Refuz sa scriu despre lucrurile urate. Sunt atat de multe, atat de sonore, atat de vizibile si atat de nocive incat o semnalare a lor in plus nu face decat sa abuzeze de dramul de rabdare si, eventual, de speranta, ramas(e) in noi. Si, totusi, uneori obosesc sa vanez minuni intr-un desert al urateniei. Uneori, mi-e foame si mi-e sete de un adevar crud, care sa ma readuca la realitate, dintr-o lume pe cat de idilica, pe atat de utopica, unde ma refugiez in cea mai mare parte a timpului.

Exista insa, oameni carora cu greu le smulgi adevaruri incorfortabile. Pentru ca deviza lor este “nu rani pe nimeni, oricum nu poti schimba lumea”. Iata insa, ca atunci cand oboseala mea, alergand dupa Fata Morgana, se suprapune oboselii cuiva de a zambi condescendent catre haosul din jur, traim o foame si o sete comuna. Mi s-a intamplat o astfel de simultaneitate cu un personaj pe care-l gasesc foarte interesant: Maddy Slabacu, un nume omniprezent pe afisele Teatrului Tandarica, timp de 11 ani, pana in 1982, cand a schimbat spatiul mioritic pe un “Australian dream”, venind definitiv in Sidney.

-Stimata dna, “v-am vanat” luni de zile, la Sidney, pana am reusit sa va spun 2 vorbe la telefon…

-Dupa care nu te-ai mai oprit. Nu pot spune ca regret cunostinta dar da, prin februarie, cand stiam ca incerci orice ce sa dai de mine, m-as fi ascuns si in gaura de sarpe.

-Nu-mi dati nici o sansa sa o iau ca pe un compliment. Ce v-a determinat sa fiti atat de defensiva?

-N-as putea spune ca ceva anume. Probabil ca tot, un tot care nu continea insa, prea multa informatie la acel moment. Erai venita proaspat din Romania, afisai ceea ce noi, cei emigrati de multi ani, numim “romanisme”, erai obositor de insistenta si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, manifestai un entuziasm care risca sa sperie. Cei plecati demult de acasa se feresc, in general, de noii veniti. Ii lasa intai sa-si linisteasca-limpezeasca apele, stiut fiind ca emigrarea este un fenomen care-ti intoarce toata viata pe dos. Oricat te-ai feri, tulburarea lor te atinge si pe tine, odata ce iei contact cu ei si nu ai nevoie de asa ceva, dupe ce cu greu ti-ai dus la capat propriul travaliu. Emigratia e un altfel de drum spre Golgota, pe care e musai sa-ti duci crucea singur.

-Care a fost crucea dvs, dna Maddy Slabacu?

-Esti imposibila! La ce ajuta sa rememoram, cu asistenţa, trecutul meu?

-Sa zicem ca ar fi un fel de recompensa pentru asiduitatea cu care v-am inoportunat, pana ati cedat.

-Well, crucea mea nu a fost nici mai mare, nici mai grea decat a unora dintre emigranti, chiar daca eu am senzatia ca am strabatut lumea in talpile goale, pana am ajuns la stadiul, statutul si linistea de acum. Stiu ce spun, mai toti prietenii mei din Sidney au trait experienta asta. Cred doar ca eu nu aveam spinarea destul de batucita pentru jungla unei lumi “libere”. Veneam cu un set de valori bine inradacinate -pe cele mai multe le am si azi-, veneam cu un bagaj emotional complesitor, veneam cu o frustrare uriasa si nu eram pregatita pentru altele si mai mari inca. Am ajuns intr-o tara vorbitoare de limba engleza, fara sa cunosc prea mult din limba lui Shakespeare. Degeaba ii stiam piesele, personajele, stilul, cand eu nu puteam vorbi despre nimic din ce stiam. Nu-ti mai spun ca australienii vorbesc o engleza destul de aparte de acel british pur sau de americansimele pe care le culegem din cinematografe, de la televizor sau din topurile muzicale.

-Dar limba ati invatat-o…

-Da, numai ca o cariera nu se face la orice varsta. Ma-ngrozea ideea ca trece timpul si eu, in loc sa le arat celor de aici ce stiu si ce pot, trebuia “sa ma intorc la scoala”- adica sa invat engleza. Am dus in spate acest handicap pana cand mi s-a dat in mana prima papusa. Din clipa aceea am sters orice bariera intre mine si lb. engleza, intre mine si un spatiu cultural pe care-l credeam impenetrabil, aici, la Sidney.

-V-ati lovit de rasism?

-Nu. M-am lovit de standarde atat de inalte, incat nu-mi imaginam ca pot fi trecute. Aici ti se cere sclipire de geniu, ca sa ocupi locul unui artist oarecare. E firesc, Australia are si ea artistii ei buni si mi se pare mai mult decat legitim sa ii prefere. Si atunci, ca newcomer, trebuie sa te dai peste cap si sa-ti amutesti asistenţa.

-Cum ati facut asta?

-Repet, am luat o papusa in mana. Dadeam auditie pentru un post la cel mai mare teatru de papusi din Sidney –asta se intampla in 1982, parca -Marionette Theatre. Cineva incerca sa imi arate cum se tine o papusa in mana si cam ce ar trebui sa fac cu ea. L-am lasat in pace. Nu stiu daca ar fi avut mare importanta sa ii spun ca in Franta, cu “Tyl Eulenspiegel“ -turneu in care am avut placerea sa lucrez impreuna cu Horatiu Malaele- am ridicat toata sala in picioare…In fine…ce-am reusit atunci, la auditie, cu papusa aceea, nu am mai reusit, de altfel, nu am mai incercat vreodata. A fost, cred, unul din examenele vietii mele. Stiu doar ca am fost anagajata pe loc si cateva luni mai tarziu directorul teatrului ne considera pe mine si pe Antoinette, sora mea, cei mai buni artisti papusari ai teatrului. Mi-a tinut de cald aceasta apreciere deosebita pe care un astfel de om a avut-o pentru noi. De altfel, cred ca dintr-un fel de recunostinta pe care nu stiam s-o rostesc, cand directorul teatrului a plecat de la Marionette, infiintandu-si o alta companie, The Story Teller Theatre, l-am urmat si noi doua.

-Cum se face ca va gasesc astazi in pozitia de fondator si director artistic al Horizon-ului?

-Simplu. Nimic nu tine cat piatra in munte. Apoi, eu eram fidela unei altfel de formari artistice, din Romania, nu ma miscam prea dezinvolt printre “barierele” birocratice {mosimage}de aici, mai ales ca limba engleza isi pastra, in continuare, multe necunoscute pentru mine. Asa se face ca, in 1997, impreuna cu Ando am zis ”Gata! Ne facem propria companie!”. Nu prea stiam noi ce spunem, o companie, odata infiintata, are nevoie de un bord director, deci un numar de oameni care iti pun in discutie deciziile si, in final, constanti ca acea companie a ta nu e chiar numai a ta, adica nu faci chiar ce vrei. Am fugit de birocratie si am dat tot peste ea, acum suntem, o mare parte din timp, ingropati in hartii, aplicatii, scrisori, comunicate si asa mai departe. Cand am spus ca vrem sa infiintam un teatru de papusi aici, in Sidney, nimeni nu a crezut ca vom rezista. Azi avem un deceniu de activitate in spate si un catalog de productii proprii cu care, personal, ma mandresc.

-Era sa-mi anticipati intrebarea - cu ce se poate lauda Horizon in cei 10 ani de existenta?

-Cu foarte multe, desi nu toate evenimentele si actiunile noastre ar tine prima pagina a ziarelor. Cel putin nu in sensul romanesc al sintagmei. Dar eu am sufletul impacat cu fiecare actiune care intrat pe agenda de lucru a Horizon-ului, pentru ca eu am crezut dintotdeauna in 2 roluri/functii ale actului artistic: sa educe si sa vindece. Nu imi place sa reduc actul artistic la entertainment, pur si simplu. Sunt cativa ani buni de cand vreau sa cred ca am reusit sa impun aceasta calitate programelor Horizon- de instrument educational si de terapie prin arta. Am organizat sute – ca daca spun mii nu ma crede nimeni- de work-shop-uri, pe cele mai diverse teme (anti-violenta domestica, anti-bulling, safe sex, rebuild ur self esteem, puppetry, visual arts & drama, body language, express urself etc etc etc) Satisfactia de a lua in mana un bulgare cleios de lut si a-l lasa din mana in forma{mosimage} unui ulcior, gata sa ia apa limpede de izvor …Asta traiesc si simt vazand copiii care, trecand prin programele noastre, se uita inspre viata dintr-o data cu ochii mari deschisi, ci nu cu pumnii stransi de furie si frustrare, ca pana atunci. Dar productiile noastre care tin strict strict de scena sunt, chiar daca nu la fel de numeroase ca celelalte activitati, spectacole care ne-au mentinut in atentia publicului australian, in mod special din statul NSW, in atentia organizatorilor de festivaluri si de happeninguri artistice si, iata-ne, dupa 10 ani suntem inca aici, desi –repet- nimeni nu ne dadea mai mult de 2-3 ani de existenta. Dintre spectacolele scrise de mine si de Antoinette si montate de mine in cei 10 ani de Horizon cu cea mai mare placere imi place sa amintesc de Mirage, Punch& Judy, Wasted, An Alien Adventure, Three Magic Creatures, Through Myopic Lenses, Commedia Dell’ Arte, All Ours, Christmas Star, Talk Back (scenariu Bob Short), Love Thee si Toward New Horizons (montat de Jason Dorsett, assistant directorul meu).

-Sar de la una la alta – de ce interactioneaza atat de greu intre ei romanii emigrati, in special cei plecati de acasa de foarte multa vreme?

-Pentru ca si-au castigat linistea si un loc al lor nespus de greu, n-am cum sa-ti explic asta in spatiul unui interviu. Aici sunt si foarte multi romani care, desi par ca s-au adaptat, lucrurile stau cu totul altfel. Si, cand nu esti adaptat pe de-a-ntregul, esti agresiv si frustrat, dpdv social. Ori, eu detest agresivitatea de orice fel, nu permit linistii mele, castigate atat de greu, sa fie tulburata de nimic. De altfel, vei vedea ca mai toti romanii care, ajunsi aici, si-au croit un drum al lor, evita sa se amestece prea mult cu ceea ce se cheama comunitate romaneasca. Pe de alta parte, nu-mi amintesc sa fi lasat fara raspuns vreo solicitare pe linie culturala, venita din partea romanilor de aici. Tu ar trebui sa stii mai bine asta, ca asa ai reusit sa dai de mine si “sa ma prinzi”, cu festivalul acela de poezie la Sidney, “Primavara Poetilor”.

-Ma roade o-ntrebare -inca una- e clar ca nu v-am inspirat o mare simpatie la inceput. Cum de ati acceptat, mai ales date fiind cele marturisite mai sus, sa faceti parte din programul primei editii australienea Festivalului International de Poezie “Le Printemp des Poetes/Spring Season of Poets/Primavara Poetilor”? Am inca in memorie acel recital din Clara Margineanu, sustinut de dvs, pentru care mi-ati facut minunata surpriza de a o aduce pe Shabnam Tavakol de la teatru, actrita, papusar principal si dance performer si care a sustinut un moment coregrafic de contemporary movements pe fundalul recitalului de poezie.

-Intai, cred ca a fost vorba de o slabiciune de moment a mea, apoi mutarea ta de sah-mat, cand ai venit la Consulat cu cateva carti ale Clarei, rugandu-ma sa-mi aleg de acolo cateva texte care-mi plac si care m-ar inspira pe mine, ca actrita, ca regizor. Aici m-ai prins, de fapt. Nu mai pusesem mana pe o carte de versuri de nu stiu cand, cu atat mai putin pe una romaneasca. Eu nu sunt atat un om al cuvintelor, cat al imaginilor. In poezia Clarei am dat peste foarte multe imagini, unele devastatoare. Am o putere fantastica de a vizualiza. Ea scria despre stari…Eu le-am vizualizat, le-am perfonificat…le-am vazut facand ravagii intr-un destin…am retrait spaimele ei, furia ei, nevoia ei de linsite, nevoia ei de intelepciune…nevoia ei de a se imblanzi, daca nu de dragul altora, atunci macar de dragul ei. I-am cernut acestei tinere poete toate starile prin mine. M-am luat la tranta cu ele, m-au obosit si le-am obosit, le-am infrant in fata publicului, exorcizandu-le. Tot acest episod cu poezia, abia mai tarziu mi-am dat seama, mi l-am oferit ca pe un rasfat intelectual. Daca vrei, de aceea te si las acum sa ma exasperezi cu intrebarile.

-Sper ca lumea sa simta zambetul cu care-mi adminstrati pilulele de ironie-umor. Candva v-am intrebat ceva legat de “acasa” -prin asta intelegeam Romania- si m-ati contracarat atat de vehement, incat am abandonat aproape instantaneu intentia unui interviu. Mi-ati spus ca “acasa e aici,la Sidney!”. Ati stiut ca o sa-mi taiati elanul jurnalistic cu aceasta replica sau chiar asa stau lucrurile pentru dvs?

-Amandoua. Vezi tu, dupa cate am trait, cred ca adevarul nu mangaie pe crestet pe nimeni. Dar daca esti atat de curioasa, fii pregatita sa faci fata unor adevaruri inconfortabile, fara sa devii judecator. Cand, in Romania fiind, am primit primele aplauze, mi se pareau o consecinta obligatorie a formarii mele profesionale la scoala unui om fantastic, Margareta Niculescu. Peste alti ani, alte aplauze mi s-au parut firesti, obligatorii, pentru amprenta pe care o pusesera pe profilul meu artistic oameni ca Miriam Raducanu si Irina Niculescu. Insa cand am ridicat prima data sala in picioare, aici, in Australia, am simtit ca m-am cocotat in bratele lui Dumnezeu. Succesul in Romania, la parametrii la care era inteles atunci si acolo, mi se parea, repet, o consecinta fireasca, daca nu chiar obligatorie. Succesul aici insa, a fost batalia mea pe viata si pe moarte. Ceea ce obtii foarte greu, aproape inuman de greu (ca nici in Romania nu a fost usor, nu-ti imagina altfel), nu esti pregatit niciodata sa pierzi sau sa minimalizezi. Vezi tu, in Australia mi s-a spus “Maddy, you are Marlene Dietrich of puppetry!”. Nu imi amintesc nici o declaratie de dragoste care sa o egaleze pe aceasta. Tot aici am trait cea mai lunga si mai perfecta poveste de iubire – iata, pana intr-acolo, incat am inventat grade de comparatie perfectiunii. Si daca nimic altceva nu te convinge, pentru ca te vad inca foarte inradacinata in tot ce inseamna Romania, iti dau un ultim argument – aici, in pamantul tarii asteia, sta sora mea, care si-a pus viata in acest vis al nostru -sa reusim si aici sa facem arta, sa infiintam un teatru. Antoinette a fost intruparea sintagmei “a muri pe altarul artei”. Si asta s-a intamplat aici. Dar gresesti daca ramai cu impresia ca ma uit la Romania cu ochi de turist. Nu avem nici una timp sa-ti spun acum de cate mii de ori am gandit si am spus despre Romania “ e o tara literalmente culturala”. Nu din ziare sau de la televizor stiu strainii lucrurile bune despre Romania, ci de la oameni ca mine. Doar ca eu, expusa agresiv, daca vrei, atator alte modele culturale si sociale –Australia prin definitie inseamna multiculturalism, fiind o tara care inmanuncheaza toat etniile posibile ale lumii- nu am cum sa nu vad si ceea ce ar trebui sa dispara din bagajul Romaniei – si nu dispare, din pacate. Insa eu cred ca am ajuns la intelepciunea de-a nu judeca o tara si un popor prin prisma unui sistem socio-politic pe care nu poporul il schiteaza (desi ar trebui). Dar nici nu pot spune cu larghete “si ce daca”.

-Dar in Romania s-au petrecut niste schimbari uluitoare…

-Uluitoare sunt pentru tine, ca ai treizeci si ceva de ani, nu pentru mine, care le asteptam de pe vremea cand eram mult mai tanara decat tine. Pentru mine sunt niste schimbari care vin atat de tarziu, incat nu mai incap intr-o definitie a compensantiei. Si-n plus, e prea lent si e prea putin. Nu ca as fi eu carcotasa , dar e firesc sa vreau tot ce e mai bun pentru tara asta.

-Ati vizitat Romania? Parca anul trecut, cand va cautam, mi s-a spus ca sunteti in Europa. Nu-mi imaginez ca ati in fost in Europa fara sa dati “pe-acasa”…

-Am fost de patru ori acolo. De fiecare data aterizam pe Otopeni tremurand de emotie. De fiecare data plecam tremurand de nervi. Dar, repet, nu-i fac o vina tarii pentru un sistem social departe de cel cu care m-am obisnuit in Australia. Cert e ca incercam sa ma simt ca acasa si nu reuseam. Ba, ma mai trezeam si cu cate un tinerel care-mi arunca in fata eticheta de “tradatoare”, pentru ca am emigrat, in loc sa stau “acasa, sa mananc salam cu soia”. Cu cata usurinta putea palmui pe cineva despre trecutul caruia nu stia absolut nimic! M-a tentat sa-l intreb pe unul “ si tu, tu personal, X-ulescu, ce ai facut sa schimbi ceva in bine? Ce faci sa schimbi ceva in bine? Tu, care esti preocupat sa fii la moda, in pas cu Occidentul, inghitind cu ghiotura numai, si accentuez numai, ce e rau, putred si urat in Occident, dar nimic din ce e bun?”. Dar pentru discutii de gravitatea asta iti trebuie un interlocutor cu aceleasi date sau asemanatoare cu ale tale sau oricum un interlocutor cu cerebelul intact, asa ca am lasat-o balta.

-Si, totusi, iata ca va pregatiti sa va intoarceti in Romania pentru a cincea oara…

-Well, acum, de-abia acum pot spune ca ma intorc acasa. Ma intorc intr-o Romanie culturala, ci nu in Romania functionarului care-ti zice vreo doua de dulce la ghiseu, daca indraznesti sa-i adresezi mai mult de o intrebare-doua. Ma intorc intr-o Romanie care a sucit si rasucit arta pe toate fetele, ci nu in Romania vanzatoarei care te-njura daca ii atingi marfa si pleci fara sa cumperi nimic. Ma-ntorc in teatru, pentru teatru, cu teatrul meu si, culmea, la teatrul care m-a consacrat -la Tandarica. Ma rog, si-o putem tine asa inca o ora, de dragul cititorilor, pentru ca altfel, de aici incolo tu cunosti toate detaliile –doar ai scris versiunea in limba romana a dialogurilor Titania-Oberon, si inca in versuri, din spectacolul cu care ne vom prezenta in festivalul de la Tandarica.

-Multumesc pentru reclama, cineva trebuia sa zica o vorba buna si despre mine, nu-i asa? Si va mai multumesc pentru ceva – pentru sinceritate si pentru rabdare. Si sa le mai spunem cititorilor nostri ca va pot (re)intalni la Teatrul Tandarica, intre 4-9 decembrie, cu prilejul celei de a treia editii a Festivalului International de Animatie “Bucuria Copiilor”, organizat chiar de teatrul-gazda, in colaborare cu Primaria Bucuresti si UNIMA –Romania.

COMUNICAT DE PRESA

Actrita australianca de origine romana, dupa 23 de ani
din nou pe scena Teatrului Tandarica

Maddy Slabacu, artist papusar timp de 11 ani la Tandarica, emigrata in Australia cu 23 de ani in urma, se intoarce in Romania cu Teatrul HORIZON din Sydney, pe scena care a consacrat-o.

Formata sub indrumarea directa a regizoarei Margareta Niculescu (cea care, in 1949, a infiintat sectia de papusi a T. Tandarica), Maddy a uimit, ani la rand, publicul australian, performand pe scena a doua dintre cele mai prestigioase teatre de gen din Sydney, Marionette Theatre si The Story Teller Theatre si la Spare Parts Puppet Theatre din Perth.

In 1997, impreuna cu sora ei Antoinette, Maddy infiinteaza compania teatrala Horizon, la Sydney. In decursul unui deceniu de existenta, Horizon a avut o lunga lista de spectacole, cele mai multe scrise/montate de Maddy si Antoinette Slabacu, dintre care mentionam: Mirage, Punch& Judy, Wasted, An Alien Adventure, Three Magic Creatures, Through Myopic Lenses, Commedia Dell’ Arte, All Ours, Christmas Star, Talk Back (scenariu Bob Short), Love Thee, Toward New Horizons (montat de Jason Dorsett).

Festivalul International de Animatie “Bucuria Copiilor”, editia a III-a, organizat de Teatrul Tandarica, in colaborare cu Primaria Bucuresti si UNIMA-Romania (4-9 dec. 2007), o readuce pe Maddy Slabacu pe scena de la Tandarica, cu LOVE THEE, un spectacol conceput/montat de ea. Bob Short a realizat muzica/video si dialogurile Titania/Oberon, iar Loredana Tudor semneaza versiunea in limba romana (versificata si extinsa) a dialogurilor Titania-Oberon din LOVE THEE.

Actorul si artistul fotograf Catalin Anastase (absolvent UNATC la clasa Ion Cojar/Florin Zamfirescu) a realizat afisul spectacolului si fotografiile, iar Dan Potra care, in industria scenografica australiana nu mai are nevoie de nici un fel de introducere sau prezentare, este semnatarul decorurilor. D. Potra a realizat si decorurile si costumele pentru opera “DEAD MAN WALKING” care a avut deschiderea pe 27 septembrie 2007 (productie pentru care Catalin Anastase a fost fotograful oficial), la State Theatre, in Sidney –probabil cea mai recenta realizare- dar a facut si design pentru Jocurile Olimpice din 2000, de la Sidney, daca ar fi sa ne referim si la alte realizari decat cele din domeniul teatrului/operei/filmului-domeniile lui principale de activitate ca scenograf (lucreaza cu cele mai mari teatre de opera din Australia si din lume).

Spectacolul Love Thee este o incursiune in nelimitatul -in timp si spatiu- concept de iubire. Melanjul cand gratios, cand plin de umor, intre papusarie, actorie, contemporary movement si muzica, incearca sa raspunda unei intrebari vechi de cand lumea: “ce e iubirea?”

In structura show-ului se regasesc elemente foarte distincte din cultura si arta romaneasca, de altfel, ca in mai toate spectacolele montate de Maddy Slabacu.

Din trupa de tineri si foarte tineri actori ai Horizon-ului, care vor juca pe scena de la Tandarica, fac parte: Jason Dorsett, Shabnam Tavakol (ambii papusari principali), Luminita Banu, Lachlan McInnis si Daniel Timbury.

http://www.yousendit.com/download/www/K2NiaUNQcGt0d0hIRGc9PQ
http://www.yousendit.com/download/www/K2NiaUNITmFxRTNIRGc9PQ

Loredana TUDOR TOMESCU,
Sydney

Presupun că poezia e una din marile dumneavoastră iubiri, cum a fost debutul?

Poezia este, în privinţa scrisului, marea mea iubire, aşa este. Debutul meu literar s-a produs în noiembrie 1989, o dată cu publicarea unei poeme în revista "Convorbiri literare". După un timp în care nu am mai publicat decât foarte puţin, deşi am scris, a urmat publicarea volumului de debut, "Arlechini într-o pădure sălbatică", la Editura Vinea, în 1995. A fost publicat ca premiu în urma unui concurs de manuscrie al editurii.

Ce impact ati avut la publicul tânăr?

Nu mi-am putut da seama niciodată dacă scrisul meu a avut sau nu vreun impact asupra cuiva din moment ce nu mi-am promovat acea carte de debut aşa cum ar fi trebuit, nu m-am alăturat nici unei grupări, prietenii, sau găşti literare, iar ceea ce critica a scris despre carte a fost prea puţin şi nerelevant. Să zicem că volumul nu a fost de impact. Dar peste toate acestea nici nu te poţi aştepta la vreo receptare când cartea nu se află în librării. Aceasta este o hibă a editurilor de poezie din ţara noastră pe care nu şi-o pot încă vindeca. Este şi un cerc vicios: librăriile nu iau cărţi de poezie pe motiv că nu se vinde poezia, iar cititorii nu cumpără pentru că n-au de unde. Mai multă receptare aştept de la publicul cititor - fie tânăr, fie nu – în ceea ce priveşte proaspătul meu de volum de poezie, "Uitaţi-vă prin mine", publicat la Editura Brumar.

Sunteţi redactor la un cotidian central important, "Jurnalul Naţional". Cum se împacă poezia cu activitatea de jurnalist?  

Profesia de jurnalist mi se potriveşte foarte bine. Îmi place enorm ce fac, mai ales că sunt redactor la un departament cu totul special, din punctul meu de vedere, Ediţia de Colecţie. Temele sunt totdeauna altele, am privilegiul să intru în contact cu oameni din toate domeniile, sunt nevoită să învăţ mereu alte lucruri, nu mă pot plictisi niciodată. Trebuie să caut cărţi în biblioteci, să mă documentez pe teren, să vorbesc cu oameni deosebiţi. Mereu altceva. În plus, scriu şi pe teme religioase la ziar, fapt care îmi aduce şi altfel de împlinire sufletească. Şi, în general, scrisul, indiferent cum ar fi el, îl consider o plăcere. Pentru poezie nu-mi mai rămân totdeauna rezerve suficiente. Dar poezia poate veni pe neaşteptate sau poate fi căutată, şlefuită îndelung. 

Considerati obositoare activitatea de jurnalist? Lucraţi de 14 ani în presă, cum a fost începutul?

Când mă gândesc la primele mele articole publicate în ziarele locale din Buzău, "Muntenia" şi "Informaţia Buzăului", nu pot să nu zâmbesc cu indulgenţă. Însă aşa sunt probabil toate începuturile. Sunt la fel de importante şi talentul, dar şi perseverenţa şi credinţa că meseria aleasă este cea care ţi se potriveşte. Am lucrat mulţi ani ca secretar de redacţie şi, în paralel, am scrias şi articole. Mai mult în domeniul cultural, reportaje şi interviuri. De câţiva ani, sunt doar redactor. Este suficient. Dacă este obositor? Nu mai mult decât m-ar obosi o profesie care nu mi-ar plăcea.  

Care vă este starea civilă? Cu siguranţă familia e pe primul loc, dar nici "prima dragoste", poezia,  nu o neglijaţi! Sunt alături de dvs. în tot ce înterprindeţi?  

Sunt căsătorită de curând cu poetul Dan Cârlea. Nu se pune problema să fie cineva sau ceva pe primul loc. Poate şi pentru că suntem o familie de poeţi, lucrurile vin de la sine. 

Pe când un viitor volum de poezii?

Nu ştiu cât de repede o să public un alt volum de poezii, deocamdată mă bucur de cel abia ieşit de sub tipar, "Uitaţi-vă prin mine". Şi sper să se găsească destui ochi care să privească prin cartea aceasta a mea, pentru că sunt în ea cele mai bune poeme ale mele de până acum. Mă reprezintă la acest moment.

Ocuparea Bucovinei de Nord de catre sovietici ne scoate in evidenta drama romanilor din acest tinut istoric. Oameni care  nu inteleg ce se intampla. Frica. Panica. In cateva ore trebuie sa ia o decizie, o decizie grea care le va schimba viata. Sa ramana acasa, dar sub ocupatie sau sa fuga, sa fuga la ei in tara, in Romania.

Povestea Floricai Dumitriuc ne semnaleaza acel moment tragic trait de romanii din Bucovina de Nord. Avea doar 16 ani cand au intrat tancurile sovietice la ea in sat, in Budinet, fostul judet Storojinet. Desi frica pune stapanire pe ea, pe familia ei, se refugiaza abia in 1944, cand are loc cel de-al doilea refugiu. Familia joaca un rol important in relatarea ei. Se intoarce in Bucovina doar pentru a fi impreuna.

Toata povestea insa se invarte in jurul visului doamnei Florica – medicina.  Cu toate ca a avut de infruntat multe greutati, a incercat tot timpul  sa fie aproape de cei care au avut nevoie de ajutorul ei. A absolvit scoala de moase cu media 10, a ingrijit bolnavi de tifos. In perioada de dupa razboi a deschis in satul Budinet prima maternitate din regiunea Cernauti, in cadrul careia a lucrat timp de 54 de ani.

Doamna Florica ce va amintiti de acel eveniment, ocuparea Bucovinei de Nord?  

Aveam 16 ani si munceam la curtea boieresei Alma Volcinska din Budinet pentru a strange bani ca sa-mi pot face studiile. Intr-una din zile, eu serveam atunci musafirii la masa, s-a auzit ca vin sovieticii. Toti au fugit care incotro. Nu intelegeam ce se intampla. Am venit acasa, caci locuiam aproape. Spaima a intrat in sufletul meu cand am vazut ca vin tancurile. Ne era frica, auzisem ca rusii sunt rai si-si bat joc de fete. Am dormit cateva zile prin padure, prin porumb. Tatal meu a lucrat multi ani gardian public si de frica sa nu fie impuscat a stat ascuns un an de zile in lunca, pana s-au intors romanii. Familia noastra era inscrisa pe lista celor ce urmau sa fie deportati, mama ramasese cu sapte copii. Toti eram pregatiti ca in orice clipa sa fim ridicati, aveam cusute blanite cu diferite  buzunarele, traistute cu ac si ata, hainute, mancare caci nu stiai cand puteai fi ridicat si dus. Cei de la KGB ne urmareau tot timpul, intrebau unde este tata. Ne-a ajutat insa bunul Dumnezeu si nu am fost deportati.

Nu ati incercat sa va refugiati?

Eu si sora mea mai mare am vrut sa fugim in Romania, ne-am inscris pe lista, dar, cu toate ca eram tinere nu eram proaste. Ni s-a parut noua ca acel om care organiza aceasta fuga era un tradator. Cred ca bunul Dumnezeu ne-a ajutat, fiindca acel barbat a tradat acea lume dornica de libertate care a fost impuscata in locul cunoscut azi de toti bucovinenii – “Fantana alba”.
Tin minte ca in 1941 cand s-au intors romanii toti am iesit la rascucea drumurilor, toti eram fericiti. Pe ostasii romani, romanii de aici i-au intampinat cu steaguri tricolore. Credeam ca s-au intors pentru totdeauna, dar n-a fost sa fie asa…
Eu mi-am cautat de lucru. Un an de zile am muncit ca sa-mi strang bani sa intru si eu la o scoala. Boierul Ion Volcinski avea sub tutela scoala de moase din Cernauti. Eu am sustinut examenul de intrare cu reusita si astfel in 1942 am intrat la aceasta scola de moase. Doi ani am invatat la Cernauti, pana in 1944 cand s-a auzit ca sovieticii doresc din nou sa ocupe Bucovina.

Povestiti-ne despre refugiu?

Multi gospodari din Budinet, cunoscandu-i pe rusi din prima lor ocupatie, au cautat sa fuga. Tata, doi frati si sora mai mare s-au refugiat in Romania. Eu, mama si ceilalti doi frati am mers la Ciudei si ne-am urcat intr-un tren cu vagoane pentru vite. Era atata lume… Am mers cu acel tren vreo doua saptamani pana am ajuns in Oltenia, la Baia Mare. Dar nici acolo nu eram in siguranta. In drumul nostru Ploiestiul este bombardat de americani. Unul dintre frati s-a speriat, a fugit de langa mama si abia l-am gasit intr-un sat destul de indepartat. De aici ne-o dus la Turnu Severin. Aici Dumnezeu a avut grija de noi. Catre seara ne-au dus intr-o comuna, Crainici, langa Baia de Arama, aproape de Turnu Severin, iar in acea noapte americanii au bombardat orasul Turnu Severin. A fost groaznic.

In acea comuna au aflat ca sunt studenta la medicina si ma chemau sa am grija de bolnavi. Eu mergeam dar nu aveam nimic, nici instrumente, nici pansament, nici medicamente. Totusi, le ajutam cum puteam.

Ma iubea foarte mult lumea acolo. Intre timp am aflat unde este tata. Ne-a scris sa mergem la el, in Banat, la Caransebes, ca ne-o fi mai bine. Mi-era greu sa plec  fiindca ma obisnuisem cu oamneii din comuna. Acolo, la Caransebes, am facut practica, insa in acel timp romanii s-au alaturat sovieticilor.

M-am angajat la un spital unde director era domnul Comorosan din Mahala (comuna din Bucovina de Nord) era un specialist foarte bun, lucra la sectia dermato-venerica. In acel spital erau bolnavi si raniti de diferite nationalitati, si rusi, si romani, si nemti prizonieri. De la spital mi-au dat o camaruta unde sa stau, aveam si salariu, iar in fiecare zi un soldat imi aducea mancare. Eu si lucram si studiam. Luram si ziua si noaptea caci erau multi raniti. Mi-era frica, dar.... Am invatat foarte mult si am dat examenul de diploma la scoala de moase din Sighisoara. Eram in jur de 150 de studenti, insa numai eu am obtibut nota 10. M-a ajutat Dumnezeu. Ma simteam acolo ca acasa, intre romani, eram stimata de toti, dar nici aici sovieticii nu ne-au lasat in pace, sa ne vedem linistiti de viata noastra. La indicatia lor au inceput sa se formeze diferite comisii pentru repatriere.

Noi vroiam sa ramanem in Romania, caci am fost obtinut si acte. La spitalul unde am lucrat era un doctor din Yugoslavia si el vroia sa ne ajute sa fugim in Yugoslavia,  iar cand lucruile aveau sa se mai limpezeasca, sa ne intoarcem in Romania. In acest timp la noi a venit unul dintre frati. La spital intr-una din zile a venit o comisie si ne-a observat pe noi, pe mine si pe sora. De atunci ne urmareau tot timpul. Un ungur ne-o spus sa plecam acasa caci “rusii sunt buni”. Noi doream foarte mult sa fugim, insa fratele nostru a fost luat si arestat in tren pentru a fi dus acasa. El asa de tare plangea, nu pot sa uit cat de tare plangea. Plangea dupa noi, ca noi ramanem si el se intoarce, caci stia ca o sa aiba o soarta grea aicea (in Bucovina). Noi ii ziceam: “Vitica nu plange, da-te jos si fugi”, dar nu s-a mai putut. Ne-a fost foarte greu atunci, dar am decis sa ne intoarcem si sa fim impreuna. Asa a fost sa fie...

Cum a fost drumul spre Bucovina?

Vreau sa spun ca soarta a fost intr-un fel blanda cu noi. Nu stim cum s-a intamplat dar ne-am intalnim toti intr-un lagar de concentrare din Chisinau, acolo pe unii ii aresatu, iar pe altii ii expediau in Siberia. Pe mine si pe sora vroiau sa ne trimita pe front, insa noi am refuzat. Atunci ne-au inchis intr-o pivnita si ne-au pus sa spalam cele mai murdare camasi ale celor inchisi, ale celor impuscati. Trei saptamani am stat inchise in pivnita. O data pe zi ni se aducea de mancare, dar apa... Visam sa bem putina apa. Ocupantii isi bateau joc de viata noatra. Am vrut sa ma sinucid in acele momente groaznice. Dupa trei saptamani eram chemate zilnic la interogatoriu. Ma intrebau daca plec pe front, iar eu spuneam: “nu, vreau sa ma intorc acasa”.

In sfarsit, ne-au dat drumul. Cum? Nu stiu. Poate Dumnezeu ne-a ajutat. Dar trei saptamani am stat acolo, in acele conditii jalnice cu speranta ca Dumnezeu nu va uita de noi. Parintii si fratele meu au ajuns la Budinet mai inainte, apoi am ajuns si eu cu sora. Aici ne-am adunat din nou toti gramajoara. Acasa nu am mers, caci ne era frica  si stateam la bunica intr-o casuta pe malul paraului.

Si acasa ce ati gasit?

Era o grozavie mare. Oamnii erau luati si dusi in Finlanda. Unchiul meu a murit de foame in Finlanda. Si-a mancat cizmele si cureaua care erau din piele. Iti daia seama ce grozavie? Cunosc toate familiile care au fost deportate din satele Budinet si Cires. Am trimis multe pachete in lagare la cei care-mi scriau, caci nu aveau toti indrazneala sa faca acest lucru. Cand veneam din lagarul de concentrare din Chisinau au intalnit oameni pe care-i aduceau de la Canalul Finlandez, unde au fost luati multi oameni de la noi. Acestea se tineau unul de altul. Erau atat de infometati, erau numai pielea si oasele. Noi aveam putina mancare la noi si le-am dat-o lor. Care a mancat putin nu le-a fost nimic, dar care a mancat mai mult le-a fost rau, caci nu erau obisnuiti cu mancarea. Le-am ajutat sa vina acasa. Dar cati oameni au murit chiar dupa razboi si plangeau: “domnisoara, vor mai veni romanii nostri...” si mureau cu “Romania” pe buze. Eu le imbarbatam, dar...

Noi stam la bunica, insa tot timpul ne era frica ca rusii o sa ne impuste. Eu si sora mea ne-am angajat la spitalul de boli infectioase deschis in satul Ciudei. Atunci erau foarte multi bolnavi de tifos si la spital aveau nevoie de asitente medicale. Cu toate ca sora nu era asistenta medicala au angajat-o si pe ea. Faceam de garda acolo zi si nopate. Mureau oamenii ca mustele. Erau asezati in carute cate trei morti din casa si dusi la cimitir, fara sa fie pusi in sicrie. Erau sute de oameni bolnavi de tifos. Sora ma ajuta sa ingrijesc de bolnavi, insa pe ea a muscat-o un paduche de la un bolnav de tifos si la o saptamana s-a imbolnavit si ea. Avea un par atat de frumos, lung pana la brau... I-a cazut. Am stat zi si noapte langa ea si am salvat-o. Eu, asa a vrut Dumnezeu, nu m-am imbolnavit. De multe ori mergeam la familii, unde erau bolnavi de tifos, insa cand veneam acasa, mama imi fierbea hainele ca sa distruga microbii din ele. Am lucrat cateva luni la acel spital.

Dumneavoatra ati deschis Punctul Medical din Budinet, ati fost timp de cateva generatii singurul medic  din sat. Povesti-ne cum v-ati descurcat acasa, in Bucovina de Nord, dupa asa numita repatriere?

In luna lui mai 1945 am deschis Punctul medical  si apoi maternitatea din Budinet. Prima maternitate dupa razboi in regiunea Cernauti a fost deschisa de mine. Am fost decorata. La un an am deschis un punct medical si la Cires. Am lucrat timp de 54 de ani la Dispensarul din Budinet, iar 30 de ani am primit nasteri. Dar pot spune ca am venit la mari greutati aici. Eu nu stiam cum arata un om bolnav de tifos, eram tanara cu putina experienta. Am avut posibilitatea sa ma ciocnesc de diferite boli, hemoragii, nasteri grele... Nu era voie sa trimiti bolnavii la spitalele mai bine dotate din cauza lipsei de transport. Singurul mijloc de transport erau carutele, doar militarii aveau masini. Eram ca mobilizata in acest sat. Salariu nu aveam. Primeam cate o bucata de sapun, acesta era lucru mare, si niste tifon, pe care-l vopseam  si ne coseam, eu si sora, fuste, caci era timpul greu. Am lucrat la Punctul Medical sora medicala si moasa. Apoi am fost trimisa la cursuri de specializare pe o perioada de 3-4 luni. Imi era foarte greu caci nu cunosteam limba rusa si trebuia sa traduc in romana. Dar oricat de greu mi-a fost, am reusit tot timpul. Acest punct medical era casa si viata mea. Nu aveam timp sa muncesc pe langa casa, nu aveam timp sa dau seama nici de copii, care si acuma imi reproseaza. Medicina a fost si este viata mea. Sunt foarte multe persoane si barbati si femei pe care pentru prima oara in brate le-am tinut eu. Ii socot ca si copii mei.

Am fost decorata in decembrie 1966 cu “Insigna de Onoare”. Usa casei mele nu se inchide nici ziua, nici noaptea. Sunt bucuroasa ca pot sa ajut macar cu un sfat pe cineva. Stimez si iubesc lumea din sat ca pe copiii mei.

* Loredana Cristea a publicat două volume de poezie, ”Ciorapii mei negri de plasă” – 2005 şi  “Româncă marcă înregistrată” – 2006. A publicat în reviste culturale din România, Germania şi SUA.  

Petre Flueraşu: Ce crezi că o caracterizează cel mai bine pe scriitoarea Loredana Cristea. Cum ai vrea să fii percepută de cititorii tăi?

Loredana Cristea: Autocaracterizarea nu este punctul meu forte. Insă pot spune că îmi doresc ca cititorii să mă perceapă ca pe o oglindă în care se pot privi necondiţionat, prin prisma cuvântului. De la mitul cult al lui Platon până la miturile cosmogonice – Cosmos creat prin spargerea Oului, un fel de oglindă sferoidă, au existat o serie de caractere care s-au confruntat cu oglinda şi oglindirea. Dacă Narcis a eşuat în confuntarea cu acesta, Alice a reuşit prin copilărie şi sinceritate.

P.F.: Literatura română trece în ultimii ani prin schimbări din ce în ce mai accentuate. Cum vezi tu peisajul autohton?

L.C.: Cred că şi literatura, ca dealtfel toate elementele care ţin de societatea românească de după decembrie 1989, sunt încă într-o mişcare de căutare a unei noi identităţi, într-o încercare de reaşezare a valorilor, conform şi cu noul nostru statut de stat democratic. Aceste lucruri nu se pot schimba nici măcar în două decenii, aşa cum a prognozat, la un moment dat, profesorul Silviu Brucan. Schimbările la noi, par să se producă în afara oricăror reguli şi ele, din păcate, nu sunt vizibile decât foarte vag, iar acest proces este caracteristic în toate domeniile vieţii noastre de zi cu zi, fie că e vorba de sănătate, invăţământ, servicii sociale sau cultură.Aşa încât, o carte ,,cuminte’’, fără noutăţile şocante care ne invadează viaţa de zi cu zi şi tind să devină chiar normalităţi, ar putea fi considerată drept o carte proastă, cu priză la un public foarte redus ca număr şi pe cale de consecinţă, nu va fi niciodată promovată. După părerea mea este extrem de greu să emiţi o părere despre literatura română în acest moment... cuvântul care-mi vine în minte este ,,vânzoleală’’.  

P.F.: Crezi că există astăzi un conflict între generaţii, şi dacă da, cum apreciezi că poate fi el rezolvat?

L.C.: Conflictul între generaţii este un perpetuum mobile. A existat dintotdeauna şi va rămâne. Singura deosebire o face valenţa timpurilor în care se desfăşoară. În ciuda faptului că astăzi el pare mai accentuat, intensitatea sa nu a crescut cosiderabil, ci doar şi-a modificat forma de manifestare. Din punctul meu de vedere, acest conflict poate fi ameliorat până la stadiul inexistenţei lui. Intrucât parinţii îmi sunt cei mai buni prieteni, spun cu o mare convingere ca singurul mod prin care cheia succesului poate fi atinsă este COLABORAREA. Desigur, o societate fără conflicte între generaţii este ideală, însă o stabilire prematură a raportului părinte-copil poate apropia societatea foarte mult de această imagine. Extinzând puţin, raportul profesor-elev, mai ales când este vorba de elevul adolescent s-ar putea îmbunătăţi pentru ca acest conflict de care vorbim şi care mie îmi sună aproape ca un sofism, să fie din ce în ce mai atenuat.  

P.F.: Ştiu că pregăteşti lansarea celui de-al treilea volum de poezie. Crezi că se va putea vorbi în viitor de poezie ca bestseller?

L.C.: Îţi pui problema publicării unui best-seller când eşti convins de avantajul marketing-ului literar. Eu însă sper ca şi prin acest al treilea volum să dau de înţeles lucruri, să transmit mesaje şi să oglindesc realităţi. “Simfonie despre păsări » este volumul trecerii în maturitate, posibil şi ultimul de poeme, în care am investit ultimele trăiri copilăreşti, cele dintâi eşecuri şi veşnicele bucurii. În momentul în care va ajunge la inimi, îl voi considera ca pe un best-seller, cu ghilimelele de rigoare. 

P.F.: Care sunt motivele centrale ale poeziei tale?

L.C.: Motivul central este, fără indoială, cel al naturii, fără a deosebi motivul tainic al nopţii, stelelor, pădurii sau izvoarelor. Se încadrează într-un tot unitar care m-a crescut să fiu al lor, al tuturor pietrelor care m-au desenat de-a lungul vremii, al izvoarelor care m-au spălat de suferinţă şi al Retezatului care mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Desemenea, nu pot să ocolesc motivul morţii care mă fascinează prin prisma lecturilor din Blaga, Cioran sau Eliade. Cred că toţi poeţii sunt atraşi, la un moment dat de acest motiv, nu neapărat moartea trupului, cât moartea unor sentimente, a fiecărui anotimp care lasă urme adânci în sufletul lui şi poate teama permanentă de moartea muzei sale. 

P.F.: Încerci să scrii şi proză?

L.C.: Lucrez la o proză de câteva luni de zile, a cărei încadrare va fi în specia “Jurnal”. Diferit ca structură de cel al scriitorului Mircea Zaciu, jurnalul simplu al unei fete este o corespondenţă între autor şi alter ego. Îmi doresc să am puterea să-l termin, mai ales acum, cand mă inundă stări nenumărate şi situaţii cărora trebuie să le fac faţă, şi având în vedere că, o dată publicat, jurnalul mă va întruchipa nudă în ochii celor care vor să vadă…  

P.F.: În Occident, scriitorii cunoscuţi beneficiază de serviciile unui agent literar. Te-ai gândit vreodată că ai avea nevoie de aşa ceva?

L.C.: Pentru mine, “agent literar” este sinonim cu “agent de suflet”. Ori cred că nu aş permite cuiva să-mi negocieze sufletul. Dar, aşa cum spuneam mai devreme, suntem noi înşine într-o perpetuă schimbare, nu pot să ştiu în viitor dacă nu voi apela la un asemenea agent. 

P.F.: Care crezi că este ponderea pe care marketingul ar trebui să o ocupe în cadrul procesului de creaţie?

L.C.: Marketing-ul nu ar trebui sa aibă nimic de a face cu procesul de creaţie, în opinia mea. Dacă el este important, atunci ar trebui să fie luat în considerare în momentul publicării manuscrisului în vederea transmiterii eficiente a textelor tale către cititori. În niciun caz marekting-ul nu are ce căuta în procesul de creaţie.  

P.F.: În poeziile tale valorifici foarte mult elementele tradiţionale româneşti. Te-ai descrie ca fiind naţionalistă?

L.C.: Având în vedere sensul din DEX al cuvântului, nu sunt naţionalistă. Însă recunosc că pe altarul credinţei mele se află şi ideea de popor, de identitate naţională şi fraternitate. Accept cu drag principiile democratice atâta vreme cât nu se abat de la sensul propriu al cuvântului  “demos cratos = puterea poporului“. Total greşit a se percepe democraţia ca  atitudine de nepăsare, indiferenţă şi libertate nelimitată. 

P.F.: Care sunt scriitorii tăi preferaţi, cei care te-au convins să te apuci de scris?L.C.: Este un număr impresionant. Dar voi enumera pe câţiva dintre scriitorii care-mi sunt aproape în permanenţă.Poetul de căpătâi, cred că-mi va rămâne Esenin. Poezia lui Serghei este pentru mine ceea ce Psalmii lui David sunt pentru un călugăr pustnic. Apoi Nichita, Blaga, Magda Isanos, Constanţa Buzea, Brumaru, lista este extrem de lungă. Citesc cu mare încântare şi poezie modernă scrisă foarte bine de poeţi contemporani din care aş enumera două nume : Daniela Luca şi Vasile Munteanu.

P.F.: Cum crezi că va arăta Loredana Cristea peste 5 ani, care sunt planurile tale în viitorul apropiat?

L.C.: Cred că va arăta la fel ca acum, cu singura deosebire că va fi învăţat multe lucruri şi sper, va fi terminat masterul în diplomaţie. 

P.F.: Vei încerca să abordezi în cărţile viitoare teme de mare interes ca terorismul, globalizarea etc?

L.C.: Sigur că da. Cărţile viitoare vor apăsa mult mai mult pe umerii mei, spun asta deoarece îmi asum maturitatea trecerii pragului celor optsprezece ani. N-o să mai pot scrie la nesfârşit despre ce-şi doreşte o fată tânără ci va trebui să iau realitatea aşa cum este şi să spun ce are de fapt. De aceea îţi spuneam că este posibil să fi încheiat capitolul poezie cu ,,Simfonie despre păsări’’, urmând să încerc să calc pe teritoriul mult mai elaborat al prozei. Dar nu în viitorul imediat.

Ştefan are şaisprezece ani, este elev la Liceul Teoretic George Călinescu din Constanţa, profil filologie bilingv engleză. Îi place literatura, IT-ul şi muzica (doar ca ascultător), aşa cum ne mărturiseşte. Îi place să scrie, începând această artă de foarte mic, la început luând totul ca o glumă. Cu timpul poveştile lui au început să se lege, să fie organiza şi să-l definească ca persoană. O profesoară i-a spus că „bate câmpul cu graţie”, aşa că nu îi place să creadă că are un talent anume, dar acceptă remarca profesoarei.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Ştefan: E destul de evident că dacă vorbim de cultură, vorbim despre trecut. Personal, nu văd aproape deloc vreun element care să definească termenul de cultură în România zilelor noastre. Deşi avem anumiţi agenţi, aşa numiţii „oameni de cultură”, ei sunt în mare parte dominaţi şi împărţiţi de ideologii politice. Asta-i transformă în nişte persoane pe care nu le agreez. Dacă vorbim la trecut, nu pot decât să fiu mândru cu ceea ce ţara asta a dezvoltat... un Eminescu, un Eliade, un Enescu, un Amza Pellea. Desigur că avem şi în prezent frânturi din aşa ceva... dar ele se sting pe zi ce trece.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Ştefan: Îmi place să-i împart în trei categorii, categoria I – ei sunt opuşi total ideii de a avea alte interese decât cele „la modă”... ei utilizează motto-ul „Trăieşte clipa” un pic prea excesiv şi sunt complet lipsiţi de interes de lucrurile care într-adevăr contează. Sunt apoi, cei din categoria a II a – eu au o idee destul de bună asupra vieţii, dar uneori asta îi strică şi îi face doar nişte copii prea repede maturizaţi. Este foarte bine că ştiu ce vor de la viaţă, că sunt cumpătaţi în tot ceea ce fac, dar în seriozitatea lor ratează anumite etape esenţiale în viaţa fiecărui om. Denumirile de mai sus sunt desigur, de formă. Fiecare tabără are avantajele şi defectele ei. Mai este desigur categoria de mijloc – care amestecă cele două tabere. Ştiu să „trăiască din plin clipa” dar au şi o maturitate mentală bine dezvoltată. S-ar putea spune că ei sunt cei mai compleţi din acest punct de vedere. Au viziuni complete... ştiu să distingă foarte bine tot ce îi înconjoară. Îmi place să mă includ în această categorie. Desigur că nu trebuie privit nimic din punct de vedere negativ. Fiecare pădure are fructele şi uscăciunile ei. Noi le avem pe-ale noastre.

Oana: Mai ştiu tinerii ce e cultura? Cultura adevărată nu subculturile.

Ştefan: Aici depinde de categorie. Categoria I refuză să accepte că termenul şi ştiinţa numită cultură le este benefică. O privesc ca pe ceva plictisitor, trecut, îmbătrânit, care trebuie să dispară. Ceilalţi cunosc mai bine termenul, îl privesc cu un mai mare respect. Dar personal  cred că nu o fac deajuns. O părere care o am şi despre propria persoană... ştiu prea puţin din ceea ce este cultura, faţă de cât există ea în realitate. Probabil că aici este de vină televizorul şi calculatorul.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere, ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Ştefan: Dacă vorbim despre ce se preda în şcoli, şi care sunt în general cerinţele de la elevii români, eu sunt foarte sigur că intrăm pe puţin în primele zece ţări din lume. Cerinţele sunt mari, şi avem elevi care se ridică la ele, ba chiar le depăşesc. Pe acest plan, învătământul stă bine la noi. Problema vine acolo unde trebuie gândit mai mult. Organizarea defectuasă a examenelor – este cel mai bun exemplu pentru asta. Elevii sunt zăpăciţi de ce trebuie să facă pentru a intra la un liceu, teze naţionale, teste naţionale... totul este mabiguu şi lipsit de logică. Un alt lucru care ar trebui schimbat şi împrumutat de la americani, de exemplu, este atitudinea profesorilor faţă de elevi. Americanii ştiu să reducă cât mai mult formalităţile, să se apropie de elevi.
La noi, de foarte multe ori, totul se reduce la ce este în manual, învăţaţi că nu aveţi note!, nu lipsiţi! Etc. La noi există ameninţări cu o notă proastă, la ei există înţelegere şi încurajare. Dacă am putea împrumuta lucrurile astea, ar fi perfect... şi personal m-aş duce la şcoală cu mai multă plăcere. În plus, la noi nu se încurajează deloc creativitatea. Într-o oră de română totul se reduce la a scoate citate din zeci de texte critice, şi mai puţin în a înţelege textul cu propria minte. În alte sisteme, se dau regulat teme cu caracter creativ, pentru a dezvolt tehnica de scris. Dar asta poate depinde de la profesor la profesor.

Oana: Mai sunt profesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Ştefan: Din ce am adunat de la ei şi din propria experienţă, profesorii nu s-au schimbat deloc. Întotdeuna au existat profesori arţăgoşi, care pur şi simplu te fac să nu-ţi placă materia lor şi cei de care pur şi simplu de îndrăgosteşti, de felul cum povestesc, de felul cum ţi se adresează, de felul cum îţi explică. Contează de la persoană la persoană. Există profesori în vârstă, care pur şi simplu aşa au fost toată viaţa lor, plictisitori, lipsiţi de energie creativă; dar sunt şi cei care deşi au ani buni de învăţământ în spatele lor, reuşesc să facă palpitantă ora unor elevi din prezent. Pentru că învaţă cu uşurinţă să se adapteze. Apoi, poate exista un profesor tânăr, de maxim şase ani în învătământ, cu o minte proaspătă, dar care pur şi simplu nu te atrage deloc prin ceea ce face la clasă. Şi unul de aceeaşi vârstă cu el care te ţine lipit de scaun două ore fără să clipeşti, pentru că îi sorbi fiecare cuvânt.

Oana: Îţi place să scrii, cu precădere fantasy. Te-ai gândit să devii scriitor?

Ştefan: Întotdeuna m-am gândit că dacă n-aş avea niciodată probleme financiare, m-aş face scriitor sau profesor de istorie. Dar în situaţia de faţă, asta nu e o variantă. Dacă voi obţine ceea ce îmi propun, nu văd de ce să nu abordez şi cariera de scriitor ocazional.

Oana: Să presupunem că totuşi ai deveni scriitor, ai aborda doar genul fantasy sai ai încerca să te îndrepţi şi spre alte genuri?

Ştefan: Categoric aş avea o colecţie foarte diversificată. Nu cred că aş putea să scriu la infinit fantasy. Iar capul meu emite încontinuu idei, pentru genuri de aventură, istorice, drame, horror/thriller. Aşa că da, desigur m-aş îndrepta şi spre altele.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Ştefan: Nu îmi plac scriitorii români contemporani care sunt şi foarte cunoscuţi. Văd la ei o aroganţă îngrozitoare, şi nu numai în ceea ce fac ci şi în ceea ce scriu. Prin ceea ce scriu sau zic, ei vor deseori să-ţi arate ţie, privitorului sau cititorului de rând că ei sunt mai deştepţi decât tine. Nu cred că Eminescu sau Sadoveanu nu au avut vreodată atitudinea asta în momentul în care aşezau cuvintele pe hârtie. Aşa că nu cred că vom avea prea curând un scriitor care să se ridice la rangul celor enumeraţi mai sus... singurii care se vor face remarcaţi, vor fi acei scriitori  îndrăzneţi, care vor aborda stiluri pe care ţara noastră nu le cunoaşte prea bine:fantasy sau acţiune.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în România

Ştefan: Sunt trei lucruri care probabil nu se vor schimba niciodată, dar sunt trei lucruri zic eu, esenţiale pentru a ajunge să observăm o diferenţă... o schimbare.
Aş da la o parte toţi dinozaurii de la conducerea ţării. Pe toţi, i-aş pune într-un tir şi i-aş deporta în Siberia. Aş pune în locul lor tineri, doar ieşiţi de pe băncile facultăţii.
Aş încerca să schimb mentalitatea românului de rând. E greu de spus cum, şi mult de spus ce anume aş modifica. Să spunem că aş vrea ca el să gândească mai pozitiv şi mai civilizat.
Aş închide anumite posturi TV, care pur şi simplu otrăvesc mintea celor care îi urmăresc. Prin ridicolul şi prostia pe care o emană prin ecran ei creează minut după minut noi români gata să plece în Italia şi Spania.

Ce de-al doilea invitat al meu se numeşte Valentin Ionescu. Are douăzeci şi şase de ani şi este student în anul doi la Institutul Bancar Român. Lucrează în domeniul bancar. Uneori scrie. Asta când îşi doreşte să evadeze. Este născut vara şi, susţine el, e firesc să îi placă iarna, mai ales Sărbătorile. Este fan Garfield şi Silvester din desene animate, dar şi Tom şi Jerry. Subliniază că nu e un înger, întrucât de curând cineva i-a spus asta. Îi place să fie tot timpul în căutarea copilăriei. „Viaţa este ceva ce se întâmplă în timp, ce aştepţi să se întâmple altceva”.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Valentin: Cultura e bună, dar nu mai interesează pe nimeni. Din manele, de exemplu, nu poţi extrage mari seve culturale. Dar e un fenomen de înţeles. Sau nu. Fiecare după puteri. În schimb cultura reală şi adevărată nu poate să dispară. Eminescu va fi Eminescu şi în patru sute de ani. Problema este: mai avem chef să pornim în căutarea ei? Dacă întrebi azi pe cineva cine e Eminescu, s-ar putea să ai surpriza să îl încurce cu Eminem. Sau despre Verdi să te întrebe la ce echipă joacă. Ei, abia aici se vede că merge prost treaba.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Valentin: Tinerii sunt aşa cum sunt educaţi: unii buni, alţii răi. Sunt tânăr, cred în generaţia noastră. Dar nu pot în acelaşi timp să nu mă întreb dacă e bine cum este azi. Să nu uităm că generaţia noastră ne face de râs peste hotare, tot aşa cum ne aduce medalii la Olompiade. E vorba de unhjiul din care priveşti, cred.

Oana: Mai ştiu ei ce e cultura? Cultura adevărată, nu subculturile.

Valentin: Cultura este prost promovată. Mă refer la cea reală. E vorba şi de comunicare şi de curiozitatea celor tineri. Dacă le dai manele, asta vor „mânca”. Pentru că dacă dau unui om numai mămăligă, degeaba îi dai mai apoi icre negre, pentru că îl va deranja mirosul de peşte. Gusturile culturale se educă exact ca cele culinare.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Valentin: Da. L-aş schimba complet. Educaţia ar trebui să fie obligatorie douăspezece clase. Cine nu termină să nu aibă drept de vot. Apropo, votul l-aş face şi pe el obligatoriu. În sistemul educaţional nu se stimulează creativitatea, ci competiţia. Păcat. În viaţă avem mereu şanse să alegem. Din păcate, în sistemul de învăţământ aleg mereu alţii. Ar putea să se creeze din anii mai mari (clasa a şaptea, de exemplu) posibilitatea elevilor de a alege materii şi domenii unde să se poată specializa de timpuriu. Degeaba faci matematică trei ore pe zi, dacă tu vrei să devii profesor de biologie sau desen. În schimb, sunt şcoli fără computere. Şi tot mai mulţi scriu „miau loat”, „î-mi pare rău” sau „va-ţi prins?” Şcoala din păcate nu mai poate face nici atât: să înveţe omul să scrie şi să citească.

Oana: Mai sunt porfesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Valentin: Profesorii sunt uşor blazaţi. Dar se poate rezolva cu creşteri salariale substanţiale. Pentru a nu-i face să renunţe la anii cheltuiţi cu specializarea de profesor. Şi pentru a-i motiva să continue specializarea. Oricum, nu mai sunt la fel, din auzite o spun. Banul îi atrage pe oameni spre alte domenii. Şi e normal. Anormal este că statul nu face nimic concret.

Oana: Tu scrii despre suflet. De fapt, tu scrii ceea ce simţi şi cu toatea astea nu eşti incă pregătit să te manifeşti în faţa unui public. De ce?

Valentin:Gândesc ca toată lumea, uneori frumos, alteori urât. Când scriu o fac pentru a ieşi un pic din universul strâmt al gândurilor mele. De manifestat în public e mai greu. Eu când spun ceva, cine trebuie aude. Poate şi înţelege. Nu că nu ar conta pentru alţii. Dar nu ar înţelege pe deplin. E adevărat că scriu şi poezii. Dar şi poeziile le scriu tot mai mult cu inima. E greu să îţi pui inima în galantar. Nu îmi place să explic ce simt. Simt şi gata. Nu am motive ascunse. Sunt ceea ce se vede. Deşi mulţi se întreabă „de ce?”.

Oana: În cazul în care te-ai hotărî să devii scriitor, ce gen ai dori să abordezi?

Valentin: M-ar avantaja o parte a psihologiei. Sunt convins că dacă aş reuşi să faci pe cineva să se gândească frumos şi să zâmbească, are mai multe şanse să fie fericit. Poate e greu, dar aş alege căutarea fericirii. Aş scrie un manual de fericire.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Valentin: După mine, Eminescu este gigant. Dintre cei de azi imi place Păunescu. E complex, deşi, ca şi Eminescu, are şi momente de banalitate. Astea nu fac decât să îl arate pe om. De citit va fi mereu, căci există literatură bună. E vorba de alegeri aşa cum am mai spus. Alegi Counter Strike, aia e. Dacă ai timp şi de o carte şi un film bun, eu zic că e mai bine. O sugestie ar fi să se mizeze mai mult pe ecranizări ale unor opere. Ar avea succes la generaţia TV. În două ore ar afla ce nu pot citi într-o carte de două sute de pagini din prea multă lene. Nu e cea mai bună soluţie, dar decât să se uite la Becali sau la Guţă, e mai bine.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în ţara asta.

Valentin: Doar trei?
Sistemul sanitar, justiţia şi politica. Dar complet.

Domnule George Roca, v-am invitat la această discuţie pentru a afla, în primul rând, părerea dumneavoastră despre literatura secolului XXI, dar şi pentru a dezbate problemele pe care le întâmpină autorul român aflat la început de drum.

Oana Stoica-Mujea: Aţi plecat din ţară în 1980, în timpuri tulburi. Credeţi că această „evadare” v-a ajutat să vă definiţi ca om de cultură?

George Roca: Nu aş vrea să fiu ambiguu dar răspunsul meu este DA şi NU! Am să mă explic! Pentru un om dornic de-a şti, de-a cunoaşte, de-a se hrăni spiritual cu cultură, această „evadare” de care vorbiti dumneavoastra nu este un impediment pentru a se împlini ca un om de cultură. Totul este să vrei. Şi credeţi-mă, foarte mulţi „plecaţi” se împlinesc... poate pentru că doresc să se hrăneasc spiritual şi să se înfrupte (dacă tot au posibilitatea!) din depozitele culturii universale... Românul este omul care adună toată viaţa! Daca nu poate să adune material adună spiritual. V-aţi deschis vreodată dulapurile din casă? Aţi privit înăuntru? Ticsite! Aşa e şi cu cultura... vrei să absorbi totul, să ştii, să cunoşti totul, de la Muzeul Luvru, până la priveliştea preistoricului Machu Pitchu, de la Bibilioteca Congresului American până la înţelegerea textelor din cântecele „hip-hop”. Răspunsul la „NU” se datorează faptului că „marea plecare de-acasă” are şi părţile ei rele, părţi care afectează „absorbţia” culturii de către cel în cauză, adică emigrantul. Printre acestea putem enumăra: stressul cauzat de „emigritis” (boala emigrantului), impactul cu o cultură necunoscută şi neînţelegerea ei, nesiguranţa noilor locuri, lipsa de bani, lipsa de timp alocat studiului şi cunoaşterii, incertitudinea, munca multă în dorinţa de-a te realiza... Deci primi ani sunt foarte grei! Eşti norocos însă dacă ai venit de-acasă cu un bagaj de cultură, deoarece atunci când nu poţi să citeşti o carte din lipsă de timp sau din cauza oboselii, mai reciţi în gând din Eminescu şi Mioriţa, sau seara la culcare îţi spui singur (tot în gând) o poveste de Ion Creangă sau Petre Ispirescu.

Oana Stoica-Mujea: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre omul George Roca.

George Roca: Am 60 de ani, dar sufletul e colea... între 20 şi 30! De 26 de ani m-am stabilit (fizic!) la Sydney în Australia. M-am născut în Ardeal, la Huedin, un orăşel mititel de la poalele munţilor Apuseni. {mosimage}Acolo m-a dus mama să mă nască, la bunici. După o lună am avut parte de prima „emigrare”, adică reîntoarecerea mamei şi a „belbeluşului” acasă la Oradea unde ne aştepta tata. În oraşul de pe Crişul Repede am stat vreo douăzeci de ani, după care, atras de mirajul Bucureştiului m-am făcut „capitalist”. În 1980 am plecat definitiv din ţară. Aşa au zis cei de la paşapoarte, dar vă spun sincer că s-au înşelat... Spiritual am fost tot timpul „acasa” în România! Am părăsit foarte greu România, deoarece rădăcilile erau puternice şi greu de dizlocat. Ajungând aici, în Australia, am dat de o lume nouă, necunoscută mie până atunci, o lume mult mai democratică decât cea de acasă, dar destul de dificilă pentru a te acomoda. Noua limbă, noua cultură, greutăţile materiale, lipsa familiei, a rudelor, prietenilor, îmi făceau viaţa destul de grea la început. Apoi, cu timpul, m-am acomodat şi am rezolvat multe dintre probleme. M-am căsătorit tot cu o româncă, am un copil, vorbim acasa româneşte (că doar români suntem!), ne-am adunat, am studiat, ne-am acomodat cu noua ţară şi iată că, vorba latinului: „tempus fugit”, am ajuns în 2007.      

Oana Stoica-Mujea: Pe lângă faptul că sunteţi scriitor sunteţi şi actor. Aţi jucat în nenumărate piese de teatru, dar şi într-un film australian. Povestiţi-ne despre această experienţă?

George Roca: Scriitor aş vrea să mă pot numi, şi încerc destul de tare, dar nu ştiu cît de bun sau rău sunt, o să las cititorii să mă judece. Scriu destul de mult. În fiecare zi câteva ore. Ce scriu. De toate: eseuri, poezii, corespondenţe, articole pentru diferite reviste virtuale sau tangibile cu care colaborez. Cât despre teatru, din pacate l-am închis într-o cutiuţă a sufletului şi acolo a început să se ofilească... În filmul acela australian (Change of Heart) am avut un rol minor, chiar dacă am am avut mai multe  apariţii şi am îngâimat câteva cuvinte în limba engleză. N-a fost totuşi ceva care să-mi umple sufletul, dar a fost o realizare! Îmi este drag acest film deoarece era o comedie simpatică. Poate într-o zi va ajunge şi pe ecranele din România.

Oana Stoica-Mujea: Care a fost debutul dumneavoastră şi cum a fost primit de publicul din România?

George Roca: Au trecut aproape 40 zeci de ani de-atunci. La început am lucrat ca actor la Teatrul de Păpuşi din Oradea, apoi am plecat la Bucureşti unde am urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Am făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor pe mănă şi a marionetelor. Mi-e drag să-mi aduc aminte de acei câţiva ani care mi-ai marcat viaţa si mi-au conturat personalitatea (hai să-i zicem artistică!). Am avut profesori minunaţi care ne-au dăruit cu dragoste o bucăţică din sufletul lor: Zoe-Anghel Stanca la arta actorului, Vasile Moisescu la vorbire artistică, Ion Toboşaru la estetică, Suzana Badian la mişcare scenică, Valentin Silvestru la istoria teatrului ş.a. Nu pot să nu-i enumăr şi pe cei cu care am făcut „păpuşerie”: Iustin Grad, Dorina Tănăsescu, Brânduşa Zaiţa-Silvestru, actori-păpuşari recunoscuţi nu numai pe ecranele televiziunii române, sau pe scena Teatrului „Ţăndărică”, dar şi în străinătate, din Egipt până în Japonia, unde au predat sau au performat această minunată artă. După absolvire am dat un concurs la Teatrul de stat din Ploieşti, unde am lucrat trei ani, după care am abandonat scena din motive destul de subiective. Nu mă pot lăuda că am fost un actor foarte bun, dar încercam să îmi fac meseria. De fapt marea pasiune a vieţii mele a fost regia de film. Păcat că nu am putut să o realizez! Debutul? „Albinele”, o minunată piesă în versuri de Valeriu Anania. Publicul din România este cel mai minunat public din lume! Cred că termenul de „aplauze furtunoase” este specific doar publicului cu suflet latin. Şi apoi, dacă depui un pic de efort pe scenă, publicul nostru începe să bată din palme. La români nu prea se aruncă cu roşii în artişti!   

Oana Stoica-Mujea: Vă simţiţi mai apropiat de proză sau de poezie? De ce?

George Roca: Iubesc poezia, da scriu tot mai des proză. Nu prea am timp de poezie. Ca sa scrii versuri trebuie să ai inspiraţie şi o anumită stare emoţională. Căci bine spunea marele Eminescu: „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune...”. Pentru a face poezie de calitate trebuie să ai trăiri speciale, de la suferinţă la exuberantă bucurie, de la emoţie artistică la expresivitate, toate combinate cu talent şi cu o bună cunoaştere a limbii în care te exprimi. Proza mi se pare mult mai uşoară. Poţi aduna date, poţi crea subiecte, poţi inventa, poţi colabora cu alţi scriitori, având posibilitatea unui spectru mai larg de exprimare decât în poezie.

Oana Stoica-Mujea: Aţi editat două reviste şi aţi scris pentru nenumărate altele. Bănuiesc că în activitatea dumneavoastră jurnalistică aţi întâlnit mulţi tineri ce îşi doreau să îşi înceapă o „carieră” literară. Ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme?

George Roca: Am editat mai multe... dar au dat faliment din lipsa de fonduri sau poate din nepricepere administrativă. La olimpiada de la Sydney am scos revista „Jurnal Olimpic”, apoi a continuat pe internet cu reviste virtuale precum „Rexlibris”, „Prolibris” şi „Paradox”, toate sucombate. Am fost câţiva ani redactor la o revistă din Melbourne (Românul Australian), apoi redactor şef la „Spirit Românesc” din Sydney, component al colectivului de redacţie ale unor reviste de cultură şi literatură din România (Unu, Provincia Corvina), colaborator permanent la revistele electronice: „Noi,NU!”, „Arcada”, „Clipa”... În prezent sunt redactor la revista literară „AGERO” din Stuttgart, Germania (http://www.agero-stuttgart.de ).   

Relaţia mea cu tinerii „producători de literatură” a fost întotdeauna foarte bună. V-am spus la începutul acestui interviu că încerc să mă detaşez de vârsta mea fizică şi să rup bariera dintre generaţii. Nu e întotdeauna uşor. De ce? Pentru că cei mai în vârstă nu au curajul celor tineri de a zbura chiar dacă uneori se lovesc cu capul de zid. Caut să îi inţeleg, să invăţ de la ei ce mai e modă, ce „se poartă” , iar la rândul meu caut să îi ajut, să-i promovez şi să le împărtăşesc din experienţa mea. Îi indemn să scrie cu dăruire. Cu timpul se vor şlefui şi vor câştiga recunoştinţa cititorului, chiar dacă din zece „alergători” rămâne doar unul care va deveni scriitor sau poet adevărat! Trebuie, însă, să li se ofere şansa de exprimare, mai ales că nu putem preciza cine va fi acel alergător care va câştiga. Mă întrebaţi ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme! Vă răspund sincer! Toate şansele! Mai mult decât cei din generaţiile anterioare! Însă e nevoie de mult studiu, multă muncă, perseverenţă... şi bineînţeles „cultivare literară”. Vedeţi ca nu folosesc noţiunea de talent! Talentul în literatură se cultivă cu efort, exerciţiu şi cunoaştere! Nu prea am încredere că ne naştem cu el!

Oana Stoica-Mujea: Ţinând cont că trăim într-o lume tot timpul grăbită, mai au românii timp să se relaxeze în compania unei cărţi? Mai prind revistele culturale, piesele de teatru, opera?

George Roca: O lume grăbită...¬!? Da, aşa este! Trăim în secolul vitezei, suntem veşnic ocupaţi, dar trebuie să ne facem timp pentru a ne relaxa minţile obosite. O carte este un instrument de relaxare la îndemâna oricui ştie să dezlege misterul slovei. Sunt cărţi pe toate gusturile, cărţi care abia aşteaptă să fie citite. Nu s-a întâlnit niciodată pe parcursul istoriei o explozie literară atît de puternică cum e cea din zilele noastre, fără restricţii, cenzură, pentru toate gusturile şi vârstele. Accesibilitatea contactului cu cartea este uşoară graţie internetului, a multitudinii de biblioteci, cât şi a preţurilor destul de accesibile. Omul este dornic de hrană spirituală! De aceea supraveţuiesc şi revistele culturale, şi teatrul, şi opera! Sunt convins că vor supravieţui atâta timp cât va exista specia umană, chiar dacă se vor schimba metodele de contact cu iubitorii de artă şi literatură! Poate acum mergem mai puţin  la teatru, la operă şi chiar la cinematograf, dar televiziunea, internetul, telefonul celular, sau alte mijloace de comunicare virtuală înlocuiesc cu succes sursele tradiţionale. Pe internet poţi citi cărţi, ziare şi reviste, poţi accesa „rafturi” marilor biblioteci ale lumii. Desigur suntem într-o perioadă de traziţie spre o tehnică nouă de cunoaştere şi informare. Unii dintre noi sunt timoraţi că nu o înţeleg prea bine, că a lucra cu un computer este greu, dar îi contrazic, este uşor şi se învaţă repede! Satisfacţia este garantată la orice vârstă!         

Oana Stoica-Mujea: Ce ar trebui făcut pentru a ne îndrepta tinerii spre cultură?

George Roca: Simplu! Studiul riguros te îndreaptă spre cultură, spre cercetare, spre erudiţie. Cunoaşterea este ca o reacţie în lanţ! Cu cât ştii mai mult, vrei să ştii mai mult. Îmbogăţindu-ţi bagajul de cunostinţe te sofistici, devii cult. Devenind cult doreşti să împărtăşeşti şi cu alţi semeni ceea ce ştii. Atunci începi să scrii...  

Oana Stoica-Mujea: Sunteţi un om de cultură complex, începând de la poezie, proză, teatru, şi de ce nu, continuând cu vasta dumneavoastră activitate jurnalistică. Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

George Roca: Ei chiar complex nu pot zice, dar încerc cât pot de tare! Mai am multe de învăţat! Mă bucur că am relaţii, contacte şi schimb idei cu o mulţime de creatori de literatură din zilele noastre. Planuri de viitor? Să îmi pot publica tot ce am scris până în prezent. Sper că vor fi câteva volume bune de proză şi poezie.  

Oana Stoica-Mujea: Aş dori să trecem la un alt subiect şi anume editurile din România. După cum bine ştiţi tinerii aflaţi la început de drum au cele mai mici şanse de-a pătrunde într-o astfel de instituţie. Ce le lipseşte editurilor din România? Oare nu sunt destul de dispuse să rişte investind?

George Roca: Până în 1989 era foarte greu să penetrezi pe piaţa literară română. Trebuia să te supui unor reguli care ţi se impuneau. Selecţia se facea mai puţin după talent şi mai mult după orientarea politică. Ştiai să cânţi frumos pe limba partidului, ajungeai scriitor sau poet, dacă nu, iţi toceai coatele pe la vreo gazetă de perete a intreprinderii la care lucrai. Ca să fii publicat de o editură era tot atât de greu ca o fugă peste graniţă. Ideologia comunistă, cenzura, apartenenţa politică şi „pilele” te urmăreau peste tot. În prezent este tot greu! Dar parcă nu chiar aşa de greu ca „pe vremuri”! Acum e capitalism; ai bani, plăteşti editarea, ţi se publică producţia literară! Dacă nu, te aduni cu alţi confraţi în ale scrisului şi scoţi o lucrare comună, o antologie, sau dacă ai un computer o publici pe gratis pe net. Recomand tinerilor care scriu să încerce mai întâi să îşi publice parţial producţiile prin diferite reviste sau ziare cu specific literar, folosind apoi aceste apariţii ca materiale de referinţă, pentru a deveni cunoscuţi pe tărâmul scrisului şi pentru a se face auziţii de editurile interesate. Editurile din România nu diferă de cele din străinătate. Toate urmăresc profitul. Desigur unele sunt mai exigente şi promovează şi talentul. Dacă pot împleti profitul cu faima celor publicaţi atunci se pot numi edituri de „valoare”. Cert este că în aceste zile nimeni nu îţi dă nimic pe gratis!     

Oana Stoica-Mujea: Este mai uşor să fii om de cultură în afara spaţiului mioritic? De ce?

George Roca: Foarte uşor, dacă ai timp şi nu aştepţi remuneraţie de la nimeni! Şi de fapt aşa este normal! Să scrii pentru bucuria sufletului tău, să vezi cititorii că se bucură de ceea ce le oferi. O faci din datorie pentru poporul de unde ai plecat şi căruia îi vei aparţine până la moarte, indiferent dacă ţi se mai oferă oportunitatea să te mai reîntorci sau nu în „spaţiul mioritic”! Este recomandabil să ţii legături cât mai strânse cu ţara, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care încearcă să aibă aceleaşi preocupări culturale ca tine. Acest lucru îţi păstrează identitatea naţională intactă, îţi dă satisfacţie şi lasă ceva despre tine urmaşilor. Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii (cu precădere de la specialişti ai scrisului), să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere!

Oana Stoica-Mujea: Care este părerea dumneavoastră despre operele contemporanilor noştri? Merită ele?

George Roca: În orice vremuri vor fi scriitori buni sau mai puţin buni. Aşa ca nu ştiu dacă în zilele noastre această regulă ar face excepţie. Desigur faima nu mai este atât de mare ca acum 200 de ani, deoarece alte mijloace de propagare a „inteligenţei şi creativităţii umane” eclipsează cartea scrisă. Dar totuşi se aude de ea! Scriitori valoroşi precum Umberto Eco, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llossa, Paulo Coelho şi mulţi alţii (Doamne ce listă aş face!) se fac cunoscuţi şi admiraţi de către cei care îi citesc. Deci merită! Omul se mai hrăneşte cu literatură!

Oana Stoica-Mujea: Au românii cu ce se lăuda în materie de cultură contemporană?

George Roca: Au, cum să nu aibă! De ce să facem noi excepţie? Suntem tot atât de talentaţi ca şi alte popoare care iubesc scrisul, artele, cultura! Sunt multe personalităţi care duc faima culturii româneşti peste hotarele perimetrului naţional. În literatură îi avem pe Paul Goma, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Matei Vişnec, George Astaloş (ş.a.), în muzică pe Gheorghe  Zamfir, Radu Lupu, Damian Drăghici (ş.a.), apoi pe Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Maia Morgenstern, Marcel Iureş (ş.a.) în teatru şi film, pe Sabin Bălaşa, Romeo Niram, Nicapetre, Geo Goidaci (ş.a.) în arte plastice...    

Oana Stoica-Mujea: Care sunt speranţele dumneavoastră în ceea ce priveşte cultura românească?

George Roca: Cultura românească odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană va fi din ce în ce mai cunoscută si se va bucura de o mai apreciere. Sper că am scăpat de izolaţionismul „cortinei de fier”! Graţie internetului cultura noastră circulă mai uşor. Avem institute şi reprezentanţe culturale în foarte multe ţări, locuri unde se dezvălui străinilor frumuseţea culturii româneşti! Sper că nu peste mult timp vom obţine şi mult râvnitul premiu Nobel pentru literatură! Aliniaţi la start ar putea fi: Paul Goma, Mircea Ivănescu, Norman Manea, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu...

Oana Stoica-Mujea: În final v-aş ruga să îmi răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi vrut să v-o adresez, şi nu se află aici.

George Roca: Poate ar fi trebuit să discutăm şi despre promovarea limbii române şi transmiterea ei intactă generaţiilor viitoare. Spuneam odată într-un articol: „Ori unde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române. Nu o facem numai noi românii, ci oricare alt popor civilizat. Limba scrisă ţine de un patrimoniu naţional, patrimoniu care se păstrează în biblioteci şi se transmite generaţiilor viitoare. Că nu degeaba spunea marele poet latin Vergiliu, în lucrarea sa Bucolica: «Carpent tua poma nepotes» – adică, nepoţii tăi vor culege roadele.”. Sau dacă nu ei, măcar să încercăm să lăsăm ceva bun în urma noastră. Răspunsul la întrebare am să-l dau reproducând din versurile scrise de doi regretaţi poeţi, Alexandru Mateevici: „Limba noastă-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revarsată...” şi Gheorghe Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim/ Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm/ / Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu./

Toamna trecută am vizitat România. Am vizitat Bucureştii şi bineînţeles prieteni dragi. Într-o sâmbătă dimineaţa am fost invitat de unul dintre aceştia să văd un meci „interesant” de fotbal. La început am fost sceptic, mai ales că aveam timpul destul de limitat. Nu l-am refuzat totuşi deoarece îmi prilejuise multe bucurii în viaţă, mai ales în perioada mea bucureşteană când mi-a fost unul din cei mai buni prieteni. Am fost neîncrezător la început, deoarece nu jucau nişte echipe cu „renume”, dar mi-am zis că este un bun prilej de a lua o gură de aer curat, de a uita de problemele cotidiene şi de a urmări un joc de fotbal „pe viu”, chiar dacă jucători erau juniori... „Dar nu ori ce fel de juniori... ci unii talentati, care promit...” mi-a şoptit la ureche bunul meu amic! Stadionul se numea „Viscofil”. Gazon bun şi tribune destul de confortabile!.

Pe teren începuse meciul. Performau echipele de juniori: „Atletico Bucureşti” şi. „FC Bucureşti”. Lume multă în tribune, spectatorii... veseli şi gălăgioşi (ca toţi bucureştenii!) veniţi să scape de stres sau să se „încarce cu adrenalină”, mestecând cu toţii „bomboane agricole” mai abitir ca Mărgelatu din filmele cu Florin Piersic! Timpul ţinea cu noi. O zi insorită de septembrie... Meciul evolua greu ca scor! Ambele echipe erau destul de tehnice, având o excelentă condiţie fizică! Jocul a decurs elegant, fără accidente şi cotonogeala de rigoare întâlnite la „marile meciuri”. Poate generaţia nouă este mai puţin războinică şi mai mult concentrată pe tehnica jocului! La un moment dat se sparge scorul! Balanţa se înclină în favoarea echipei „FC Bucureşti”. Golul fundaşului stânga (Paraschiv) a pus capac! L-am remarcat şi până atunci deoarece juca fotbal cu multă dăruire, se rostogolea pe teren, era ca o bilă, unit cu mingea, era peste tot! Dar ce goool! Tribunele în picioare! Meciul se termină cu scorul de 4-0! Învinşii cu lacrimi în ochi, dar şi... câştigătorii! Unii de necaz, ceilalţi de bucurie!

Păcat că nu am putut afla numele  componenţilor celor două echipe. Vi i-aş fi enumerat pe toţi. Sunt sigur că se va auzi de ei în echipe de primă mână! Afară, lângă vestiare, i-am văzut pe jucători înconjuraţi de fani. L-am căutat pe Paraschiv pentru a-l felicita. Mi-a plăcut gentileţea şi felul lui de-a conversa şi atunci mi-a venit ideea să îi solicit un interviu. M-am gândit ca e bine să afle lumea de el şi de echipa lui. Pe moment m-a refuzat politicos, deoarece era grăbit, dar mi-a dat un număr de telefon şi o adresă de e-mail, pentru a lua legătura ulterior. Îi cer scuze tânărului fotbalist pentru apariţia întârziată (din motive tehnice) a acestui interviu!

George Roca: Te-am văzut jucând fotbal şi am rămas uimit de dexteritatea şi profesionalismul cu care joci acest sport. De când ai început să „dai cu piciorul în minge”?

Victor Paraschiv: Bună întrebare! (zâmbeşte cu ochii!). Prima dată am dat cu piciorul în minge a fost când eram de câteva luni, apoi am luat-o în serios şi am observat că pot să o „ţin în frâu”. De la tata (chiar dacă nu a fost decât fotbalist amator!) am învăţat câteva trucuri. Locuiesc într-un bloc din cartierul Vitan. Într-o după-masă am ieşit să mă plimb cu sora mea. Aveam vreo 5-6 ani. În faţa blocului vecin copiii se angajaseră într-o luptă crâncenă cu balonul rotund. Am asistat şi noi şi mi-a plăcut jocul la nebunie. Toţi jucătorii erau mai mari în vârstă decât mine. Dar tot nu m-am lăsat pâna nu am pus şi eu piciorul pe balon (de fapt le-am furat mingea!) şi am alergat cu ea spre una dintre porţile impovizate din ghiozdane. Am tras un şut şi... astfel am marcat primul meu gol. Toţi au rămas uimiţi de curajul meu. Era să iau bătaie la propriu de la ceilalţi copii că le-am stricat jocul. Dar m-a salvat mama care se{mosimage} reîntorcea de la muncă. A doua zi mi-am improvizat o echipă din câţiva puşti de vârsta mea. Dar nu mi-a plăcut să joc cu ei deoarece la unii le era frică de minge, iar alţii nu respectau nici o regulă de joc marcând goluri chiar şi în propria poartă sau ieşind din joc când meciul era în toi. Cu timpul am reuşit să încropesc o echipă de vreo şapte copii. Jucam cu alte echipe de la alte blocuri din cartier. Am început să fim cunoscuţi. Într-o zi a venit un băiat cu vreo patru ani mai mare decât mine care era căpitan la o echipă „serioasă” de la un bloc vecin. M-a întrebat dacă nu vreau să joc la el în echipă. Am acceptat imediat. M-am descurcat bine chiar dacă mă mai cotonogeau adversarii câteodată. Eram plin de vânătăi, dar mă ţineam bine pe poziţie.

George Roca: Şi când ai ajuns să joci la o echipă organizată? Ai mai avut în familie pe cineva sportiv? Mai ai fraţi?

Victor Paraschiv: Am început să joc fotbal „serios” prin 1998. În familie nu am mai avut pe nimeni sportiv. Am doar o singură soră, pe Veronica, studentă la Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Ea face doar de „sportul minţii”, adică studiază! Într-o zi un vecin care jucase fotbal la o echipă de divizia B i-a spus lui tata că sunt talentat şi că ar fi bine dacă m-aş antrena la „pitici” la un club serios de fotbal. După câteva zile, timp în care tata s-a interesat de aşa ceva, mi-a spus că m-a înscris la concursul de selecţie organizat de FC Dinamo Bucureşti. Am avut succes, fiind cotat al doilea din cei 86 de copii participanţi la concurs. Abia împlinisem vârstă de 8 ani! Uraaa! Am sărit de bucurie până în tavan! Îi admiram din toată inima pe jucătorii de la echipa mare. Îi văzusem deseori la televizor câştigând meciuri tari. Şi iată-mă la echipa celor mici de la „marele” Dinamo. Acolo mi-a plăcut foarte mult şi am învăţat mult fotbal. Totuşi au fost unele impedimente şi a trebuit să-i părăsesc...  

George Roca:  Ce fel de impedimente? Mi le-ai putea spune şi mie?

Victor Paraschiv: În primul rând cotizaţia era prea mare! Chiar foarte mare şi destul de greu de plătit de părinţii mei. Apoi se folosea sistemul preferenţial de selecţionare pentru a juca într-un meci „mai serios”. Pilele erau la modă!  

George Roca:  Şi ce ai făcut?

Victor Paraschiv: M-am transferat la o altă echipă. La Clubul Sportiv „Pajura”. Am stat puţin şi acolo şi m-am mutat la Asociaţia Sportivă „Voinicelu”. Pot să spun că mi-a plăcut peste tot, deoarece jucam fotbal de echipă. Antrenorii erau oameni cumsecate şi destul de răbdători cu noi. Eram plin de energie şi aş fi jucat meciuri de cinci ori pe zi în loc de un antrenament pentru condiţia fizică.

George Roca: Cum ai ajuns la clubul la care eşti acum?

Victor Paraschiv: Am fost cumpărat de către patronul clubului, domnul Roberto Tortura, de la A.S. „Voinicelul”.

George Roca: Patronul clubului este italian? Cum se numeşte clubul?

Victor Paraschiv: Da, este un om de afaceri italian, mare iubitor al sportului cu balonul rotund. Clubul se numeşte „F.C. Bucharest”. E un club „cu ambianţă şi personalitate” şi se zice că va avea un mare cuvânt în viitorul fotbalului românesc. Toţi sunt foarte serioşi şi binevoitori, de la patron, antrenori, pîna la membrii echipei.

George Roca: Am auzit numai lucruri bune despre clubul tău. Am citit în revista Pro Sport un articol în care renumitul antrenor al echipei naţionale de juniori, Ianis Guda, spunea că „F.C. Bucharest va deveni cea mai mare academie de fotbal, baza urmând a fi construită în comuna Popeşti-Leordeni, pe o suprafata de şase hectare şi va avea mai multe terenuri de pregătire, dar şi un hotel a cărui capacitate va fi dublă faţă de cel de la baza sportivă de la Mogoşoaia!”. Câţi sunteţi în „team”? Cine este antrenorul vostru? Aveţi un echipament specific, care să reprezinte clubul? Care sunt culorile clubului? Unde aveţi sediul şi pe ce stadion vă antrenaţi?

Victor Paraschiv: Domnul Ianis Guda este antrenorul meu actual! În echipă suntem 21 de jucători. De fapt, până nu de mult am avut doi antrenori, al doilea fiind domnul  Gabriel Prodan, fost jucător în liga I-a, precum şi în campionatele din Elveţia, Germania  şi Portugalia. Ianis Guda (tatăl talentatului jucător constănţean Stere Guda de la F.C. Farul n.a.), este director sportiv la F.C. Bucharest şi a fost primul meu antrenor atunci când am jucat la Dinamo Bucureşti. Echipamentul nostru este de culoare albastră cu jampiere albe. Sediul clubului se află pe Şoseaua Olteniţei Nr. 388, sector 4,  Bucureşti. Antrenamentele le facem cu precădere pe stadionul Viscofil.

George Roca: Câţi antrenori ai avut până acum în carierea ta de jucător de fotbal?

Victor Paraschiv: Între 8-9 ani pe Ianis Guda, între 9-17ani pe Mihai Neacşu, apoi pe  Gabriel Prodan şi Ianis Guda. De la fiecare am avut de învăţat ceva nou şi tehnic.

George Roca: Ai participat vreodată la un turneu internaţional?

Victor Paraschiv: Da! Am fost în Spania şi Franţa unde am avut două turnee. În Franţa echipa noastră a ocupat locul 2, iar in Spania doar locul 5 deoarece cei cu care am jucat erau mai mari cu câţiva ani decât noi. În Franţa am jucat în oraşul Toulouse, iar în Spania lângă Barcelona. Noi ne-am numit F.C. Bucharest.

George Roca: Cum îţi merge cu şcoala? În ce clasă eşti? Eşti la un liceu cu profil sportiv? Ce poţi să îmi relatezi despre acesta?

Victor Paraschiv: Deocamdată îmi merge bine şi cu şcoala! Sunt la un liceu cu clase sportive şi din această toamnă voi intra în clasa a XI-a. Liceul meu se numeşte „Anghel Saligny”, iar noi (sportivii) avem în plus o materie (Teoria Sportivă) şi mai multe ore de sport decât restul elevilor. Noi facem în fiecare zi antrenament iar sâmbăta avem meciuri. La şcoală studiez limbile engleză şi franceză care îmi plac foarte mult.

George Roca: Dacă e să ne luăm după dictonul latin „Mens sana in corpore sano” cum se împacă sportul cu performanţele academice?

Victor Paraschiv: Eu cred că se împacă bine. Încerc să depun toate eforturile pentru a fi bun şi la învăţătură. Să ştiţi că performanţele sportive sunt mult mai grele decât cele de la învăţătură... Dar se completează şi echilibrează unele pe cealelalte!

George Roca: Poţi să-mi enumeri câţiva colegi de echipă pe care îi apreciezi şi cu care te înţelegi bine?

Victor Paraschiv: Desigur! Sunt mai mulţi! Alexandru Aştilean, Mircea Ioniţă, Daniel Andronache, Mihai Pricope şi alţii...

George Roca: Care este jucătorul pe care îl admiri cel mai mult din fotbalul românesc? Dar din cel internaţional?

Victor Paraschiv: Idolul meu în fotbalul românesc este Cristian Chivu, căpitanul echipei naţionale a României, în prezent jucător la Inter Milano, iar în cel internaţional este Cristiano Ronaldo de la F.C. Manchester United.

George Roca: Interesant, îţi plac fotbaliştii care au numele Cristian! Ce proiecte de viitor ai? Ce vise ai vrea să ţi se împlinească?

Victor Paraschiv: Obiectivele mele sunt urmatoarele: să luăm campionatul anul acesta  la ’89 (noi fiind ’90), să promovez cu echipa în Liga a II-a, să joc în ţară la „granzii” capionatului, să plec în străinătate la o echipa mare şi să joc în Chapions League şi la un campionat mondial. Apoi, bineînţeles să termin liceul şi să intru la o facultate.

George Roca: Sunt „obiective” foarte frumoase. Îţi doresc succes să ţi le poţi îndeplini!

Victor Paraschiv: Vă mulţumesc!

1.Ce este Societatea Dacia Revival si care sunt scopurile sale educative?

Societatea "DACIA REVIVAL INTERNATIONAL " este astăzi cea mai cunoscută asociaţie de largă audienţă dedicată studiului istoriei vechi a României. Din nucleul societăţii pe care am infiintzat-o la New York in anul 1999, societatea a crescut astfel încât astăzi deţinem filiale active în România, Germania, Elveţia, Spania, Macedonia, Australia; şi iubitori ai istoriei noastre vechi din alte câteva alte ţari ale lumii şi-au exprimat recent intenţia de a-şi constitui propriile lor filiale. "Dacia Revival International" a fost ( şi este în continuare) principalul organizator al Congreselor Internaţionale de Dacologie, care au loc în România. Am ridicat în România prin cheltuială proprie statui şi monumente omagiale dedicate stramoşilor nostri geto-daci. Am acordat burse de studiu unor studenţi români, premii si distincţii. Edităm revista cu distribuţie internaţională "DACIA MAGAZIN", avem la New York o staţie de televiziune Dacia TV (vezi şi www.dacia.tv ) şi deţinem un foarte frecventat site internet, www.dacia.org.

Activitatea filialelor  noastre o constituie studiul istoriei noastre vechi pe baza ultimelor  cercetări, rezultate şi ipoteze ştiinţifice, corelate pluridisciplinar. Această corelare o operează atât cercetători voluntari cât şi consacraţi profesional: arheologi, istorici, sociologi, arhitecţi, lingvişti, bibliologi, ingineri constructori sau metalurgişti, astronomi şi matematicieni, topografi şi geologi, profesionişti în geodezie, chimie, analiză spectrală şi magnetometrică, doctori si biologi, pe scurt: dintr-un foarte variat buchet de profesii care pot colabora productiv la reexaminarea fondului de informaţie absolut necesar validării sau infirmării unor  concluzii vechi, de cele mai multe ori net depăşite de actuala  informaţie stiinţifică. Caracterul "pluridisciplinar" al actualei cercetări justifică prezenţa în acest buchet al unor lucrători din profesii diferite dar care pot contribui revelator la stabilirea adevarului istoric, specialişti nu numai ignoraţi dar chiar marginalizaţi ostentativ de "istoricii tradiţionalişti" ai ultimelor doua secole din mileniul trecut, care socoteau că domeniul  cunoaşterii trecutului este o moşie personală care le aparţine exclusiv, iar "biletul de intrare" în acest univers l-ar constitui doar diploma de absolvent al facultăţii de istorie. In aceasta noua era a computerului, nu numai informaţia cursurilor universitare ci un enorm volum informativ se află, prin internet, la dispoziţia oricarui intelectual interesat de acest domeniu. Şi cum relatarea istoriei României, mai ales a istoriei ei vechi, a fost mutilată şi răstălmăcită nu numai dintr-o ignoranţă datorată unor complexe de inferioritate dar, cel mai adesea, prin servituţi solicitate de caleidoscopul geopolitic, este astăzi o chestiune de demnitate naţională prioritară scoaterea de sub obroc a acelor dovezi ( şi ele sunt multe, nu numai arheologice!) care demonstrează că stramoşii noştri au fost autohtoni autentici în vatra Europei şi nu nişte neica-nimeni purtaţi într-acolo de cine ştie ce vânturi şi furtuni ale vremurilor. Cu alte cuvinte: că noi, strănepoţi ai pelasgilor danubieni, ai marelui şi respectatului neam al traco-daco-geţilor, locuim cu îndreptăţire în propria noastră casă!

2. Recent, guvernul României a organizat şi sărbatorit „1900 de ani de la formarea poporului român”. De ce este această sărbatoare de fapt, o ocazie de comemorare trista?

În întrebare dvs. preluaţi o sintagma care cu siguranţă nu va aparţine, ci este expresia nefericitei formulări cu privire la evenimentul pe care guvernul român îsi propusese să-l … omagieze (!!!) în acest an: nu "formarea poporului român acum 1900 de ani", căci un

popor cu o asemenea întindere şi vigoare nu se putea "forma" peste noapte – fie ea şi cea a Evului Mediu! – doar într-o sesime din teritoriul geto-dacic, chiar şi în aceasta dacii rămânând copleşitor majoritari! Ceea ce nişte suspecţi consilieri de moment ai acestui guvern au propus (şi erau cât pe ce să realizeze!), era celebrarea naţională şi, atenţie: internaţională (!), a… invadării unei şesimi din pamântul străbunilor noştri de către legionarii lui Traian. Cred că ar fi fost o premieră mondială: un popor care-şi omagiază nu eroii luptători pentru libertatea pământului strămoşesc, ci… invadatorii!

Toate filialele societăţii noastre (şi, elocvent, acţiunii noastre i s-au alăturat o serie de alte asociaţii ale iubitorilor adevăratei istorii a României, inclusiv din media scrisă, audiovizuală şi internet) au protestat la nivelul prezidenţial, guvernamental, stiinţific şi de conducere religioasă al ţării; iar al 7-lea Congres Internaţional de Dacologie, care a avut loc la sfârşitul lui iunie în Bucureşti, urmat de o comemorare publică la Oraştie, a fost dedicat eroicei lupte pentru neatârnare condusă de regele dacilor, Decebal. Comemorare şi nu celebrare! O "celebrare" şi-ar fi dorit - fie niscăiva bărbi academice care au apucat în secolul trecut să-şi ridice piedestale lăudând, sub semnătură proprie, toate perioadele de succesive şi temporare ocupări străine ale pământurilor acestui neam, fie megieşi şi interpuşi interesaţi în străvechea teză că dacii au pierit sub călcâiul latinilor iar vlahii "s-au format" târziu, mai târziu, cam după ce strămoşii acestor megieşi s-au " descălecat"' în ţinuturile carpato-bacano-danubiene!…

Parodia tropăirii la Bucureşti, în toamnă, pe capătul Căii Victoriei a unei trupe de figuranţi invitaţi din Ungaria (!) îmbracaţi în platoşe romane - umilitoare bazaconie organizată, incredibil, de actuala direcţie a Muzeului Naţional de Istorie a României (!?) – n-a fost decât un palid şi ridicol icnet de vanitate în numele celor care preferă să se pretindă, slugarnic, urmaşii prostituatelor din coasta celor vreo şapte-opt castrum-uri romane înfipte pentru un secol şi jumătate în fragmentul bogat al Daciei. Romanii imperiali au jefuit un secol şi jumatate Dacia de însemnate bunuri materiale; unii conaţionali ai noştri, astăzi, ar vrea să continue să o jefuiască şi de istorie!..

3. Ce este limba româna şi în ce masură pastrează conotaţii dacice în vocabular?

Din nou, întrebarea dvs. aduce involuntar ecoul erorilor tradiţionale: limba noastră nu "păstrează conotaţii dacice", ea este – (precum noi suntem urmaşii în linie dreaptă, prin veriga vlahă, ai strămoşilor geto-daci!) – strănepoata vechii limbi, limba gentilică de pe cursul mediu şi inferior al Dunării, vorbită între Carpaţi, Balcani, Dinarici şi Alpi. Se ajunge treptat la concluzia că era o limbă comună a acestei arii, în neolitic, denumită în vremurile moderne ba "ariană", ba "indo-germanică", ori mai recent : "indo-europeană", pe care mai corect ar trebui s-o numim "DANUBIANÃÆ" ( aşa cum propune profesorul Timotei Ursu, consilierul ştiinţific al societăţii "Dacia Revival", al carui punct de vedere îl preţuiesc şi îl împărtăşesc). Este limba pe care astăzi lingviştii – unanim pe plan internaţional – o consideră idiomul ancestral al "vetrei indoeuropene".

După numeroase studii comparative a devenit tot mai evident că aceste aşa numite (impropriu!) limbi indo-europene nu au o origine asiatică sau nord-pontică, ci sunt derivate centrifugal dintr-o "zonă centrală" situată chiar în mijlocul Europei: o zonă de înfloritoare dezvoltare autohtonă a agriculturii şi creşterii vitelor, un centru de difuzie cu o mare densitate de locuire, care se dovedeşte arheologic a fi cel al cursului mediu şi inferior al Văii Dunării. Pe parcursul a trei-patru milenii, odată cu roirea periodică a excesului de populaţie în toate direcţiile cardinale, s-au "desprins" – în etaje diferite de timp! - familii ligvistice. Acestea s-au dezvoltat apoi, prin slăbirea contactului cu vatră, prin autoproces al evoluţiei lingvistice dar şi asimilând elemente lexicale ale populaţiilor peste care s-au aşezat, devenind în timp cunoscutele grupe ale limbilor "indo-europene": indo-iranice (în Est), greco-anatolice (în Sud), romanice (în Sud-Vest), celtice ( în Vest), aglo-germanice (în Nord-Vest), balto-slave (în Nord-Est). Nu trebuie sa ne mire că un idiom fundamental, situat în centrul danubian al acestui evantai lingvistic, cum este limba româna, (şi ea: urmaşă a Danubienei iniţiale!) deţine mai toate cuvintele lexicului de bază, ba şi structuri gramaticale, cu corespondenţe în absolut toate grupele amintite mai sus! Situaţia era atât de frapantă încât în perioada… tinereţii lingvisticii, când domina ideia unei limbi "indo-europene" importată din Asia, lingviştii români au cedat cosmopolit sugestiei lingviştilor străini (care, de fapt, nu cunoşteau limba romană!) încetăţenindu-se ideea profund eronată că româna este formată dintr-un amalgam de "împrumurturi" din… latină, din limbile slave din Sud, din cele slave de Est, ba şi din… germană, maghiară, turcă şi greaca modernă.

Lipsa de informaţie, ca şi "modelul" acceptării mecanice a descendenţei actualilor români din … legiunile romane, a făcut să se ignore sistematic probabilitatea păstrării comune, din Limba Danubiană Centrală, a unui impresionant volum de cuvinte şi structuri lingvistice, atât în limbile astăzi învecinate nouă cât şi în actuala limbă română! Evident, ne referim la limbile din familia indo-europeană. În structura acestora, de la caz la caz, apar şi "conotaţii" ale unor idiomuri şi mai străvechi, ale unor triburi autohtone, pre-neolitice, anterioare dezvoltării explozive a limbii Danubiene. Probabil că aceasta este explicaţia existenţei în română şi albaneză (ca şi în idiomul danubian geto-dac!) a circa două sute de cuvinte "ilire", care nu se regasesc în celalte limbi "indo-europene". În cazul vorbitorilor unei alte grupe de limbă, cum sunt maghiarii ori turcii, precum şi bulgarii originari (din familia limbilor fino-ugro-turcice), dincolo de câteva împrumuturi reciproce, fireşti unei "convieţuiri", este o chestiune de logica elementară că, la imigrarea dovedită a acelor stramoşi ai lor - fie în Pannonia, fie în profund tracica Anatolie - au preluat nu numai păşuni, ogoare, păduri, sate, oraşe şi supuşi, ci şi cuvinte găsite acolo, în special cele cu caracter "tehnic" denumind realităţi care nu le aparţineau.

Este de pilda ridicol să derivăm românescul "oraş" din… maghiarul "varos" ( citiţi: waroş), de vreme ce vorbitorii de maghiară veche, proveniţi din zona stepelor nomadismului, nu aveau acolo oraşe; dar aveau, pasămi-te… cuvântul care să le denumească ?! Spre deosebire de vlahi, care aveau oraşe dar, nu-i aşa, aşteptau alogenii ca să-i… înveţe cum să le spună acelor "îngramădiri de case"?!… Ei, acest exemplu e doar o picătură din marea de probleme care îşi reclamă reexaminarea şi recalificarea temeinică.

4.Care a fost influenţa dacilor în Roma şi imperiul roman, pe ce durată s-a extins aceasta, cum s-a manifestat acest lucru în arta romana şi unde se mai pot vedea opere din acea epocă?  

N-ar trebui să spuneţi "influenţă", ci prezenţa geto-dacilor la Roma. Istoricii italieni sunt, în cvasi-totalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat militar dar şi cu tradiţii agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei şi Savei şi "năvălind" peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni - sau, oricum, anteriori - în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraş Trieste. Nici macar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviţi harta şi veţi vedea că, de pe cursurile celor doua râuri amintite până în zona Trieste-Goriţia, au avut de mers mai puţin decât le-a trebuit ostenilor lui… Dragos Vodă pentru a "descăleca" pe apa Moldovei!.. Mai lung - de câteva secole! - a fost drumul Dorienilor, pe Morava şi Vardar (din actualul Banat până în Macedonia şi Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al Indo-Iranicilor sau cel al Cimerienilor şi Hittiţilor; ba chiar extensia spre Nord-Vest, mai recentă (către sfârşitul neoliticului) a proto-celţilor, peste izvoarele Dunării.

Prin urmare, strămoşii latinilor şi ai geto-dacilor s-au aflat iniţial în aceeaşi vatră Danubiană (amintiţi-vă şi simbolul "natal" al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Aşa se şi explică acuzata apropiere (şi nu "derivare!) a lexicului şi structurii gramaticale între latină şi română sau între română şi celelalte limbi romanice, ba chiar cele "celtice", "anglo-germanice" şi "balto-slave". În timp, (şi anume atunci când latinii Romei au început să devină o forţa invadatoare şi dincolo de pensinsula italica, cu vădite tendinţe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu "pericolul roman". Dar cei doi verişori, neamuri mai apropiate decat s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerţie, ale unor "sclavi geţi", în fapt: ale unor luptători sau sacerdoţi danubieni) sunt mărturii ale acestui contact social, la Roma şi în alte colţuri ale Peninsulei; şi n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acest conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Greciei, a Macedoniei şi a "geticelor" Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural şi economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedeste inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca şi contrafacerea monetelor romane pe plan local!

Probabil că mulţi vor trebui să mediteze serios la imaginea - insuflată lor artificial - a "primitivei Dacii", dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, Augustus a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie foarte serios examinata ipoteza că aşa-numita "Sarmisegetusa Romana" a fost adevărata capitală a geto-dacilor iar construcţiile "romane" de acolo au fost ridicate - inclusiv cu meşteri romani şi după planuri "mediteraniene", cum sugerează Dio Cassius! - mult anterior apariţiei legiunilor lui Traian in Ţara Haţegului (probabil că numai într-o astfel de capitală urbană şi confortabilă se pregătea împăratul Augustus să-şi dea de soţie fiica, regetului dac!).

Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza - bazată pe referinţele lui Iordanes, Isidor din Sevilla şi ale unui impresionant număr de învăţaţi medievali - aceea că "gotzii"erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea sa ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiasi neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor "cohorte" în… armata romană, în furnizarea de împăraţi şi generali romani de origine danubiană între secolele II- V, dar până şi în prăbuşirea Romei, datorată… goţilor! Subiectul însă e prea vast ca să-l putem comprima într-un astfel de răspuns rezumativ.

5) A existat un scris 'dacic' ? Se poate încă vedea acesta în ziua de azi?

6) Există vreo continuitate între tăbliţele de la Tărtăria (7,000-7,500 I.C.) şi scrisul dacic pre-romanic?

7) Sunt placuţele 'dabogete' contrafacute sau autentice? De ce?

"Scrisul dacic" este unul din aspectele cele mai sensibile ale cercetării contemporane. Pe de o parte deţinem dovada "Tabliţelor de la Tărtăria", care s-au dovedit anterioare cu două milenii apariţiei scrisului în Summer; pe de alta parte au ieşit la iveală, recent, - graţie harniciei "neprofesionistului"dar îndrăgostitului de istorie inginer Dan Romalo - uimitoarele copii (în plumb) ale "tăbliţelor de la Sinaia". Acestea au fost nu numai tăinuite, dar şi jecmănite barbar vreme de un secol, în beciurile institutului bucureştean de… arheologie (!). Să nu uităm inscripţia de trei cuvinte de pe colanul de aur de la Pietroasa - interpretată eronat drept gotică, sau acea aşa zis illirică din „ Necropoli di Komani": ANA OHOHICER, interpretată în mod comic drept un rebus de limbă greacă   ( vezi Dacii vorbesc- Iordache Moldoveanu p. 15)

Să mai amintim inscripţia pelasgă, de 14 propoziţii de la Camina din Lemnos, care aşteaptă în Muzeul din Atena, de mulţi ani de zile să fie interpretată corect; literele ei nu pot fi greceşti, fiindcă neamul ce va rămâne cu acest nume, grex, gregis nici nu apăruse înca în Europa, când a fost scrisă această inscriptie în alfabetul geto-pelasgo-trac. Ce putem spune despre inscripţia geto-dacă de la Kiolmen, găsită pe o piatră în anul 1965 şi care stă pripăşită la Preslav, din cauza citirii ei eronate de către bulgarii Beşevlev şi Georgiev!

Inelul de la Ezer, de pe valea Hebruliu, având trei propoziţii deosebit de interesante în conţinut, scrise în limba daco-getă, nu înţelege de ce filologii români nu îl iau în consideraţie. Pe când pe inelul de aur de la Celei , Sucidava- Oltenia se scriau rugăciuni în proto-latina priscă( latina arhaică) „Populi romani" era PÃÆSTOR şi practica o agricultură rudimentală în Latium.

Toate cele menţionate mai sus, sunt gata să spună foarte multe despre limba pelago-geto-Dacă, limbă căreia i se refuză dreptul de a fi avut un alfabet, deşi primele alfabete au fost create şi promovate de către pelasgo-geto-daci (vezi Iordache Moldovan). Oare chiar trebuie să-l aştepăm pe italianul Marco Merlini să ne spună că scrisul a apărut prima oară în lume la noi ? Îmi amintesc când am prezentat la al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo, Western Michigan University, SUA, 6-9 mai 2004: "When no one read, who started to write" lume în sală a aplaudat. Când însă le-am vorbit la români, la Bucureşti, despre acelaş subiect :"Când nimeni în lume nu citea la Tărtăria se scria", ştiinţificii de acolo s-au grabit să mă taxeze drept protoconist!  

Să aşezăm între aceste extreme tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic (care s-a dovedit astăzi a fi marele centru al sanctuarelor de la Gradistea, din Munţii Oraştiei, un veritabil unicat mondial recunoscut ca atare de UNESCO!) şi apelarea

expresă, de catre Iordanes, a existenţei unor misterioase "înscrisuri de legi ale Geţilor" intitulate Legile Belagine. Chiar dacă tradiţia culturală a Europei antice centrale şi de Nord, "transmontană" (spre deosebire de tradiţia Peri-mediteraneeană!), cultiva "secretul comunicarii sacerdotale" şi metodele de învăţare memotehnică prin memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică - tot mai multe dovezi se acumulează astăzi pentru identificarea unor forme de scris stravechi, paralele sau anterioare celor tradiţional

recunoscute: etrusc, sumero-accadian, egiptean, fenician, linear A si B, etc...

Forme de scris similare, ca metode de comunicare sau "înregistrare", au apărut spontan şi relativ concomitent, or sunt într-o relaţie care aşteaptă încă să fie relevată. Aşa de pildă există o vizibilă asemănare între "alfabetul Ogham" din Irlanda secolelor VI-VII e.n., "inciziile pe bâtele ciobăneşti" în Carpaţi, o parte a semnelor de pe tabliţele de la Tărtăria şi extrem de interesantul - şi puţin studiatul! – alfabet clasificat astăzi drept al… "runelor maghiare", în fapt transilvan, utilizat până târziu în Evul Mediu în ţinuturile secuieşti, zonă care a fost în antichitate vatra agatarşilor!

Întrebarea dvs. asupra "plăcuţelor daco-gete" îşi găseşte un prim răspuns chiar pe situl www.dacia.org , articole/Rom : „Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie ?". Vă pot spune că în anul 1875 cu ocazia construirii castelului Peleş din Poina Văcăria, Sinaia, s-a

descoperit un teyaur de aur compus din mai multe tablete de aur scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă sau din.... tezaurul a fost cedat de guvernul procarlist Lascăr Catargiu, lui Carol I. Acesta, în mare taină , decide să le topească şi cu banii obţinuţi pe aur să-şi continuie ridicarea castelului. S-au efectuat însă nişte copii în plumbla ofabrică de cuie din Sinaia. Am înţeles că unele copii au ajuns la prof. Niculescu-Plopşor. În 1978 a fort trimis la Muzeul Mânăstirii din Sinaia cercetătorul stiinţific M.Dogaru de la Institutul de Studii istorice şi Politice care se pare că a luat de acolo două tăbliţe conţinând această scriere dacică. Ce a făcut el cu ele nu am aflat.

În salutara lucrare a lui Dan Romalo, "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", premiată de Societatea "Dacia Revival" vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare "plăcuţe de plumb", tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare "falsuri" sunt, în realitate copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere mesteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acorul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).

Faptul că originalele - de aur?! - au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui Iordache Moldoveanu „Dacii vorbesc"( anul 2000, editura Semne), unde la pagina 136-137 sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.

Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însasi Academia Română?! Ei bine, după ce doi "academici" – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără nici un temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul stiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei îsi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea

şi hrănirea unor "invitaţi din… Europa" costumaţi în armuri legionare romane şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le "reaminti" că - în lipsă de documente elocvente! - ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!…

Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibila conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu "Auraicept ma N-Eces", opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atat mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urma cu un deceniu şi jumatate – cartea "Noi nu suntem urmaşii Romei!" am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densusianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, or s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale. Pas cu pas, răspunsurile apar etalate pe internet şi sunt identificabile prin porţile Google, Vikipedia sau cele peste 1000 site-uri cu profil de istorie. Între acestea se află şi site-ul societatii "Dacia Revival International": www.dacia.org deschis atât pentru informare cât şi pentru comentariile celor care îl frecventează. Nu posed "răspunsuri" suplimentare, iar preocuparile mele de bază (de doctor, de director de policlinică, de presedinte al Societăţii Medicilor Români de la New York şi nu în ultimul rând de preşedinte activ al "Daciei Revival") nu îmi îngăduie, ca timp material, să port îndelungi discuţii individuale, chiar dacă apreciez în mod deosebit interesul pentru istorie al unor semeni ai mei. Le recomand frecventarea site-ului şi abonarea la revista noastră "DACIA MAGAZIN". Să nu uităm, apoi, că anul 2007 va fi şi cel al celui de al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie, dedicat apelativ de asta dată anticei regine a massageţilor nord-pontici, Tomyris; ca de obicei însă, congresul va fi prilejul anual de etalare a celor mai noi ipoteze şi dovezi dedicate efortului de descifrare a mult prea multelor "taine" ale trecutului nostru!… (congresul va avea loc la Bucureşti în perioada 20-21 iulie 2007 n.red.)

Dr.Napoleon Săvescu

PUBLICATII:

1999 Noi nu suntem urmasii Romei (1999 Editura Intact, Bucuresti, Romania) www.dacia.org

1999 În căutarea istoriei pierdute www.dacia.org  

1999 Vizita în Guatemala www.dacia.org

2000 Originea rasei umane ( Primul Congres Internaţional de Dacologie: Sarmisegetusa ; Dacia magazin, februarie 2003, p.10).

The Carpatho-Danubian Space www.dacia.org

2001 The Romanian www.dacia.org

2001 Burebista si epoca (Al II-lea Congres Internacional de Dacologie 15-16 august 2001, Bucuresti)  

2001 Călătorie în Dacia - Ţara Zeilor www.dacia.org  

2002 Onoare memoriei lui Nicolae Densuşianu (Al III-lea Congres Internacional de Dacologie 21-24 iunie 2002, Bucuresti)  

2002 A new approach to the Origin of the Romanian people ( 37 th. International Congress on Medieval Studies 2-5 May 2002 Western Michigan University Kalamazoo, USA). www.dacia.org

2003 Zeii albi din Tiahuanaco www.dacia.org  

2003 Scrisoare deschisa adresata tinerilor români ( Dacia magazin, ianuarie2003, p.4). www.dacia.org  

2003 Ei, Vlahii au fost Daci, si Dacii suntem noi. ( Dacia magazin, martie 2003, p.9 ).

2003 Aparitia scrisului in lume si Tartaria. (Al IV-lea Congres Internacional de Dacologie 19-20 iunie 2003, Bucuresti)

2003 Căciula Dacică (Al IV-lea Congres Internacional de Dacologie 19-20 iunie 2003, Bucuresti)  

2003 Prima dispora Carpato+Dunareana ( Dacia magazin, decembrie 2003, p.19 ).

2004 A mai plecat un Dac...acasa la Zalmoxis ( Dacia magazin, februarie 2004, p.1 ).

2004 Cronica Dacica pe placi de plumb ( Dacia magazin, mai 2004, p.1 ).

2004 Civilizatia Dunareana, radacini (Al V-lea Congres Internacional de Dacologie 25-26 iunie 2004, Bucuresti)  

2004 N.Densusianu si M.Eminescu ( Cenaclul literal M.Eminescu, New York, 15 aprilie 2004)  

20042When no one read, who started to write? ( 39 th. International Congress on Medieval Studies 6-9 May 2004 Western Michigan University Kalamazoo, USA).

2004 Ştefan cel Mare –erou al neamului Daco-Român ( Dacia magazin, septembrie 2004, p.20 ).  

2005 M.Eminescu si N.Densusianu, momente de referintă a dacismului si patriotismului românesc ( Dacia magazin, februarie 2005, p.12 )

2005 The mystery of Sarmisegetusa as reflected in the Middle Ages ( 40 th. International Congress on Medieval Studies 5-8 May 2005 Western Michigan University Kalamazoo, USA)

.  

2005 De sase ani Dacia Revival... ( Dacia magazin, mai iunie 2005, p.3 ).  

2005 Noi, Dacii Inceputuri (Al VI-lea Congres Internacional de Dacologie 30 iunie 01 iulie 2005, Bucuresti)  

2005 86 de ani de la savarea Ungariei de comunism de catre trupele române ( Dacia magazin, august 2005, p.18 )

2005 Cucerirea Americii de către Carpato-Danubieni ( Dacia magazin, noembrie 2005, p.26 ).  

2005 CRÃÆCIUN vechi cuvânt dacic ( Dacia magazin, decembrie 2005, p.19 )

2005 Anul 2006, anul Decebal, Scrisoare deschisă ( Dacia magazin, decembrie 2005, p.1).

2006 Dreptul la replică ( Dacia magazin, aprilie 2006, p.2 ).

2006 Razboaie uitate (Al VII-lea Congres Internacional de Dacologie 28 29 iunie 2006, Bucuresti)

ACTIUNI CIVICE

Am ridicat , trei monumente pe teritoriul Ţării:

2001 statuia regelui „Burebista" (Orastie jud. Hunedoara),  

2002 Monumentul" Niculae Densuşianu" ( Densuş, Tara Hategului, jud. Hunedoara),  

2003 Monumentul " Primul mesaj scris din istoria omenirii" ( Tărtăria, jud. Alba).

Motto: "România este una dintre tările NATO aflate la confluenta zonelor de influentă rusească, musulmană si vestică. Credem că si pentru români este important să stie ce le rezervă viitorul si să-si facă alegerile constient". - Adrian Sturdza

de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Gabriel Gherasim: Domnule Adrian Sturdza, dati-ne vă rog câteva date biografice despre dvs.

Adrian Sturdza: M-am născut în 1968 la Bucuresti. În 1992 am absolvit Facultatea de Electronică si Telecomunicatii a Institutului Politehnic. Deceptionat de turnura impusă României după 1990, am plecat - ca multi altii - din tară. În cazul meu, acest eveniment s-a petrecut în 1996. După 2 ani de sedere prin Austria, am ajuns în Toronto (Canada) - unde m-am stabilit din 1998. Sunt analist programator la o firmă de studii de piată din Toronto. De aproape un an conduc sectiunea în limba română a ziarului "The Epoch Times".

G.G.: Ce este "Epoch Times" (Timpuri Epocale) si de ce este această publicatie importantă pentru români?

A.S.: "Epoch Times" este o companie de media privată apărută în SUA, initial ca ziar de limbă chineză, mai apoi cu editii în multe limbi, printre care si româna. Ziarul este născut din nevoia unor stiri reale despre una dintre cele mai mari puteri ale timpului nostru - China. După cum probabil se stie, singurele stiri despre China sunt cele transmise de agentia chineză de stiri - celebra China Nouă (Xinhua). Dar Xinhua nu este nimic altceva decât unealta de propagandă a Partidului Comunist Chinez - fată de care este total aservită. Astfel că stirile transmise nu reflectă realitatea. După 2000, a devenit important ca lumea să stie ce se întâmplă exact acolo, care sunt tendintele si care sunt problemele. Măcar pentru a sti viitorul investitiilor făcute, dacă nu din motive mai altruiste. Un exemplu în acest sens a fost epidemia de SARS din 2003. Datorită iresponsabilitătii regimului comunist care a ascuns adevărul, lumea nu a auzit de SARS decât foarte târziu. Acest fapt putea produce probleme mari tărilor care fac comert cu China, care o puteau păti serios.

Începuturile au fost modeste - ziarul apărând numai în limba chineză în câteva orase din SUA. Dar poate din cauza caracterului său independent, poate din cauză că serveste o nevoie reală, a devenit relativ rapid cel mai mare ziar de limba chineză (în afara celor din Taiwan, Hong Kong si China continentală), dezvoltând apoi editii în peste 14 limbi. Vorbim despre drepturile omului, despre alegerile proaste pe care omenirea le-a făcut si care ne afectează vietile, despre lucruri pe care le considerăm relevante.

Despre importanta acestei publicatii pentru cititorul român: Un subiect important pe care "Epoch Times" vrea să îl aducă în atentia publicului este noua situatie geopolitică de după 9/11. În conditiile în care SUA sunt asaltate de probleme de tot felul si prinse în conflicte care se cronicizează, este interesantă influenta tot mai mare si mai malefică a regimului comunist de la Beijing, care pare să cuprindă o bucată din Africa, Orientul Mijlociu (cazul Iranului este cel mai notabil) si chiar Rusia. România este una dintre tările NATO aflate la confluenta zonelor de influentă rusească, musulmană si vestică. Credem că si pentru români este important să stie ce le rezervă viitorul si să-si facă alegerile constient.

G.G.: În ce măsură credeti că, comunismul a vătămat poporul român?

A.S.: Acesta este un subiect foarte amplu. Crimele comunismului sunt multe, imense si extrem de putin studiate/cunoscute. Comunismul, asa cum a fost declarat în Manifestul Comunist, îsi propunea înlăturarea violentă a orânduirii sociale si inventarea unei societăti noi, bazată pe principii cel putin ciudate, în mod sigur ne-naturale, care promitea fericirea. Mă rog, fericirea n-au fost în stare s-o aducă nimănui, dar într-un oarecare măsură s-au tinut de cuvânt - au ucis din plin. Bineînteles că toată ideea în sine este o aberatie bolnăvicioasă, nu poti crea fericire bazându-te pe violentă si crime. După cum nu poti construi o economie dacă te bazezi pe non-valoare. Asa că se poate spune că această maladie numită comunism era moartă din fasă. Personal cred că cel mai mare păcat al comunismului este faptul că a distrus fibra morală a oamenilor. Acest lucru mi se pare mai odios chiar decât crimele sistematice pe care le-a comis. Efectele acestui fenomen se fac simtite si acum.

G.G.: De ce credeti că este importantă cunoasterea atrocitătilor comuniste pentru poporul român?

A.S.: România este o tară fără eroi. Nu vreau să spun aici că eroii nu au existat. Dimpotrivă, numărul lor este impresionant si sacrificiile lor coplesitoare - Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu, Gavrilă Ogoranu si multi, multi altii, al căror sânge a sfintit pământul românesc. Dar acesti oameni si faptele lor nu sunt cunoscute. Pentru publicul larg, ei sunt cvasi-nonexistenti. Acest lucru nu este întâmplător, ci este un plan sistematic care are strânsă legătură cu comunismul românesc. România este o tară fără eroi, iar un popor fără eroi, fără idealuri, este usor de manipulat si lesne de înrobit, simplu de păcălit si cu un viitor incert. As spune că este un popor sortit pieirii. Ca să nu mai vorbim de faptul că greselile respective se pot repeta, dacă nu sunt popularizate si studiate. Guvernul de la Bucuresti ar trebui să încerce să aducă un viitor bun românilor. Viitor mai bun - nu pâine si circ. Sprijinul acordat în România celor care s-au opus ciumei rosii este aproape inexistent si acum - lucru uimitor la prima vedere.

G.G.: Cum explicati justificarea crimelor comuniste de către comunistii si "democratii" din Europa de Vest si din America?

A.S.: În general există o parte a intelectualitătii care pare să pună încă mare pret pe teoretizările lui Marx, chiar si în prezent. Multi intelectuali sunt neplăcut impresionati de realitătile sistemului capitalist si visează să-l înlocuiască cu ceva care aparent sună bine. Este bineînteles un exercitiu de futilitate, istoria a arătat că doctrina comunistă generează dictaturi groaznice, de fiecare dată când este aplicată. Cât despre justificarea crimelor comise de comunisti: să nu uităm că prin anii 50-60 la Paris erai ostracizat dacă dădeai semne că nu esti de acord cu viziunea lui Stalin. Există încă multi care au studiat în scoli doctrina comunistă ca alternativă la sistemul capitalist. Poate că acesta este un factor. Omenirea rămâne deseori sub influenta unor idei vechi, chiar dacă sunt proaste. În plus, atât Europa de Vest cât si o parte a intelectualitătii americane sunt nepăsătoare la atrocitătile comise de comunisti. Par că acestea nu îi privesc direct, sunt lucruri care s-au întâmplat în Europa de Est sau Asia etc.

G.G.: Corporatiile americane fac mult comert cu dictatorii comunisti din China. Puteti să dati câteva exemple concrete în acest sens? În ce măsură credeti că acest lucru face rău sau bine populatiei chineze sub jugul comunist?

A.S.: As putea da multe exemple de firme americane care fac afaceri cu comunistii de la Beijing. Unele sunt cunoscute, altele mai putin. Însă as vrea să notez aici că nu numai America face asa ceva, ci mai toti cei care pun profiturile înaintea constiintei. As aminti cazul lui Rupert Murdoch, care controlează o parte imensă a presei mondiale în acest moment si care în 2001 a deschis o retea de sateliti de comunicatie în China, în conditiile în care presa chineză este total controlată (www.spacedaily.com/news/murdoch-01b.html); apoi cazul firmei Volkswagen China, care a dat afară angajati care practicau Falun Gong la presiunea regimului comunist etc. etc. Ar fi si cazuri mai cunoscute - cel al firmei Yahoo, care a ajutat regimul comunist să prindă un dizident chinez, si al companiei Google, care cenzurează paginile de internet din China. Exemplele sunt multe si trebuie mentionat că nu toate aceste firme comit greseli constient. Unele sunt obligate să subcontracteze servicii sau produse folosind diverse companii chinezesti conduse de oficiali comunisti, dar pot să nu fie constiente că produsele lor sunt produse în lagăre de muncă, de exemplu. Un lucru trebuie să ne fie cert tuturor: atunci când cumpărăm produse chinezesti - de la bete de mâncare, la ursuleti de plus pentru copii si DVD-uri - este foarte posibil ca ele să fie asamblate de oameni torturati în lagărele de muncă din China. Guvernele au emis la un moment dat ipoteza că dialogul si comertul cu China va avea ca efect democratizarea regimului de la Beijing. Ipoteza s-a dovedit total falsă, nu a făcut decât să strângă profituri fabuloase în mâinile potentatilor comunisti si a celor care fac afaceri cu ei.

G.G.: Detailati ce este "traficul cu organe" cu pacientii din Vest si SUA care beneficiază de vânzarea de organe din China comunistă. Guvernul chinez spune că sunt "criminali" cei de la care se recoltează aceste organe. Cine sunt de fapt "criminalii" si care este pretul pe care-l plătesc pentru acest comert?

A.S.: Traficul cu organe în China este într-adevăr una dintre povestile cele mai macabre ale istoriei moderne. Este probabil cunoscut faptul că regimul comunist chinez permite extragerea organelor de la detinuti de drept comun după ce li se aplică pedeapsa capitală. Mă rog, regimul de la Beijing sustine că acest lucru se face numai cu consimtământul detinutilor. Dar în conditiile extrem de brutale din penitenciarele chineze, cine a putut verifica acest lucru vreodată? Apoi, prin 90 au apărut diverse mărturii despre faptul că uneori extractiile erau făcute înainte de executie, în autobuze special construite. Aceste lucruri sunt mai mult sau mai putin cunoscute. Însă industria de recoltare fortată, pe viu, de organe, pusă la cale în ultimii ani de regimul comunist chinez, este o obscenitate mult mai mare. Conform unei investigatii a ziarului "Epoch Times", în China, în prezent, există zeci de centre de transplanturi care lucrează cu organe care nu provin din bănci normale de organe extrase de la donori care au fost accidentati etc. Sursa organelor sunt oameni vii - detinuti - păstrati special în acest scop, cu analizele făcute la zi etc. Acesti oameni sunt tinuti de regimul comunist precum porcii în ferme, în conditii speciale, până când există o cerere de transplant de organe. Apoi autoritătile caută un detinut compatibil cu clientul care cere organul. Odată găsit, detinutul respectiv este hăcuit, organele îi sunt extrase si trimise la "client". "Resturile" ajung în bănci normale de organe, iar "carcasa", uneori încă vie, este cremată în secret. În martie 2006, ziarul "Epoch Times" a luat interviu unui spion chinez care a cerut azil politic în Vest. Acest spion, care fusese ziarist, a mărturisit că a dat peste un astfel de centru de transplanturi la Sujiatun - unde în subteran, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost construită o vastă retea de comunicatii subterane în care erau detinuti mii de practicanti Falun Gong. Informatiile ni s-au părut absolut incredibile, dar la scurt timp un alt martor, sotia unui chirurg care extrăgea cornee în astfel de spitale, a confirmat independent acuzatiile. Acesta a fost momentul în care "Epoch Times" a început să ia în serios mărturiile celor doi. Ancheta noastră a dezvăluit o serie de astfel de spitale pe lângă care se desfăsoară acest trafic cu organe. În luna iulie a acestui an, investigatiile noastre au fost confirmate de către un raport independent condus de David Kilgour (un membru în Parlamentul canadian, fost procuror) si David Matas (un avocat de drepturile omului). Cei doi au confirmat printre altele că în cel putin 40 de mii de cazuri de transplanturi, guvernul de la Beijing nu a putut indica sursa organelor. Mai mult, ei au sunat diverse centre regionale de transplanturi din China si au spus că vor pur si simplu organe de la oameni vii, practicanti Falun Gong. Oricât de incredibil ar părea, acestea le-au fost oferite contra cost de către oficiali chinezi. Victimele acestui comert infam sunt practicantii Falun Gong. Falun Gong este o miscare spirituală benignă care pune mare accent pe virtuti si recomandă adevărul, bunătatea si toleranta. Falun Gong, desi total neimplicat politic, a intrat în vizorul conducerii Partidului Comunist Chinez în 1999 datorită popularitătii imense pe care a câstigat-o în anii 90 în China. În 1999, Jiang Zemin, pe atunci la conducerea regimului de la Beijing, a început o campanie de eradicare a celor care practică Falun Gong si de înfierare a doctrinei Falun Gong, campanie care se desfăsoară si astăzi.

G.G.: Cum explicati acceptarea concernelor de internet Google s.a. de a crea o formă "cenzurată" pentru chinezi, ca să fie primite pe piata chinezească? În ce măsură interesele corporatiste si comuniste găsesc teluri comune pentru folosirea maselor?

A.S.: Motivele sunt clare: banii. Firmele respective vor o parte din piata chineză, sau umblă după scăderea pretului de cost si fac "outsourcing" (delegare a fortei de muncă) în China etc. Nimănui nu-i place să facă afaceri cu criminali. Dar multi o fac pentru că sunt tentati de banii respectivi. Iar sumele sunt enorme. Însă eu cred că problema trebuie abordată ceva mai global. Tendinta de "outsourcing" prezentă în economiile dezvoltate are la bază presiunea exercitată de actionari asupra conducerii firmelor, de a obtine profituri cât mai mari. Firmele sunt până la urmă conduse de oameni plătiti să raporteze cresteri cât mai mari, măcar pe hârtie. În mod natural, cu timpul, morala si echitatea sunt lăsate deoparte. Astfel că apar scandaluri de gen Enron, cârdăsii cu sisteme comuniste etc. Asemenea fenomene sunt în mod cert dăunătoare pentru societătile respective. De exemplu, multi dintre industriasii americani au remarcat deja efectul de bumerang pe care îl are "outsourcingul" si comertul exagerat cu produse chinezesti.

Cât despre folosirea maselor de către sistemele comuniste si unele companii vestice: comunismul a considerat mereu oamenii ca pe niste obiecte care îl ajutau să-si atingă scopurile si nimic mai mult. În societatea vestică se face de asemenea simtită existenta unui asemenea mod extrem de a percepe oamenii, adică ca pe niste obiecte menite să consume - si prin urmare să aducă profituri. Când se ajunge la astfel de puncte de vedere, colaborarea dintre comunisti si vestici devine foarte usoară. Aceste moduri de abordare sunt bineînteles fenomene care apar atunci când societatea dă semne serioase de boală si de lipsă de întelegere globală a fenomenelor. Problema fundamentală aici cred că este căutarea profitului cu orice pret. Pentru rectificarea acestui fenomen cred că trebuie făcute campanii de educare a publicului. Oamenii trebuie să afle ce consecinte au alegerile pe care le fac. Omenirea trebuie pusă la curent cu nedreptătile care se petrec: genocidul împotriva practicantilor Falun Gong, cu exterminarea tibetanilor si a crestinilor catolici din China. Americanilor trebuie să li se spună că dolarii ajunsi în mâini chinezesti sprijină oameni de genul presedintelui iranian, al celui nord-coreean si patronează masacre de genul celor de la Darfur. Se întorc practic împotriva americanilor.

As mai vrea să adaug că China este o tară cu o putere economică imensă, atât din cauza populatiei extrem de numeroase cât si din cauza sărăciei în care se zbat foarte multi chinezi. Multi oameni de afaceri încearcă să facă afaceri acolo, iar toti, fără exceptie, dau la intrare de dragonul rosu care controlează momentan societatea respectivă si impune regulile jocului. O vorbă românească spune că dacă intri în cocină, te mănâncă porcul. Comunismul s-a bazat pe tot ce e mai josnic în fiinta umană: frică, trădare, necinste, lăcomie etc., etc. Beijingul apelează la aceleasi non-valori umane. Drept urmare, vedem o serie de companii care închid ochii la abuzurile si crimele comise de guvernul de la Beijing, sperând ca opinia publică să nu afle de ele. Dar nu cred că există oameni (în vest) care justifică ororile comunistilor. Ci doar le acoperă, făcându-se astfel părtasi la ele. Suntem toti legati instrinsec. Nedreptătile care se întâmplă oriunde pe glob ne vor afecta mai devreme sau mai târziu. Dar putine ziare vorbesc despre aceste legături si prezintă lucrurile asa cum sunt de fapt.

G.G.: Celălat stat românesc, Moldova, are guvern comunist care insistă să ne reboteze limba si să readucă "istoria" stalinistă în scolile de peste Prut. De ce ar trebui să dea importantă acestui lucru românii din România si exil?

A.S.: Mă rog, dacă românii nu-si apără neamul, nu văd de ce ar face-o altcineva vreodată. Rusia a căutat mereu să tină România sub control. Iar regimul instaurat după Revolutie a reusit pe deplin în acest sens. Diversiunile din Moldova arată exact pretul pe care Moscova îl pune pe oameni, pe popoare.

G.G.: Trebuie un proces al comunismului? Dacă da, de ce?

A.S.: Cred că un proces al comunismului este absolut necesar. Motivele sunt multe. Unul, cel mai evident - crimele comise de partidele comuniste sunt extrem de numeroase. Vorbim aici de sute de milioane de victime. Un alt motiv ar fi că dacă nu sunt analizate cauzele care au determinat aparitia comunismului, dacă nu sunt reevaluate greselile care au fost comise, această atrocitate se poate repeta oricând. Normal, atunci când vorbim despre un proces al comunismului nu ne referim la aducerea în fata Justitiei a tuturor membrilor de Partid. Nu intentionăm să vânăm vrăjitoare, ci să punem la zid fenomenul în sine.

G.G.: Cum puteti fi contactat de cititorii nostri?

A.S.: Oricine este interesat mă poate contacta trimitând un email către Epoch Times România, de pe pagina

www.epochtimes-romania.com/contact.php.

G.G.: Vă multumesc pentru interviu!

A.S.: Si eu la rândul meu pentru atentie!