţă îl făcu însă să-şi dorească să nu mai aibă. Leşină, deşi rămase perfect conştient de tăcerea care îl înconjura. Învolburându-se, siluetele se apropiau de el...

Ştia că acestea erau ultimele lui clipe. O umbră i se prelinse lângă ochi. Strigă, însă pieptul său nu eliberă niciun sunet. Ştia că era prea târziu deja. Ei erau înăuntru.

să ştii de ce scrii

e important

să vrei să trăieşti şi să ai viaţă în tine

care să urle peste bietul poet

plecat să inventeze grădinăritul în stele

tu poţi să plantezi flori de mină

peste tot pe unde treci

oamenii îţi văd neliniştea din priviri

te recunosc şi tu ştii

despre asta am vorbit deja

despre acea culme a foamei unde veşnic sunt postaţi doi lupi

aceia da

gândesc altfel la noi

bietul de mine

ce pot să ştiu eu

m-am născut într-o dimineaţă lezată

de umbra altora

îngrămădiţi unii peste alţii

au apărut de peste tot

o dată cu scâncetul ploii

m-am născut dureros

şi asta nu-i tot!

ştii !

e important să vrei să mă cunoşti

de fapt

tu eşti doar un fragment din mine

te-am smuls într-o zi şi ţi-am spus

" păstrează-mă vie-n ziua facerii mele"

ai gândit asta în nenumărate feluri

ai încercat o înlănţuire de cuvinte care se succed vocilor noastre

aşa cum vor

tu ştii asta

o trăim diferit şi totuşi la fel de spectaculos

îmi amintesc foarte bine

de fapt

ne amintim împreună simţim

posibilele efecte pe termen lung

sau scurt

vezi!

încă o dată sunt oarbă

şi nu văd liniştea

prin alte locuri

este ideală.

să ştii de ce scrii

e la fel de important ca faptul că vrei să înţelegi

timpul

e pe moarte şi nu ne mai ajunge aproape deloc

tu ştii

pentru că te clatini anapoda şi revii spăşit

de fiecare dată

când plâng

tu nu uiţi să zâmbeşti şi să tragi apa peste pietre

şi ea trece şi ele rămân

în locul viran dintre noi doi

acolo

ne scriem viitorul

împreună

deodată

şi foarte încet

acolo

oamenii vor avea ocazia

să ne viziteze

într-o zi

tu ştii...

Nu sunt aici doar fire de mătase

Nici peste masă nu-i faţă de Damasc

Pe Masa noastră veche a Tăcerii

Doar lemul inelează vîrstele puterii.

Nu curge-n cupe vinul de Malaga

N-avem nici cupe-n fildeş încrustate

Noi bem din lutul viu al neuitării

Un vin de ţară, bun, in Poarta sărutarii.

Nu ne dansează fete din seraiuri

Nu sunt nici gladiatori să ne salute

Noi, ascultăm o zicere din naiuri

Din fluiere, din inimă doinită -

Aici, la poale de Coloană infinită !

Seara, în Bucureşti

Să ningă seara-n Bucureşti
şi lebede de nori să-mi ţeşi,
o bucurie-n colţ de nimb
şi am să ştiu să-ţi dau în schimb
trei jocuri calde, de copii,
cu şoapte verzi de iarbă gri.
Să ne plimbăm râzând la Moşi
printre pitici şi fioroşi
balauri ce se-nving cu flori
din plete lungi, de Zburători...
Să-mi pun conduri, să-mi furi caleşti,
să-mi dai un cal şi trei poveşti,
să mă iubeşti... Să mă iubeşti.
Să fie seara. În Bucureşti.

(din volumul IELINA, apărut la editura Eurobit, Timişoara, 2000)

Credinţă

Am să fac şi asta, îmi las

cortina peste ochi, o ghilotină,

pe oase-mi cuplez zăbala, cu mâna mea

aşez la gât

aeru-nvineţit de alungarea ta;

haine de gheaţă strâmtă sub piele am să-mbrac,

atele de-ntuneric vertebrelor le pun,

în tălpi îmi strâng astfel şi calea către tine,

să readuc nădejdea din moartea aparentă

a neadevăratei tale împietriri;

îmi lipesc genunchii de-această poartă seacă,

izbită în obrazul iubirii mele

şi stau

 acolo până când

ai să mă crezi.

(din volumul ANATOMIA UNEI TORNADE, Editura Aethicus, Timişoara, 2006)

Tablou feliat

Zgârieturi pe coatele tăcerilor.

* Duhul dumbrăvilor îmbăiate în lumina asfinţitului,

întinde aşternuturi albe

din petale de trandafir.*

Heliade dansează în jurul foişorului

plutitor pe ape de lotuşi.

Bătrani corăbieri-călători pe arce stelare,

caută printre

nebuni,

regi

şi

regine,

pe neexperimentatul Phaethon.

Copiii au baloane în formă de inima le biciclete. Ei pedalează din ce în ce mai repede.

*…timpul se scurge cu paşi egali şi ireversibili.*

Dintr-un chiştoc

un cerşetor trage un ultim fum.

*Ultimul gust amar al vieţii este acelaşi atât pentru bogat cât şi pentru sărac.*

Fete vesele

trec valuri, valuri.

Sar intr-un picior pe spinarea scorpionului împietrit de frică.

Griji n-au.

Poveri n-au.

Tinereţea e uşor de purtat.

* Ploile despletite, rebele ale tinereţii,

prea se grăbesc

să fie înghiţite

de pământul arid al bătrâneţii.*

Soarele feliat de jeturile de apă,

se deschide ca un pepene roşu.

*Miezul dulce al seminţelor dezvăluie noianul de curbe strălucitoare al şoaptelor de iubire.*

Fulger aruncat din carul solar

la piciorul lui Pan:

stropi de chihlimbar;

sunete de nai.

Plopii freamătă.

* Fiorul dragostei în lacrimi de chihlimbar.

prin frunzişul plopilor:

cântecul naiului împrăştie solzii de lumină.*

Despre fericiri

cel care este flămând de dreptate

nu va atinge cu braţele sale vânjoase

crinii ce abia se deschid.

cu-n hohot caustic îl vor

întâmpina figuranţii din spatele cortinei,

iar sforarii-neadormiţii cu

zâmbetul epavei,

tatuat pe

frunte,

îi vor pune capcane.

cel care e însetat de dreptate

va merge pe urmele misterelor nopţii;

va culege dintre pietre ascuţite…

răniţi luceferi.

la capătul firului,

sufletul lui sătul va exploda:

pasivii,

prădătorii,

şmecherii

vor observa atunci deasupra capului-

câte

o sabie a lui Damocles-

luminând... povârnişurile

întâmplărilor.

ţăranul

gustul searbăd al năduşelii

se simte până dincolo de dealuri;

acolo,

soarele se schimbă la faţă

oglindindu-şi frumusetea printre seceri sticloase de ape.

copile lovesc cu bâta crengile încărcate de rod:

mere-

în care zeii stau la masă,

aşteptând să se aleagă frumuseţea,

înfaşă cu ascuţite fluiere de lumină sânii fragezi.

focurile roşiatice de pe mirişte,

îşi retrag limbile clevetitoare în văgăuna inelată a ghiocului.

din albăstrimile de hău ale tristeţii,

gheare de arătură

străbat

marea de pace…de linişte…

măsurând cu privirea milostenia câmpului,

ţăranul de ieri,

ţăranul de astăzi- pe scara Cerului,

se roagă

să nu-i fie duşman pământul.

limpezimi-**

n inima lor,

deschisă-i fereastra.

aer curat infiorează perdeaua.

pe masă: Preasfântul a

lăsat o carte de vizită.

*

nu se tem

de gheara usturătoare a nopţii,

când

in lungi spirale plânge ziua,

gonită

cu pietre de spirite obscure.

nu se infiorează

de gerul din armurile grele,

golite

de blândeţea şi caldura gândului.

frică n-au

de seceta cuvântului din mutele morminte,

bătute

de vânturi insensibile la suferinţă.

ii inspăimântă insă,

bunatatea-perfidă

a lupilor,

aducătoare…

de multe,

multe,

multe…rele.

Soarele cobora încet în spatele dealurilor. Ultimele zvâcniri roşii mângâiau pădurea. Ceaţa se insinua, atacând fiinţele, mistuind ultimele fărâme de voinţă. Satul se cufunda încet într-o beznă tăcută.

În faţa casei vechi de chirpici tinerii savurau ultimele zvâcniri ale luminii muribunde. Păsările brăzdau cerul căutându-şi cuiburile golaşe. Toată agitaţia culorilor se estompa încet, lăsând loc unei feeri de sunete. Glasurile nopţii se amestecau, poveşti prin întuneric. Andrei zâmbea, apropiindu-se mai mult de silueta bolnavă a micului bec. Hepatita luminii îl învăluia nereuşind totuşi să îl îmbujoreze. Andreea îl privea cu coada ochiului...

- Ştii că nu ai mai sta aici niciun minut dacă aş închide lumina aia...

- Nu, dar...

- Hai, nu ai pe cine să păcăleşti, eşti puternic doar ziua. Noaptea nu şti decât să te ascunzi sub plapumă sperând că totul va dispărea... Nu te mai preface, eşti ridicol.

Tânărul îşi înghiţi cuvintele. Ştia că nu are niciun rost să continue această discuţie. Se mai certaseră pe tema asta şi înainte. De fapt, era pur şi simplu o diferenţă de perspectivă. El nu putea să creadă în acest supranatural care se pare că Andreei îi oferea un refugiu în faţa vieţii pe care de multe ori nu putea să o înţeleagă.

- Mergem în casă?

Paşii dispărând în zumzetul pădurii care învăluia satul au lăsat în urmă doar întuneric.

- Şah! Ha, acum nu mai ai nicio şansă.

Andreea se mulţumea se zâmbească. Ştia că jocul era al ei, însă îi plăcea această situaţie. Victoria va fi mult mai dulce astfel. Iar Andrei va trebui încă o dată să se recunoască învins şi să accepte greşelile pe care inevitabil, ca de fiecare dată de altfel, le-a făcut... Poate că tocmai de asta, pentru că tratează viaţa ca pe un joc perpetuu, îl iubesc aşa de mult...

- Şah mat!

Andrei privea tabla de şah împietrit. La naiba, trebuia să fie jocul meu! Fir-ar să fie de treabă! Ei, dar poate e mai bine aşa, acum măcar e fericită. Mai bine pierd câteva jocuri, mai bine primesc aceste înfrângeri cu seninătate, pentru ca ea să zâmbească, să mă privească cu ochii aceia limpezi ai celui care a scăpat de presiunea inutilă a rezultatului. Da, pierd un joc, însă câştig un om.

- Hei, felicitări!

- Andreea, zi ceva... Ce-ai păţit? Te-ai supărat? Hei?Fata privea însă fereastra fără să se clintească. Andrei se întoarse şi el, fără convingere. Nimic. Întunericul era de nepătruns.

Andreea stinse lumina, luându-l prin surprindere.

- Ce s-a întâmplat?

- Nu vezi?

- Ce?

- Luminiţa?

Inima lui Andrei se opri pentru o secundă. Instinctiv, se trase lângă perete, cât mai departe de fereastră. Tremura...

- Unde?- Chiar la geam…

- Şi ce face?

- Nimic. Se mişcă şi ea.

- Se apropie?

- Da!           

Andrei era paralizat. Calmul fetei, zâmbetul ei, îl enervau. Fir-ar să fie, ea chiar are impresia că e un joc…? Minutele se scurgeau lent. Băiatul simţea cum frica îi pătrunde adânc în trup. Nu mai putea să îşi controleze trupul, totul părea să se prăbuşească în jurul lui. Un gust amar îi invadase gura. Se chinui să şoptească:

- Ce mai face?

- Se micşorează.

- Dispare?

- Cred că da... Gata, s-a stins.

Lumina invadă încăperea. Andrei se prăbuşi pe pat. Transpiraţia îi năclăise părul. Răsufla greoi.

- Crezi că era o luminiţă din aia?

- Da, despre care ne-au spus sătenii. Apar când cineva trebuie să moară. Ele se duc şi îl găsesc pe cel sortit. Pot să treacă prin orice şi le place să danseze, să ofere speranţă deşartă. Apar foarte des pe aici. Cineva a murit în seara asta...

- Şi ce se întâmplă dacă le atinge altcineva…?           

- Moare!       

- Îh, ai mai văzut vreodată?

- Da, tot aici, de la aceeaşi fereastră, când aveam 9 ani.

- Şi ce-ai făcut?

- Am ieşit să o prind. Dar din păcate n-am apucat...

Andrei scoase un oftat şi îşi strânse picioarele la piept, pipăindu-şi burta.

Fata îl sărută, strângând cele câteva firicele sărate prelinse pe buzele lui şi se afundă în pat.

- Noapte bună!

- Cum ai dormit?

- Foarte bine, răspunse Andrei trăgând perdeaua. Razele soarelui invadau încăperea. Privi pe geam cu precauţie. Câteva găini se hârjoneau aproape de copaci. Totul părea calm...

- Ce păcat că azi trebuie să plecăm. Aş fi vrut să mai văd o dată luminiţa aia... Cine ştie când o să mai am şansa asta.

- Eşti sigură că nu ţi s-a părut?

Privirea furioasă a fetei îl făcu pe Andrei să îşi regrete cuvintele. Ah, n-am ce să îi fac, o ţine una şi bună cu balivernele astea...

- Nu-i nimic, sunt şi în Bucureşti!

- Da…? Nu zău?, rosti Andrei mândru, învăluit în razele calde. Ei lasă, abia aştept să vină în Bucureşti! Deschid televizorul, aprind toate luminile, pun un Cradle of Filth la maximum şi să vezi tu de nu fug toate luminiţele mâncând pământul! 

Eternitatea  din palmă

Omul  e o fărâma de infinit.Yingul si yangul se recompun in picăturile ploii,într-un dans al spiritului dedicat vieţii.

El modeleaza cu gandirea sa ,faurind din lutul inspiraţiei edificii spirituale mărţe.

Fără lira sa,Pan nu-şi putea auzi sufletul

Şi mai apoi Phoenix s-a ridicat din pulbere de cenusa.

Visul

El i-a dat lui Icar aripi,Cutezanta lui admirabila,dorinta de a simţi că fiinţa lui vibreaza ,l-a ridicat  deasupra norilor.

Eternitatea inseamna cugetare.O cugetare care apropie spiritul de trup,care permite posibilului sa rupă barierele închipuite ale imposibilului.Totul se reduce la fecunditatea  gândirii umane.începutul si sfarşitul,Alfa si Omega,extazul si…….creaţia.

El ,gândul aude eternitatea cum freamată în scoica  misterelor primordiale. Orice vis  e o promisiune,un bilet pentru ETERNITATE

Stalactită

Genele de lumină

Din care picură roua ochilor tăi.

Eşti sau nu eşti,

Gândul meu dincolo,

În cercul care mă strânge.

Mă doare lacrima,

Care s-a transformat in stalactită

Într-o peşteră

Care a luat forma obrazului tău.

În amintire

Îmi amintesc de tine.

Aveai zâmbetul primăverii şi ochii de mugure.

Când vorbeai, stelele se aprindeau pe bolta una câte una.

Apoi s-a lăsat tăcerea.

Şi iubirea ta a renăscut asemeni macilor tineri,

Scuturaţi de arşiţă,

Cu roşul lor clocotitor,

În lumină

Suflete

stele atât de aproape,

încât le simţi zvâcnirea

în inima nopţii ,

iubiri de fântână.

stelele  

stropi de suflet-femeie

suflet-bărbat.

Un strop al meu, unul al tău

pe bolta înstelată.

În infinit

Cu privirea pironită în infinit

Port în mine izvoarele, luncile codrii.

Atât de aproape sunt de sfinţi,

Şi totuşi departe.

Demonii mai răpesc încă minţile nepăsătoare

Şi sufletele ard pe ruguri.

Simt cum se sting anotimpuri şi pâlpâie stele.

Se tulbură marea într-un hohot de scoici,

Departe de sfinţi, adie amurgul.

Catarge

Sorb nectarul nostalgiilor

Din paharul clipei

Bat la porţi nedeschise

cu degetele ca un izvor

curgând printre pietre.

Păsări captive

întoarse spre mine,

zbor neîntrerupt.

catarge,

începuturi, care nu se tem de nimic.

Dreptul  la sinceritate

Cred că societatea  şi-a inteles  gresit misiunea  , pe care o are astăzi

Se poarta” snobismul de lux”, non valoarea este ridicata pe piedestalul  valorii.

Omul sfinţeste locul,dar banul are întâietate. Materialul patroneaza sfera spiritualului. Cultura se ofileşte în vaza ignoranţei,artei i se ofera din ce in ce mai putina confidenţă.Frumosul nu mai reprezintă un ideal greu de atins,ci o etichetă . Pasiunea dispare şi in locul ei creşte inaltă sub cerul tranziţiei buruiana capitularii,a degradarii treptate si voite a sufletului.Unde ne este iubirea,regretul fata de   fapta rea,sentimentul plinatatii afective,a reintregirii spirituale?

Iisus ne priveste  intr-o suferinţă a iubirii.

O lacrima  prelinsă renaşte  in fântâna de aur a inimii. Iertarea e darul său pentru umanitate.

Oamenii trec mai nepasatori ca altadat pe langa semenii lor.Nu mai zambesc,ci privesc preocupaţi la vecinul de vizavi.

Soarele apune. Câmpia nu mai freamătă. Copacii s-au adâncit în meditaţia dezolării.Până şi vântul a început să tacă . Cândva era vesel şi vorbăreţ,cum îi stă bine vântului.

Floarea  câmpiei şi-a scuturat petalele. Mii de ochi nevăzuţi o privesc, din toate părţile. Le simte privirea  apăsătoare şi  sfredelitoare. Ca un pumnal al agoniei .

Albine de lapte

 
te trezeşti sfidând moartea încă o dată

şi înţelegi că printre nori uriaşii nu au ascuns castele

urcăm pe turnuri de resturi până când putem mângâia cerul

în nuanţe de azur mort

pictorul scapă vopseaua care se preschimbă neîncetat

fulgerul ne ocoleşte şi se îneacă într-un ocean

cald

*

o noapte a lacrimilor

florile se înalţă vălurind universul

strigătele lupilor albi dansând în jurul torţelor

focul alungă demonii sfârâind în miezul iluziei

comorile cele mai de preţ sunt mărgelele de aer

înşirate pe o cordelină de fum

muntele păşeşte şovăitor spre Mahomed

arătând că până la urmă

imposibilul este o simplă nuanţă

*

o înviere anunţată se risipeşte

nisipul caută întotdeauna nisipul

plescăind adânc, oceanul giuguleşte pământul de sub tălpile ei

şoptind mantre într-un catharsis obsedant

fagurii s-au umplut de viermi

judecătorii astrali salivează jucând mah-jong

zarurile reuşesc întotdeauna

să făurească destine

*

laptele se preschimbă în nori

prin strâmtoare şuvoiul de suflete urlă zăgăzuit

lipsesc sfere

sau poate ochii noştri s-au înecat în mătase

povestea altarelor însângerate

am înţeles în cele din urmă pentagramele

grangurul pleacă spre orizontul albastru

fugind de umbra sa

*

viaţa se transformă în cuburi de gheaţă

ne topim printre ipostaze

o sărutare apăsată

zenit şi nadir într-o epubretă de cleştar

frumoasa zâmbeşte muşcându-şi buza

toate cetăţile filosofale se prăbuşesc zguduitor

în faţa unui trup arcuit amurgul păleşte

nuanţe de roşu aprins

*

moartea nu mai înseamnă nimic

gustul argintului se diluează cu iarbă

verdele încălzeşte bolta risipind ceaţa

o călătorie printre cele mai frumoase statui de lut

adormim astăzi visând că trăim

ne luăm prea în serios

până la urmă totul este o joacă savuroasă

să dansăm neîncetat

simfonia albinelor

într-un univers de lapte  

Oceane de unt

soarta lumii este în mâinile mele...?

ah, dar este atât de trist

florile se scutură fără să se gândească la consecinţe

oceanul spumegă mângâind câmpia

şi nimeni nu înţelege că macetele nasc sânge

printre liane lancea se sparge în războaie

povestea bibliotecilor

mistuite de verde

*

farul străluceşte hipnotizând pânzele

albul se insinuează în faliile tunetelor

un joc al oaselor în nuanţe de gri

pasteluri regăsite

pictorul zâmbeşte încurcat

straturile ascund nestemate

şlefuim modelele concepute de alţii

sperând în zadar

că vom nimeri peste pi

*

sirenele atrag iluziile

valurile ne poartă spre Valinor

tridentul aşteaptă încrustat în spuma sărată

mierea mareelor se prelinge sărutând coralii

un zid de nepătruns

oamenii se reflectă în oglinzile întunecate

ultima corabie se scufundă plescăind adânc

şi pământul se transformă în unt

Universul continuă să zâmbească...

natura se sparge în cioburi albastre

nepăsarea înfloreşte orbind nebunia

printre funiile groase florile cresc nestingherite

ne privim în ochi fără să plângem

drumul spre asfinţit se naşte în deşert

corăbiile nu vor pluti niciodată pe lacrimi

o înfruntare finală

râul spumegă repovestind legenda

lumea trebuie să înveţe să se joace

până la urmă

moartea este doar o problemă de percepţie

colţii strălucesc a sânge

şi totuşi universul continuă să zâmbească

firesc...

În lumina carnagiilor

doar o secundă de celebritate

filosofia noului mileniu muşcă feroce din fum

ignoranţa pluteşte suav deasupra cadavrelor

exploziile fiinţei dezintegrează tăcerea

o feerie a simţurilor

diferenţa dintre izotopi se împarte la pi

şi noi mai avem doar câteva clipe

înainte de nimic

 *

glasurile peştilor împrăştie apă

tăişul răsăritului spintecă mulţimile

uleiul mângâie cleştarul alunecând inerent

dansatorii iradiază piruete

tobele curg adâncind crepusculul

o infuzie de sânge

căldura statuilor se pierde în rit

 *

flamele atacă pădurea

doar nisipul mai rezistă în faţa deşertului

marele sat glăsuieşte în urdu

apele învolburate sapă redundant

o sărutare pătimaşă, Nil şi Amazon

braţe întinse deasupra unui abis

disertaţia ploii îngroapă insomniile

din coapsa muntelui s-a născut profetul

o schizofrenie reflectată în pietrele sfinte poate schimba lumea

şi iată cum

litaniile plutesc de pe un papirus pe altul

mă dizolv prelungind fiorul de lut

bombele vor răsuna prohodul şobolanilor

însă lumea va merge mai departe

soarele lunii

luna soarelui

ultimul front se dezintegrează

respirăm libertate

scuipând mai departe, involuntar, lumina

Sacii cu fractali

între epiderme se ascund iatagane

mă sfâşie glasul cântat al corbilor pierduţi

în cimitire florile ard sfârâind

candelele plutesc prin bălţile mucegăite

deasupra curcubeului aerul se rarefiază crescendo

păsările zboară mângâiate de orizont

sparg alune împrăştiind coaja universului

creştem mâncând

infinitul se scurge mustind

nimeni nu ştie unde se dereglează busola

urşii bântuie eliberând vântul din chingi

într-o hrubă adâncă dăltuim civilizaţii

Atlantida este primul oraş subacvatic

văd o novă

sărut inelul pe care şerpii se împletesc în pi

nu avem destul timp să înţelegem

istoria are relevanţă doar pentru spectrul nemuritor

oglinzile ne-au spulberat în cercuri mici

privim astăzi degeaba

fiecare punct este o altă galaxie

albastră

Atanor

plăsmuiri

din metale se nasc pânzele

desenăm cu sânge pietrificând destine

extremele se ating

bulgării iradiază speranţă

putem deveni nemuritori

însă nu am putea suporta asta

mărgelele se mumifică

sincope din ce în ce mai mari

se cască pământul ademenindu-ne

nici măcar desfrâul nu poate salva sufletele slabe

există întotdeauna o limită

păzită de fantome albastre

am suflat prea mult în jumătatea de scoică

oceanul nu mai aude

sau poate că şi ultimul râu a fost otrăvit

vom învăţa prea târziu că nu suntem zei

vremea munţilor a fost măcinată...

aştept în lotus smulgând firele covorului

niciun văl nu poate ascunde moartea

cântecul muezinilor răsună sterp

şi ei au înţeles că metalele nu pot fi preschimbate în aur

la infinit...

Doar despre noi

pământul este prea mic pentru atâtea popoare

atomii se amestecă umbrindu-mi copacul

nu mai am unde să mă ascund

iluminarea îmi scapă printre degete

în miezul albastru norii de lapte au înfrunzit

îmi feresc ochii

de lacrimi

 *

dragostea umple orice vid

unele roţi nu trebuie însă oprite

mi-am întins sufletul ca o caracatiţă

încercând să capturez alte esenţe, mai pure

vorbesc cu vântul

mângâi iarba adulmecând lutul

o lume a diamantelor

pe care numai eu o pot vedea

 *

gardurile nasc tablouri

am adormit într-o sală plină de simulacre

simt cum explodează în mine nisipul

prea multe mâini

prea puţine iatagane

nimeni nu mai rupe rândurile

nimeni nu mai zdrobeşte falanga

înaintăm

keep on walking sau alte eufemisme

suntem adoraţi

deci, suntem adorabili

şi asta e foarte bine

lumea va avea întotdeauna nevoie

de modele...

Rămăşiţe spirituale

în mânăstiri poveştile circumscriu sfericitatea ceasului

noaptea transformă luna în simbol

am învăţat maleficiile pe de rost şi am ars cărţile

tămăduitorii se tem de puterea lacrimilor

pământul se întoarce în pământ

însă puritatea se pierde

şi lemnul sicriului a fost odată

viu...

*

pietrele sunt rearanjate

vântul este un copil care se joacă cu rune

putere,

tot mai multă

putere...

 putere nelimitată...

mantra umple golurile pereţilor

zvâcnind tăcut în noapte

umbra lumânărilor nu poate construi soarele

ceara se iroseşte în zadar

am lovit încercând să despicăm pădurea

şi nu am făcut decât să ne pierdem

într-un imens dom

în care oglinzile se hipnotizează

*

geamurile se sparg lărgind decorul

nu putem să ne topim ambiţiile

edificiile se vor prăbuşi implacabil

sub asaltul hoardelor stelele sunt înlocuite de platitudini

ce înseamnă a merge înainte...?

spiritualitate, valori, morală... eufemisme efemere

viermi strigă zâmbind din masca ridurilor

putere,

tot mai multă

putere...

putere nelimitată...  

Artefacte

sunt mutilat simultan de tot mai multe maşini moarte

durere

pentru fiecare pumn de pământ

graniţele se dizolvă

în timp ce zidurile monumentale sunt dăltuite în fum

scuipăm sânge intonând solemn

marşurile triumfale ale furnicilor

au dispărut fulgerele

din oglinzi tunetele mistuie inimi

finaluri previzibile şi nimic mai mult

diamantele zac uitate în timp

suntem...?

Itinerarii criminale

despre modestie se poate vorbi la infinit

cu grandomania specifică celor modeşti...

strada se pierde în mine

printre coji de seminţe şi înjurături se naşte o speranţă

impermeabilă, imposibil de înţeles

şi totuşi abruptă, de netăgăduit

moartea nu ştie să aleagă

întoarce întotdeauna anii pe dos

umbrele bântuie libere, aprinzând lumânări inutile

în timp ce îngerii îşi pierd aripile din prea multă bunătate

am evitat un copil

copacul însă nu a putut să ne mulţumească

câinii se sting în tăcere

nu îi pasă nimănui

şi totuşi

în urma noastră nu poate rămâne decât

iubirea

 Qi

invoc picăturile

în cele patru colţuri forţa se acumulează

spasmo siluetă abia perceptibilă îţi scuipă în faţă coji de seminţe

sau, s-ar putea să fie doar vântul

lumânările afumă lumina

în biserică decapitarea a fost răsturnată demult...

ne place să credem oglinda

privirile străpung straturi

încercăm să ne mângâiem în ceilalţi

întotdeauna cu mânuşi groase,

de uz general...

inima,

a fost trecută la “şi altele”

trăim!

un hobby perfect pentru un sfârşit de săptămână

bucăţile de carne sfârâie amestecându-se cu sufletele

mai trebuie puţin muştar

avem nevoie de copii născuţi din piper şi curry

tablourile ascund înjurături

imortalizăm ceea ce vrem să distrugem

timpul răpeşte zâmbetele

pe măsură ce oraşul se luminează şi sângele se-ncheagă

lacrimi amestecate în şampanie

băncile ar trebui doborâte

ce păcat că există întotdeauna un mâine,

poate că oamenii ar trăi altfel în ultimele 24 de ore ale vieţii lor

sau poate că nu...

vreau să mă mai sinucid încă o dată în seara asta

chelner, un pepsi te rog, şi vezi să fie light!

si creaza lumea

    Umbre se profilau pe pereţi părând că se alimentează din amintirea locului. Căutau cu disperare să fugă de sub ochiul iscoditor al flăcării, ce se ridica în albul peretelui şi încerca să le alunge. Apoi se pliau pe perete, dispărând pentru o clipă, ca mai apoi să revină mai negre şi mai îngândurate.

    El bea. Bea pentru veşnicie, pentru eternitatea focului, a umbrelor şi pentru a se simţi din nou om. Apoi plângea. Plângea până la epuizare, lăsând în urmă doar un zâmbet acru, amar.

    - Era 1 septembrie 1945, spuse glasul său îngâtuit de teama amintirilor. Germania invadase Polonia şi lumea se învârtea în cercuri vicioase. Eu mă învârteam în cercuri vicioase încercând să îmi fac intrarea în lumea teatrului. Nu, nu voiam să intru doar pentru a mă simţi intrat, voiam s-o văd. Voiam să-i fiu aproape, să o cunosc, să o strâng în braţe şi să-i ofer sărutări şi flori, spuse timid.

    Alexe mai turnă o vodcă. Era albă şi în lumina aceea părea şi lipicioasă. Umbrele se jucau de-acum pe pahare, iar focul se odihnea ca mai apoi s-o ia de la capăt în urmărirea celor ce îi tulburau somnul.

    Era ianuarie, dar nu dăduse nici un fulg de zăpadă, chiar dacă gerul îţi intra în vine şi îţi trosnea fieşce oşcior.

    Bău încet, gândindu-se la vreme, la lume, la umbrele ce cutreierau camera părând să-i ştie orice secret. Apoi, glasul lui Boromir se auzi din nou, îngâtuit.

    - Aş vrea să pot să-ţi povestesc mai multe, doar că unele amintiri au rămas acolo şi nu s-au mai întors niciodată. Ştii, asemeni lumii care se învârte şi se suceşte ca până la urmă să rămână mult în urmă, iar tu mergi tot înainte. Sunt lucruri pe care, probabil, nu îmi doresc să le ţin minte. Urăsc lucrurile alea. Îţi vin fugar prin faţa ochilor, ca umbrele astea ce se zbat pe pereţi, apoi dispar şi se mai întorc doar când doresc ele, dar fără o semnificaţie deosebită. Cred că aşa s-a întâmplat şi atunci.

    Ava era acolo, în faţa lumii, pe scena slab luminată, părând o zeiţă din alte timpuri. Avea o rochie scurtă, aşa cum se poartă astăzi, şi mult prea vaporoasă. Părea mai degrabă o actriţă de cabaret, decât una de teatru. Dar nu conta. Era suficient pentru a umple sala de bărbaţi bogaţi care se gudurau pe lângă ea. Ava era bogată. Ei îi oferiseră mai mult decât putea să ducă tinereţea ei. O viaţă demnă de-o regină, dar şi de o curtezană a regelui. Avea toate drepturile rezervate, cum ar spune unii în ziua de azi. Era înaltă şi mlădioasă. Era ţigancă, dar asta nu conta pentru nimeni. Ea spunea că e arăboaică şi toţi încercau să o creadă. Uneori îi auzeai şoptind „Frumoasă arăboiacă”, şi crede-mă, o spuneau cu cel mai suav glas posibil. M-am dus acolo în fiecare seară. Zi de zi, până când a căzut bomba, iar teatrul a rămas doar o ruină. Am pierdut teatrul şi am pierdut-o pe Ava.

    Alexe mai turnă un pahar de vodcă. Oftă. Aprinse un chiştoc de ţigară şi trase încet sperând să nu se sfârşească prea repede. Îi privi chipul lui Boromir. Era bătrân. Mult prea bătrân pentru a-l mai privi ca pe un tânăr chipeş îndrăgostit de o ţigancă. Îi făcu semn să meargă mai departe cu povestea.

    Boromir dădu peste cap paharul de votcă, îşi reglă glasul şi îşi aţinti privirea pe pereţi.

    - Era frig în iarna aia. Un frig din ăla în care auzi piatra cum pocneşte şi geamurile cum crapă. Stăteam prin restaurante privind lumea bună a Poloniei cum trece peste război cu zâmbetul pe buze. Noaptea se auzeau melodii americane, interzise pe vremea aia. Se fuma, se bea, iar femeile îţi cădeau în braţe din cinci în cinci minute. Erau minunate, dar nu era poloneze. Majoritatea erau rusoaice, românce sau ţigănci din diferite părţi ale lumii. Era şi o evreică. Poate că cea mai frumoasă dintre toate. Doar că ea era retrasă. Stătea tot timpul într-un colţ şi doar atunci când se apropia cineva de ea îşi dezgolea cel mai suav zâmbet. Aş fi vrut s-o am, la evreică mă refer. Nu era Ava, nu avea trupul acela mlădios, dar aş fi vrut s-o am. Să o strâng în braţe şi să o iubesc, să mă pierd în braţele ei. Atât aş fi vrut. Să uit atunci de tot şi de toate. Să uit de război şi de durerea ce o pricinuia acesta. Dar cel mai tare îmi doream să o uit pe ea, Ava mea. În seara aceea, evreica era singură. Stătea la o masă îndepărtată fumând ţigară de la ţigară şi turnându-şi din cea mai scumpă şampanie. O priveam lacom, iar ea a simţit asta căci s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit, aşa cum numai o evreică ştie să zâmbească. Mi s-au înmuiat picioarele de plăcere. Îmi abandonasem imaginaţia încercând să ajung în cele mai secrete locuri. Apoi, totul s-a sfârşit când Ava a intrat însoţită de un militar polon. Era mai frumoasă ca niciodată. Jur că nici atunci când i-am atins coapsele, în gând, văzând-o pe scenă, nu mi s-a părut la fel de frumoasă. Era radioasă şi părea fericită, de parcă războiul trecuse pe lângă ea fără să lase nici un semn. Chiar m-am întrebat atunci: „ O fi ştiind câtă suferinţă e în lume?”. Dar ce conta? Până nici eu nu am mai simţit nici o durere când ea şi-a făcut apariţia ca o regină fără cortegiu. Evreica m-a privit mâhnită. Aveam impresia că mă bleastămă în gând. Dar ea nu a mai contat, de fapt, pentru nimeni nu a mai contat nici o femeie de acolo. Ava oferea tot spectacolul de care avea nevoie un ochi flămând.

    Alexe îi făcu semn să se oprească. Lăsă o lacrimă să îi curgă, mai bău o gură de vodcă, se aşeză lângă foc şi îi spuse că poate continua.

    - Poate ai vrea să merg mai repede cu povestea, propuse Boromir, dar Alexe făcu semn că „nu” iar el continuă: Se înnoptase bine când companionul Avei a adormit pe masă. Mai eram eu, doi bărbaţi ai lumii bune, care erau mult prea băuţi şi fetele care se strânseseră plictisite la o masă. Ava s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine. O, nu îţi spun cât de tare îmi bătea inima. Nu eram sigur că la mine doreşte să vină, dar ştiam că inima o să îmi zbucnească din piept chiar în acel moment. Avea mers tandru şi unduitor. Mergea repede, şi totuşi, părea că abia păşeşte...  Eram în Grecia în martie 1941. Germania se pregătea să atace Creta. Patruzeci şi trei de mii de greci şi englezi erau acolo, încercând să surprindă orice atac aerian. Şi teatrul ei era acolo, încercând să mai descreţească frunţile zbârcite de război. Era un buncăr. Teatrul. Era mascat undeva într-un subsol destul de fortificat. Creta e mare, dar eu am ştiut unde să o găsesc. Îi simţeam mirosul oriunde, chiar şi în praful de puşcă ce se ridica în aer, sau printre trupurile arse şi putrezite. Creta e frumoasă în orice perioadă a anului, dar atunci era minunată. Dacă ar fi să ajung în rai, mi-aş dori să ajung în Creta anului ’41, bineînţeles, fără teama războiului şi fără mirosul fricii. Dar chiar şi aşa. Peisajul era superb. Răsăriturile erau mantii argintii ce se întindeau pe apele mult prea limpezi şi albastre. Erau amanţi ai vremurilor grele, unindu-se în îmbrăţişări suave şi sărutându-se cu patos. Am căutat-o câteva zile, pe Ava. Am căutat-o în fiecare coton al Cretei, găsind-o cu greu. Doar generalii şi cei mai mari în funcţii ştiau unde sălăsluieşte teatrul, şi la cum învăţasem să o cunosc pe Ava, era suficient. Nimeni nu îţi spunea nimic despre teatru, de parcă era un mare secret naţional, dar eu am găsit-o. Este straniu atunci când o vezi pe persoana iubită după şaşe luni. Simţi multe în momentele alea. Simţi cum lucrurile se schimbă văzând cu ochii. Apoi o priveşti pe ea, şi îţi dai seama că e o străină ce se abandonează în braţele fiecărui bărbat ce îi promite nemurirea. Şi grecii i-o promiteau. Sigur, oare cine i-ar refuza ei ceva. Frumuseţea ei se schimbase. Nu mai avea chip copilăros cu ochi puşi pe şotii, acum arăta altfel, ca o femeie matură, dar mult mai frumoasă decât copila pe care o cunoşteam eu. Până şi hainele de scenă începuseră să îi acopere mai multe părţi ale trupului. Era acolo, în faţa mea, cu chipul luminat de neoane, scăldat în fum de ţigară şi în zgomot de fond.

    Era un spectacol comic. Un violonist stătea pe un scaun, în colţul întunecat al scenei scârţâind un vals uşor. Ea dansa şi cânta, inventând fiecare cuvânt şi fiecare gest. Dar era suficient pentru privirile lor pofticioase. Ar fi putut să stea pur şi simplu în faţa lor, fără să facă sau să zică nimic. Mi-am făcut loc cu greu printre toate brutele alea înveşmântate în uniforme pe faţa cărora curgeau bale de bere şi vin. Mi-am făcut loc şi m-am postat în faţa ei ca un amant furios. Ea a zâmbit. Doar atât. A zâmbit şi şi-a continuat show-ul grotesc. În momentul acela am avut intenţia de-a o trage de scena improvizată, de-a o înveli şi de-a o scoate de acolo. Doar că, gândindu-mă mai bine, eram înconjurat.Ne-am întâlnit în aceiaşi seară, iar ea mi-a spus:

    - S-a întâmplat doar pentru că eu ţi-am permis.

    - Mi-ai permis pentru că el era beat şi nu mai avea bani.Ea a râs răutăcios, aşa cum făcea ori de câte ori nu era mulţumită.

    - Sunt vremuri tulburi, Boromir. Lumea are nevoie de mine. Oamenii ăştia vor să strălucesc pentru ei şi am s-o fac.

    De atunci nu am mai văzut-o până în ziua atactului. Dar să îţi povestesc timpul petrecut în Polonia până să ajung la atac. 

    În prima dimineaţă când am găsit-o în patul meu, am crezut că e doar un vis. Locuiam la mansarda unui bloc vechi. Eram sărac. Evident, nu m-am îmbogăţit niciodată, dar m-am descurcat întotdeuna. Nu eram un muritor de foame, asemeni celor ce treceau prin război cu teamă în suflet. Mie nu îmi era teamă, eu eram doar îndrăgostit, veşnic îndrăgostit de ea, ţiganca mea, Ava.Aşa cum am spus mansarda mea nu arăta aşa cum era ea obişnuită să arate un loc în care se trezea. Era mică şi sărăcăcioasă, doar o bucătărie mică separându-mă de un holişor şi dormitor. Nu am încercat niciodată să îmbunătăţesc locul acela, pentru că trăiam tot timpul cu senzaţia că până la urmă o boambă avea să distrugă întreg blocul. Ceea ce nu a fost o presimţire eronată, doar că asta s-a întâmplat în ’42.Ea era acolo. Şi-a aprins o ţigară şi a deschis ferestrele. Era frig. Cu toate că era luna mai, era un frig pătrunzător. Nu ştiu de ce, dar pe toată perioada războiului cerul şi-a ţinut respiraţia şi a stat îmbufnat. Dar când am zărit-o pe ea, acolo, goală, fumând cu stângăcie, soarele putea la fel de bine să nu mai apară niciodată, pentru că îmi era indiferent.Stătea şi mă privea. Nu ştiu, dar am avut senzaţia că nu mă priveşte aşa cum îşi iscodeşte amanţii. Se uita la mine, mai degrabă, ca la un suflet pierdut. Îmi dădea senzaţia că îmi făcuse o favoare, mă umilea pur şi simplu fără să spună sau să facă ceva. Doar privindu-mă. Dar eu am făcut dragostea cu ea, atunci, acolo, în faţa ferestrei deschise, vrând parcă să strig spre toată lumea că în sfârşit ea e a mea. Abia seara a plecat să îşi ofere trupul spectatorilor avizi după ea. Şi-a revenit, zi după zi, timp de trei luni. A fost doar iubire în tot acel timp, doar iubire combinată cu un sentiment de invidie şi singurătate. Nu au fost prea multe vorbe între noi. Nici zâmbete nu prea au fost, ci doar nopţi lungi de amor amestecate cu durere şi secrete. 

    Era 20 mai 1941 când lupta pentru Creta a început. Vânătorii de munte şi paraşutiştii germani îşi începuseră atacul iar cele câteva femei şi copii ce se mai aflau pe insulă, fugeau unde vedeau cu ochii. Un grec mi-a pus o armă în mână şi mi-a spus să trag în tot ceea ce are stemă nazistă. Mi-a spus să lupt. Nu am tras niciodată în nimeni, aşadar nu puteam să o fac nici acum, dar ştiam că e important să am o armă şi să lupt pentru viaţa mea. Se înnoptase iar lupta continua. Trupuri însîngerate cădeau lângă mine lăsându-şi ultima speranţă de viaţă, acolo, pe pământul cald al Cretei, ce părea să primească fiecare trup cu lacrimi calde. În noaptea aceea a plouat, dar ploaia era caldă şi abia de mi-a spălat praful de pe chip şi din suflet. Când focurile au început să se depărteze am luat-o la fugă pe străzile aglomerate de trupuri căzute şi răniţi. Nu ştiam ce vreau să fac de fapt. Nu ştiam în ce parte fug. Ştiam prea bine că nu am scăpare, eram pe o insulă, pentru numele lui Dumnezeu. O nenorocită de insulă. Şi-atunci am văzut-o pe ea. Stătea acolo în genunchi plângând pe cineva. M-am oprit. M-am oprit şi am privit-o. Nu mă puteam apropia, iar ea nu îşi putea ridica privirea. Ne simţeam unul pe celălalt, dar nici unul nu îndrăznea să îl accepte pe celălalt. Fusese prea mult pentru mine, poate şi pentru ea. Ploua încet şi fiecare picătură părea să se oprească pe trupul ei pe jumătate dezgolit. Era o lună palidă, bolnavă ce abia îi lumina pielea fină şi albă. În rest nici o lumină, şi-o linişte covărşitoare însoţită de cadavre cu chipuri zbuciumate, majoritatea privind spre cer cu seninătate. Când m-am trezit, soarele ardea, atacurile reîncepuseră, iar ea era acolo lângă mine. Stătea pe spate pe asfalt ţinându-mă de mână. Avea trupul plin de sânge, dar nu-i păsa. Târziu mi-am dat seama că era moartă şi că eu fusesem ultimul care o atinsese. Eu am fost cel care a zărit-o ultima oară şi cel ce i-a simţit parfumul trupului mai presus de cel al morţii.

    Alexe se ridică de lângă foc şi privi pe fereastra mică. Era o baracă din lemn, nu prea bine „închegată”, prin care vântul îşi făcea mereu loc şuierând ameninţător. Doar pereţii interiori erau albi dând senzaţia de frig şi mai aprig decât era normal. Începuse să ningă. Ningea şi frigul s-a hotărât să învăluie întreaga lume, îngheţând şi ultimul fulg. Privi spre flacăra albăstruie ce îşi crea povestea pe perete, înconjurată de alte umbre ce doreau să intre în aceiaşi povestire.

    - Ai omorât-o, spuse Alexe cu glas jos dar ferm. Atunci ai omorât-o.

    Boromir îşi şterse o lacrimă şi spuse:

    - Generalul Kurt Student a spus mai târziu „Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani”. Iar eu am spus în sinea mea: „Creta a fost mormântul Avei”. Nu ştiu dacă am ucis-o, ţi-am spus. Sunt amintiri ce au rămas acolo şi atunci când trec prin faţa priviri mele nu spun mare lucru, şi dacă spun, povestea se pierde la fel de repede ca şi amintirea. Sunt lucruri pe care nu le pot vedea sau auzi. Pot să le simt uneori, dar nu sunt sigur dacă am ucis-o sau nu.

    Era 20 mai 1941, noaptea de 20 mai 1941. Atacul Germaniei asupra Cretei începuse încă din acea dimineaţă, dar noaptea era înconjurată doar de aerul morţii şi de gemetele muribunzilor. Ea, femeia cu chip angelic şi trup aproape dezgolit, sătea acolo plângând un mort. Nu părea rănită, ci doar sfârşită de durere. Apoi se mută asupra altului trup, îi sărută fruntea şi făcu semnul crucii, apoi păru că se roagă. Şi tot aşa, până când ajunse la picioarele lui. La început îi zări doar cizmele apoi îşi ridică privirea până îi observă chipul. Chipului rusului Boromir. Singurul chip pe care-l îndrăgise cu adevărat şi pe care îl urâse cu putere. Stătea în genunchi sfâşâindu-şi rochia albă prin care i se zăreau coapsele şi sânii. Îl prinse de mână şi privi cum luna aceea palidă cade pe chipul lui blând. Îl privi în ochi. Erau înlăcrimaţi. Îi strânse degetele cu toată puterea sa, apoi simţi arma rece ce îi căuta pieptul. Simţi durerea. Nu a auzit zgomotul. Doar durerea şi ochii lui înlăcrimaţi. Apoi văzu luna şi îi zâmbi. Ei, lui, ce mai conta. Jocul de teatru continua.

   


    Era decembrie, poate ianuarie, dar datele nu mai sunt atât de importante când povestea încă se mai derulează ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Când personajul încă poate cânta melodia aceea suavă alături de iubita sa, şi poate simţi fiecare atingere a ei. Timpul poate să rămână şi în loc, doar că e important de ştiut că era zăpadă, multă zăpadă. Totul era alb, mai puţin trotuarele ce arătau la fel de gri ca întotdeuna şi a dalelor de piatră din piaţa cea mare. În rest, până şi cupola din centru oraşului se lăsase învelită de cel mai pur alb.

    Fetiţele de pe strada lui se distrau îmbrăcându-se în cele mai albe haine confundându-se cu iarna. De fapt, el le vedea ca pe nişte fantasme ce alergau de colo-colo distrându-i pe trecători. Dar cine ştie ce urmăreau de fapt?

    Stătea în faţa ferestrei ore în şir urmărind fiecare persoană ce poposea mai mult de câteva minute şi gândindu-se iritat că îl căutau pe el. Apoi se lăsa noaptea şi nimic din toate astea nu mai contau. Noaptea nu îl puteau găsi oriunde, căci se confunda în marea de oameni de pe străzi împrejmuiţi de becuri colorate şi râuri de ciocolată.

    Era anul şarpelui sau, cel puţin aşa i se spusese lui:

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese bătrâna ciudată cu câteva seri în urmă. E cel mai rău dintre toţi anii lăsaţi pe pământ de Dumnezeu, iar tu eşti într-un mare pericol.

    Şi după toate astea ea se pierduse asemeni fiecărui om care călca pe străzile aglomerate, iar el rămăsese cu un mare semn de întrebare.

    Era anul 1567, noaptea Sfâtului Bartolomeu sau cel puţin lui aşa i se părea. Istoria trecea pe lângă el, războiul hughenot a început în acea noapte sau, cel puţin aşa a auzit. Dacă era noaptea Sfântului Bartolomeu cu siguranţă că era doar 25 august, şi totuşi, atâta zăpadă. Nu, nu era nici decembrie, nici ianuaire, doar izul acestor luni plutea în aer. Era un iz vechi ce îţi umplea nările de mirosul frigului şi al crăciunului, doar că acesta din urmă nu era nici măcar pe aproape.Şi totuşi...

    - Este anul şarpelui cu ochi de gheaţă, strigă o fetiţă cu rochiţă boţită şi picioarele goale, apoi dispăru ca o nălucă.

    - E anul şarpelui, murmură şi Iulius cu un zâmbet sec pe buze. Apoi se trezi în patul său de la mansardă, cu lenjerie galbenă şi zeci de flori în întreaga încăpere.

    - Mâine se schimbă anul, murmură Mădălina. Vom intra în 2007.
    El o privi cu ochi goi. Cine e ea? Ce face aici? E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, 1567, îşi repetă obsesiv în gând pentru a nu uita.

    - Eşti într-un mare pericol, râse ea unduindu-şi coapsele goale. Deseară am să te sechestrez, vei fi doar al meu. Nu te las din mână.

    - Minunat, murmură el. Dar unde sunt?
    Desigur, recunoştea camera era aceiaşi ca în ziua în care se anunţase că războiul începe. De fapt, nu era sigur că se anunţase sau pur şi simplu ştiuse toate astea. Ştia doar că e anul şarpelui, 1567, ci nu 2007, aşa cum spunea companioana blondă cu coapse de zeiţă, poate puţin cam slabă pentru acele vremuri.

    - În pat, spuse ea prefăcându-se mâhnită. Să nu mă întrebi şi cine sunt că am să arunc cu vaza asta după tine.

    „Straniu, îşi spuse el. Ieri femeile nu prea îşi exprimau părerile, iar astăzi pun stăpânire pe viaţa mea de parcă nici nu ar conta. Ea e blondă, înaltă şi dezbrăcată. Ieri, femeile nu stăteau atât de goale în faţa mea, iar azi ea se arată ca o nimfă”.

    - Mădălina, spuse ea cu nonşalanţă aruncându-i un zâmbet iscoditor. În caz că te întrebi cum mă cheamă. Sunt Mădălina.
    Cât de armonios suna numele ei, Mădălina. Era ca un acord bine plasat într-o melodie.

    „Dar de ce îmi spui asta?” se întrebă el. Iar ea îi răspunse ca şi cum i-ar fi înţeles gândul:

    - Erai prea beat aseară ca să îţi aminteşti.

    Era 1567, îşi aminti el. În noaptea aceea regii se schimbau iar lumea o lua razna. Fusese un atac. Hughenoţii l-au atacat pe prinţului Henric I de Bourbon-Conde. Lumea striga, urla, străzile erau pline şi albe. Caterina de Medici era acolo. Nu în mulţime, dar era în faţa lui, cumva, nu ştia exact cum. Plângea. Era sigur de asta. Era sigur că îl atinsese şi îi spusese că doar sufletul contează.

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese copila ce o însoţea pe Caterina.

   - Parcă ai visa cu ochii deschişi, spuse Mădălina trăgându-şi blugii strâmţi pe ea. Mi-ai părut misterios încă de aseară, doar că am crezut că băutura e de vină. Mi-ai promis universul. Ştiam că nu ai să mi-l dai.

    - Poate că asta ţi-am promis, spuse el apatic. Cine ştie câte alte lucruri am mai promis, şi cui.

    - Să înţeleg că eşti unul dintre acei bărbaţi care promit orice, oricui.

    El ridică din umeri. Nu ştia decât cum îl cheamă. Era ca un instinct natural, ca un strigăt din interiorul său. În rest, totul îi era străin. Doar camera şi-o amintea. Ieri se trezise în acelaşi loc, privindu-se în oglindă şi gândindu-se cât de străin se simte de ţara acea, de lucrurile care se întâmplă acolo, de regii ei, de reginele ei, de religia ei. Apoi se dusese la fereastră şi văzuse că totul era alb, dar aşa fusese şi cu o zi în urmă şi tot aşa. Era singurul român din acest cartier, dar avea suficienţi prieteni care să-l susţină.    
    Nu muncea, cel puţin acum, nu o mai făcea. Revoltele erau mult prea multe, iar el nu mai avea curaj să mai iasă pe străzile aglomerate. Apoi mai erau şi ei, oamenii din umbră, cei ce voiau cu orice preţ să îi ia ceea ce îi aparţine. Ştia că sunt. Erau pretutindeni. Doar că el nu îşi mai amintea ce îşi doreau ei. Şi dintr-o dată, totul dispăruse. Fusese oare un vis? Se petrecuse totul în mintea lui sau abia acum visa?

    Mădălina îşi îmbrăcă paltonul şi îi zâmbi expansiv.

    - Să nu uiţi, deseară se schimbă anul. Vom petrece ca acasă. Vor fi de toate...

    El îi făcu semn că a înţeles, ea plecă. Apoi se postă la fereastră şi privi pe aleea albă. Nu mai era la fel ca ieri, cu siguranţă că nu. Se păstraseră câteva case vechi, dar în locul celor mai multe se ridicaseră altele, măreţe, pline de strălucire şi albeaţa fulgilor de nea.

    - E anul şarpelui... cântau copii fericiţi pe stradă, aruncându-şi bulgări albi şi pufoşi ce se pierdeau în ziua albă.

    - Ochi de gheaţă, murmură el. Un şarpe cu ochi de gheaţă.

    Bătrâna sa gazdă îşi făcu apariţia în prag. Ţinea în braţe lenjerie curată ce mirosea a primăvară.

    - Voila, spuse ea, îi înmână lenjeria şi se făcu nevăzută pe scările curbate.

    - Merci, încercă el mult prea târziu.

    Îşi amintea ochii bătrânei ce o zărise pe stradă:

    - E anul şarpelui cu ochi de gheaţă. El se ghemui lângă pat iar lacrimile începură să îi curgă şiroaie.

    - Va veni o vreme în care ne vom despărţi, îi spusese Chatrine într-o franceză stâlcită. Nu pentru că asta ne-am dori noi, doar că lumea asta o să vrea să ne despartă.

    El nu înţelesese atunci. O luase în braţe şi o sărutase cu toată patima din el. În cele din urmă ea s-a retras din braţele sale şi-a prins pălăria şi a părăsit încăperea. El rămăsese acolo, conducând-o cu privirea.

    - Am să dispar pur şi simplu, îi spusese altădată. Sau tu o să dispari.

    - De ce crezi asta?

    - Nu simţi? Lucrurile se învârt. Lumea se învârte. Uneori am impresia că de voi deschide ochii am să mă trezesc în altă parte, în altă lume.

    - Nu există decât o lume, încercase el să o convingă. Lucrurile nu dispar şi apar din senin. Bine, putem să murim din pricina holerei sau a altor boli contagioase, poate chiar ucişi de hughenoţi.

    Ea a râs.

    - Nu vom muri din nici una dintre aceste cauze, doar vom dispărea. Totul se va schimba în jurul nostru.

\    - Ne va rămâne amintirea? râse el aproape isteric. Faţa ei mică se contorsionă.

    - Nu ştiu. E posibil să nu. Nu râde de ceea ce îţi spun. Tu încă nu simţi, dar vei vedea. Poate că îţi vei aminti. Cine poate şti?

    - Şi unde am să fiu?

    - Tot aici, a spus ea. Doar că va fi altfel.

    Acum era altfel, îşi spuse în sinea sa. Se schimbase anul, ziua şi chiar luna. Unde dispăruse anul şarpelui cu ochi de gheaţă? Unde dispăruse războiul, Ecaterina de Medici, prinţul Henric? Toate lucrurile astea dispăruseră, chiar şi frumoasa şi sfioasa Chatrine se evaporase, doar că ea ştiuse.

    - Am să te mai întâlnesc o dată, îi spusese Chatrine în seara acea când se plimbau prin parcul cel mare plin de lumini.

    Atunci începuse să ningă. Ningea încet, fulg după fulg, apoi se evaporau în pământ. Ea a întins mâinile şi a râs. Părea să râdă la întreg universul.

    - Am să îţi dau tot universul, i-a şoptit el. Doar nu pleca.

    - Ceasul e de vină. Nu eu, nu tu. Ceasul bate în alt sens pentru noi, mult mai repede, se grăbeşte să ne arate prea multe, fără să ştie de fapt că nu ne va arăta nimic.

    Şi de atunci a nins. A nins în fiecare zi până când prinţul Henric a fost atacat şi Sfântul Brtolomeu a strigat spre lume:„E anul şarpelui cu ochi de gheaţă şi timpul o să dispară”. Şi-a dispărut.

Soarele se sparge într-o infinitate de nuanţe, arzându-i obrajii... Rob încearcă în zadar să îşi acopere chipul. Şapca îl face să asudeze. Simte cum firicelele de sare se amestecă în părul năclăit. E cald, iar amintirea ultimei guri de bere se topeşte în asfaltul moale. Oamenii îl înconjoară şi îl lovesc cu nepăsare. Ar vrea să pună mâna pe o bâtă şi să le distrugă feţele pline de mândrie. Nişte sclifosiţi nenorociţi, mârâie încă o dată. La naiba cu toată lumea asta!          

Pipăie cu mâna dreaptă hârtia. Pare să îi ardă buzunarul. Îşi linge buzele uscate şi simte gustul amar care îi aleargă pe dinţi. Probabil că va începe să se descompună până când vor catadicsi să îl desprindă de pe caldarâm. Face un efort şi se prinde cu ambele mâini de prima treaptă metalică. E pe punctul de a aluneca dar reuşeşte în ultimul moment să se agaţe mai bine. Scapă o înjurătură printre dinţi şi începe să urce. Simte cum scara încinsă îi arde palmele. Oare idioţii care au conceput-o nu s-au gândit şi la soare...? Trebuie să fii chiar ignorant ca să nu ţii cont nici măcar de chestia aia mare din vârful cerului...          

În cele din urmă priveliştea acoperişului i se oferă fără menajamente. Jegul domneşte autoritar. Probabil că femeia de serviciu a alunecat pe o coajă de banană mucegăită şi acum zace într-un salon obscen de curat. Pe bune, ar trebui să interzicem curăţenia excesivă, este pur şi simplu inuman faţă de cei care ştiu să aprecieze o doză sănătoasă de murdărie...          

Scoate bileţelul şi îl plimbă dintr-o mână în alta. Nu are rost să îl mai citească. La naiba, îl ştie pe de rost. Degetele murdare i s-au impregnat pe hârtie. Probabil că sângele le va contura şi mai bine urmele. Aceste amprente, ultimele lui urme în această lume inutilă...          

Aude foşnetul specific dimineţilor de vară târzie... Oamenii se trezesc parcă toropiţi, nevrând să se desprindă de aşternuturile răcoroase pentru a se arunca în mijlocul mulţimii nebune.           

Se apropie de balustradă. Strada pare mică şi neînsemnată de la această înălţime. Intrarea în restaurant este măturată de doi mexicani foarte tineri. Probabil copii care lucrează la negru... Fir-ar să fie, ţara asta se duce de râpă! În curând o să ne conducă nenorociţii din ghetouri! La naiba cu legile lor infecte şi cu libertatea lor de exprimare. Cuvinte pompoase pentru atras prostimea...          

Pune un pas pe balustradă. Sticla de votcă care pluteşte în stomacul lui se împleteşte cu ciroza şi dansează o salsa languroasă. Da, îmbrăţişarea morţii... Ar ieşi de-aici un film perfect pentru tâmpiţi. Probabil că toţi puştanii de 16, 17 ani ar veni şi şi-ar dedica viaţa împlinirii filosofiei sfertului de litru!           

Se suie cu greutate pe balustradă. Acum că este atât de aproape de momentul final, totul i se pare mai simplu. Ah, ce-aş vrea să îi văd acum pe toţi, să le spun în faţă tot ceea ce aş fi putut să le spun pe parcursul anilor. Un pistol, câteva gloanţe şi o oportunitate, de atât aş fi avut nevoie. Dar niciodată nu am avut destui bani ca să îmi permit un pistol... Niciodată nu am avut destui bani.          

Ce uşor e să mori. Singurul lucru pentru care nu ai nevoie de studii sau de lecţii. Să mori, pur şi simplu să te prăbuşeşti în gol, să faci încă un pas, pasul decisiv, pasul care poate transforma un ratat într-un subiect de maximă audienţă. Noul mileniu şi cele 5 minute de celebritate ale fiecăruia dintre noi, iată filosofia pe care a inaugurat-o primul sinucigaş. O moarte care poate transcede o existenţă ratată, sau de fapt, cuvintele nu mai au nicio valoare în cazul în care alegem să păşi..............          

Bufnitura răsună însufleţind pentru câteva secunde aleea îngustă. Razele soarelui se reflectă jucăuş în sângele împrăştiat pe caldarâm... Casa Bonita, cel mai faimos restaurant din Denver, se pregăteşte să îşi deschidă porţile pentru cei ce vor să se bucure de magia mexicană. Astăzi se serveşte friptură în sânge... Cu multe condimente... Pentru a înţelege cu adevărat ce frumoasă este viaţa...                      

Tot plimbându-mă agale pe uliţă intru într-o librărie doldora de titluri, mâna mea este ca o gheară nesfârşită pipăind nehotărâtă tentaculele celeilalte mâini, ameţite de aroma lemnului.Vine o briză uşoară, mă întorc înapoi la cafeaua râşnită, strecurată rapid în pungă de vânzătoarea care mă priveşte la fel de cald.Lângă cafeaua asta merge un anumit titlu, nu,nu orice,după aromă.

Bucătăria mea  vitregită şi nesfârşit de bună, atât de bună.Nodul cade în gât, lacrimile urcă în ochi.

-Vrei să…

-Nu .Dar o să vizitez expoziţia, ce e bine la expoziţii e că nu trebuie să plăteşti, chiar aşa dar cu privirea dumneavoastră uzaţi obiectele, ele se îmbolnăvesc brusc de uzură, dumneavoastră obosiţi şi îmbătrâniţi lângă obiecte şi ele obosesc şi îmbătrânesc lângă dumneavoastră.Nu.N-am stat.Sunt sătulă de astea.Nişte dobitoci pe sticlă, o adunătură de colaje şi fotografii cu feţe imbecile, corpuri goale, rupte, târâte în jegul postmodern al alienării.Doamna care asigură protocolul în sala minunată şi vitează în titluri, zâmbeşte aşa a somn.Păsări galbene şi verzi îşi întind gâturile prin irişi, nelămurite.Dar oare nu ai aflat filosofia cumpărătorului de cărţi, de mistica paşilor în jurul rafturilor, de cititul interminent şi dulce şi interzis, ca cititul cu lanterna sub plapumă de pe vremea aia şi din vremea asta, că lumina costă, e scumpă.Nu ai bani neapărat, dar ai planuri.Nu reţii neapărat dar rămâi cu nişte impresii.Apoi te iei de mână şi te duci acasă că o să te întorci.Şi chiar se întâmplă.Totul e să nu stai prea mult în faţa raftului cu o carte în mână.O mai laşi,te mai plimbi puţin, apoi te întorci aşa ca din întâmplare şi începi să răsfoieşti de unde ai rămas.De altfel nu-ţi e clar ce vrei.Dar aici ai o scuză, timpul nu-ţi permite mai mult decât o succesiune de dorinţe, de planuri înregistrate rapid şi trecute la “de făcut”.Poate tocmai asta e, oamenii se simt pentru minute bune în şir mai împliniţi, ceva tresaltă în pieptul lor, sunt importanţi şi hotărâţi, gânditori, inteligenţi şi lucizi, îşi mai profilează chipul când şi când într-o vitrină sau într-un geam de maşină, depinde pe unde calcă.

În stradă pălăvrăgeşte nea Ilie.Face conversaţie adică în perioada asta de timp, în marşul alarmant şi triumfător al sărbătorilor.De acolo de unde e, adică de jos, vede picioarele goale şi sprintene ale unei femei, paltonul fluturând în bătaia vântului de iarnă.Ridică privirea şi înălţimea ameţitoare a celor care se perindă prin faţa noastră e de neimaginat.Să priveşti lumea de jos, înseamnă oarecum s-o domini.Unde se duc ăştia, ce au aşa important de făcut? Nea Ilie urlă lângă mine un cântec de petrecere.Eu încă nu sunt de părerea  asta aşa că mă întorc  la remarca mea.Ce înseamnă că-i domină? Adică, vezi tu, el are timp să-i cântărească pe dumnealor.Nu urlu, nu lălăi în gura mare cu o siguranţă uimitoare ca el, ci doar trasez linii şi parcursuri pe care ăştia le-ar putea urma.El e oarecum conştient de poziţia lui, pesemne se gândeşte că se află aici în urma unei altercaţii de care însă nu-şi mai aduce aminte, spre deosebire de mine care ştiu de ce mă aflu aici.Scuipă salivă amestecată  cu firişoare de sânge  forţându-şi mutra într-un chip imposibil.Sângele se prelinge vesel pe barbă.Măcar el păstrează ceva din atmosfera  asta tainică şi sărbătorească.Mă aşez lângă Nea Ilie şi mă uit la ăştia în continuare consternată.Aş mai fi privit lumea de jos dacă aş mai fi avut ocazia, nu este prea rău, mimica feţelor dă un spectacol încântător pe care nici o expoziţie, nici un scenariu n-ar fi putut să-l înlocuiască.Foşnesc şi mă înfofolesc mai bine în haina mea groasă, apropiind picioarele cât mai aproape  de  corp.Un grup de copii aliniat şi îmbrăcat ca la revistă cântă de răsună strada:

Când ninge lumea e ca piftia

Tremură şi se zbate, se vântură

Prin magazine

Şi la noi este cel mai bine.

Vino la Slake,vino la Slake

Apoi îi văd pe toţi că se duc la Slake şi pe onoarea mea dacă mai rămâne unul pe-afară.Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că într-un singur magazin încap atâţia oameni, care mai de care mai fistichiu.Nea Ilie e neutru, pe faţa lui nu citeşti nimic .Oricum, privit de sus, arată ca o gogoaşă şi unde mai pui că nu deschide gura.Dar o deschide totuşi şi scuipă câteva picături de sânge  amestecate cu salivă în stratul de praf.Nici vorbă, are gura plină de dinţi.Şi în timp ce cuget la asta mă uit  din ce în ce mai obosită  la grupul de cumpărători.Chefliul mai face lângă mine câteva piruete cu o sete de viaţă nebună, strângând pe lângă el poalele halatului.Apoi un alt nene vine să ne bată pe spate şi să ne ducă.Îl luăm de mâini şi intrăm încrezători la Slake, acolo unde avem loc toţi.Petele de sânge care picură în mers, lăţindu-se pe zăpada de curând căzută aproape că nici nu le mai vedem.Suntem înalţi,deosebit de înalţi,ştiu asta pentru că puţin mai devreme  am privit de jos şi pentru că magazinul are porţile larg deschise arată ca o felicitare şi intrând, trebuie să apleci puţin capul şi să îndoi genunchii.

   


    Ilinca era atât de fericită, în sfârşit singură , departe de lume, în munţi, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără maşini şi tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina nopţii. Numai ea şi cerul, ea şi copacii, ea şi albul zăpezii. Asta îşi dorise din totdeauna să facă, să zboare, să râdă, să alerge de una singură prin noaptea asta , prin ninsoarea  asta care-i inunda ochii de atâta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atâta strălucire de culori aruncate pe zapada care devenea purpurie, roşie,violet,roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întâmplase cu mult în urmă, atunci când era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atât de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele şi sufletul într-o stare de bcurie fără sfărşit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvântului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrână , să îmbătrânească pur şi simplu înainte de vreme şi nu era vorba de o bătrânţe a trupului ci de o bătrâneţe a sufletului ei, o bătrâneţe periculoasă.

Era aşa de aproape de zăpadă, încât, ajunsă în pădure, îşi dori să dispară pur şi simplu în albul acela care nu putea să fie decât puritatea lui Dumnezeu, atunci când El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să râdă, dar nu putea cu glas tare, era singură şi atunci râse  cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer,de univers, ce glorii, de măreţii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă  fără mire.

    Zăpada asta o îmbrăca pe ea şi  tot sufletul ei într-o rochie albă a nunţii fără sfârşit, de care nu mai putea şi nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simţea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pământ, era ajunul, ceva se întâmplase în sufletul ei.  Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o aşteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenţa şi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fraţii ei şi cerul pe care voia să-l atingă cu mâna, universul în care ar fi vrut să zboare.  Văzu nişte flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul îngheţate şi se întristă puţin pentru că ea, se simţea asemenea lor, şi în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era aşa de ciudată, oamenii aveau relaţii nu mai aveau sentimente.

    Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legâmânt cu ea însăşi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de noaptea  aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a morţii şi a autodistrugerii.

    Dincolo de tot ceea ce trăim şi gândim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că suntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al întrupării,  dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.

    Stând aşa în noapte, rezemată de copacul care nu putea  să fie decât martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni şi nu a fost încă, voia parcă  mai mult să înţelagă, să ştie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva neştiut care se ascunde nouă cu un alt înţeles al lumii. Puse urechea pe scoaţa copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea când stelele şi luna erau lumânările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înţeleagă ceva miraculos, ceva cu totul şi cu totul nou în viaţa ei.

    Stând aşa cu urechea lipită de copac, mai întâi îi fuse frig, pentru că scoarţa era rece dar apoi începu să se încălzească şi parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls , ca o zvâcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus şi voia să ţâşnească în vârtejuri de neînţeles şi îşi auzi, îşi simţi cum inima îi bate foarte tare. O emoţie a cuprins-o, simţea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi , noapte, soare, lună.  Prinse copacul în braţe, copacul acesta era la fel de singur ca şi ea, în această pădure plină de copaci. Şi ea trăia într-o lume plină de oameni şi în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece şi mai mare. De ce, pentru ce ? Voia atunci să fie aşa ca şi copacul acesta pe care îl luase în braţe, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece până ce se rostogoli în zăpadă şi stătu aşa cu faţa în sus să privească cerul în noapte,  luna şi stelele cum se rostogolesc pe el într-o mişcare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat şi le-a făcut aşa de frumoase. Îşi aduse aminte de sfântul Francisc care vorbea de fratele meu soare şi de sora mea lună, dar ea voia să spună şi mai mult:” fratele meu cer şi fratele meu univers, luaţi-mă cu voi şi arătaţi-mi ce este dincolo de voi , dincolo de starea aceasta a mea. Vă daţi seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întâmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măreţie pe care eu nu o pot înţelege”. Zăpada era aşa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul şi simţi nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise aşa de tăcut, să mediteze lângă el şi-şi zise: ”aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înţeleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride în mărginirera ei pe Cel Care a creat această lume”.

Ilinca se uită din nou la cer şi la stele şi i se păru că o stea este şi mai mare şi mai mare şi mai aproape de ea , parcă vine spre ea, îi veni sâ râdă de propria ei  închipuire pentru că ea îşi întredeschise ochii intenţionat ca să poată să simtă această iluzie şi cum se juca aşa cu această lumină tainică a nopţii şi a stelelor, şi a zăpezii, deodată auzi un foşnet deosebit de lin. O tresărire şi un îngheţ o electrocutară de sus până jos şi un gând o făcu să se cutremure:”un om!!” Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun şi mai sfânt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înţeles, şi de neînţeles pe această lume, naşterea Lui, naşterea Lui care este aşa de tăcut, aşa de trist, aşa de măreţ, aşa de magnific, aşaaa de …nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simţită, îi era frică, foşnetul acela se mai auzi încă o dată aşa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, şi încă o dată…Ilinca privi înainte fără să clipească şi o văzu…cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se , cu blana perfectă, căprioara…se uita la Ilinca, şi Ilinca se uita la ea, erau amândouă la fel de speriate, şi la fel de libere, la fel de libereeeee… să primească şi să privească frumuseţea pădurii, frumuseţea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici măcar să respire …nu voia să se mişte ca să o facă pe căprioară să se sperie, şi să fugă.…mai durară câteva secunde în care Ilincăi îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în direcţia opusă, făcu un pas, mai făcu unul, şi încă unul, după care dispăru printre copaci tot aşa de repede cum apăru.

    Ilinca putu în sfârşit să tragă aer în piept şi rămase mută de bucurie şi de atâta frumuseţe. Stătu aşa un timp fără să se gândească la nimic, voia pur şi simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră şi erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele şi luna , ca ninsoarea care cădea peste ea aşa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca acaeastă noapte, ca acest firesc care se naşte, care există, în această frumuseţe a Lui, care a creat tot şi în care El a venit să existe la fel cu noi.

    Ilinca voia să fugă după caprioara aceea, voia să ia cu ea şi zăpada, şi stelele şi tot, tot, şi le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înţeles că frumuseţea aceasta de aici şi de acum nu va putea fi nicodată distrusă, şi dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumuseţe şi dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creaţiei sale, noi avem în noi ceva atât de măreţ, încât măreţia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este veşnică.  Repetă aşa , într-una:”Dumnezeule, eşti magnific!”asta îi venea să spună mereu, mereu, şi pentru că stătuse atât de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-o dată frigul şi cu aceste cuvinte în gând se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înţeles aşa de mare, încât avea să se hrănească din el toată viaţa. Ştia că frumuseţea aceasta nu va putea să o uite nicodată.

 Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în  culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise.  Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.

Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o şcoală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se ştie cum prin patruş-trei (pare-se bombardată de ruşi). Îl puteai vedea, apoi, dumininică de duminică, şi în cea nouă, de piatră.

Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunaţi, bătând ţara, de Majuru – în tinereţe plutonier de jandarmi pe la Bucureşti - care a şi devenit, după aceea, epitrop (aşa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).

Pe atunci, să strângi bani pentru Biserică era poveste grea. O dată a fost chiar prădat, într-o gară (Braşov, ziceau unii), de hârtiile albastre, îngrămădite-n geanta-i de piele cu două catarame mari, alămite, petrecută pe mijloc cu o cingătoare ca un cordon de capot strâns peste o burtă de femeie gravidă. Era şi Moroşanu cu el, dar, bandiţii, tot bandiţi – i-au îngrămădit într-un colţ şi le-au înşfăcat câteva mii bune de lei. Au strigat ei hoţii, dar nimeni nu s-a băgat.

Jănicuţă, că aşa îi spuneau ai lui, citea prin ochelari “fund de borcan”, legaţi după ceafă cu un gumilastic jegos, dintr-o carte maronită pe care cred că o ştia pe dinafară. Noi, “copchilăraia”, care la slujbe stăteam întotdeauna în apropierea micului cor bisericesc (cânta alături de el şi Neculai Iuga, frate-su, şi încă vreo doi de prin Costeşti, pe care nu mai ştiu cum îi chema), ne minunam văzându-l cât de bine stăpâneşte rânduieli care ne închpuiam că presupun o grămadă de ştiinţă de carte.

Fire iute, până hăt-încoace îl puteai vedea mergând, tot la două-trei zile, ori la vreo soră a lui ce stătea în Ruginoasa, ori la Târg (mai ales joia, când era iarmaroc). Oricum, aşa ca la 10 – 15 kilometri. O ţinea mereu într-o fugă, chiar şi după ce se băgase autobuz. Şi asta, ăhă, din tinereţe.

Dar n-a mai putut fi poreclit Epuroi, pentru că altul fusese “botezat” astfel. Şi nu că ar fi fost mai meşter la alergat decât Jănicuţă, ci pentru că Tache al lui Loluţă avea dinţii din faţă întocmai ca la iepuri.

De aceea, Hupţ al Bârliboaiei, care găsea întotdeauna porecla potrivită pentru fiecare, i-a zis simplu: Jănicuţă Motoraş.

    Lăzărică Cerbu era ţigan-ţigan şi nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulţi stăteam la internat, el venea zilnic la şcoală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive. Nimerisem în aceiaşi clasă, la B.  În prima zi de liceu un profesor fără tact, de fapt un subinginer foarte puţin cioplit care avea să ne predea o disciplină despre freze şi raboteze, l-a pus să stea singur în ultima bancă. Când s-a aşezat, bietul Lăzărică a căzut cu tot cu scaun, care era pus de formă, fiind dezbârnat în vreo două locuri. Clasa a izbucnit într-un râs tâmp, încurajată cumva şi de atitudinea “profesorului” care l-a taxat momentan: “Baragladină, ai să răstorni, dracului, şcoala; stai ţeapăn acolo!” Văzându-se în centrul atenţiei şi simţindu-se subiect de batjocură, lui Lăzărică i-a urcat tot sângele în creştet şi negrul obrazului a devenit maro-grena pentru minute bune. A ieşit din situaţie cerându-şi scuze, deşi n-ar prea fi fost cazul. Apoi a evitat ca prin mişcări ori vorbe să mai atragă atenţia asupra lui. Cu toate acestea, ceilalţi din clasă dar şi profesorii îl priveau cu interes pentru că, la vremea aceea, era mai puţin de aşteptat să ai de-a face cu un adolescent ţigan curăţel, bine educat de părinţi şi, la învăţătură, peste media clasei. Arareori se întâmpla să nu poată răspunde când era scos pentru ascultare la lecţie. Măcar parţial, dar în ruptul capului nu stătea ca mutul. Se descurca de minune când îi suflam sau îi plasam fiţuici la teze şi extemporale. Nici picat cu ceară nu m-a turnat când a fost prins cu corpul delict primit de la mine. Dacă mai şchiopăta, asta era pe la matematică, dar aici nimeni nu strălucea. Poate şi pentru că profesorul nu prea punea suflet. La orele de tehnologie şi atelier Lăzărică era de neîntrecut. Ştia totul despre strunguri, morteze, ciocane pneumatice, aparate de sudură, polizoare ori maşini de găurit. Inclusiv lucruri nespuse la predare. Când era vorba de mânuit utilajele în cauză, o făcea ca şi cum ar fi umblat cu ele de la grădiniţă. Piesele făcute de el la probele practice erau bijuterii şi respectau toate cotele. Cele mai multe ajungeau în vitrinele cu sticlă de pe culoarele şcolii, ca exponate reprezentative. Nu odată ale noastre ieşeau strâmbe de le aruncau maiştrii instructori direct la şmelţ (după ce ne dădeau o notă de trecere, aşa, de ochii lumii). Simpatia mea pentru Lăzărică s-a transformat în prietenie după ce într-o seară eram s-o încasez rău de la nişte pierde-vară, adunaţi la poarta şcolii, cărora nu le-am putut pune la dispoziţie pachetul de ţigări. Nu conta că nu fumam. De fapt acesta era pentru ei clasicul pretext de a mai face …o cafteală. Trecând pe lângă zona de conflict, extrem de grav Lăzărică le-a aruncat doar atât: „Dacă vă luaţi de el, veţi avea cu mine de furcă!”. Aiurea. Nu era deloc un bătăuş, dar nici nu-i sufla nimeni în borş. Însă, de atunci, “bagabonţii“ nu m-au mai oprit vreodată. Nici pe mine, nici pe alţii din clasă. Când a fost să terminăm treapta întâi de liceu, diriginta, o domnişoară tomnatecă rău, de chimie, a convocat şedinţa cu părinţii care s-a desfăşurat în prezenţa elevilor. Se făcea o analiză privind cele două posibilităţi (individuale) ale noastre: dacă apucăm calea meseriei, mergând la şcoala profesională, sau continuăm liceul, urmând treapta a doua. Pe la jumătatea şedinţei a intrat tatăl lui Lăzărică. Acesta, fochist pe o locomotivă cu aburi a venit într-o pauză de manevră, triajul fiind la doi paşi. Era negru din cap până în picioare şi, poate şi din cauza prafului de cărbune (pe care-l lopăta zilnic cu tonele), părea o piesă mobilă desprinsă din corpul locomotivei. Mai târziu aveam să aflu că era cel mai bun mecanic-ajutor din depou. A optat scurt “pentru meserie”. ”Bine, tovarăşe Cerbu, deşi, să ştiţi, băiatul dumneavoastră ar putea foarte bine să facă şi treapta următoare de liceu!“. Aşa se face că Lăzărică a mers la ”profesională”, ajungând mecanic auto. Pentru el, motoarele pe benzină şi Diesel n-aveau nici un fel de taină. În armată a reparat maşinile la toţi barosanii din comandamentul brigăzii. Coloneii erau programaţi la el pe zile. Doar comandantul, un general, şi colonelul - şef de Stat-Major îşi puteau băga maşinile (Dacii, pe atunci) peste rând în atelierul lui ce-l avea într-un colţ din parcul auto. Gradele mai mici – căpitanii şi lenţii majori – erau la mâna lui. Însă reuşea să-i împace şi pe ei, sacrificându-şi timpul său de odihnă. Meşterea chiar şi la Trabantul lui Mârlanu`, sergentul major de la transmisiuni, îngheţat în grad la 40 de ani, dar care era ţinut activ pentru că avea acasă şapte guri de hrănit... Ajunsese să meargă în permisie şi de câte două ori pe lună. Am fost un pic invidios pe el când l-am văzut cu tresa argintie de sergent, pe umăr, doar după câteva luni de armată. Aproape de liberare, generalul l-a sfătuit să se reangajeze ca subofiţer CAT (Compania de aprovizionare şi transport). N-a făcut-o. S-a întors în târgul lui şi s-a angajat la Autobază. În câţiva ani a luat toate gradele auto - de la motocicletă la TIR şi tramvai - şi a absolvit şcoala de maiştri. Noul patron l-a menţinut mecanic-şef... Pe strada lui n-are nimeni casă mai frumoasă decât cea ridicată de el. Nevasta şi-o ţine casnică. Este mândru nevoie mare de cei doi băieţi ai săi. Cel mare termină conservatorul (oboi) şi deja are ofertă de la o filarmonică austriacă. Dar, mi-a spus recent cu evidentă emoţie în glas, lumina ochilor lui este cel mic. L-a luat ucenic - forjor - la el la atelier. „Îi cel mai bun dintre toţi şi-mi seamănă leit, mânca-i-aş gura lui!…”

Întâlnire la înălţime

Merg agale pe creasta verde. Firele de iarbă îmi mângâie picioarele goale. Ziua este perfectă pentru plimbare. Razele soarelui străpung pe alocuri plafonul de nori, colorând totul într-o nuanţă aurie. Plimbarea mă linişteşte întotdeauna. Urmele paşilor mei se desluşesc limpede în solul reavăn. Stropi de rouă se amestecă cu firele de iarbă. O înţelegere tacită este între aceste elemente... Ele se nasc şi mor fără resentimente... 

în plină vară

o plimbare pe creastă –

aproape de cer           

Deodată, printre norii aurii, văd un vultur. Pasărea loveşte aerul cu eleganţă, plutind cu uşurinţă. Se îndreaptă spre ţintă cu viteză. Mă uit şi, între două tufe, observ un iepure. Animalul simte pericolul, însă nu mai poate scăpa. Pasărea se avântă, dăruindu-se vânătorii.                       

vulturul în zbor

şi mirosul sângelui –

vară amară

Iepurele nu a avut nicio şansă. Câţiva pui de vultur au asigurată o masă copioasă. Sunetul aripilor se pierde, mistuindu-se în natura care mă înconjoară la fel ca întotdeauna. Aici dramele nu există, totul este firesc, supravieţuieşte cel mai puternic. Poate că şi oamenii ar trebui să ţină cont de asta şi să încerce să-şi amintească momentele bune. Eu voi încerca întotdeauna să-mi amintesc inocenţa iepurelui şi puterea vulturului. Sângele nu are nicio importanţă pentru natură... Răsăritul este prea frumos...

Lung-gom* printre creste 

Merg... Tot ceea ce trebuie să fac este să merg înainte. Pietrele colţuroase îmi înţeapă picioarele. Nu mai simt însă durerea. Praful şi sângele se amestecă, prelingându-se pe nisipul ars. Noaptea se lasă tăcută peste platoul înalt. Niciun fir de iarbă, nicio unduire de frunză nu apar în imensitatea întunecată. Sunt doar eu, străjuit de o stea albă ca laptele... Lumina ei îmi mângâie faţa...

o strălucire –

în lumina difuză          

naşterea stelei           

Călătoria mea se apropie de sfârşit cu fiecare pas pe care îl fac. Nu are rost să îi număr, succesiunea lor este oricum implacabilă. Vreau doar să merg înainte, să plutesc pe deasupra cărărilor bătătorite, să plutesc pe deasupra văilor abrupte. Coşul de rafie mă încălzeşte şi poate că mă şi răneşte. Nu mai contează... Merg înainte...           

drumul nesfârşit –          

prin aerul tomnatic          

forţa dorinţei           

Acest drum nu se va sfârşi niciodată. El nu poate fi înţeles decât de cei ce au curajul să se abandoneze momentului. Nu scopul în sine este important, ci călătoria. Aceasta călătorie care te poartă întotdeauna pe drumul norilor albi, această călătorie care te va duce întotdeauna acolo unde albastrul atinge albastrul... Steaua îmi zâmbeşte din înaltul ei îngheţat...      

* lung-gom  - ritual budist prin care un adept, concentrându-se intens asupra unui obiect şi asupra aerului din jurul său, uită de trup şi este capabil să parcurgă distanţe mari cu viteze incredibile, fără să simtă durerea sau oboseala. Practica este cunoscută şi ca una dintre transele yoghinice.

Drumul vulturilor

Crestele se întind netulburate, acoperind cerul. Tot ceea ce văd în jur este tăcerea monumentală a stâncilor. Valea este parcă strânsă, protejată, apărată. De aceea, natura a înflorit aici, liberă. Tot pământul este acoperit de fire verzi, fire pe care vântul le mângâie cu atingerea lui caldă. Câteva cuiburi singuratice străjuiesc valea...

călătorie –

printre turnuri de piatră          

se naşte viaţa           

Vulturii zboară în jurul acestei oaze verzi. Totul este în armonie. Păsările mari strălucesc în lumina soarelui. Este o zi de vară sclipitoare. Puii învaţă astăzi să bată pentru prima dată din aripi. Penele se întind, umbrind soarele pentru câteva secunde. Dar niciun vultur nu zboară în afara acestui sanctuar. Păşesc cu plăcere pe pământul reavăn. Urmele mele se împletesc cu cele ale păsărilor...

fiorul ierbii –

atingerea ghearelor          

o mângâiere

Este atât de linişte. Se aude din înalt foşnetul penelor. Armonia pare că s-a născut aici, unde prădătorii atât de huliţi de oameni calcă pe firele grase. Acestea mângâie pielea bătătorită cu atenţia pe care o mamă ar acorda-o propriului copil. Natura înţelege întotdeauna... Mă aşez jos şi privesc. Sunt liniştit... Pe linia orizontului, soarele roşu se pregăteşte să apună. Îl contemplu în perfecţiunea cercului său de foc... Astăzi a strălucit parcă mai frumos ca niciodată... Nu mai ştiu însă dacă strălucirea nu era de fapt în penele lucioase...

Călătorie spre cel mai înalt vârf           

Paşii se afundă în zăpadă scrâşnind a iarnă. Este frig, iar respiraţia se transformă aproape instantaneu într-o ceaţă albă şi rece. Mici floricele de gheaţă îmi împodobesc faţa biciuită de vânt. Merg însă înainte, atras de mirajul muntelui, învăluit în tăcerea sa monumentală. Soarele se arată din când în când dintre nori, însă astăzi el nu are putere, astăzi este doar un spectator vrăjit de iarnă...           

muntele înalt

învăluit de iarnă –

tăcerea gheţii           

Mă uit înapoi. Răul învolburat înconjoară muntele, străjuindu-l parcă prin numeroasele cascade agitate. Ultimii copaci îşi risipesc frunzele acoperindu-mi urmele. Îmi pare că natura vrea să mă ţină aici, într-o permanentă beatudine a clipei, a întinderii acestea albe ce pare nesfârşită.

pretutindeni alb –

un grup de iepuri speriaţi          

alergând de frig           

Nu mai este mult până în vârf. Însă nu asta este cel mai important. Nu contează atât de mult acele momente scurte de fericire, nu contează doar acea clipă. Mult mai importantă este călătoria în sine, aspiraţia perpetuă spre o ţintă luminoasă, spre un pisc învăluit în aburii reci ai frumuseţii... Privesc în sus spre ţinta mea şi zâmbesc. Fiecare pas în sine este un nou miracol... Fericirea tăcută a muntelui urlă în mine...  

…

Un foarte bătrân maestru zen călătorea prin lume, vizitând fiecare ţară. Faima sa îl precedase şi toţi liderii politici îl invitau la dineuri, bucurându-se de câteva momente în preajma unui om considerat atât de sfânt.          

Un conducător vestit pentru erudiţia sa nu avea încredere în acest aşa-zis sfânt şi s-a hotărât să îl umilească în public. I-a trimis o invitaţie cu panaş, pe care ermitul s-a hotărât să o onoreze.          

La palatul unde avea loc recepţia, totul fusese îmbrăcat în aur. Împăratul îl aştepta pe înţelept cu un copil pe genunchi, pentru a demonstra că respectă cu desăvârşire riturile. Se pregătise atent şi, îndată de bătrânul se aşeză, începu să vorbească tunător...

Cu un gest scurt al mâinii, maestrul zen îi arătă copilul de pe genunchi şi îl reduse la tăcere:

- Să ascultăm... Micuţul a gângurit ceva... 

...  

...           

Un tânăr a hotărât că trebuie să atingă iluminarea cât mai repede. Citise foarte multă filosofie orientală şi se hotărâse să urmeze calea marilor iluminaţi, ca Guatama sau Mahatma...           

A călătorit în India cu avionul şi apoi a urcat pe un munte foarte înalt. Maestrul zen care locuia acolo în perfectă izolare a acceptat să îl înveţe calea spiritului. Însă, după câteva zile în care nimic special nu s-a întâmplat, tânărul a început să devină neliniştit...          

- Maestre, sunt deja de mult timp aici şi nu am senzaţia că am învăţat ceva despre spirit. Tot ceea ce facem este să ne plimbăm în jurul templului... Nu se aude niciodată nimic, nu apare nimic nou...          

- Nu apare nimic nou pentru că tu nu şti să vezi cu adevărat. Nu se aude nimic nou pentru că nu şti să asculţi liniştea, în infinitele ei nuanţe.          

- Bine maestre, dar vreau să fac ceva practic, vreau să fac primul pas pe drumul spre iluminare, vreau să învăţ mai multe despre spirit...          

- O vei face...          

În ziua următoare, tânărul a fost trimis să aducă apă de la un izvor aflat într-o râpă abruptă. Din cauza pietrelor colţuroase, el a vărsat tot conţinutul butoiului, ajungând la templu cu doar câteva firişoare răzleţe de apă...

- Vezi, a conchis maestrul împăcat, trebuie să înţelegi că drumul spre iluminare este chiar în faţa ta. El începe aici, acum, prin coacerea unei pâini sau prin scoaterea unei găleţi de apă dintr-o fântână...

...

...           

Căutând să găsească sensurile ascunse ale înţelepciunii, un mare om de ştiinţă călătorea prin lume. Întâlnise oameni de cultură, erudiţi, însă nu găsise niciodată un om care să se declare fericit. Chiar şi cei mai bogaţi, cei mai înţelepţi, cei adulaţi de oameni, toţi aveau probleme, toţi aveau momente în care erau trişti. Chiar când renunţase la ideea de a găsi un om fericit, cercetătorul ajunse într-un sat... Oamenii îl îndrumară spre marginea satului, unde, spuneau ei, va găsi cel mai fericit om din lume...

Cercetătorul urmă drumul noroios şi descoperi o casă de chirpici, îngropată în pământ. Înăuntru, sărăcia era lucie, nici măcar o pătură nu acoperea glodul bătătorit. Un blid spart era singurul obiect din bordei. Pe miriştea din spatele casei, un bătrân plivea buruienile, cu mâinile goale, mângâind puţinele legume pe care le îngrijea... Zâmbetul de pe faţa sa era pur, permanent... Scăldat de razele soarelui, părea cel mai fericit om din lume... Nevenindu-i să creadă, cercetătorul se apropie.

- Incredibil, am căutat în toată lumea omul perfect şi, printre toţi învăţaţii şi erudiţii, nu am găsit un singur individ care să fie fericit. Totuşi, tu pari a fi lipsit de griji, deşi trăieşti într-o sărăcie lucie şi nu ai parte de nimic... Care este secretul tău...?

- Greşeala ta, răspunse blând bătrânul, este că ai căutat motive pentru a explica fericirea, ai căutat senzaţia aceea trecătoare pe care oamenii o numesc în general fericire. Mă întrebi de ce sunt fericit... Nu ştiu. Nu am niciun motiv să fiu aşa şi totuşi, simt cum fiecare fibră din mine strigă de fericire... Nu am cum să înţeleg această senzaţie... Fericirea adevărată nu are niciun motiv şi niciun scop... Ea este, sau nu este, pur şi simplu!          

Cercetătorul a înţeles că bătrânul era un maestru zen şi s-a retras...

... 

...           

Un tânăr aspirant la spiritualitate a ajuns, după luni de aşteptare, în faţa unui bătrân maestru zen...          

- Te rog, am aşteptat atâta timp pentru a îţi auzi vocea, spune-mi ceva care să-mi schimbe viaţa, învaţă-mă ce trebuie să fac pentru a trăi mai bine!?

- Fii…

  …