* Ion Nimerencu este un tânăr scriitor talentat,visător, născut în localitatea Viişoara, judeţul Bălţi, la  31 martie, anul 1983

Când aţi simţit prima dată o legătură mai strânsă faţă de poezie? 

Când am cerut-o în căsătorie!

Unde aţi debutat? la diferite concursuri de creaţie aţi participat? premii,menţiuni,aţi obţinut?

Am debutat în revista literară "Clipa Siderală" din Chisinau. Nu sunt un vânător de premii. Particip rar la concursuri, dar bine.

Am înţeles că nu sunteţi tocmai din Romania originar, pe la noi cum aţi ajuns? 

Eu nu m-am născut "în străinătate".

Cum vedeţi dvs. relaţile dintre Romania şi Moldova?

Îngheţate de gerul siberian. Atâta timp cât "fiara roşie" continuă să tragă sforile, nu văd să se schimbe ceva.

Aveţi vreun scriitor preferat? care e acela?

Dinescu

Ce vă place în mod deosebit la el? 

E al naibii de sarcastic!

Ultima carte citită?

"Codul lui Da Vinci" de Dan Brown

P.F.: În poeziile tale valorifici foarte mult elementele tradiţionale româneşti. Te-ai descrie ca fiind naţionalistă?

Interviu cu Daniela Gîfu

Daniela Gîfu - coordonator de programe cultural-educaţionale la Universitatea Populară / Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare politică, biofizician.

George Filip: Distinsă doamnă şi dragă mai tânără prietenă, ne cunoaştem şi colaborăm - aş spune minunat - de mai bine de doi ani, timp în care, deşi ai fost extrem de ocupată cu finalizarea tezei de doctorat,  nu ai încetat nici o clipă să fii prezentă cu diverse articole / eseuri / recenzii în multe reviste de literatură, din ţară şi din străinătate (aici am în vedere şi publicaţiile mele de suflet, Candela şi Destine din Montreal-Canada) şi să împărtăşeşti, cu har constant şi responsabil, din frumosul tău suflet celor care s-au aplecat asupra scrierilor tale, uneori excesiv de moralizatoare. Am în vedere şi cele două cărţi publicate – „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008 - ambele apărute la editura Limes din Cluj-Napoca (unde, din câte ştiu, a publicat şi I.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, totodată, un uluitor om de cultură), care s-au bucurat de un impresionant succes public. Amintim cititorilor noştri că ai terminat Facultatea de fizică a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi (1997), ţi-ai făcut masteratul în comunicare la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”, S.N.S.P.A. Bucureşti (2004) şi, din data de 19 martie 2010, ai obţinut titlul de doctor în filosofie în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Socio-Politice de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi,  parcurgând un traseu doctoral impresionant, întins pe o durată de 5 ani, cu o temă nu numai interesantă, dar şi extrem de actuală: „Discursul presei scrise şi violenţa simbolică. Analiza unei campanii electorale”, problematică dinamică şi complexă, care o recomandă atât în plan naţional, cât şi la nivel internaţional, fapt confirmat de aprecierile primite din partea comisiei de doctorat, dar şi de la critici de specialitate care au ţinut să fie prezenţi la acest important moment din cariera ta profesională. Un drum lung, abordat din diverse dimensiuni interculturale. În acest sens, te întreb cum se împacă toate acestea cu literatura?

Daniela Gîfu: Mentorul meu, omul de teatru Zeno Fodor, fost director la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, spunea deunăzi că se află în faţa unui om care se caută în permanenţă. Era vorba, fireşte, de persoana mea… Şi, da, înclin să-i dau dreptate. Facultatea de fizică am absolvit-o urmare a împlinirii voii părinţilor mei, care erau într-o relaţie foarte bună cu câţiva profesori de fizică şi matematică din mica mea urbe, Bârlad, târg de vale tipic, cum îl aprecia geograful Vintilă Mihăilescu, situat la interferenţa dintre Dealurile Fălciului la est şi Colinele Tutovei la vest. Apoi, mi-am luat zborul, neregăsindu-mă suficient în acea profesie, numai că drumul s-a demonstrat a fi mai anevoios decât credeam şi atunci mi-am amânat pentru o vreme continuarea studiilor. Ei, bine, vremurile s-au schimbat - şi aici puteţi confirma şi dvs., alese maestre -, au intrat în atenţia publică ştiinţele comunicării, motiv pentru care m-am aplecat asupra lor, urmând şi un masterat în comunicare. Finalizându-l şi fiind ancorată politic, în mod natural - de data aceasta fără să întrerup – m-am înscris la doctorat pe o temă care se potrivea foarte bine activităţii politice care – cu adevărat – mă fascina. Revenind la întrebarea propriu-zisă, pasiunea pentru literatură am descoperit-o din clasele primare, şcoala bârlădeană fiind consacrată în acest sens. Am avut şansa să fiu eleva unor profesori de mare ţinută cultural-literară, aici l-aş aminti pe domnul prof. Gruia Novac, prieten foarte bun – aş spune chiar frate - cu cel numit de Adrian Păunescu poetul divin al neamului nostru, Grigore Vieru, fie-i ţărâna uşoară... Cred că fiecare început literar îşi are povestea sa. Aura neasemuitului poet m-a însoţit, pare-se, tot timpul în aşteptarea momentului potrivit. În cele din urmă, iată, m-am aşezat, am reuşit să desluşesc acel cod tainic, aflat în gena moştenită de la un neam cu care mă mândresc ori de câte ori am ocazia… Şi nu contenesc să scriu, o foame permanentă de cunoaştere mă încearcă permanent.

George Filip: Aşadar, ne aflăm în faţa unei tinere doamne extrem de ambiţioase şi, totodată, foarte încredinţată muncii ei, care îmi dă curaj să sper că România nu e chiar în “moarte clinică” şi că se mai nasc ambasadori, mai mult sau mai puţin conştienţi de efortul lor, care să impună acest prolific spaţiu mioritic pe plan mondial înspre valorificarea şi promovarea culturii, literaturii, artei ş.a... Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsionează în această vocaţie? Ce poţi învăţa de la marii scriitori şi ce este sau trebuie să fie numai al tău, dacă ai ceva de spus?

Daniela Gîfu: Azi, în fine, într-o lume virtuală, rece, asaltată de bloggeri maniaci în a se promova pe sine, fiecare individ care-şi aşterne slova, se crede scriitor. Nu…, e foarte lung drumul până a deveni un scriitor, în sensul său autentic, acela de înzestrat om de litere. Şi, mai este o problemă la întrebarea dvs., scriitor nu devii, ci te naşti. Ai sau nu ai vocaţie… O dată vocaţia eliberată de alte preocupări existenţiale, care blochează pentru un timp menirea scriitoricească, începe să se profileze scriitura.

O, şi câte nu ai de învăţat de la marii scriitori… Trebuie să citeşti foarte mult, atât literatură autohtonă, cât şi şi internaţională, de toate genurile literare, fiindcă talentul fără multă muncă, fără credinţă şi responsabilitate se risipeşte în van. Din momentul în care ai spus vreau să scriu, nu mai cunoşti odihna… şi, aş adăuga, nici liniştea. Breasla scriitorilor nu este prea prietenoasă cu nou-veniţii (fac o paranteză, şi între ei e o permanentă învolburare)… Trebuie să-ţi găseşti ceva de spus, numai al tău,… hmm!!!, nu ştiu ce să zic. Se spune că tot ce se putea aşterne pe hârtie, s-a cam spus. Şi, atunci, ce mai rămâne pentru cei care îndrăznesc să se exprime azi în scris?! Cel mai la îndemână răspuns este să căutăm să stârnim interesul lectorului, să vedem ce se caută, dacă se mai caută ceva!?, şi sub ce formă…. Cum? Depinde şi pe cine vrem să atragem spre lectură. Vrei să impresionezi criticii sau marea masă? Asta e, de fapt, întrebarea!

George Filip: Să ne oprim la cele două cărţi pe care le-ai publicat şi care au fost foarte bine primite atât de cititori, cât şi de critică. Ele vădesc o preocupare total diferită de cea din lucrarea de doctorat... Care sunt temele tale preferate în literatură?

Daniela Gîfu: Referitor la cele două cărţi publicate, „33. Jurnal de iniţiere spirituală”, 2007 şi „eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, 2008, tema reiese şi din titluri: IUBIREA HRISTICĂ… Asta citesc zilnic de când am învăţat să citesc. Am şi participat la fel de fel de întâlniri organizate atât de ortodocşi, cât şi de adventişti, radiestezişti şi alte grupări religioase… tocmai pentru a-mi căuta, sau, mai bine zis, pentru a-mi înţelege sinele spiritual. Nu am prejudecăţi. Cred în ecumenism. Toţi suntem copiii Creatorului, indiferent cum îl numim. Ştiu, neoprotestanţii spun că familia spirituală ar trebui să ne-o alegem singuri, nu să ne fie impusă de la naştere. Eu am altă opinie, nu contează cărei grupări îi aparţii, trebuie să faci ca ea să ţi se potrivească, să-i desluşeşti filosofia, să o propovăduieşti fără patimă gratuită sau fanatică, dacă te simţi în stare!!!, încercând să sminteşti minţile mai puţin ajutorate.

Nu aş fi întru totul de acord că cele două problematici asupra cărora m-am aplecat în studiile mele se exclud reciproc. Chiar şi în teza mea de doctorat am căutat o punte de legătură între etica religioasă şi etica politicii. Activitatea politică se supune unei etici ca orice alt tip de activitate. Cu tot curentul de laicizare a instituţiilor politice, care s-a dezvoltat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea, instrumental politicii, a conservat, în societăţile moderne, trăsăturile sacrului. Acestea apar mai ales prin intermediul „liturghiilor politice”, pe care le observăm chiar şi în societăţile politice ce proclamă separaţia puterilor civile şi religioase. Sacralitatea puterii politice nu este în mod necesar legată de originea ei divină, nici de formele ei specifice din societăţile tradiţiei.

E. Durkheim aminteşte că trăsătura distinctivă a gândirii religioase, care se află la fundamentul oricărei vieţi sociale, constă în principal în divizarea lumii în două domenii, „unul cuprinzând tot ceea ce este sacru, celălalt tot ceea ce este profan”[1]. Deci, sacrul se fundamentează pe existenţa în societate a două sfere separate, total eterogene una faţă de alta, şi pe care spiritul refuză să le pună în contact. Totuşi, această separaţie absolută nu poate merge până acolo încât să facă imposibilă orice comunicare între aceste două domenii. Actorii politici, asemenea sfinţilor, nu supravieţuiesc decât dacă sunt adoraţi şi, în acest sens, ei depind de oameni. Ceea ce contează, în cele din urmă, sunt mijloacele folosite în propagarea ideilor. Astfel, putem vorbi de o etică religioasă care îndeamnă la „Dă tot ce ai şi urmează-Mă!”. Punctul decisiv care plasează pe nivele diferite politica şi religia este consecinţa unui demers.

George Filip: Ce ai vrea tu să însemne pentru cititorii tăi scriitoarea Daniela Gîfu?

Daniela Gîfu: IUBIRE, ARMONIE, TERAPIE …

George Filip: Crezi în literatură ca profesie, ca sursă principală de venit?

Daniela Gîfu: Scriitorul nu o duce nicăieri ca un nabab. Dar sunt multe tări în care se poate trăi decent profesând meşteşugul condeiului. În România, nu cred că se poate trăi din scris, deşi sunt câteva nume sonore care se bucură şi de o recunoaştere financiară (mă gândesc la Mircea Cărtărescu, de pildă). Cu atât mai puţin acum. Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea le exprimă vizavi de condeierii ei. În fond, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie (răs)plătită, iar de osteneala scriitoricească se folosesc mulţi actori sociali şi politici spre a se face cunoscuţi, spre a se impune pe scena publică.

George Filip: Ce proiecte interesante le pregăteşti cititorilor tăi, la ce să se aştepte ei în perioada următoare?

Daniela Gîfu: Acum lucrez în paralel la publicarea tezei de doctorat (mi s-a propus, încă din faza de susţinere, să fie publicată sub egida Institutului European din Iaşi, cu adevărat onorant acest proiect de colaborare) şi la a treia carte, al cărei nume nu-l voi dezvălui încă, fiindcă am mai multe variante si nu am luat o decizie în acest sens, parte integrantă din trilogia anunţată deja cu doi ani în urmă: Iubirea iubirilor.

De asemenea, am avut şi câteva încercări de proză scurtă, apreciată pozitiv, mai ales în urma publicării unor fragmente din viaţa mea, regăsite în cea de-a doua carte “eu, tu şi El. Oglindiri spirituale”, sugerându-mi-se să mă aplec serios înspre acest stil de abordare. Reflecţiile de aici urmăresc să-l pună pe cititor în situaţii concrete de cumpănă, având tensiunea emoţională a unei spovedanii, conţinând tot atâtea îndemnuri pe calea desăvârşirii de sine şi a iluminării. Am vizat teme diverse, preluate mai ales din textele biblice, cum ar fi parabola vameşului, dar şi multe alte pilde încărcate de semnificaţie.

George Filip: Ce succese literare internaţionale te-au impresionat în ultimul timp?

Daniela Gîfu: Citesc cu plăcere, ca mulţi dintre noi, Coelho, deşi criticii nu-l consideră cu adevărat scriitor. Subliniez, succesul de public nu aduce cu sine şi o critică pozitivă. În urmă cu doi ani, cred, a apărut la Ed. Humanitas, Brida. Publicată în Brazilia în 1990, Brida, a treia carte scrisă de Paulo Coelho după Alchimistul, a fost tradusă în 24 de limbi şi a devenit rapid numărul 1 în topul bestsellerurilor din Rusia, unde s-a vândut în peste 250.000 de exemplare. Romanul explorează temele preferate ale scriitorului brazilian - percepţiile iubirii, principiul feminine şi religiile păgâne - şi ne lasă să înţelegem că cel mai nobil lucru care i se poate întâmpla cuiva este descoperirea misterului. Ce poate fi mai adevărat?!

George Filip: Cărei direcţii îi vei acorda prioritate în viitor? Politologiei, scrierilor spirituale, literaturii beletristice, sau, poate ne vei face o surpriză şi te vei îndrepta spre un domeniu nou, pe care nu l-ai încercat încă?

Daniela Gîfu: Sună a provocare şi voi încerca să evit să intru în acest joc. Aş spune însă că ceea ce am căutat de atâţia ani, am aflat. Cercetarea doctorală o voi continua, în sensul colaborării cu centre specializate în comunicare politică, partea de marketing electoral rămânând de mare interes pentru mine. Scrierile spirituale, aşa cum am afirmat anterior, îşi vor continua cursul, efortul meu de a transmite prin cuvinte (oricât ar fi acestea marcate stilistic de subiectivitate) un mesaj supraindividual, după puterea de înţelegere şi vârsta duhovnicească a fiecăruia, nu va înceta atâta vreme cât voi considera că merită publicat spre tălmăcire. Şi, da, am deja schematizate două romane, pe care în acest moment consider că trebuie să le ţin tăinuite până mă voi degreva de câteva dintre angajamentele luate, unele amintite deja. Cu adevărat, mă simt binecuvântată să mă pot bucura de atâta sprijin şi credit din partea multor oameni, atât din ţară, cât şi din diaspora românească întinsă pe întreg mapamondul.

George Filip: A fost o reală plăcere să te avem partener de dialog şi avem convingerea că ai trezit interesul multor consumatori de cultură şi, de ce nu, al unor diplomaţi români şi străini, acreditaţi de ţările lor care vor dori o colaborare cu o tânără atât de înzestrată şi de hotărâtă, aş zice. Un cuvânt de încheiere pentru aceştia?

Daniela Gîfu: Profit de ocazia oferită cu atâta generozitate de a adresa o altfel de invitaţie tuturor celor interesaţi de cultura românească, acceptarea dialogului - multicultural, artistic, literar, politic etc. -, având convingerea că numai astfel putem fraterniza, indiferent de spaţiul în care trăim, visăm, credem. Iar partenerului meu de dialog de azi, un îndrăgit poet şi înflăcărat om de cultură, George Filip, multă inspiraţie, putere de muncă, pace lăuntrică, armonie cu sinele şi cu cei din jur.

A consemnat George FILIP, poet - Canada

Fragmente din Fonoteca de Aur Radio Târgu-Mureş

Fragmente din interviurile cu eminescologi ale lui Valentin Marica,  din Fonoteca de Aur a Studioului Regional d Radio Târgu-Mureş

DUMITRU IRIMIA (IAŞI)

-    Se poate numi Dicţionarul limbajului poetic eminescian testamentul eminescologului Dumitru Irimia?

-      Proiectul Dicţionarului, dacă vreţi. Sigur, mă raliaţi la Petru Creţia. În Testamentul lui sunt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regândirea ediţiei critice a lui Eminescu. Reţinem din Testamentul lui şi nevoia de ereditate, adică nevoia de continuare (orice testament implică acest lucru). M-aş bucura ca societatea românească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spunem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul cu care m-am înconjurat la realizarea Dicţionarului.  E nevoie să se ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar Arghezi etc.

***

ARCADIE OPAIŢ (CERNĂUŢI)

-      Pentru viaţă şi creaţie, cât aţi luat din Floare albastră şi cât din Scrisoarea III?

- Am luat din Eminescu demnitatea şi poziţia; verticalitatea. Un singur lucru nu l-am putut lua: genialitatea – talentul irepetabil. Steaua lui ne obligă. Prin el ne simţim sângele curat, trecut prin sabie şi foc. Eminescu pe care îl cunoaşte copilul şi floarea, noi toţi românii, s-a întors la Cernăuţi tânăr, dându-ne putere.

* * *

DIMITRIE VATAMANIUC (BUCUREŞTI)

-      Cele mai noi cercetări eminesciene nu-l pun pe Maiorescu într-o lumină favorabilă.

-      Este adevărat.  După ce Eminescu a fost internat la Şuluţiu, Maiorescu a venit în câteva minute şi l-a văzut, apoi nu s-a mai interesat ce se întâmplă.  Credea că Eminescu e pierdut definitiv. Pentru Maiorescu a fost o revelaţie că Eminescu şi-a revenit. Nu se aştepta. Eminescu asistase la şedinţele de la Junimea până în ajunul prăbuşirii lui. Maiorescu nu notase niciunde că Eminescu ar da semne de alienaţie mentală. După ce se întâmplă evenimentele, Maiorescu îşi completează retroactiv însemnările. E un lucru foarte grav. La o veche însemnare adaugă: Eminescu dă semne de alienare. Apoi, mai revine încă o dată şi încă o dată cu completări tardive.  Noi trebuie să umblăm la aceste completări şi să arătăm că sunt cu altă cerneală, făcute ulterior evenimentului. Altfel, ediţia Maiorescu a poeziilor a dominat o jumătate de secol prin calitatea textelor şi calitatea editorului. Cu publicistica s-a înaintat foarte greu. A fost editată fragmentar.  Publicistica a deranjat în trecut şi deranjează şi astăzi. Eminescu a spus în articolele sale că poporul român nu este dispus pentru socialism şi că socialismul înseamnă, întoarcerea la primitivism, o cădere în barbarie.

* * *

DIMITRIE COVALCIU (CERNĂUŢI)

- Pulsează lunga vreme, ar spune Eminescu. Dar şi clipa contestatarilor. Statuia poetului nu a adus la Cernăuţi doar bucurii...

- S-a dezvelit statuia lui Eminescu, opera lui Dumitru Gorşcovschi, reprezentându-l pe poet ca adolescent, aşa cum a fost când a părăsit oraşul. Statuia este aşezată în centrul oraşului, în drum spre Universitate. În fiecare dimineaţă, douăsprezece mii de studenţi trec pe lângă monument şi măcar fugar îşi lasă privirea spre bronzul care-l înfăţişează pe Mihai. Sunt şi români de-ai noştri care nu sunt de acord cu locul în care a fost amplasată. Unele gazete au vărsat multă murdărie şi continuă să scrie că nu aici îi este locul lui Eminescu. E drept că în 1930, în scuarul Arboroasa, lângă Catedrala Ortodoxă, a fost dezvelit un bust al lui Eminescu care în 1940 a fost distrus de sovietici. Acum n-a mai fost posibilă amplasarea în acelaşi loc. În ziua dezvelirii statuii, au venit unii cu steaguri de doliu. Vechiul loc, unde a fost bustul lui Eminescu, este locul de întâlnire al narcomanilor, aproape de vacarmul străzii şi în spatele colosului de piatră, reprezentându-l pe soldatul sovietic eliberator, înalt de 11 m. Eu cred că e bine unde s-a amplasat noul monument, acum loc al românismului. Aici suntem mai acasă. Deunezi s-a jucat aici Hora Unirii. Îl văd pe Eminescu cu privirile îndreptate spre Nistru. Aşa mi-l închipui eu. Parcă creştem când privim statuia. Îmi pare rău că inscripţia din spatele ei a fost ştearsă: „Bucovinenii recunoscători lui Eminescu că s-a întors în Bucovina”.

* * *

ION BUZAŞI (BLAJ)

- Cine a deschis acest drum de istorie literară – Eminescu şi Transilvania?

-  Eu cred că primul care a vorbit la modul serios despre importanţa Transilvaniei în viaţa şi opera lui Eminescu a fost Nicolae Iorga, în Istoria literaturii româneşti din 1929, capitolul „Eminescu, expresie integrală a sufletului românesc”. Consider că acest text este punctul de plecare al cercetărilor legate de Eminescu şi Transilvania. Ce spunea Iorga? Poetul a fost mai mult în treacăt la Blaj şi trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influenţă asupra lui, influenţă care se datoreşte înainte de toate cunoaşterii maselor ţărăneşti, neprefăcute de cultura superficială străină. Trebuie să fii trăit cineva la Blaj înainte de război, pentru ca să înţeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este nici şirul de case ale acestor canonici – profesori, ci sunt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli; aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţărănească profundă, tradiţional – virtuoasă, cu merindea adusă de acasă (...) În mediul acesta s-a format Eminescu, băieţelul din Moldova-de-Sus cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată...

Iorga spune un lucru fundamental. Dacă  Bucovina a însemnat pentru Eminescu cultul pentru trecutul istoric, pentru Ştefan şi Putna, cunoaşterea favorizată de Blaj a maselor ţărăneşti tradiţional-virtuoase i-a direcţionat o altă coordonată a gândirii, mai ales în publicistică, respectul pentru clasa ţărănească; idee pe care o va prelua din publicistica lui Eminescu, O. Goga. Iorga deschide un drum spre adâncirea cercetării. Nu se poate explica Eminescu gazetarul fără acest contact cu Blajul, luând apărarea poporului român din Transilvania, cu argumente ce ne amintesc paginile lui Petru Maior sau discursul lui Bărnuţiu, pagini polemice care îi atrag şi primul proces de presă.

ION POPESCU GOGAN (BUCUREŞTI)

- În cadrul „Zilelor Eminescu” de la  Târgu-Mureş aţi susţinut  că „Somnoroase păsărele” nu este o poezie pentru copii.

- „Somnoroase păsărele” este un poem platonian, este cel mai platonian poem din lirica eminesciană. Textul celor patru catrene este pretext pentru cele patru şoapte de iubire universală: „noapte bună”, „dormi în pace”, „somnul dulce”, „noapte bună” sunt şoapte de iubire aflate în mintea, sufletul şi pe buzele fiecărui iubitor către iubit. Poemul acesta ar trebui ridicat la rangul pe care i l-a dat Eminescu şi nu pe care i l-au dat primii interpreţi.

- În căutarea înţelesurilor eminesciene, cât de cinstit şi cât de ipocrit este prezentul nostru?

- În timp ce în februarie ’92 se lansa la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti albumul de artă apărut la Editura „Meridiane” Ecouri eminesciene în arta plastică românească, o carte fără precedent, care serveşte deopotrivă şi istoria artelor plastice şi eminescologia, prezentată în termeni reali de academicianul Eugen Simion, la televiziune, mari profesori universitari, Gană, etc. vorbeau despre Eminescu în termeni lipsiţi de respect. Te aşteptai să vorbească în termenii teoriei literare, artei şi filosofiei poetice, dar domniile lor vorbeau despre Eminescu în termeni politici. Nu pot uita nici faptul că dl. Şt. A. Doinaş încheia o emisiunea în 14 ianuarie ’92 cu cuvintele: „Şi acum să-l vedem pe Eminescu cum rezistă la proba de foc a democraţiei”; după ce se vorbise că Eminescu se află la originile legionarismului românesc, ale antisemitismului ş.a.m.d. Nu s-a vorbit de creator, de marele demiurg al culturii noastre. L-au văzut pe Eminescu din punct de vedere politic. Este o mare eroare...

* * *

ACAD.MIHAI CIMPOI (CHIŞINĂU)

- Care este testamentul unui eminescolog, astăzi?

- Este foarte inspirată întrebarea, fiindcă în jurul lui Eminescu au loc astăzi polemici acerbe, un val de contestări, o lepădare de Eminescu impusă de modelul american Nemoianu. Imaginea politică a României poate fi mai bună sau mai rea, depinde de conjuncturi, de diferite momente de circumstanţă, dar modelul Eminescu rămâne desăvârşit. Vreau să remarc şi aici apariţia cărţii mele, să-mi fac un auto-elogiu, într-un fel, în care discut despre Eminescu şi modelul Eminescu cu treizeci şi patru de eminescologi din întreaga lume, care toţi, fără excepţie, vorbesc despre marea sa modernitate şi actualitate. Eminescu continuă să electrizeze lumea modernă.

- Ontologie, sociologie, mitopoetică, indoeminescologie, orfism, europenism... în dialogurile cu eminescologi din lume.

În ce simbol eminescian credeţi cel mai mult, domnule academician Mihai Cimpoi?

- În simbolul cumpenei... Poetul vorbea mereu despre o cumpănă a universului, despre a ţine în bună cumpănă toate lucrurile. Putem stabili o legătură cu balanţa romană. O trecere spre noi, cei de astăzi, ar fi dreapta cumpănă românească. Dar, din păcate, suntem cam descumpăniţi. Dreapta cumpănă românească e sub semnul întrebării.

*V. Nichols (Viorel Nicolae), scriitor australian, de origine română, născut la 22 mai 1954 în Bucureşti. După terminarea studiilor la Şcoala de Aviaţie „Traian Vuia” din Mediaş devine inginer mecanic şi este angajat la aeroportul Băneasa din Bucureşti.

În data 19 mai 1978, împreună cu George Florescu, prieten de încredere şi coleg de serviciu „evadează” din Bucureşti la bordul unui avion pe care îl conduc împreună spre... libertate. Cu toate că nici unul din ei nu avea studii de pilotaj - după câteva ore de neuitat, pline de emoţii şi de situaţii neprevăzute, fiind interceptaţi şi urmăriţi de aviaţia militară a României şi a Ungariei - aterizează pe o câmpie din Austria.

După o perioadă de şase luni de detenţie - timp în care s-au luptat cu acuzaţii false şi cereri de extrădare din partea statului român - şi apoi încă o perioadă de două luni de triere în lagărul de la Traiskirchen de lângă Viena, cei doi camarazi, îşi caută şi găsesc libertatea în Australia, stabilindu-se pentru început la Melbourne.

Ajuns la Antipozi, Viorel Nicolae, lucrează ca muncitor la diferite fabrici şi îşi dă silinţa să înveţe cât mai bine limba engleză, pentru a comunica profesional şi pentru a-şi găsi un „job” în aviaţie. Se căsătoreşte cu o unguroaică, Caroline, şi se implică în diferite afaceri cu produse electronice. Ştiind că nu se va mai putea întoarce niciodată în România, Viorel decide să îşi aducă în Australia familia rămasă în Bucureşti - părinţii, fraţii şi surorile. Între timp află că tatăl său a decedat în urma unui eveniment tragic, fapt care l-a afectat sufleteşte mulţi ani.

Se înrolează la o şcoală de aviaţie uşoară, unde, după terminarea cursurilor devine pilot privat şi astfel începe o nouă aventură în viaţa sa. După sosirea rudelor din România şi reîntregirea familiei la Melbourne, Viorel nemaisuferind de înstrăinare, depune toate eforturile pentru a-şi continua visul de aviator.

Nu după multă vreme, divorţează de Caroline şi se mută în orăşelul Ballina din nordul statului New South Wales, la peste 1300 de kilometri de de Melbourne. Îşi pune în valoare abilităţile de inginer mecanic implicându-se în construcţia de avioane sport şi participă totodată la mitinguri şi la concursuri demonstrative de aviaţie. Se recăsătoreşte cu Nikita, o australiancă true-blue (get-beget), cu care are doi copii, o fata, Olivia, şi un băiat, Jerome.

În timpul liber este preocupat de literatură, scriind poezii şi eseuri şi romane în limba engleză. Cartea „The Escape from Bucharest” (Evadarea din Bucureşti) descrie pe parcursul a 480 de pagini peripeţiile de care a avut parte înainte şi după plecarea din România. Cu toate că lucrarea este publicată un tot unitar, aceasta însumează de fapt două volume cu tituri diferite. Primul volum, „Once upon a time in Bucharest” (A fost odată... în Bucureşti) descrie copilăria şi adolescenţa autorului petrecută în oraşul natal. Un capitol aparte îl dedică dragostei sale pentru dans şi perioadei în care devine membru al trupei conduse de maestrul coregraf Gioni (Ion) Gubernicu, performând pe scenele multor lăcaşuri de cultură din Bucureşti. Partea a doua a cărţii, care de fapt ar putea fi segmentată în cel de al doilea volum, are titlul „Aviators most wanted” („Ce îşi doresc aviatorii” sau „Cei mai căutaţi aviatori”). De fapt titlul este un joc de cuvinte, prin care se înţelege că „toţi aviatorii doresc să zboare (să piloteze”) sau faptul ca după evadarea din România cei doi colegi de „zbor” au devenit „cei mai căutaţi/urmăriţi aviatori de către securitate!”. Aici sunt descrise cu lux de amănunte studiile la şcoala de aviaţie, munca la aeroportul Băneasa şi desigur evadarea. Partea a doua (sau volumul II) continuă cu viaţa autorului în nordul Australiei şi în insulele din Pacific. A fost terminată ca un omagiu al împlinirii a 31 de ani de la marea evadare din România (19 mai) şi a vârstei de 55 de ani a autorului (22 mai). Tot pe 19 mai, domnul V. Nichols a avut programat examenul de legistaţie, examen final pentru obţinerea unei licenţe complexe de pilotaj australian. Printr-un e-mail m-a informat că l-a trecut cu bine. Să-i urăm mult succes în continuare!

INTERVIU CU „UN MARE EVADAT”

George ROCA: Stimate domnule V. Nichols, vă mulţumesc că aţi acceptat acest dialog. Care a fost motivul pentru care v-aţi izolat de comunitatea românească din Australia? Am auzit că sunteţi în Ţara Cangurului de mai bine de 30 de ani. Dece pâna acum nu s-a ştiut de dumneavoastră?

V. NICHOLS: Plăcerea este de partea mea, mai ales că sunteţi român plecat din Bucureştiul meu natal, iar acum şi concetăţean australian. Motivul pentru care nu s-a auzit de mine a fost faptul că am locuit mulţi ani la Balina, oraş situat în partea de nord a statului Noua Galie de Sud (New South Wales) loc unde comunităţile de români sau de emigranţi erau aproape inexistente în aceea vreme şi poate şi acum...

George ROCA: Totuşi care au fost „începuturile” dvs. pe continentul australian?

V. NICHOLS: În primii 15 ani am locuit la Melbourne. Acolo, am luat contact cu alţi membrii ai comunităţii româneşti stabiliţi pe acele meleaguri, participând ocazional la adunări sociale româneşti, picnicuri, baluri, la slujbele duminicale sau la întruniri naţionale cu ocazia sărbătorilor religioase. După ce, împreună cu prietenul meu de suferinţă şi aventură, George Florescu - cel cu care am „evadat” din România - ne-am deschis propria afacere, am lucrat şapte zile pe săptămână, fapt care a făcut imposibilă menţinerea legăturilor cu comunitatea românească. În ciuda faptului că la firma noastră „Nichols TV Service” lucram cu public, pe parcursul funcţionării acesteia, nu am întâlnit decât un singur român, şi culmea, sau întâmplător, acesta lucra tot în aceeaşi breaslă de vânzare şi întreţinere a televizoarelor şi aparaturii electronice.

George ROCA: Pentru ce motiv v-aţi schimbat numele în V. Nichols. Care este numele dumneavoastra românesc?

V. NICHOLS: Numele meu românesc de familie este „Nicolae”. Deci, mă numesc Viorel Nicolae. L-am iubit şi îl iubesc în continuare, dar a trebuit să schimb „Nicolae” cu „Nichols” datorită faptului că era mai tot timpul mutilat în pronunţare de către vorbitorii de limbă engleză cu care eram în contact! Aceştia pronunţau „Nicolai” (nume rusesc) în loc de românescul „N-i-c-o-l-a-e”. Eu sunt român (australian!) – nu rus! Am găsit deci, echivalentul numelui meu în limba engleză şi aşa am ajuns „Nichols”! Nu mi-a fost uşor sufleteşte... Numele mi l-am schimbat cu mulţi ani în urmă. De pronume nu m-am atins însă... „Viorel” am să... mor! Deci, numele meu australian este Viorel Nichols, aşa figurează şi în paşaport. Cel de scriitor îl folosesc deseori prescurtat: „V. Nichols”. Simplu!?

George ROCA: Ce gen de literatură scrieţi? Nuvele, romane, eseuri, poezii? Daţi-mi câteva exemple. În ce limbă scrieţi mai mult şi de ce?

V. NICHOLS: Ok! În primul rând să lămurim lucrurile... Până în prezent cărţile mele sunt în mare măsură, aşa cum zice englezul „the story of my life” - adică povestea vieţii mele, deci sunt lucrări autobiografice. Fiind bazate pe evenimente reale, inspiraţia a fost uşoară...

Ceea ce a fost interesant, a fost faptul că am descoperit ceva în mine care mocnea ca un vulcan gata să erupă. Povestea „evadării” mele şi a prietenului meu a fost spusă/povestită la multă lume. Aici, în Australia, într-o societate multiculturală, oamenii au obiceiul să te întrebe „cum ai plecat din ţară?”, mai ales când auzeau că vii de undeva de după „cortina de fier”. De multe ori am tăcut pentru a evita o poveste lungă şi dureroasă, dar de multe ori am spus adevărul, şi... de câte ori am spus adevărul mi s-a sugerat de „ascultători” să scriu o carte. Aşa a început dragostea mea pentru a scrie, pentru a mă exprima, pentru a face cunoscut evenimentele prin care am trecut. Scriind manuscrisul, emoţional, am fost afectat de multe lucruri, şi abia atunci am realizat că am avut o viaţă deosebită, diferită de ceilalţi, fapt care m-a determinat să o pun pe hârtie şi mai abitir. Mă refer nu numai la evadarea în sine dar şi la viaţa din copilarie, evenimentele şi motivele evadării, viaţa în detenţie şi viaţa în libertate din Australia.

Trăind în mediul englezesc am hotarât să scriu în limba engleză deoarece inspiraţia a fost mai uşoară. Nu am uitat limba română dar neavând contacte de mulţi ani, limbajul meu românesc a ruginit puţin... De fapt, după terminarea primei cărţi am cerut unor prieteni auatralieni să îmi facă o „critică literară şi gramaticală” a lucrării în limba engleză şi mai toţi mi-au spus că le-a plăcut foarte mult cum scriu - atât stilul cât şi caracterul acesteia - încurajându-mă să scriu în continuare. Acest fapt m-a determinat să concep şi partea a doua. Deci, un punct important este să prezinţi subiecte inedite şi atractive care vor face ca scrierea să devină interesantă şi să aibă „trecere” la publicul cititor. În timp ce lucram la manuscris a trebuit să mă las deseori copleşit de amintiri, să-mi revăd cursul vieţii prin care am trecut, să mă duc înapoi în timp, să mă reîntâlnesc cu copilăria, cu adolescenţa, cu Bucureştiul meu natal. Toate acestea au revenit vii în memoria mea. În felul acesta, am avut inspiraţia de a scrie şi poemul „Sweet Bucharest” (Dulce Bucureşti) care s-a născut şi a început să crească cu fiecare strofă pe care o scriam... în paralel cu amintirile. „Dulce Bucureşti” l-am compus repede, respectiv în trei zile, iar când l-am terminat am avut lacrimi în ochi. Vă reproduc un fragment din acesta în cele ce urmează:

Sweet Bucharest

When I’m calling my old friends and we talking on the phone

Când sun la telefon prieteni vechi, şi vorbim

I am told - I am missed - I am wanted to come home

Îmi spun că le lipsesc, şi-acasă-mi zic să vin

Then we talking and we talking

Sporovăind întruna, şi vrute şi nevrute

Memories are coming back, memories of yesterday

Revin în amintire-mi momentele pierdute

Memories of growing up in the county of big town

Dulcea-mi copilărie şi acel măreţ oraş

We remember every park, memories of playing hard

Cu străzi, grădini şi parcuri şi glas de copilaşi

We remember we were young, memories of working hard

Revocând tinereţea, şi prietenii şi casa

We remember everything we used to do…

Inima-mi bate tare şi dorul mă apasă...

...........................................................

George ROCA: Frumos poem! L-am citit în totalitate în carte. În el se regăseşeste sufletul şi simţămintele dumneavoastră... dorul de casă, de locurile natale! Pentru înţelesul cititorilor noştri care nu cunosc limba engleză mi-am permis să fac printre rânduri o traducere versificată în limba română a primelor două strofe...

V. NICHOLS: Aşa este! Aţi intuit bine! Aici, în acest poem şi în altele am încercat să mă exteriorizez, să comunic cu lumea, să le spun povestea mea... să le spun ce simt în suflet! Chiar dacă au trecut atât de mulţi ani de când am plecat, visele şi versurile mele se mai plimbă şi acum prin Bucureşti! Vă mulţumesc pentru traducere.

George ROCA: Am citit cartea „The Escape from Bucharest” şi am rămas incântat de stilul literar clar pe care îl adoptaţi. Ce v-a determinat să scrieţi această carte? De ce aţi unit cele două volume într-o singură lucrare?

V. NICHOLS: Mulţumesc. „Stilul meu literar” a existat până acum doar în vorbire, în povestirile pe care le spuneam prietenilor mei. După cum am afirmat mai sus, mulţi m-au sfătuit: „Viorel, tu relatezi fapte atât de interesante şi detaliate încât ar fi păcat să nu le pui pe hârtie!”. La început am fost sceptic, neîncrezător, dar mai apoi m-am apucat serios de treabă. Parerea mea este că dacă un om poate să vorbească, să povestească, acel om poate să şi scrie. Descrierile în detaliu bănuiesc că vin şi de la experienţa aviatică care te obligă să observi cel mai mic amănunt de teren sau de sistem... De câte ori descriu ceva, indiferent de cât timp durează, eu nu trec la stagiul urmator decât atunci când sunt satisfăcut cu descrierea stagiului prezent. Este ceva asemănător unui scenariul de film în care regizorul trebuie să urmărească cu precizie detaliile date de autorul acestuia. Motivele pentru care am scris cartea sunt multe. Am dorit să-mi împărăşesc amintirile şi simţămintele atit cu cei lăsa-ţi în urmă cât şi cu alţi oameni, cu cititorii mei. Am vrut să le fac cunoscut şi altora povestea vieţii mele, aventurile şi evenimentele extraordinare prin care am trecut. Volumul doi l-am alipit de ce cel dintâi, în primul rând pentru că sunt foarte corelate şi impreună formează o lucrare cu mai multă sustanţă - dâdndui astfel cititorului posibilitatea să facă cunoştinţă cu întreaga poveste - şi in al doilea rând, oferind mai multă valoare pentru preţul de cumpărare.

George ROCA: Mai aveţi traume de pe urma „evadării” din România? Aţi avut parte de ameninţări, aţi simţit atingerea acelei aşa-zise „mâini lungi a securităţii”? Cei rămaşi acasă, rudele, au avut de suferit de pe urma „evadării” dumneavoastră?

V. NICHOLS: Cele şase luni de detenţie (detalii în carte! n.a.) şi alte trei luni de triere în Austria m-au bulversat şi mi-au creat stres şi emoţii extraordinare. Extrădarea noastră nu ar fi fost asemănătoare cu cea a unui transfug „de rând”. S-ar fi lăsat cu mulţi ani de închisoare şi poate am fi avut aceeaşi soartă nefericită precum alţi transfugi, care odată prinşi, au dispărut de pe faţa pământului la scurt timp după arestare. Securitatea română a făcut tot cea ce a putut (în timpul când eram în detenţie) pentru a fi returnaţi în România şi a pus presiuni extraordinare asupra statului austriac. Cererea de extrădare era ca un nor negru deasupra noastră... Soarta noastră a fost în suspance până în ultimul minut înaintea plecării spre Australia. Fiind tineri am învăţat să fim vigilenţi şi să ne adaptăm condiţiilor grele. În ceea ce îi priveşte pe cei rămaşi în urmă, da, mulţi au avut de suferit... La Aeroportul Băneasa unii colegi şi-au pierdut serviciul iar securitatea aeroportului a fost intesificată. Mai târziu am aflat că am fost condamnaţi de către statul comunist român, în contumacie, la ani grei de detenţie, atât eu cât şi prietenul meu George Florescu, nu numai pentru „evadare” ci şi pentru alte fapte născocite de securitate pentru a face dosarul să tragă cât mai greu!

George ROCA: Cum a început „evadarea” din Bucureşti. A cui a fost ideea? Puteţi să ne faceţi o prezentare a acestei aventuri pentru cititorii nostri?

V. NICHOLS: După cum am afirmat şi în carte, idea incipientă nu a fost a mea. Povestea a început simplu... dar consecinţele au fost extraordinare! Colegul meu George avea un văr grav-bolnav. Acesta a fost trimis prin „Crucea Roşie”, la tratament medical în Germania de Vest, la un spital special care vindeca sau trata cu succes asemenea cazuri. La întoarcere, George află de la vărul său, pe nume Titi, o mulţime de lucruri interesante despre modul cum a a decurs tratamentul dar şi despre viaţa din occident.

La şase luni după reîntoarcere, medicii români îi comunică lui Titi că ar mai fi nevoie de o continuare a tratamentului în Germania. De data aceasta statul român îi refuză acest „privilegiu” şi nu-i acceptă plecarea. George este absolut iritat şi revoltat de pe urma acestui eveniment. Îndârjit de situaţia disperată a vărului său, are o idee extraordinară – aceea de a organiza o evadare la bordul unui avion al „Crucii Roşii Române”. Cei doi încep să îşi facă planuri de fugă, iar George îşi asigură vărul că va face tot posibilul să îl ajute să se reîntoarcă în Germania la spital pentru a se face bine. Lucrând la aeroportul Băneasa, George pregăteşte foarte serios şi amănunţit planul de plecare, asigurându-l pe cel suferind că va încerca prin orice mijloc „să facă rost” de un avion. Iniţial Titi este entuziast şi optimist, dar mai apoi, fiind din ce în ce mai bolnav, îşi pierde curajul şi îi cere vărului său să renunţe la plan pentru a nu îşi crea neplăceri. George, care îşi făcuse o datorie şi un ideal din această acţiune, decepţionat de întorsătura luată, îi propune lui Viorel să-l însoţească, sperând totuşi că Titi se va răzgândi!

George ROCA: Ce s-a întâmplat cu cu vărul Titi? S-a făcut bine până la urmă?

V. NICHOLS: Titi a murit la trei luni după evadarea noastră... cu inima înpăcată că vărul său a reuşit să ajungă în occident şi să fie liber... Dumnezeu să-l odihnească!

George ROCA: V-aş ruga să ne povestiţi pe scurt epopeea plecări până când aţi ajuns în occident.

V. NICHOLS: Epopeea plecări are două aspecte: unul - evenimentele reale reprezentate cronologic şi doi - aspectul emoţional - planificarea evadării şi despărţirea de cei dragi, familie, prieteni şi colegi... Din momentul în care am hotarât să evadăm, eu şi George, a trebuit să ne stăpânim emoţiile, să jucăm rolul unei vieţi normale. Între timp ne pregăteam temeinic studiind navigaţia aeriană. Desigur că am făcut tot posibilul să accesăm pe ascuns date esenţiale de la CIPA (Centrul de Instruire a Personalului Aeronautic) unde eu şi cu George lucram. Într timp duceam o asiduă muncă de lămurire cu Titi, pentru a-i da curaj şi pentru a-l face să se răzgândească. Emoţiile despărţirii avute în ziua plecării au fost îngropate adânc în suflet, concentrându-ne asupra planului de zbor şi modului prin care puteam să trecem Munţii Carpaţi la bordul unui avion mic. Într-un asemenea zbor, în urmă cu 65 de ani de la aventura noastră, îşi pierduse viaţa marele pilot român Aurel Vlaicu încercând să treacă aceiaşi munţi! Deci temerile noastre erau întemeiate! Zborul a fost marcat de multe evenimente neprevăzute din momentul în care motoarele au fost pornite la sol şi pâna la aterizare (prăbuşire) în Austria.

După cum am menţionat în carte, din momentul în care ne-am pus centurile la Băneasa până când am plecat din Viena spre Australia, am trăit multe momente asemănătoare serialului american „El Fugitivo”. Am fost urmăriţi continuu... Aviaţia militară a deschis focul asupra noastră. În felul acesta am descoperit senzaţii noi şi am realizat că de fapt curaj nu înseamnă lipsa fricii. Curajul este învingerea fricii! Curajul înseamnă că trebuie să fie mai puternic decât frica, iar motivaţia acestuia să fie întemeiată şi reală. Până în ziua de azi, când scriu sau vorbesc despre acest eveniment, inima îmi bate puţin mai repede. Idea de a fii urmărit şi prins, este suficient să te facă să simţi că trăieşti viaţa pe muchia cuţitului. Dar am avut încredere tot mereu în reuşita noastră fapt care ne-a ţinut tari şi lucizi. Am fost dezamagiţi însă de atitudinea autorităţilor austriece care au muşcat momeala securităţii şi ne-au supus emoţional unor suplicii şi unui proces lung de detenţie şi nesinguranţă.

George ROCA: Ce va determinat să faceţi saltul la Antipozi? De ce nu Canada, sau Statele Unite? Ce v-a atras aici pe acest continent îndepărtat?

V. NICHOLS: Statele Unite, Canada şi Australia au fost şi sunt principalele ţări de emigrare. Noi am depus cereri de viză la toate trei, dar am fost sfătuiţi să plecăm din Austria cât mai repede... Australia a fost prima care a răspuns cererii noastre, iar noi am acceptat oferta cu braţele deschise. Când mă gândesc în urmă îmi dau seama că am fost norocoşi şi am făcut o alegere foarte bună...

George ROCA: Ajungând Ia Melbourne cum aţi fost primiţi?

V. NICHOLS: Făcând parte din primul val de emigranţi români de după război, Australia ne-a primit foarte bine. După noi au urmat multe valuri - români buni, sau mai puţin buni - unii ne-au adus faimă bună, alţii însă...

George ROCA: Am citit în carte că în România aţi fost şi dansator profesionist... Trebuia să mergeţi şi într-un turneu la Amsterdam. Am auzit că aici la Melbourne aţi participat şi la un concurs de dans, unde aţi fost răsplătit cu un trofeu!!! Cum s-a întâmplat? Puteţi să ne povestiţi...?

V. NICHOLS: Deoarece nu am făcut o carieră din această artă, consider că am fost doar un dansator amator. Primul meu instructor a fost Barbu Constantin, cel care m-a descoperit şi mi-a îndrumat paşii în arta dansului la şcoala militară de pe vremea când eram student la Mediaş. Ma târziu, reîntors acasă, m-am perfecţionat... Am făcut balet şi dans modern, fiind îndrumat de un profesionist, maestrul Ion Gubernicu. „Trupa lui Gubericu” era foarte cunoscută în Bucureştiul acelor vremuri. Era formată din tineri talentaţi, entuziaşti, atraşi de miracolul dansului. Am fost parte componentă a ansamblului având chiar un rol principal într-un spectacol de dansuri tematice. Am performat pe scene de prestigiu din Bucureşti precum cele a Operei Române, a Teatrului de Operetă, la televiziune, cluburi... În sezonul estival dădeam deseori spectacole la Casa de cultura a studenţilor „Grigore Preoteasa” sau pe scena în aer liber din Parcul Herăstrău, spectacole care erau foarte apreciate de publicul plătitor. Ansamblul a fost invitat într-un turneu la Amsterdam, dar din păcate mie nu mi s-a aprobat eliberarea unui paşaport. Atunci, după acel eşec, mi-a comunicat colegul George de la Băneasa planul lui de evadare!

Cât despre concursul de dans de la Melbourne, cel pe care îl descriu în carte, pot zice că am acceptat să particip numai de „fun”... pentru a-mi descărca energia interioară şi pentru demonstra celor prezenţi, prieteni şi prietene, că ştiu să dansez! Că s-a lasat cu un premiu a fost poate doar o întâmplare...

George ROCA: Ştiu că după un timp aţi devenit împreună cu prietenul dvs. vechi George Florescu căutător de aur! Aţi găsit aur? V-aţi îmbogăţit? Mulţi australieni au suferit şi mai suferă de febra aurului!

V. NICHOLS: Şi noi am fost printre aceştia... dar tot amatori! Cu toate că ne-am procurat echipament de detectare destul de performant, aur nu am găsit, dar am avut parte de privelişti frumoase în aceea călătorie gen safari prin Australia. Capitolul „Căutând comori”, din carte, descrie în detaliu toată aventura... Febra aurului la „noi” a început în urma unor descoperiri foarte mediatizate în presa australiana a anilor ’80. Atunci am aplicat proverbul românesc „Încercarea, moarte n-are!” împletit cu spiritul de aventură. Mult mai mult „aur”’ a descoperit însă mintea oamenilor de afaceri decât zăcămintele din mine sau în situri aurifere. Acum pot spune că „minele noastre de aur” au fost dăruirea şi munca grea de mai târziu de la shopul „Nichols TV Service”.

George ROCA: Citind povestea dvs. fascinantă, aceasta ne duce la Melbourne... Cum v-aţi acomodat cu această mare metropolă? Aţi pus pe picioare afaceri?

V. NICHOLS: Consider că fiecare emigrant trece prin două faze când vrea să cucerească „oraşul de pe râul Yarra”. Prima fază este asemănătoare sentimentului de plonja într-un ocean necunoscut. Dorinţa de-a explora şi de-a învăţa despre marele Melbourne durează până când „noul venit” începe să se mişte independent. Faza a doua survine atunci când acesta, înarmat cu cunoştinţele câştigate, începe să le experimenteze până când reuşeşte să se „pună pe picioare”. Deschizând o afacere de genul „TV service” în mod sigur ni s-a deschis o poartă spre noi oportunităţi, spre o viaţă normală, spre o integrare sănătoasă în societate.

George ROCA: După Melbourne a urmat perioada Ballina. Alt oraş, alt stat, alt climat. Ce v-a determinat să vă (stra)mutaţi şi să faceţi acel salt de mai bine de 850 de mile spre nord?

V. NICHOLS: Pilotând din când în când am întâlnit un constructor de avione, Mike Davis, care avea familia la Melbourne şi hangarul la Ballina. Mike mi-a făcut o ofertă de lucru pe avioanele lui – „Avionics”. Am acceptat-o cu plăcere şi am plecat „spre nord” pentru o schimbare de peisaj şi pentru a-mi satisface interesul în aviaţie. Între timp, într-o excursie pe „Gold Coast” în Queensland, am întâlnit-o pe Nikita; urmatoarea mea soţie şi viitoare mamă a copiilor mei. Şi astfel cu schimbarea locului a început o nouă aventură.

George ROCA: Cum aţi obţinut până la urmă licenţa de pilotaj? Ştiu că aţi lucrat mai apoi în aviaţia utilitară... Ce alte realizări aţi avut acolo?

V. NICHOLS: Pentru cursul de calificare în „Avionics”, am studiat la Brisbane. După obţinerea unei licenţe superioare am făcut curse de zbor pe tot teritoriul australian. Am zburat deseori şi la Melbourne pentru a-mi revedea prietenii şi rudele proaspăt sosite din România. Atunci, cuprins de bucurie şi sentimentalism am scris şi poemul „Coming Home” pe care l-am publicat în carte.

George ROCA: Şi după Ballina....? Cum aţi „aterizat” direct în Guam, un teritoriu american pierdut pe undeva prin imensitatea Oceanului Pacific? Pentru ce companie aviatică aţi lucrat acolo şi ce tipuri de aeronave aţi pilotat? După cât timp v-aţi reîntors în Australia?

V. NICHOLS: După Ballina, Gold Coast, Brisbane, între timp şi Perth, am primit un nou contrat de la Avionics, pentru zona Whitsunday Islands, de la companie de aviaţie din Mackay, oraş situat în partea centrală a statului Queensland, unde m-am şi mutat cu noua mea familie. După un timp a primit un contract şi mai atrăgător de la o companie australiană, numită „Tropic Helicopters”, care îşi avea baza în arhipelagul Guam! De data aceasta lucram pe elicoptere - marca Hughes 500! Am zburat de două ori înapoi în Australia, prima dată într-o misiune după atacul din 11 septembrie 2001 de la New York. Am trecut prin Mackay la miezul nopţii fără să-mi văd copiii. A doua oară, după alte şase luni, atunci când am revenit „acasă” pentru două săptămâni de concediu.

George ROCA: Prima dumneavoastră carte se încheie lăsând cititorul curios în a afla urmatoarele dumneavoastră peripeţii. Volumul doi, „Aviators most wanted”, satisface aceste curiozităţi?

V. NICHOLS: Chiar acesta a fost motivul pentru care le-am „unit”. Pentru a da o continuitate a acţiunii şi pentru a nu lasa cititorului un sentiment de neîmplinire şi de curiozitate. „Aviators most wanted” începe cu viaţa din Bucureşti după Şcoala de aviaţie „Traian Vuia” de la Mediaş, din Transilvania. Este o încercare de pamfletizare a societăţii din care proveneau cei doi tineri absolvenţi, Viorel şi George, care îi implică şi îi confruntă cu contraste deosebite dintre teoria învăţată la şcoală şi realitatea vieţii de zi cu zi. Celor doi, cât şi colegilor studenţii de la şcoala de aviaţie, li s-a spus că la terminarea cursurilor vor deveni ingineri mecanici de bord pentru compania aviatică TAROM. La absolvire, însă, ei află că nu vor fii decât mecanici la sol pentru mulţi, mulţi ani. Evadarea de la Bucureşti a deschis celor doi „fugari” un orizont nou şi le-a schimbat întrutotul viaţa.

George ROCA: Cum poate cititorul să îşi procure cartea „The Escape from Bucharest”?

V. NICHOLS: Cartea este accesibilă şi pe internet. Pentru a fi citită căutaţi pe „Google”: „The Escape from Bucharest”. Este publicată „on-line” de Editura Lulu care oferă „print on demand”. Deasemenea cartea poate fi găsită direct la <lulu.com> căutând apoi „‚The Escape from Bucharest” de unde poate fi obţinută contra-cost în format electronic sau tangibil (tipărită).

George ROCA: Am citit câteva poeme scrise de dumneavoastră. Care vă este motivaţia pentru a scrie poezie? Am să reproduc unul integral la sfârşitul acestui interviu. Chiar dacă este scris în limba engleză sunt convins că mulţi îl vor înţelege şi savura.

V. NICHOLS: Experimentând stări emoţionale deosebite... precum desparţirea, frica, aventura, revederea, bucuriile, necazurile, simţi nevoia să te exteriorizezi într-un fel... şi atunci unii încercă să o facă prin poezie! Poezia este un mod de liniştire a sufletului, sau mai bine zis o emoţie tămăduitoare!

George ROCA: V-aţi gândit vreodată să traduceţi cărţile dvs. în limba română pentru a putea fi cunoscute şi celor de-acasă?

V. NICHOLS: Desigur. Cartea va fii tradusă în curând. Pentru românii care sunt stabiliţi în străinatate sunt convins că aceştia vor găsi cartea accesibilă (pe net) chiar dacă în prezent este scrisă doar în limba engleza. După cum aţi spus şi dumneavoastră mulţi români cunosc această limbă... internaţională!

George ROCA: Şi acum o întrebare scurtă! Vă este dor de România? Aţi dat de înţeles că nu aţi mai vizitat-o de când aţi „evadat” de acolo, adică de mai bine de 30 de ani!

V. NICHOLS: Simt în suflet ca e timpul să mă întorc şi să mă reconectez cu meleagurile pe unde am copilărit; să-i revăd pe cei cu care am crescut, prieteni, cunoscuţi, rudenii şi desigur colegii de la şcoala militară „Traian Vuia”. Din păcate nu m-am mai reîntors niciodată în România. Motivul? I-am scris preşedintelui României o scrisoare în care am cerut anularea pedepsei date de un tribunal comunist şi emiterea unui decret de graţiere. Mai aştept şi acum răspunsul afirmativ...

---------------------------------------------

COMING HOME

Down the coast my plane is flying

Taking me back to the place I once belonged

Where the summers are so hot

And the winters are so cold

Where you get four seasons in a day

And the river flows both ways

In and out Port Phillip Bay,

As my plane is touching down

Now it feels like coming home

And it’s nice to go around

Nice to see everyone is doing fine

Seeing you all felt real good

I wish I had more time

But my friends I must go back to the place

I once escaped

Where the twilights are so short

And the beaches are so long

Where the clouds are very high

And the windows reach the sky

Down below pelicans are landing by

Ocean views are every where

Sunny days

And beautiful waves

All the worlds have come together

And it’s not just for the weather

It’s the place I found my love?

Where my sweet hearts have come into this world

You may think is wonder land

No my friends… this is Queensland

I missed you I know that you missed me too

But I must go back.

Up the coast my plane is flying

Taking me back to the place

I once … Escaped!

"Globalizarea înseamnă pierderea identităţii personale şi geografice !"

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.

Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe luminoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie” şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.

Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.

Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…

În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.

Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.

Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.

Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.

Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol – şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că… Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial – de abia în 1995 – la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.

E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se oboseşte să facă transparente – pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?

Există o parte subterană a literaturii române de azi – mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte – o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană. Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni. Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste – cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.

 
Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR – Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecuţi – când alţii erau managerii – am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor…

În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de '89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte – deşi motivele sunt cu totul altele.

Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general – ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică. În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.

Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.

Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră – cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul – şi nu vorbeşti ca la colţul străzii – eşti considerat „expirat”.

Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” – având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului – şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.

A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).

Tăiaţi adverbul atenuant – menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii – din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică – încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte. Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).

Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.

----------------

George Roca

„Critica literară dă contactul cu
opera ca lucru înfăptuit...”

- Domnule Al. Florin Ţene cunoscând faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie?

Al. Florin Ţene - În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia Eu m-am născut când... De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă (apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brădiceni, caracteristic materiei spirit), viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi, după aceea, social-politică. Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială a omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi talent să o aducă în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale.

- Cât din viaţa dumneavoastră este scris?

Al. Florin Ţene - De când am început să scriu poezie, de la vârsta de 14 ani, visând pe malul râului Olt sau pe Dealul Viilor drăgăşenene, citesc şi scriu. De pe atunci scrisul a devenit pentru mine o profesie. În acest context am îndrumat şi pe alţii să abordeze frumoasa îndelednicire. Am înfiinţat Cenaclul Literar Gib.I.Mihăescu, la Casa de Cultură din Drăgăşani, pe când eram elev în clasa 10 la liceu, ( influenţându-i pe Virgil Mazilescu, Nicolae Cochinescu-procuror, azi judecător la Curtea Constituţională, Radu Vasile ,fost Prim Ministru, i-am convertit să scrie poezie, numai pe Mugurel Isărescu nu am putut), apoi prin anul 1963 am înfiinţat la Baia Mare Cenaclul Literar Nord, pe când eram student (aici i-am făcut să se aplece asupra poeziei pe Vasile Radu Ghencianu, Iuga, pe pictorul Oros, colaborând fructuos cu cenaclul din Satu Mare condus, pe atunci, de Petre Got). Cenacluri ce funcţionează şi astăzi. Pentru mine poezia nu este ceva adăugit gândirii, ci este desăvârşirea acesteia. Şi când nu scriu gândesc la ce ar urma să scriu.

- Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă, sau este doar un reper?

Al. Florin Ţene - Unii afirmă că, de-a lungul istoriei literare, critica a fost şi este o afirmare a valorii. Spuneam altă dată că eul criticului, la fel ca eul poetului este o subiectivitate inversă. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce este rău, dar se pune întrebarea, cine alege critica bună, obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când Istoria Literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu? Şi acum, şi în regimul comunist-criminal, criticii au răspuns unor comandamente ale propagandei de partid sau a unor grupuri de interese, sau mai bine zis unor găşti. Critica literară, în general, este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului litarar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers al creaţiei poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară.Vorba proverbului românesc: Teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

După ce m-am întors de la Bruxelles, în urma unei burse în structurile UE de şase luni,am constatat, prin anul 1997, că postmodernismul de la noi, cu ideile absconse şi texte experimentaliste ce nu spun nimic(vezi poezia poeţilor obzecişti) începe să treacă în penumbră. Astfel a apărut, după 1989, noul curent pe care l-am denumit globmodernul, care îmbină elementele tradiţionale din litaratură cu modernismul, este o întoarcere în trecut, pe jumătate, dar cu elemente moderne ale stilului şi esteticului oferite de noile concepţii despre literatură. Teoretizarea globmodernului am făcut-o în publicaţia Curierul Primăriei şi în prestigioasa revistă Oglinda Literară. Georges Poules sublinia că în timp ce conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorilor de literatură. În final.dacă creaţia literară este fructul talentului şi transpiraţia autorului, lucrarea criticului este”parazitul” acestui produs .Pecetea pe operă a criticului nu există şi nici un reper nu este, e doar o formă de a reecrea stângaci o operă pe înţelesul cititorului, care oricum nu o citeşte. Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit,creaţia ne dă distanţa faţă lucruri.

- V-aţi apropiat de teatru,editând şi o culegere de cronici. Credeţi că fiecare om joacă un rol?

Al. Florin Ţene - Volumul Un teatru cât o inimă este a 23-a carte a mea, şi este rodul a zece ani de călătorie la Petroşani pentru a viziona spectacolele de la Teatrul Dramatic I.D.Sârbu, unde era director prietenul Dumitru Velea, scriitor, poet şi dramaturg de o mare fineţe. Când ne naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete,pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit.Oamenii de ştiinţă spun că pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte ADN. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie. De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, iar calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă citeşte sau mă ascultă.

- Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate?

Al. Florin Ţene - Şi înainte se scria şi acum la fel ca atunci foarte mult. Spre deosebire că atunci nu se putea publica. Din motive că acel scriitor nu făcea parte din sistem (activist de partid,redactor la edituri şi reviste,de fapt şi aceştia erau un fel de activişti de partid). Dacă înainte pentru a fi publicat trebuia ca autorii să scrie în spiritul realismului socialist, deci prost, acum pentru a fi citit trebuie să coborâm ştacheta la dulcegării romanţioase pentru a fi citit. Tot prost. Fiecare artă, spunea Tsatsos, în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om. Doar din când în când, ca un ghiocel, de sub mantaua de zăpadă a literaturii proaste, mai scoate capul o operă bună. Care nu este observată de criticul grăbit să-şi laude amicii, sau mastodonţi umflaţi de propaganda comunistă. Vezi „istoria” lui Alex Ştefănescu.

- Domnule Ţene vă rugăm să ne daţi câteva date despre Liga Scriitorilor al cărui fondator şi preşedinte sunteţi.

Al. Florin Ţene - În anul 1997 am beneficiat de o bursă la Bruxelles în structurile Uniunii Europene timp de 6 luni, urmare faptului că am primit Diploma de ziarist european. Acolo în Belgia am văzut că erau 5 asociaţii scriitoriceşti ,toate egale în drepturi şi obligaţii în faţa guvernului belgian şi a Casei Regale. Atunci mi-a venit ideea de a democratiza şi la noi mişcarea scriitoricească. Uniunea Scriitorilor a rămas sclerozată în proiect. Se face vinovată de multe nedreptăţi aduse unor scriitori. Din 1948 de când a fost înfiinţată această Uniune Sovietică, alfel nu pot s-o denumesc, au fost excluşi mari scriitori (Blaga, Radu Gyr, şi mulţi alţii) şi a făcut jocul politic partidelor de la guvernare, atunci din plin,şi acum.Nu de mult au murit doi scriitori importanţi,membri US, Cezar Ivănescu şi Valentin Taşcu, iar US nu a făcut nimic pentru înmormântarea lor, şi nici pentru ajutorarea familiilor.

Astfel, în 2006, septembrie 8, am avut şedinţa de constituire a Ligii Scriitorilor din România. Aceasta şi-a propus să coopteze în rândurile ei scriitori de expresie română de pretutindeni. Organizaţia noastră nu este o contrapondere la Uniunea Scriitorilor. În Ligă avem înscrişi şi membri Uniuni Scriitorilor. Ea completează un segment neacoperit de Uniunea Scriitorilor. Fiindcă aceasta cenzurează pentru a doua oară scriitorii. Spunând, la cei mai în vârstă, că nu-i primeşte, pentru a nu beneficia de amărâta jumătate de pensie. Deci scriitorii mai învârstă nu au putut publica în regimul comunist că nu făceau parte din sistem, pe motiv că nu scriau în spiritul realismului socialist, acum îi acuză că de ce nu au publicat cărţi atunci.

Liga Scriitorilor are, până acum, 22 de filiale în ţară, inclusiv în Bistriţa, şi 12 în străinătate. Ea apără drepturile scriitorilor, promovează valorile autentice şi va acorda anual Diploma şi Medalia”Virtutea literară „scriitorilor care promovează toleranţa, ideile umaniste, valori ale patrimoniului naţional şi a căror personalitate şi comportare morală şi civică este un exemplu în societatea românească. Acest premiu se acordă scriitorilor indiferent din ce organizaţie profesională face parte. Nu aşa cum procedează U.S. care acordă premii numai membrilor săi. La luarea acestei decizii am pornit de la zicala populară: să nu faci ce face popa, ci ce zice el. De aceea am inclus în condiţiile de acordare a Premiului Virtutea Literară ca scriitorul să aibă o exemplară comportare morală şi civică în societate. Deoarece US a acordat premii unor scriitori care au încălcat cele mai elementare reguli morale şi de comportare în societate. Atunci ce exemplu, a dat şi dă, US tinerilor cititori? Revista Aghora Literară editată de Liga Scriitorilor va promova literatura bună din toate speciile literare,indiferent de vârsta autorilor. Vom face toate demersurile ca Liga să capete statut de organizaţie naţională de utilitate publică, şi de aici curgând acele drepturi de care beneficiază şi U.S.

- De ce era nevoie de o nouă grupare? Este o alternativă al Uniunea Scriitorilor?

Al. Florin Ţene - Pentru democratizarea mişcării scriitoriceşti. În toate ţările europene, inclusiv cele din est care au făcut parte din lagărul socialist sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti. În Ungaria, în Polonia, în Bulgaria, etc. Uniunile Scriitorilor de tip sovietic s-au desfinţat. S-au constituit, astfel, mai multe organizaţii profesionale de acest gen. În Ungaria sunt 4. Numai la noi a rămas acest FSN scriitoricesc.

- Ce ar fi viaţa fără literă?

Al. Florin Ţene - Apariţa literei ca semn de exprimare, la început prin reprezentări sumare pe pereţii peşterilor ,apoi transformarea acestora în semne convenţionale,a fost o evoluţie care a contribuit la comunicarea dintre oameni.Dacă nu apărea litera omul ar fi găsit, până la urmă,un alt mijloc de comunicare. Fără literă, fără comunicare ar fi în imposibilitatea societăţii de a evolua.

- Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic? Este o modă ca sciitorul să fie şi jurnalist?

Al. Florin Ţene - După sprijinul din umbră dat fiului meu dr.în istorie şi drept Ionuţ Ţene, scriitor, de a edita on-line ziarul Napoca News, doresc să-mi selectez din miile de articole publicate în presa vremii unele articole şi să editez un volum, intitulat Prizionierul oglinzilor paralele. Numai necesitatea, nu moda, l-a împins pe scriitor să facă şi pe jurnalistul. E bine ca până la 30 de ani scriitorul să fie jurnalist, pentru a cunoaşte viaţa, apoi ar fi bine să se ocupe numai de scris opere literare. Dar, din păcate, din scrisul literaturii nu se poate trăi,aşa că face jurnalistică până la pensie.

- Care este destinul scriitorului într-o ţară în criză?

Al. Florin Ţene - Din toate timpurile scriitorul a fost în ...criză.Dar într-o ţară în criză cu atât mai mult scriitorul plonjează mai adânc în aceasta. Oamenii neavând bani, întâmpinând greutăţi zilnice nu mai au dispoziţie şi nici bani să mai cumpere cărţi. Această situaţie se răsfrânge şi asupra celui care scrie.

Răpirea a fost iniţiată la Bucureşti cu concursul serviciilor secrete

Lucreţia BERZINTU: Domnule Ovidiu Ohanesian, chiar dacă s-au scris multe lucruri despre răpirea dumneavoastră, a celor trei jurnalişti români, acum după patru ani de zile, cred că sunteţi cel mai în măsură să veniţi cu noi informaţii. Aţi făcut investigaţii pe cont propriu şi, de aceea, vă întreb: dacă acea răpire a fost pregătită dinainte, care a fost scopul? Care sunt persoanele care au iniţiat răpirea?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Răpirea a fost iniţiată la Bucureşti cu concursul serviciilor secrete şi al unui cerc restrâns de politicieni sub acoperire din vechea Securitate din jurul Palatului Cotroceni. Preşedintele ţării Traian Basescu a declarat imediat după eliberarea noastră că acţiunea a fost instrumentată în România. Am să vă fac o dezvăluire din volumul 2 al cărţii mele „Răpirea din Irak – Terorism de Stat cu Luare de Ostatici – Ancheta”. Unul dintre iniţiatorii răpirii este generalul (r) Ion Ştefănuţ, fost şef al Direcţiei Antitero din cadrul SRI. Numele său figurează în raportul generalului (r) Ion Maranda, şef al Direcţiei de Protecţie Internă din SRI in anul 2005.

Lucreţia BERZINTU: În ce măsură a fost implicat omul de afaceri sirian Omar Hayssam, care ulterior a fugit din România în Siria, în răpirea jurnaliştilor ?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Omar Hayssam a fost doar o unealtă, o rotiţă în mecanismul răpirii. Conform declaraţiilor sale olografe date în 2007-2008 în faţa unui notar libanez, asupra lui Hayssam s-au făcut presiuni imense să treacă de la PSD la PD (actual PD-L) la începutul anului 2005. A fost înlocuit cu dr. Yassin Mohammad, un apropiat al lui Traian Băsescu, încă de când era primar al Bucureştiului. Spun înlocuit, pentru că Yassin nu a preluat numai o mare parte din averea lui Hayssam, ci şi responsabilităţile acestuia pe zona Hamas-Hezbollah.

Lucreţia BERZINTU: Cine sunt răpitorii? Am citit despre Brigăzile Mouadh Ibn Jabal, dar cine sunt aceştia şi ce au urmărit?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Într-o primă fază, răpitorii au fost membrii şi prieteni ai familiei americanului Mohamad Munaf. Ulterior am fost preluaţi de o echipă condusă de un ofiţer al trupelor speciale ale lui Saddam Hussein, poreclit Abu Sahar. Aceştia ne-au dus în zona Triunghiul Mortii (zona Iskandaria, Yussufia, Mahmudia), la 29 km sud de Bagdad. Acolo am putrezit 51 de zile in susbolul unei ferme. Am reuşit să fac rost de un film din beci, realizat de trupele speciale american Hostage Working Group. Abu Sahar este posibil să fi fost membru în brigăzile Moudh Ibn Jabal. Cert este ca a participat la execuţia britanicului Kenneth Bigley din 07 Octombrie 2004. Răpitorii urmareau să obţină bani.

Lucreţia BERZINTU: În timpul celor aproape doua luni, cât aţi stat în „beciul groazei”, presa din România publica diferite ştiri. La un moment dat Preşedintele României a declarat în faţa naţiunii că presa trebuie să tacă, deocamdată, deoarece diversele informaţii privind răpirea, pot pune în pericol negocierile pentru eliberarea jurnaliştilor. Comentaţi, vă rog! Ce s-a negociat?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Nu doresc să comentez afirmaţiile preşedintelui la acea vreme. S-a dovedit faptul că a folosit evenimentul „răpirii” în scopuri personale, electorale, acoperind adevăraţii vinovaţi şi dovezile pentru 50 de ani.

Lucreţia BERZINTU: Pentru eliberarea dumneavoastră, răpitorii au cerut retragerea militarilor români din Iraq, cerere neîndeplinită, şi, totuşi v-au eliberat. Pe ce bază?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: A fost un joc pentru a-şi păstra obrazul curat. Oficial se cerea retragerea trupelor, neoficial se cereau bani. Eliberarea s-a produs în momentul în care poliţia irakiană, condusă de colonelul Moaied Abdel Kazem şi serviciul secret al Ambasadei SUA în Irak, Hostage Working Group, condus de Daniel O’Shea au arestat o parte din răpitori şi au ajuns la familiile şi prietenii lui Abu Sahar. Era o chestiune de timp. Este prea mult de povestit pentru un interviu.

Lucreţia BERZINTU: Presa din România este liberă? Şi-a îndeplinit rolul în acest act terorist?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: În momentul de faţă, presa centrală cel puţin este într-o criză totală.Trusturi întregi de presă au fost preluate de serviciile secrete româneşti. Generali SIE şi SRI fac curăţenie în redacţii în rândul jurnaliştilor nesupuşi. Cred că la momentul 2005, presa a făcut mai mult decât imposibilul pentru mine şi le mulţumesc. Din păcate, au existat şi cazuri de intoxicare. Unul dintre cei mai cunoscuţi analişti militari, manipulat de SRI, a aruncat pe piaţă zvonul că Ohanesian este agent sub acoperire al Armatei. Mi-a fost aproape fatal. Am suferit din această cauză enorm în subsolul morţii. Adevăraţii răpitori execută imediat militarii şi spionii.

Lucreţia BERZINTU: De ce răpirea a fost conexată cu cea a jurnalistei franceze Florence Aubenas?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Nici nu se putea altfel. Pe Florence am gasit-o în beci. Era răpită cu vreo 3 luni înaintea noastră. Cel mai probabil este ofiţer sub acoperire. Am trimis dupa ea în Franţa procurorii şi a dat declaraţie semnată că a fost cu noi în beci. Altfel, nu ne credea nimeni. Acum a dispărut de la ziarul Liberation, unde lucra. Au mutat-o. Altfel, o femeie deosebită.

Lucreţia BERZINTU: Ce servicii secrete au fost implicate în eliberarea jurnaliştilor?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: După cum v-am spus mai înainte, multe servicii secrete irakiene, americane, româneşti (SIE, SRI, DGIPI), cărora trebuie să le mulţumesc public. Din păcate, unii ofiţeri din cadrul acestor servicii, politicieni, jurnalişti, afacerişti sub acoperire au făcut joc dublu.

Lucreţia BERZINTU: Ce rol avea Munaf în răpire? De ce nu se mai aude nimic despre el? L-a investigat cineva? Ce a declarat?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Munaf este cetăţean american şi cel mai probabil, agent infiltrat pe langă teroristul Omar Hayssam pentru controlul acestuia. Munaf a fost doar o unealtă ca şi Hayssam. Împreună cu fratele său Yussuf au concretizat prima răpire în teren, adică în cartierul Al Yarmook din centrul Bagdadului, zonă cunoscută ca „Patru străzi”, lângă Universitate. Munaf a fost obiectul unui troc între serviciile SUA şi cele româneşti. A fost predat după eliberearea noastră, la ordinul Cotroceniului, de pe pamânt romanesc, de către fostul ambasador al Romaniei în Irak – ofiţerul deplin conspirat al SIE Mihai Ştefan Stuparu. Este în mâinile forţelor americane la închisoarea din Camp Crooper din 2005. Munaf a fost judecat şi condamnat de tribunalul irakian Shark El Kanat la moarte. Eu i-am acuzat public pe americani că îl omoară gratuit, doar să facă jocurile politice ale lui Băsescu, adică să ascundă adevărul. Ca urmare, în 2008 S-AU PIERDUT DOCUMENTELE DE LA DOSARUL IRAKIAN AL LUI MOHAMAD MUNAF!!! Muşamalizare totală. Condamnarea la moarte a fost casată. Se reia ancheta. Asta ca să vedeţi ce implicare uriaşă internaţională are cazul „Răpirea din Irak”.

Lucreţia BERZINTU: La eliberarea jurnaliştilor, de ce au existat contradicţii în explicaţiile lor?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Nu au existat contradictii. Doi dintre jurnalişti au încercat să ascundă adevărul, adică implicarea lor în diversiune. Se doreau eroi naţionali. Unul singur a spus adevarul şi a făcut un pas lateral imediat ce şi-a dat seama de implicarea celorlalţi.

Lucreţia BERZINTU: Aţi lansat, la sfârşitul anului 2008, primul volum din trilogia „Amintiri din portbagaj”, intitulat „Din culisele unei diversiuni - Răpirea din Iraq”. După ecourile apărute, este o carte foarte curajoasă. Cum se explică faptul că numai dumneavoastră, din cei trei jurnalişti, aţi pornit la drum pentru aflarea adevărului? Cum vă explicaţi tăcerea celorlalţi doi jurnalişti?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Tocmai ce v-am explicat mai sus. Am adus în faţa autorităţilor şi la dosarele instanţei dovezi că cel puţin unul dintre jurnalişti este implicat in această afacere murdară. Cum va explicaţi faptul că Sorin Mişcoci este cameramanul personal al preşedintelui Traian Băsescu? A tăcut!

Lucreţia BERZINTU: Care este mesajul cărţii, de fapt o carte-document din istoria României?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Mesajul principal al cărţii mele nu se referă la „Răpirea din Irak” şi trebuie să ajungă la omul obişnuit. El sună cam aşa: „Iată cine conduce ţara şi de ce sunt în stare aceştia pentru a rămâne veşnic la ciolan!”.

Lucreţia BERZINTU: Între timp aţi aflat câte ceva despre dedesubturile sistemului „ticăloşit” din România? Cum este într-adevăr, acest sistem?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Sistemul ticăloşit are la bază relaţiile vechii securitaţi comuniste şi ale nomenclaturii P.C.R.. După cum recent aţi văzut în afacerile OMV sau Sterling, afaceriştii sub acoperire care conduc ţara de 20 de ani au vândut trecutul, prezentul şi viitorul României. În cartea mea viitoare „Puterea din Umbră” voi face o radiografie a acestui sistem cu nume, date, biografii, fotografii ale agenţilor care conduc ţara din toate serviciile secrete. Inclusiv cele israeliene.

Lucreţia BERZINTU: Se poate vorbi despre o mafie românească? În ce sens?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Mafia românească ţine mai mult de stat. Şi cu cât statul tinde mai mult către dictatură şi control absolut (cum se întâmplă în România ultimilor 4 ani), cu atât sistemul mafiot devine mai puternic.

Lucreţia BERZINTU: Conţinutul cărţii este riscant pentru libertatea dumneavoastră, sau chiar pentru viaţa dumneavoastră, cred. De unde acest curaj?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Vă spun că după ce mi-au pus pistolul în cap şi au simulat execuţia, nu prea îmi pasă ce vor să facă. Eu am un defect major – NU AM NIMIC DE PIERDUT! Nu am averi, nu am case, nu am maşini. Mai nou, m-au lăsat fără servici şi m-au îndepărtat din presa centrală. Au făcut presiuni imense pentru cenzurarea articolelor mele.

Lucreţia BERZINTU: Aţi primit ameninţări? Dacă da, din partea cui?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Direct nu am primit ameninţări. Prietenii, şefii şi colegii de serviciu, da! Toţi au fost chemaţi pe rând, de generaloidul securist Silviu Predoiu la sediul SIE şi „educaţi”. Nu trebuie să mai publice nimic marca Ohanesian.

Lucreţia BERZINTU: Ce puteţi spune despre acţiunile mafiote ale lui Omar Hayssam. Cum a reuşit să ajungă să aibă relaţii până la nivelele cele mai înalte ale României?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Omar Hayssam a corupt demnitarii români indiferent de culoarea politică. A lucrat cu serviciile secrete româneşti şi străine pe contrabanda cu ţigări, armament şi altele, bani să iasă! A fost promovat de PSD, dar a avut grijă să-i ungă pe toţi. Eu am dus dovada finanţării campaniilor electorale băsesciene din 2002-2004 în instanţă. Din partea lui Hayssam. Şi documentele referitoare la protecţia teroristului din partea conducerii SRI, tot eu le-am depus şi publicat în presă.

Lucreţia BERZINTU: Aţi afirmat la un interviu că va fi cutremur în lumea politică. În ce sens?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Cine are ochi să vadă, vede. Au cazut din cauza afacerii „Răpirea din Irak” trei şefi din serviciile secrete şi Procurorul General al României. Au fost demise numeroase persoane sub acoperire din toate structurile ţării. Credeţi că scandalul recent prin care şi-a dat demisia Gabriel Oprea de mână cu Virgil Ardelean (de abia numit director la DGIPI) nu este legat de Hayssam? Citiţi numai declaraţia înaintată presei de Ardelean înainte de a-şi da demisia şi veţi vedea că dosarul „Răpirea din Irak” face ravagii şi în guvernul Boc. Vă aduceţi aminte cum a semnat Băsescu anul trecut două decrete de numire şi revocare la interval de 3 ore în cazul securistului Valeriu Arteni? Acrobaţia prezidenţială tot din dosarul „Răpirea din Irak” vine! Ştiţi că fostul şef DIICOT, Doru Ioan Cristescu, a fost trimis la plimbare la pachet cu subordonatul său Ciprian Nastasiu tot pentru dosarul Hayssam? Şi că Nastasiu a fost dat afară din magistratură şi nu vrea să-l primească Baroul Bucureşti ca avocat din cauza aceluiaşi dosar? Vă asigur că dosarul „Răpirii...” va face în continuare ravagii în societatea românească. Trebuie doar să le vezi. Să vă mai spun că în urma declaraţiilor lui Hayssam din Liban, Băsescu a fost nevoit să fugă de urgenţă în Siria cu soţia şi să laude „axa teroristă” cum o numesc americanii, numai să-i închidă gura sirianului?

Lucreţia BERZINTU: Ce planuri aveţi pentru viitor?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Să rămân acelaşi jurnalist independent pe cât se poate.

Lucreţia BERZINTU: A doua carte a dumneavoastră, „Puterea din umbră”, a apărut recent la editura ieşeană „Junimea”. Ce cuprinde acest volum?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Cuprinsul acestui volum vorbeste de la sine. Iată-l:

Capitolul I

În atenţia Uniunii Europene, NATO şi altor parteneri

Capitolul II

Cu securitatea naţională nu are nimeni voie să se joace!

Capitolul III

Samsarii morţii şi spionajul românesc

Capitolul IV

Codul DIE, mai valabil ca niciodată

Capitolul V

Degringoladă la Cotroceni

Capitolul VI

În România, monştrii democraţiei au ieşit din haznaua Securităţii.

Capitolul VII

Unde eşti diplomaţie cu spionii tăi cu tot?

Capitolul VIII

Cadriştii din umbra grifonului

Capitolul IX

Atac la Armata Română

Capitolul X

Corupţie şi anticorupţie la MIRA

Pe data de 9 mai a avut loc la Iaşi prima lansare a cărţii „Puterea din umbră”.

Lucreţia BERZINTU: Domnule Ovidiu Eduard Ohanesian, sunteţi un jurnalist român cu domiciliul în România şi, cu toate că nu aveţi un loc de muncă, totuşi vă implicaţi profesional vis-á-vis de evenimentele din Basarabia, şi nu numai. Mă refer la acea acţiune împotriva preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Ce v-a determinat să-l acţionaţi în judecată la justiţia din România? Câteva detalii, vă rog!

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Autorităţile comuniste de la Chişinău au încălcat nu numai legile Republicii Moldova, ci şi Convenţia Europeană a drepturilor omului. Au răpit, sechestrat, bătut, intimidat ca pe vremea lui Stalin, cetăţeni şi jurnalişti străini, unii dintre acestia români. Au încălcat libertatea de exprimare şi dreptul cetăţenilor la informare. Ce a făcut Voronin şi compania în zilele diversiunii de la Chişinău depăşeşte sfera penalului şi intră în cea a terorismului. Cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi cetăţeni europeni, ca urmare faptele camarilei comuniste de la Chişinău pot fi judecate de forurile UE. Toţi responsabilii pentru violenţele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti trebuie să dea socoteală. Pot fi daţi în urmarire pe teritoriul Uniunii Europene, li se pot bloca toate conturile din bănci, mai ales cele din România, mulţi dintre ei având afaceri la noi în ţară. Ministerul Public român trebuia să se autosesizeze şi să demareze cercetările având în vedere că s-au încălcat drepturile elementare ale cetăţenilor noştri. Să ceară serviciilor secrete şi organelor competente colaborarea în anchetă precum şi cooperarea internaţională în materie, mai ales cu noua putere ce se va instala la Chişinău.

Lucreţia BERZINTU: Ştiu că în data de 13 martie 2009 a avut loc la Tribunalul Bucureşti prima înfăţişare în procesul Ohanesian contra Statului Român. Ce ne puteţi spune despre acel proces?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Este o chestiune sensibilă, având în vedere că avem dovezi că instituţiile statului român ştiau că Omar Hayssam fuge din ţară sau mai grav că l-au ajutat. În acest sens, vă pot da un exemplu: fostul şef al Directiei Generale de Informatii şi Protecţie Internă din MI, chestorul şef Virgil Ardelean a declarat în scris şi pe inregistrări video că a anunţat autoritaţile competente din timp că teroristul va fugi din România. Există nenumărate dovezi că aceleaşi autorităţi l-au lăsat pe terorist să-şi spele averea, care se ridica la cel puţin 100 de milioane de dolari în 2004. Apoi, cu seninătate, i-au dat şi familia înapoi.

Lucreţia BERZINTU: Beneficiaţi de dreptul de a vă exprima liber în mass-media din România?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: În nici un caz. A trebuit să fac adevărate acrobaţii să pot publica anumite articole. Când nu s-a mai putut, am scris cărţi. Unele probleme le-am semnalat direct la ambasadele ţărilor străine la Bucureşti. Din păcate, nu am primit nici un răspuns. Am fost hăituit de unele servicii speciale, iar şefii şi colegii mei au fost intimidaţi de nenumărate ori. În continuare sunt unicul jurnalist, „duşman al poporului” pe site-ul SIE. Mi-am dat demisia de la ziarele centrale la care am lucrat pentru a nu le face necazuri colegilor mei.

Lucreţia BERZINTU: Cum reuşiţi să supravieţuiţi, fără un loc de muncă? Vă ajută cineva? Ce vă doriţi acum?

Ovidiu Eduard OHANESIAN: Am avut câteva colaborări la publicaţii locale şi americane de unde „am ciupit leul”, cum spune românul. Din păcate, serviciile secrete lucrează şi acolo. Recent m-am retras de la un cotidian local cunoscut pentru că am aflat că patronul lucrează cu Serviciul Român de Informaţii. În locul meu a fost adus un ofiţer cu numele de cod „Mugur de Fluier”. Noroc că nu sunt un tip cheltuitor. Nu am case, averi, moşteniri sau maşini. Nici măcar carnet auto nu am. Am surprins persoane în metrou, care se cruceau că mă vedeau alături de ei. „Uite-l p-ăla de la televizor”, îşi dădeau coate ei! Cei mai mulţi cred ca odată ajuns pe ecranele televizoarelor, automat, te-ai umplut de bani. Nu e cazul meu şi bănuiesc că sunt mulţi in situaţia mea. Mă mai ajută cărţile scrise. Au un relativ succes.

Lucreţia BERZINTU: Vă mulţumesc pentru acest dialog şi vă doresc mult succes pe mai departe!

------------------------

*Ovidiu Eduard OHANESIAN: născut la 1 ianuarie 1968 în Bucureşti. Era jurnalist la cotidianul „România Liberă” când a fost răpit în Iraq, la 28 martie 2005, împreună cu Sorin Mişcoci (cameraman), jurnalista Marie Jeanne Ion şi ghidul Muhamad Munaf. Ei au fost eliberaţi la 22 mai 2005.

Pentru că este singurul jurnalist, din cei trei răpiţi, care a demarat o anchetă proprie pentru aflarea adevărului despre acest act terorist, pentru că a scris două cărţi în acest sens, am considerat interesant un dialog cu Ovidiu Ohanesian, pentru publicul cititor. De aceea l-am contactat, şi, la propunerea acestui dialog, a răspuns cu amabilitate.

Interviu realizat de Lucreţia Berzintu
Israel

Florentina Tonita: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent in familie, era acel om de care s-au temut atat de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu rabdare, cu dragoste?

Clara Arustei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat. Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.

Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Tonita: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Arustei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Tonita: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Arustei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor.  Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare) 

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Tonita: De ce cânta Poetul?

Clara Arustei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Tonita: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Arustei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu.  Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Tonita: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Arustei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Tonita:  De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Arustei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

{mosimage}{mosimage}(Interviu realizat de Florentina Tonita)

Vlad Pohilă – jurnalist din Chişinău, care se manifestă şi ca lingvist, traducător, redactor de carte, autor de proze scurte, membru al Uniuinii Scriitorilor din R. Moldova. Licenţiat al secţiei de jurnalism a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Chişinău,  face studii de doctorat în lingvistică la Academia de Ştiinţe din capitala basarabeană (1984-1987). Anterior, urmase la Moscova cursuri superioare de muzeistică şi studiul artelor, graţie căror a putut lucra şase ani ca ghid şi translator în marile centre culturale ruseşti Moscova şi Leningrad (Petersburg). Pe lângă rusă şi franceză, a  studiat ca autodidact şi alte limbi slave, romanice şi baltice. Lucrează şi colaborează la diferite ziare şi reviste româneşti din Chişinău şi Cernăuţi, iar după decembrie 1989 – şi la unele publicaţii de la Bucureşti şi Iaşi, din diaspora românească.

În primăvara-vara lui 1989, participă la editarea primei reviste în grafie de la Chişinău, „Glasul”, primele numere ale căreia au fost tipărite, în condiţii de clandestinitate, la Riga (Letonia) şi Vilnius (Lituania). Tot atunci editează îndreptarul „Să citim, să scriem cu litere latine” care a avut un tiraj total de circa un milion exemplare. În 1990 tipăreşte ghidul „Grafia latină pentru toţi”, iar în 1998 -  „Mic dicţionar de nume proprii străine”, mai fiind coautor al unui foarte util pentru basarabeni „Dicţionar de greşeli”. La diferite posturi de radio şi TV din Chişinău a avut câteva sute de emisiuni de cultivare a limbii române. A  tradus, din rusă şi franceză, circa 20 de cărţi de artă, mai multe proze scurte şi poezii, la fel – patru romane, inclusiv două din rusă, unul din polonă şi altul din bulgară. În 2008 îi apare volumul de eseuri „Şi totuşi, limba română!...”; se află în curs de apariţie traducerea unui captivant roman de scriitoarea estonă Lilli Promet.

În prezent este redactor-şef al revistei de cultură „BilioPolis”, editată de Biblioteca Minicipală „B.P. Hasdeu” din Chişinău.

Ion LONGIN POPESCU: Cum a supravieţuit românismul în Basarabia sub stăpânirea rusească, apoi sub ocupaţia sovietică?

Vlad POHIL A După un veac şi mai bine de ocupaţie rusească, ţaristă (1812-1918), apoi încă cinci decenii de ocupaţie sovietică (1940-1941; 1944-1991), după serii interminabile de intimidare, marginalizare, deportare şi nimicire a elitei intelectuale, de strangulare a oricăror aspiraţii, iniţiative de păstrare a limbii şi spiritualităţii naţionale, românismul rămâne o prezenţă vie, o realitate incontestabilă în spaţiul dintre Prut şi Nistru. E la mijloc un adevărat miracol, pentru că, după calculele cotropitorilor, care au făcut toate eforturile, posibile şi imposibile, de rusificare a populaţiei de aici, noi de mult trebuia să vorbim ruseşte şi să avem o mentalitate perfect est-slavă...

Cine, cum a putut da peste cap eforturile, calculele invadatorilor de la Răsărit, cine s-a putut împotrivi monstrului venit peste noi, cu cele mai diferite chipuri, unul mai înspăimântător decât altul: nu numai „ohrana” (poliţia secretă) ţaristă, apoi NKVD-KGB; apoi una dintre cele mai dure cenzuri din lume; apoi hoarda de funcţionari venetici – aroganţi, agresivi, marcaţi de un spirit maladiv al misionarismului, de aerele unei false supremaţii; dar şi Biserica Rusă, şi mulţi promotori ai învăţământului, culturii ruse aici, în Basarabia? Căci dacă despre atrocităţile KGB-ului se mai ştie în lume, apoi despre alte faţete ale „trudei” ocupanţilor nici măcar la noi nu se ştia până nu de mult. Bunăoară, prea puţini ştiu că la finele secolului XIX, un episcop al Basarabiei, Lebedev, a dispus să fie adunate, din bisericile şi mănăstirile basarabene, toate cărţile sfinte în limba română. Şi cu Bibliile româneşti pe care le-a putut aduna, o iarnă întreaga şi-a încălzit sediul, acest trimis al Patriarhiei Ruse, care şi acum îşi etalează pretenţiile de a fi o „a treia Romă”.

Aşadar, cine, cum s-a putut ridica împotriva tăvălugului rusificării, deznaţionalizării, nimicirii spirituale, dar şi fizice a românilor basarabeni? O mână de intelectuali... unii clerici... unii ţărani... – cam atâta, în perioada aflării noastre în cadrul Imperiului Rus, când proporţia ştiutorilor de carte era, în Basarabia, pe la 1900, cam următoarea: 10 la sută printre moldoveni, faţă de 80 la sută printre ruşi şi ceva mai mult printre evrei. În Basarabia sovietizată a existat învăţământ, radio, TV, presă, în limba română (chiar dacă se numea „moldovenească” şi se scria cu litere ruseşti), s-a dezvoltat o literatură, o mişcare culturală (cu accentul pe folclor), s-au făcut cercetări ştiinţifice, oricât de ideologizate, şi totuşi... Aceasta graţie faptului că spaţiul dintre Prut şi Nistru a beneficiat de statutul de republică unională – era diviziunea superioară în repartiţia politico-administrativă a URSS -, statut acordat pentru 14 popoare mai mari, de la periferiile imperiului: de la ucraineni, bieloruşi, până la popoarele baltice, cele caucaziene şi cele din Asia Centrală, musulmană, în fruntea tuturor situându-se „fratele mai mare” şi „cel mai iubit”, „cel mai puternic”, „cel mai talentat” etc. -  ruşii. Astfel încât, în Basarabia sub ocupaţie sovietică (alias RSS Moldovenească, RSSM), au existat mai multe premise pentru menţinerea românismului. Aceasta în pofida faptului că după cel de-al Doilea Război Mondial, spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost văduvit de circa un milion de locuitori, în majoritate absolută băştinaşi, români (din totalul de aproximativ 3, 5 mln): vreo 400-500 de mii au luat calea refugiului – în dreapta Prutului sau şi mai departe, spre Vest; altă jumătate de milion  a fost deportată în Siberia, mulţi, foarte mulţi pierind pe drum, alţii – în gheţurile siberiene, deşi nu puţini  au fost exterminaţi şi pe loc, în satele şi oraşele basarabene.

Nu putem vorbi decât cu mari rezerve de o rezistenţă antisovietică organizată, cât de cât masivă, a basarabenilor, cu arma în mână, cum a existat în ţările baltice sau în teritoriile polone încorporate, după 1939, Ucrainei (regiunea Liovului). Au existat şi asemenea manifestări, dar acestea au fost mai curând episodice şi strangulate din faşă de organele represive sovietice. Putem însă vorbi de o rezistenţă prin cultură, prin spirit, cu un specific absolut, pentru că rezistenţa aceasta a basarabenilor întru românism nu a avut un suport organizatoric sau doctrinar, ci câteva repere emblematice, simbolice. Voi evoca doar unele din acestea: figura, personalitatea lui Ştefan cel Mare, inclusiv monumentul domnitorului (rămas printr-un miracol în chiar centrul Chişinăului) şi nedumerirea, durerea că nu putem merge să ne închinăm la mormântul lui, care se afla într-o „ţară vecină şi prietenă”. Apoi, opera puţinilor scriitori clasici români care erau studiaţi - da, trunchiat, da, ca „moldoveni” - în toate şcolile şi în unele colegii, la unele facultăţi: Alecsandri, Creangă, şi, poate în primul rând - Eminescu, care mai era şi cântat, în casele de ţărani, basarabenii fiind în genere o populaţie rustică, urbanizată abia prin anii ’60-’80 ai secolului trecut. Al treilea reper ar fi muzica românească, graniţele zonale fiind complet diluate, căci Maria Tănase, Maria  Lătăreţu, folclorul muzical sau coregrafic din Maramureş, din Banat ori din Oltenia erau savurate la fel de mult ca orice cântec sau dans popular din Moldova.

Imediat după război, până prin 1957-1958, au fost blocate orice schimburi culturale pe linia Bucureşti – Chişinău, ca să urmeze un deceniu de „dezgheţ”, când au ajuns şi în RSSM cărţi, ziare şi reviste, discuri, spectacole, expoziţii de artă etc. româneşti, din dreapta Prutului. După invadarea, în 1968, a Ceho-Slovaciei de către sovietici şi aliaţii lor, printre care nu s-a regăsit şi România, interzicerea a tot ce e românesc, în Basarabia, a căpătat alte dimensiuni, şi mai drastice, şi mai înspăimântătoare. Suficient să amintesc acest amănunt incredibil: după 1970, din manuale şcolare au fost eliminate toate textele scriitorilor clasici în care figura cuvântul „român” şi derivatele lui. Nu e vorba numai de povestirile lui Ion Creangă despre moş Ion Roată şi Cuza Vodă, apoi şi Unirea (Principatelor) – care au constituit un subiect salvator pentru subsemnatul, la examenul de admitere la facultate şi de care nu mai ştiau cei care absolveau şcoala de cultură generală (licee nu existau în URSS) în anii imediat următori, până prin 1990. Nu se mai studia, de ex.,  ciclul de versuri „Ostaşii noştri”, al lui Alecsandri: chiar dacă Sergentul purta Crucea Sf. Gheorghe – simbol al eroizării armatei ruse, „din păcate”, acel Sergent avea şi „a României Stea”...  A fost eliminat din programa de studii până şi un poem care convenea perfect ideologiei sovietice, bazată de lupta de clasă: „Plugul blestemat”; a fost înlăturat pentru că în final, apare o „falnică  româncă”, nu mai conta nici faptul că această ţărancă devenea, în interpretarea ideologilor de la Chişinău, o exponentă perfectă a luptei de clasă... Cum însă plana riscul de a rămâne fără subiecte de studii, se recurgea la unele tertipuri: cuvântul „român” era substitut prin „moldovean”  sau prin alte „echivalente” cât de cât logice: nuvela lui C. Negruzzi „Sobieski şi românii”  se numea deja „Sobieski şi plăieşii”. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că se cădea adeseori în ridicol: bunăoară, melodia populară „Pe drumul Banatului” a sunat în repertoriul unei cântăreţe de la Chişinău „uşor modificată”: „Pe drumul Bugeacului”, Bugeacul fiind partea de sud a Basarabiei...

În această situaţie, extrem de dificilă, când în Basarabia sovietizată au fost interzise orice forme materiale de românism, un rol covârşitor la dăinuirea aici a românismului l-a avut Radio Bucureşti, la fel şi Radio Iaşi, ca şi TVR, până la dramatica lor prăbuşire în hăul cultului ceauşist. Am spus-o şi cu altă ocazie, o repet şi acum: încă nu s-a găsit la noi un poet vrednic să dedice o odă, un imn de slavă şi de recunoştinţă a basarabenilor pentru aceste posturi de radio. Graţie lor, aveam alături mereu, zi de zi, mostre admirabile de limbă română, dar şi cele mai diferite exerciţii de cultură generală. Îmi amintesc de profesoara mea de rusă, care ştia foarte vag româna, dar când ne asculta, exasperată, cum recitam noi, mecanic, fabule de Krâlov sau poezii patriotice de Puşkin, Nekrasov ori Maikovski, ne îndemna: „Ascultaţi seara sau dimineaţa, la Radio Bucureşti, „Moment poetic”, poate veţi înţelege şi voi că o poezie se recită bine dacă pui barem puţin suflet, căci talentul artistic nu-i dat oricui...”

Flacăra românismului în Basarabia sub ocupaţie sovietică a fost menţinută, cu certitudine, şi de cenaclul „Flacăra”, iarăşi prin Radio Bucureşti; apoi, graţie filmelor istorice ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor regizori, fie ei şi mai puţin talentaţi. Ţin să fac această precizare având în vedere şi linia, tendinţa de negare totală, a acestor fenomene culturale, considerate de unii, în Ţară, ca nişte „kitschuri” sau „excese naţionaliste”. Şi dacă tot am adus vorba de naţionalism, trebuie să pun în evidenţă şi acest aspect: cine urmărea pe atunci TVR, la noi, avea şi un sentiment în plus de „europenitate”, de „occidentalitate”, de „cosmopolitism”, dacă vreţi: aceasta datorită faptului că numai astfel şi noi, românii din Basarabia ocupată de ruşi, puteam vedea unele filme celebre, premiate la festivalurile de la Cannes sau Veneţia, cu laureaţi ai Premiilor Oscar, la fel şi unele seriale americane, despre care majoritatea absolută a locuitorilor URSS nici nu auzise.

Încercând să trag o linie, nu pot să nu amintesc de, se prea poate, principalul factor de menţinere a românismului în Basarabia sovietizată: cele două decenii de aflare a noastră în componenţa României Mari (1918-1940; 1941-1944), şi mai exact, de şcoala românească, de „cele patru clase româneşti”, pe care le făcuseră cei mai mulţi basarabeni. Exista o vorbă de duh, o metaforă, potrivit căreia patru clase româneşti concurau cu o facultate la sovietici! Şi era în această metaforă o doză mare de adevăr, cel puţin dacă e să ne referim la studiile superioare în URSS din perioada stalinistă – total politizate, ideologizate, în timp ce şcoala primară românească punea o bază solidă pentru cunoaşterea limbii, literaturii, istoriei, geografiei etc. – şi naţionale, şi universale, ca să nu mai vorbim de religie, de morala creştină, ce era răsădită adânc şi cu mult folos în sufletele copiilor.

ILP: Când v-aţi dat seama de adevărul românităţii dv., adevăr ascuns de ocupantul sovietic?

VP: La acest capitol, pot spune că am fost un favorizat. Şi mama, şi tata, aveau acele patru clase româneşti, de care am vorbit mai sus. Tata a fost ostaş în Armata Română, inclusiv în anii celui de al Doilea Război Mondial. Trăind ulterior decenii la rând într-o ţară cu mii de generali şi mareşali, cum era URSS, tata nu recunoştea decât un singur mareşal: Ion Antonescu. Ca militar în termen, a fost ordonanţa unui ofiţer regăţean, bucureştean, despre care îşi amintea cu multă căldură, pentru că i-a arătat o atitudine extraordinar de frumoasă, nu numai ca superior, dar şi ca reprezentant al Regatului faţă de un român dintr-o provincie nou-unită. Apoi, rudele noastre, dacă le-a ferit Dumnezeu de deportările în Siberia, cele pe linie paternă au trăit drama refugiului: doi fraţi de-ai tatii, unul învăţător, altul dascăl, după ce „au gustat” un an de regim sovietic, în 1944, când venea din nou Armata Roşie, au lăsat aici casă şi masă, refugiindu-se îngroziţi în dreapta Prutului. Sora cea mai mică a tatii, Liuba Iancovici (n. Pohilă), şi acum trăitoare la Bucureşti, fostă profesoară la Universitatea din capitala română, când sovieticii au invadat Basarabia şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţei, se afla la studii în Iaşi şi nu a putut reveni în Basarabia, să-şi vadă rudele, decât în 1958.

Într-o anumită perioadă, în copilărie, părea cam ciudat că tata şi fraţii, surorile lui din Basarabia sunt moldoveni, iar cei de la Bucureşti – sunt români, foarte curând însă lucrurile se limpezeau. Rudele noastre din România au avut un extraordinar rol culturalizator în existenţa noastră, a celor născuţi sub ocupaţie sovietică: ne aduceau cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, ne antrenau în nişte discuţii datorită cărora ne dumeream definitiv în chestiuni de istorie, care nu puteau să nu vizeze şi românitatea, identitatea noastră etnică, lingvistică etc. Le rămân mereu recunoscător pentru acele cadouri (cărţi, discuri), dar şi pentru acele discuţii, adevărate prelegeri de românism, inestimabile – lui tanti Liuba, verişorului Virgil Pohilă, inginer din Bucureşti, altor rude ce s-au călătorit deja...

Mama păstrase câteva manuale din şcoala primară – atât de dragi îi erau, încât le-a adus din casa ei părintească deopotrivă cu zestrea. Din ele am învăţat a citi, iar mama ne-a învăţat a scrie româneşte, încât şi eu, şi fraţii mei, şi surorile mele, am cunoscut mai întâi literele latine, apoi pe cele ruseşti. Alfabetul latin era scrisul casei noastre: cum părinţii nu ştiau ruseşte, am purtat corespondenţă cu ei numai româneşte; aşa îi scriau mamei inclusiv fraţii mai mari care au făcut armata în diferite regiuni ale Rusiei. Mama ne-a dat şi prima lecţie privind identitatea lingvistică: „Noi grăim la fel cu românii, numai că ei grăiesc mai delicat decât noi...”, prin „delicat” subînţelegându-se „mai corect”, „cu o pronunţieşi un vocabular nealterate de influenţa rusă”.  Era de fapt modul de a înţelege, de a percepe această identitate lingvistică al majorităţii ţăranilor basarabeni. Privind retrospectiv la aceste lucruri, îmi  dau seama că tot mama ne-a datşi o lecţie extraordinară de istorie, de tulburător românism. Avea o febleţe pentru geografieşi în orele libere, în zilele de sărbători creştine, după ce citea ceva din Sfânta Scriptură, îşi permitea plăcerea de a „călători” pe hărţi, prin atlase. Privind la harta României socialiste, ne arăta, pe dibuite, unde se aflau cele mai vechişi mai frumoase mănăstirii româneşti, aşa cum ţinea ea minte,şi avea o memorie fenomenală. Odată, privind configuraţia acelei Românii, de după 1945, ne-a spus: „Harta asta nu-i bună... Când învăţam eu la şcoala România era ca o pâine coaptă, ca un soare, ca o inimă... da’ amu... îi ruptă aici...” – şi puse degetul pe partea din stânga Prutului.

ILP: Cum era când trebuia să se scrie în grafie chirilică? Nu vi se părea o struţo-cămilă nebună? Se potriveşte în vreo măsură acest alfabet cu limba română? Am auzit voci care spuneau că alfabetul lui Chiril şi Metodiu ar fi mai potrivit pentru limba română decât cel latin...

VP: Nu ştiu ce aţi auzit Dvs., dar nouă, basarabenilor, până la 31 August 1989 (într-o măsură mai mică, şi după această data) ni se inoculau zilnic, peste tot, falsuri din astea. Îmi amintesc mereu cu jenă cum, la un curs de limbă „moldovenească”, la universitate, un distins lingvist basarabean, profesor doctor în filologia română, ne vorbea despre „avantajele alfabetului chirilic-rus faţă de cele latin”  – patru ore ne-a vorbit despre aceasta! – evident, nu din convingere, ci pentru aşa i se cerea, imperativ, ca să nu zic – cu pistolul pus la tâmplă... (Nu pot să nu precizez că după 1989, acest lingvist, acad. Nicolae Corlăteanu (1915-2005) s-a căit amarnic, iar puţin timp înainte de moarte a lăsat un Testament, în care scrie: „Ţine-ţi minte! – v-o spun ca încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor: Limba Română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei care vor veni după noi. Eu cred, cred sincer în izbânda  Limbii Române şi a Neamului Românesc!”).

Dincolo de „avantaje”, se insista pe „tradiţia neîntreruptă” a utilizării, de către moldoveni, a acestui alfabet, recurgându-se la un tertip, la o confuzie premeditată, doar una e alfabetul chirilic şi cu totul altul e cel rusesc. Alfabetul lui Chiril şi Metodiu, născocit în sec. IX, de fapt, făcut după modelul celui grecesc, a fost impus românilor, în evul mediu, prin Biserică, pe atunci în Biserică promovându-se o politică cu nimic mai slabă decât cea din cancelarii domneşti sau regale. Deşi greoaie, cu multe semne ce se dublau, multe aveau o configuraţie ciudată, greu de reprodus („buchii gheboase şi încornorate”, cum le-a numit C. Negruzzi), era o scriere potrivită pentru limba slavă veche (slavona), pentru alte limbi slave, nu însă şi pentru noi.

Alfabetul chirilic (slav, slavon) a fost acceptat de clericii români (de-a lungul a vreo patru-cinci secole!) inclusiv „din raţiuni concurenţiale”, pentru că alfabetul latin era identificat cu „papistaşii”, cu religia catolică. Să le mulţumim, să le fim recunoscători fruntaşilor şi adepţilor Şcolii Ardelene, care au luptat cel mai aprig – şi au izbândit! – să treacă limba română la alfabetul latin. Aceşti mari învăţaţi şi patrioţi din Ardeal (cei mai mulţi dintre ei erau uniţi, erau şi catolici printre ei, dar erau şi unii ortodocşi) au luptat cu armele mândriei naţionale, cu accentul pus pe originea noastră latină (de care erau conştienţi şi marii noştri cronicarii, însă şi personalităţi din rândul clerului, ca mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei), dar şi cu armele argumentării ştiinţifice.

Alfabetul rusesc este cu totul altceva decât cel chirilic. A fost elaborat, după chipul şi asemănarea  celui latin, de ţarul rus Petru cel Mare, la începutul sec. XVIII şi în Principatele Române sau în Transilvania a avut o circulaţie foarte aproximativă, sub forma „alfabetului mixt” sau „de tranziţie”, în prima jumătate a secolului XIX. Tocmai  alfabetul rus, nu chirilic! - a fost introdus în Basarabia după invadarea ei de către tancurile sovietice. Deşi, cum am menţionat deja, a fost făcut după modelul celui latin, oricum nu se potriveşte limbii române, nici măcar graiului moldovenesc.

În 1988-1989, când basarabenii luptau pentru revenirea la alfabetul latin, desigur, invocam şi argumentul Şcolii Ardelene – că o limbă romanică, neolatină e mai potrivit să aibă scrisul latin, însă era prea puţin convingător pentru cinovnicii noştri care se temeau de limba română mai rău decât se temeau unii clerici ortodocşi de catolicism. S-a amintit atunci şi un argument economic: majoritatea literelor ruseşti sunt mai late decât cele latine, acelaşi text, tipărit cu alfabet rus, ocupă cu mult mai mult spaţiu, mai multe pagini. Totuşi, argumentul nostru suprem, „zdrobitor”, a fost cel cu alternanţele de litere / sunete, fenomen lingvistic, gramatical care poate fi ilustrat aproape că perfect cu litere latine, în timp ce cu alfabetul rusesc aşa ceva este imposibil. Bunăoară, cuvintele „creangă – creanga – crengi – crengile” sau „mult – mulţi – mulţime” , sau „ales – aleşi - aleşii”, scrise cu litere latine, păstrează acelaşi registru de litere (ea – e - a – ă – g – i; t – ţ – i; s – ş - i), pe când la ortografierea cu litere ruseşti trebuie utilizate, suplimentar, câte două-trei litere, pentru fiece caz.

Ruşii nu au o literă pentru „ge”, cum nu au nici acest sunet în limba lor. Absenţa lui „ge” în scrierea de la Chişinău, asimilarea lui, în scris, cu „je” (abia în 1968 s-a introdus o literă specială, dar tot anapoda, căci era un „je” rus cu un semn diacritic), a influenţat nefast pronunţia noastră, până în prezent se mai simt carenţe în delimitarea în scris, respectiv, în rostire, a lui „ge” şi a lui „je”. Dar câte anomalii a generat litera rusească „ia” (se scria la fel şi „iarbă”, şi „deal”), ca şi faptul că nu se făcea o delimitare clară, în scris, între „e” şi „ie” (se scria identic şi „fluer” şi „influenţă”, sau„epure” (pentru „iepure”) şi  „elev” ori... „epurare”!).

Cu toate astea, la şcoală, apoi la facultate, mai târziu în diferite locuri de muncă am scris şi eu „moldoveneşte”, adică româneşte cu litere ruseşti, alfabetul latin fiind, cum am menţionat mai sus, unul „familial”, ba, aş zice, unul „de uz intern”, pentru că anumite notiţe, sau dedicaţii pe cărţi, scrisori celor apropiaţi le scriam, totuşi, cu litere latine. Pe de o parte, alfabetul e, în ultimă instanţă, un sistem convenţional de notare a sunetelor; de pe altă parte, omul se obişnuieşte cu toate – şi cu bune, şi cu rele. Acum, după 20 de ani de utilizare generalizată şi exclusivă a grafiei latine, am probleme (şi nu numai eu!) în a scrie ruseşte sau bulgăreşte cu literele lor! - de mână, căci a culege un text la calculator, ruseşte, e un adevărat coşmar; prin net,  colegilor, prietenilor străini, cu care comunic în rusă, le scriu exclusiv cu litere latine - ia aşa, într-o ruso-engleză!      

ILP: Vorbiţi despre începuturile introducerii alfabetului latin când era interzis. Cum era interzis: prin lege, sau era ceva subteran, controlat de KGB, o convenţie nescrisă ce se respecta din frică?

VP: După invadarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, cu Ţinutul Herţa, pe 28 iunie 1940, a urmat primul an de ocupaţie când, încet-încet, sovieticii au prins a „dez-româniza” aceste teritorii. Primele arestări au fost operate în chiar primele zile şi săptămâni de ocupaţie, însă valul cel mare de arestări soldate cu deportări în Ural, Siberia şi Kazahstan, s-au făcut „abia” pe 13 iunie 1941. Noua creatură administrativă, RSS Moldovenească, a fost proclamată pe 2 august 1940. Leii, adică valuta naţională, au fost scoşi din circulaţie peste câteva luni, fiind „înghiţiţi” prin obligativitatea de a-i schimba în ruble, la un curs derizoriu, umilitor, departe de realitatea financiară – a fost unul din primele „gheşefturi” cu care s-au pricopsit ocupanţii şi rentierii lor locali. Alfabetul latin a fost interzis în iarna lui 1941, adică „înlocuit” prin cel rusesc printr-o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului (Guvernul) al RSSM – mai întâi în învăţământ, apoi în presa periodică, ziarele şi revistele apărând, totuşi, până prin 1949, în versiuni paralele. Am apucat oameni, cadre didactice sau ziarişti care îmi povesteau despre şocul prin care au trecut, puşi în faţa obligaţiei de scrie, peste noapte, româneşte dar cu litere ruseşti... - a fost o mare dramă sufletească, intelectuală, pentru care se poate găsi anevoie un titlu de comparaţie.

Cei care scriau cu litere latine în alte sfere decât cele strict personale, intime, riscau cele mai diferite pedepse: de la concedieri din serviciu, la internări cu forţa în spitale de psihiatrie şi până la câţiva ani de detenţie. Un coleg de-al meu de promoţie a fost exmatriculat de la universitate după ce a fost denunţat că la cursuri lua notiţe cu acest alfabet. Un lucrător al Muzeului literaturii din Chişinău scrisese româneşte într-o carte de impresii la un muzeu din Erevan - da, în capitala Armeniei. Întors acasă, peste puţin timp a fost concediat - fusese turnat „colegial” la KGB, de un coleg de serviciu şi de călătorie la poalele muntelui Ararat...

Problema alfabetului latin s-a aflat mereu „pe agenda” intelectualităţii româneşti din Basarabia sub ocupaţie sovietică. A fost pusă, tranşant, la un congres al scriitorilor moldoveni, în 1965; tot scriitorii au reluat subiectul revenirii noastre la grafia latină în anii 1986-1988. Această revenire a prins contururi prin editarea revistei „Glasul”, idee lansată în toamna lui 1988, de către scriitorul Ion Druţă, şi materializată de o echipă de scriitori şi ziarişti, în fruntea cărora se afla poeta Leonida Lari, extrem de apreciată pe atunci, la noi, şi cu suportul, cu riscurile financiare ale Eugeniei Duca, una din primele femei-businessman din Basarabia. Primul număr al  „Glasului” a fost adus la Chişinău, din Letonia, la 13 martie 1989, şi în seara acelei zile a şi prins a fi difuzat, printre trecători, în centrul Chişinăului. Atunci am văzut cum luau unii exemplare ale acestei reviste, sărutându-le; am văzut apoi cum citeau, plângând, „Doina” lui Eminescu, tipărită în „Glasul”. A doua, a treia zi se pare că toată Basarabia numai de „Glasul” vorbea! La 15 iunie 1989, sfidând cenzura, s-a tipărit în grafie latină şi un număr al revistei „Literatura şi arta”, care, sub redacţia poetului Nicolae Dabija, avea pe atunci un tiraj fantastic – 250.000 exemplare, pentru vreo trei milioane de români basarabeni. Tot atunci, la începutul verii, a apărut şi „Deşteptarea”, ziarul Frontului Popular, transformată ulterior într-o publicaţie românească de excepţie, „Ţara”. (Din păcate, suspendată cu vreo cinci ani în urmă, când tocmai avem cel mai mult nevoie de asemenea tipărituri).

În iulie 1989 a fost adus de la Vilnius, Lituania, numărul doi al „Glasului”, iar în ajun de 31 August 1989 au fost puse în vânzare primele exemplare ale îndreptarului Să citim, să scriem cu litere latine, din care au învăţat româneşte toţi basarabenii şi nord-bucovinenii care au vrut, care au avut nevoie de această carte. La 27 august a avut loc prima Adunare Naţională, în piaţa centrală a Chişinăului; de fapt, tot centrul oraşului era copleşit de zeci, de sute de mii de basarabeni veniţi din toate raioanele şi oraşele republicii, care nu au cerut autorităţilor o viaţă mai îndestulată, ci „Limbă oficială, alfabet latin!”. Pe 31 August, sesiunea Sovietului Suprem (Parlamentul) din Chişinău a trebuit să adopte cele două legi – cu privire la limba de stat (oficială) şi cu privire la revenirea la grafia latina...

Dacă mi s-ar cere să evoc cel mai important, şi cel mai emoţionat episod din viaţa mea, desigur, aş aminti, fără a sta pe gânduri, implicarea mea în apariţia acestor prime publicaţii româneşti de la noi (cel mai mult – la „Glasul”; la „Deşteptarea” am redactat câteva numere, iar la „Literatura şi arta” am făcut corectură). Şi, fireşte, aş mai aminti de acel modest îndreptar de a citi şi a scrie româneşte, la a cărui elaborare chiar că m-a luminat Dumnezeu, căci l-am scris – vreo 40 de pagini - în două nopţi, în subsolul pe care-l închiriam în partea veche a Chişinăului.                  

La 31 august 1989, limba română a fost declarată la Chişinău limbă de stat (oficială) în prezenţa şi sub presiunea a circa un milion de oameni. Cum au putut comuniştii ignora acest eveniment, reintroducând conceptul de „limbă moldovenească”, fără ca populaţia să reacţioneze la fel ca în 1989? Ce anume a contribuit la erodarea pro-românismului basarabean din 1989?

VP: Este o mare diferenţă între starea de spirit ce exista în 1989 şi cea de astăzi - şi a populaţiei, şi a vârfurilor diriguitoare. În 1989 liderii comunişti din URSS erau derutaţi atât de „perestroika” şi „glasnost” - politica de relativă liberalizare promovată de Gorbaciov, cât şi de teama că le fuge terenul de sub picioare. Iar cei mulţi erau dominaţi de un nemaipomenit elan, de speranţa şi chiar de încrederea că iată-iată se va pune cruce comunismului, că se va prăbuşi imperiul sovietic şi popoarele încorporate în URSS îşi vor construi liber viaţa, viitorul.

Când au revenit la putere, în 2001, comuniştii de la Chişinău erau mai timizi... După 2005, când şi-au consolidat forţele, inclusiv prin faptul că au găsit aliaţi în unele mişcări politice şi în unele personalităţi care anterior erau anticomuniste şi pro-româneşti, „tovarăşii” au devenit cu mult mai impertinenţi, mai agresivi. Apoi, şi-au subordonat justiţia, poliţia, majoritatea structurilor administrative locale; prin fraudă, minciună, prin metode KGB-iste „de a arunca oase” sau de a intimida au corupt mulţime de oameni care nu puteau fi suspectaţi de simpatii pentru comunism, nici de a fi românofobi, respectiv, rusofili obedienţi. Între timp, sute de mii de basarabeni - dintre cei mai instruiţi, dintre cei cu verticalitate, ataşaţi ideilor naţionale şi democrate, nemaiputând suporta mizeria de aici, au luat drumul pribegiei – unii în Occident, alţii în Rusia lui Putin, cea îmbogăţită peste noapte graţie gazelor, petrolului... În aceste condiţii, pentru liderii comunişti de la Chişinău nu mai contează opinia altcuiva, cu atât mai puţin părerea celor ataşaţi românismului. Aşadar, erodarea pro-românismului basarabean din 1989 s-a făcut cu arme tipic KGB-iste: prin dezbinare, prin zâzanie, prin şantaj, plus, desigur, prin alimentarea continuă a unei sufocante atmosfere românofobe şi eurofobe, a unor atitudini antiromâneşti poate chiar mai agresive, mai penibile decât existau în URSS.   

ILP: Cum sunau „lecţiile” de lingvistică ale lui Stalin şi de ce credeţi că sunt preţuite ele, încă, de comuniştii de la Chişinău, care se autodeclară europeni, adepţi ai democraţiei, economiei de piaţă etc.?

VP: „Teoriile lingvistice” ale lui Stalin – nişte aberaţii scrise, de fapt, de un lingvist georgian, Cikobava, adept al unei viziuni sociologizant-vulgare, au fost un tribut al epocii, cu un impact pentru acea epocă. Stalin a creat „republica autonomă sovietică moldovenească” – actuala Transnistrie, a dat undă verde Pactului Molotov-Ribbentrop, lui îi revine „meritul” de a fi creat şi RSSM, prin amputarea Basarabiei (nordul şi sudul provinciei, cu faimoasele cetăţi Hotin, Chilia, Cetatea Albă au fost „dăruite” Ucrainei)... Totuşi, „limba moldovenească”  - „diferită de română”, opusă chiar limbii române, nu poate fi considerată „operă” exclusivă a lui Stalin, ea fiind ceva mai veche. Este, de fapt, lucrarea şovinilor ruşi din timpul ţarismului, care a luat amploare după Unirea Principatelor, din 1859, când tânărul stat român mergea tot mai bine, devenind pentru basarabeni tot mai atractiv. Ruşii au sesizat în această evoluţie un pericol pentru integritatea imperiului lor. Încă prin anii ’60-’80 ai sec. XIX, în cancelariile ruseşti, în diplomaţia rusă, era utilizat termenul „limbă moldovenească” cu referire nu numai la graiul vorbit în Basarabia, dar şi la limba română din Principatele Unite! Astfel încât comuniştii de la Chişinău, astăzi, sunt nişte adepţi nu numai ai stalinismului, dar şi ai ţarismului, ai imperialismului rus, vechi de vreo patru-cinci secole, de la Ivan cel Groaznic învechit în rele.    

ILP: Astăzi, societatea basarabeană pare a fi divizată între „pro” şi „anti” România. Faceţi o mică descriere a fenomenului.

VP: Ar fi exagerat, nedrept, dacă am spune că în societatea basarabeană ar fi dominat vreodată  exclusiv atitudinile pro-româneşti. Să nu uităm că ţarismul rus, apoi ideologii sovietici, au avut grijă să dilueze elementul românesc, prin colonizarea acestui pământ cu tot felul de străini: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, poloni, evrei...  Iar printre moldoveni, au aruncat mereu seminţele suspiciunii, apoi ale urii, dispreţului faţă de tot ce-i românesc, concomitent elogiind continuu tot ce e rusesc, inoculându-le ideea că au o mare, unică şansă de a trăi „la sânul” unui popor mare, puternic, purtător al unei culturi şi civilizaţii unice... de a trăi într-o super-putere, nu într-o oarecare „mică şi slabă Românie”... Şi atunci când ţi se spune zi de zi, ani, decenii la rândul că albul e negru, chiar şi unii oameni pregătiţi au căzut pradă acestei propagande nefaste.

Prin 1989-1991, în R. Moldova, cu circa patru milioane de locuitori, din care cam 70 la sută erau băştinaşi,  cred că jumătate din aceştia alcătuiau „aripa pro-românească”; vreun sfert erau indecişi sau indiferenţi şi doar alt sfert să fi fost filoruşi incurabili, respectiv, adversari ai românismului. În prezent, am impresia că la noi a crescut mult numărul românofobilor - inclusiv pentru că  rămânem tot mai puţini: după cum se ştie, în ultimii 10-15 ani au plecat din R. Moldova, în desperare de cauză, vreo 500-800 de mii de locuitori, cu precădere băştinaşi, preponderent oameni instruiţi, ataşaţi ideilor românismului... Aşadar, din cele vreo patru milioane de locuitori, cam un milion sunt lipsă la apel, alt milion fiind format din străini, venetici sau moldoveni deznaţionalizaţi. Ca să nu mai spun de o stare generală de apatie ce  cuprins populaţia R. Moldova într-o proporţie înspăimântătoare.

ILP: Forţele românismului s-au îmbogăţit prin zecile de mii de tineri care au făcut studii în România. S-au întors mulţi dintre ei? Care este importanţa prezenţei lor pe piaţa ideilor politice şi culturale din R. Moldova?

VP: Nu deţin statistici exacte, dar impresia mea e că s-au întors puţini – mai ales cei care nu s-au putut adapta în mediul românesc, ori nu s-au putut realiza în România, nici mai departe, în Occident. Dintre cei care au venit, totuşi, acasă, în Basarabia, ştiu că mulţi au greutăţi la angajare – pentru că nu cunosc prea bine rusa, care, e de fapt, în R. Moldova a doua limbă oficială (dacă nu chiar prima!), dar şi pentru că „pur şi simplu”  sunt suspectaţi de „ataşament exagerat faţă de România”, care ataşament, în perceperea actualei guvernări de la Chişinău, este ostil şi chiar periculos „statalităţii moldoveneşti”, adică acestei construcţii neocoloniale a Rusiei în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Cazul primarului general de Chişinău, Dorin Chirtoacă, licenţiat al Universităţii Bucureşti, şi care nu-şi ascunde ataşamentul faţă de valorile româneşti, fiind şi un unionist discret, ei bine, asemenea cazuri sunt mai puţine, dacă nu izolate. Avem însă destule cazuri tocmai inverse. Bunăoară, Marian Lupu – preşedintele Parlamentului, preferă să nu menţioneze în dosarul personal că a făcut studii în România... Sau Artur Cosma,   ministrul Culturii (supranumit „...al inculturii”), deşi are studii postuniversitare la Bucureşti, se etalează ca un aprig promotor al românofobiei, pe toată linia, nu numai în cultura basarabeană. 

ILP: În furia lor iraţională de a boicota limba română, comuniştii au poruncit editarea unui dicţionar românesc-moldovenesc. Ce impact a avut această „operă” asupra publicului? Mai sunt alte publicaţii similare?

VP: Acest „opus” nu a avut nici un impact, dar absolut nici unul, dacă a şi fost procurat de cineva, apoi numai din pură curiozitate: „să vedem ce scrie un nebun”. Desigur, nimeni nu utilizează în nici un fel acest dicţionar, nici măcar autorul lui care, printre altele, vorbeşte şi scrie o română impecabilă (ce-i drept, „condimentată” cu injurii la adresa României şi a oricărui român, fie el Nicolae Iorga, fie un simplu ziarist de la vreo publicaţie din Bucureşti sau Iaşi ce cutează a lua atitudine faţă de anomaliile din Basarabia re-sovietizată). Observaţi, nici nu i-am dat numele acestui personaj – nu merită a i se face nici măcar atâta publicitate. Oricum, e bine să se ştie că a fost instructor, apoi responsabil cu munca ideologică la CC al PC din RSSM, fascinat de lingvistică, de istorie, dar şi... de scris. Şi-a luat fără probleme două doctorate, a publicat nişte cărţi de stupidă proză şi de eseuri... curioase eseuri. Astea, eseurile, i-au jucat festa: oblicit de plagiat cras, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor (cu regret, nu există o procedură prin care ar fi lipsit şi de titlurile ştiinţifice, obţinute fraudulos). Vanitos peste măsură, dacă nu s-a putut manifesta onest, el a acceptat să fie un Herostrat... Totodată, însă, este şi un şmecheroi fără pereche: în condiţiile în care scriitorii şi ziariştii de la noi au uitat ce înseamnă onorariu, el îi mulge pe comunişti de sume frumoase... - se spune că ia cam câte 50.000 de mii lei RM (vreo patru mii şi ceva euro) pentru fiece ticăloşie antiromânească tipărită. Şi are vreo şapte „opuri” din astea, el fiind la noi principalul „autor” de blasfemii românofobe, scrise în română (cele scrise în rusă sunt infinit mai multe).  

ILP: Cum se văd de la Chişinău acţiunile politice şi culturale întreprinse (sau nu) de guvernele şi preşedinţii post-decembrişti ai României, în vederea integrării Basarabiei? S-a întâmplat ceva notabil în această direcţie?   

VP: Orice s-ar spune, după decembrie 1989 s-a făcut mult, enorm, pe linia Bucureşti-Chişinău, în vederea integrării spirituale a Basarabiei (mai puţin în ceea ce priveşte integrarea ei economică sau de altă natură): mii de burse pentru tineri studioşi, din stânga Prutului, sute de mii de volume pentru zeci de biblioteci româneşti în spaţiul basarabean, în care, până în 1989, la 20 de cărţi româneşti reveneau numai două cărţi în română, dar tipărite cu litere ruseşti etc., etc. 

Totodată însă, la Chişinău nu se vinde nici un ziar de la Bucureşti (doar integrame şi reviste de divertisment), în timp ce chioşcurile sunt inundate de presă periodică din Rusia. Îmi este de-a dreptul penibil să amintesc de incredibilele umilinţe, de adevăratul calvar prin care trec basarabenii care doresc să-şi redobândească cetăţenia românească ori să scoată, acum, o viză pentru România... De aceea rămân la părerea că Bucureştii, Cotrocenii adică, nu au avut o politică, cât de cât coerentă, faţă de Basarabia. Impresia mea e că unii lideri de la Bucureşti au comis eroarea de a promova românismul, ani la rândul, prin unele şi aceleaşi persoane, multe dintre care au prins gustul „românismului lucrativ”, se spune că adeseori acesta fiind lucrativ „pentru ambele părţi”: un funcţionar (nişte funcţionari) de la Bucureşti şi un lider (nişte lideri) de opinie de la Chişinău. Ciudat, poate chiar incredibil, dar după cum se văd lucrurile la noi,  Budapesta e mai prezentă în viaţa politică, diplomatică, poate şi economică, poate şi culturală a R. Moldova (nu numai a Transilvaniei!) – diplomaţii maghiari  folosesc, cu mult abilitate, „canalul basarabean” pentru a-şi rezolva anumite probleme legate de nostalgiile lor hungariste.    

ILP: Mai sunt scriitorii basarabeni de astăzi la fel de uniţi ca în urmă cu 19 ani? Cine poartă astăzi lupta naţională la Chişinău? Ce caracteristici are această luptă?

VP: Probabil că istoria, dacă se şi repetă, apoi acest miracol se întâmplă la distanţe considerabile, sau în condiţii cu totul deosebite. Nu, categoric nu: nici scriitorii, nici alţi intelectuali români din Basarabia nu mai sunt la fel de solidari cum au fost în perioada de renaştere naţională, numită la noi, metaforic, şi „marea euforie naţională”,  din anii 1988-1991. În primul rând, pentru că orice euforie este trecătoare. În al doilea rând, liderii revanşismului local – comunist, obedient Kremlinului şi agresiv faţă de Bucureşti -, susţinuţi de forţele şovine, imperiale din Moscova, au avut grijă ca să ne dezbine, aceasta fiind principala lor armă şi, desigur, principala noastră slăbiciune.

Cum am mai menţionat, e la mijloc şi o dramatică subţiere a rândurilor celor care militează pentru românism, motivele fiind multiple: şi plecările masive în lumea largă, şi creşterea numărului transfugilor, şi o apatie, o decepţie generală... S-au şubrezit  tragic şi „armele”, sau bastioanele noastre: cu opt ani în urmă, la Chişinău erau pe puţin zece ziare româneşti, câteva posturi de radio şi TV, erau şi câteva partide sau mişcări destul de consolidate, cu un mesaj pro-românesc clar. Astăzi avem vreo trei-patru ziare româneşti... un post de radio... două-trei formaţiuni care nu pot nici cum găsi un limbaj comun... Oricât ar părea de incredibil, dar evoluţiile din ultimul timp, au pus lupta pentru cauza naţională mai ales pe... umerii firavi ai unor bibliotecare... Da, zece biblioteci româneşti la Chişinău, alte vreo zece în provincie, constituie nu numai un important factor culturalizator, dar şi unul de menţinere a făcliei românismului în acest spaţiu tot mai vitregit, tot mai sărăcit de forţe şi de acţiuni integratoare. 

Credeţi în reunirea Basarabiei cu Tara? Când şi cum va fi posibilă?

VP: Pe la 1983, aflându-mă la Vilnius, în Lituania, ascultam frapat reflecţiile unui naţionalist de acolo, care avea un refren preferat: „Când se va prăbuşi URSS...” Or, până la prăbuşirea imperiului relelor erau încă opt ani! L-am întrebat, sincer, dar naiv, desigur: „Chiar crezi că URSS-ul se va prăbuşi?”  Lituanianul mi-a răspuns ferm, însă prea delicat, ca să nu-mi sune în urechi şi astăzi  replica sa: „La ce bun aş mai trăi, dacă nu aş crede în aceasta?... Vă recomand din tot sufletul şi vouă, basarabenilor,  să credeţi în prăbuşirea URSS-ului...”. Parafrazându-l pe acel distins intelectual şi patriot lituanian, spun şi eu: „Dacă nu aş crede în Reunire, la ce bun aş mai face umbră pământului, acestei palme de pământ românesc numită Basarabia, atât de vitregită de soartă?!”  

Maria Diana POPESCU: Stimate domnule George Roca, îmi repugnă, nu mai sunt la modă,  întrebările ce se deschid pe complementele circumstanţiale. Aşadar, primul pas îl facem prin Saint-John Perse. El spunea „că nu există istorie mai adevărată decît cea individuală”. Istoria dumneavoastră ce „teritorii” a cucerit?

George ROCA: Stimată doamnă, m-aţi luat brusc de tot! Noroc cu „monsieurul Perse” pe care ştiam că îl cheamă de fapt Alexis Léger… nume care mă obigă să fiu şi eu cât mai leger cu răspunsurile la acest interviu! Deci aşa spunea acest domn, care pare-mi-se a luat un premiu Nobel pentru literatură prin anii ’60, că... istoria individuală este cea mai adevărată? Depinde dacă individul este cinstit! De obicei întâlnim pe toate drumurile o mulţime de trombonişti, de falsificatori, de roleri istorici... Am să încerc să fiu totuşi cât mai sincer. Per se! Depinde de cine mă va crede. „Per se” din latină, precum zic juriştii.

Teritorii? Doamne prin câte am trecut... şi ce puţine am cucerit! Dar am rămas totuşi optimist. Să vă prezint doar itierariu: născut la Huedin, un oraşel mititel, în judeţul Cluj. Când te dai jos din tren spui precum faimosul conchistador spaniol Juan de Garay: „Oh, un qué Buenos Aires!”. Cred că cel mai pur aer din ţară este la Huedin. Trage de la Muntele Vlădeasa. Acolo locuiau bunicii! Apoi după două luni de la naştere am plecat cu mama spre Oradea, unde de fapt aveau domiciliul stabil parinţii mei. Nu, nu erau de viţa nobilă dar locuiau într-un palat! În Palatul Poştei din Oradea, de pe strada Iosef Atilla. Aşa se numea atunci! Apoi s-a numit Porţile de Fier. Am crescut cam însingurat deoarece palatul avea nişte porţi ca de cetate.

De mic mi-a plăcut să scriu. Le spuneam câte o poezie funcţionarilor din palat şi ei îmi dăruiau câte un căpeţel de creion. Atunci adunam creionaşe! Cred că la un moment dat am avut peste două sute de capetele de creion. Îmi plăcea miroasul lor, a lemnului, a vopselei... Aţi mirosit vreodată vreun creion proaspăt ascuţit? Miroase bine! Cele mai simpatice erau creioanele chimice! Daca le băgai în gură luai sută la sută bătăiţă de la mămica! Apoi am început să scriu pe pereţi, devenind astfel unul dintre primii graffiti ai României postbelice! După câteva curele la „unde dă mama creşte” am început să scriu pe hârtie... Ce plăcere! Păcat că foaia se umplea prea repede de semne. În clasa întâia am avut o mare bucurie... Am primit în dar un caiet foarte gros. Foarte gros şi cu pătrăţele! Îl mai am şi acum! L-am cărat cu mine şi aici,  la capătul lumii. În el mi-am scris crâmpeie de istorie personală, o poezea, un panseu, ba chiar şi numele fetelor de care am fost îndrăgostit în adolescenţă. Secţia umanistică a liceului m-a ajutat să apreciez literatura şi limbile straine. Astfel am început să scriu poezii, schiţe, povestiri, eseuri. Ba le mai şi publicam câteodată. Apoi am trecut un pic pe la facultatea de filologie unde am avut profesori de elită: un Pervain, un Drimba, un Pop la folclor... M-au învăţat multe! Păcat că eu n-am fost întotdeauna receptiv. Tinereţea dear, tinereţea!

Mergem mai departe! De la Oradea drumurile m-au dus la Bucureşti unde am trăit vreo 16 ani. În primi ani „capitalişti” făceam naveta la Ploieşti, unde eram actoraş la una dintre secţiile teatrului local. Apoi m-am mutat şi cu serviciul pe malul Dâmboviţei, vis á vis de „Casandra”, studioul institutului de teatru, pe strada 30 Decembrie, fostă Carol şi în prezent strada Franceză. Pe la sfârşitul anilor ’70 m-am certat cu aia roşii deoarece nu vroiam să mă fac frate cu secera şi ciocanul. Aşa că mi-am aruncat buzduganu’ cât mai departe la antipozi, făcând şi eu saltul după el ca zmeul din poveste. Sunt aici, în Australia, la Sydney, de mai bine de un sfert de veac, dar să ştiţi că inima-mi bate, scrie şi gândeşte... tot româneşte.

MDP: O necesitate lăuntrică, un capriciu la modă, un fel de a vă îmbrăca festiv trăirile artistice sau cum definiţi pasiunea pentru grafica de excepţie pe care o realizaţi? Mărturisesc, pe mine m-a fascinat potretul meu răsturnat în licăriri de curcubeu.

GR: Fotografia digitală m-a fascinat de la începuturile ei. Îmi place să mă joc cu pozele. Am făcut zeci de mii de fotografii şi culmea nu prea m-am înduplecat să şterg din ele. Chiar dacă erau de calitate proasta, sau mai slabuţe. „M-am jucat” cu pozele de multe ori, până când am scos ceva din ele care mi-a plăcut. Am aplicat şi criterii de selecţie. Cu cele mai bune mi-am încântat privirea, m-am lăudat la prieteni, le-am expus prin casă, pe pereţi, pe la simeze, pe internet, şi le-am făcut cunoscute. Să ştiţi că pe net circulă multe fotografii de-ale mele făcute unor personalităţi, dar care fiind nesemnate sunt folosite de parcă ar aparţine „domeniului public”. Sunt sfeterisite de diferite publicaţii! Nu mă supăr dacă nu îmi cer consimţământul pentru a le folosi decât atunci când sunt ataşate la articole de scandal.

Dumneavoastră mi-aţi trimis o poză „interesantă”, o poză unde, datorită pălăriei pe care o aveaţi pe cap, aveaţi o figură de amazoană. De sub pălărie... o figură frumoasă, mândră, curată şi relaxată. Ataşată la un articol, precum cel care l-aţi trimis spre publicare revistei AGERO unde sunt redactor, ar fi părut un pic cam ciudată, poate chiar comică. De ce? Pentru că era o fotografie deosebită, o fotografie care reprezenta parcă o vedetă din serialul „Dallas”, nu imaginea unei scriitoare, sau jurnaliste din România postdecembristă. M-am tot gândit ce să fac cu ea pentru a o face mai neutră. Aşa că am dublat-o prin răsturnare asemeni unei imagini în oglinda unui lac. Între cele două segmente noi create v-am scris numele. Şi... mi-a plăcut. Atragea! Acum devenise o fotografie de arta, nu o imagine de cowgirl! Desigur am folosit şi câteva efecte şi schimbări de culoare pentru a o face mai interesantă. Imaginea aţâţa astfel (cred!) curiozitatea celor care o vedeau şi inevitabil îi atrăgea ca un magnet la citirea articolului.

MDP: Goethe spunea: „Iartă-mă, clipă, sunt fericit!”. Dacă omul, dacă dumneavoastră intraţi în starea de graţie, dacă treceţi prin „grădinile” dumneavostră ca prin grădinile raiului şi nu vă opreşte nimeni fructul oprit, puteţi numi aceasta, „fericire”?

GR: Von Goethe a spus multe chestii deştepte în aforismele domniei sale. Oamenii au nevoie atât de puţin pentru a fi fericiţi. Chiar şi o clipă este suficientă! Cât despre fructul oprit… consider că fiecare are „fructul” lui! Unii doresc să aibă unul mai mare, mai parfumat şi mai zemos... Eu vreau esenţa... caut să văd ce-i înăuntru lui! Nu mă interesează dacă e mititel şi stafidit. Să fie gustos, să-mi încânte unul dintre simţuri şi să nu aibă viermi. Deci, îmi plac lucrurile simple şi curate. Nu fug după „fericiri”! N-am fugit niciodată. Prefer să fac ce vreau şi ce îmi place, să-mi ofer atât cât pot să-mi ofer… fără eforturi deosebite. Şi totuşi să fiu fericit! Caut să fiu! Omul îşi face singur fericirea. Depinde însă ce pretenţii are. Dacă vrei o fericire mai mare şi nu poţi să ţi-o realizezi atunci începi să suferi, să râvneşti, să faci eforturi deosebite pentru a o avea... Fericirea dorită şi neîmplinită aduce decepţii! Deci, nu râvni la fructul cel mare din vârful pomului. Ia-ţi frunctul fericirii tale, acela pe care poţi să îl atingi cu mâna proprie.  

MDP: Să ne întoarcem, vă rog, la presa scrisă. Revista „Agero” este deja un fenomen cultural internaţional de înaltă ţinută. A avut sorţi de izbîndă datorită efortului dumneavoastră şi celui al colectivului redacţional?

GR: Revista AGERO a devenit una dintre cele mai citite reviste de limbă română de pe internet. Am depăşit deja cifra de zece mii de accesări pe zi. Asta înseamnă trei sute de mii pe lună şi aproximativ trei milioane-plus pe an! Cum s-a ajuns la o asemenea performanţă? Datorită partenerilor noştri, scriitori-colaboratori, şi calitatea materialelor prezentate! Lista de corespondenţi se apropie de cinci sute, din care majoritatea sunt activi. Sunt săptămâni la rând când ne etalăm cu mai bine de douăzeci de articole noi. Tematicile diferite, atrag cititorii! Redacţia e compusă din trei membri. Corvoadă ca la munca silnică. Satisfacţii însă cu carul! Nu, nu materiale! Spirituale, sufleteşti... Cunoşti lume nouă, oameni inteligenţi, oameni de litere. Îţi faci prieteni! Te bucuri de bucuria lor!

Personal, am editat până în prezent peste şapte sute de articole. Adică le-am selectat, corectat, formatat, „diacritizat”, înfrumuseţat, prezentat estetic şi grafic. Colegii mei la fel! Dar nici unul din noi nu ne plângem. De ce? Pentru că poţi să faci pauză când doreşti. Dar parcă nu-ţi vine să abandonezi sau sa stopezi misiunea de redactare, parcă te atrage din ce în ce mai mult. Vrei să cunoşti, să prezinţi, să ajuţi şi să faci ceva util pentru semenii tăi. Pentru semenii tăi de aceaşi limbă cu tine! Adică... cititori şi producători români de literatură!

MDP: Poporul român nu a avut în vechime Cavalerism, Renaştere, Iluminism, Enciclopedesim, nici Burghezie înstărită, et caetera, foarte puţină viaţă cetăţenească, foarte târziu Constituţie şi Parlament. Dar ne-am sincronizat, suntem un popor sănătos la spirit, România a dat de-a lungul vremii multe capete luminate. Suntem tot aşa văzuţi din afară sau altfel, domnule George Roca?

GR: Ei, am avut noi câte puţin din fiecare element enumărat mai sus. Nu am putut face mai mult deoarece nu prea ne lăsau cei care ne subjugau. Birul pleca la Stambul, aurul apusenilor pleca la Viana, intelighentia la Paris şi mai târziu în America, uraniul şi tezaurul la Moscova... Ba au mai cărat şi romanii câteva zeci de căruţe cu aur la Roma. Şi totuşi a mai rămas în visterie! De câte ori am avut ocazia să ne debarasăm de paraziţi şi invadatori, ne-am adunat de pe jos şi am renăscut precum pasărea Phoenix. Şi culmea, mereu am rezistat măcelurilor, hoţiilor, invaziilor, calamităţilor şi ne-am consolidat un perimetru naţional destul de vast.

Avem însă meteahna să fim mereu nemulţumiţi, să ne plâgem de milă. Mă întrebaţi cum suntem văzuti de afară! Cui prodest? Cui bono? La ce ajută? Ne dă cineva mai multă mâncare? Principalul este să fim noi mulţumiţi şi fericiţi. Credeţi că interesează pe cineva din afara ţării dacă o ducem bine sau rău? Slogane, pentru foruri şi congrese... pentru a se face comparaţii şi pentru a se etala valorile altora. În rest totul e business! Doar trăim intr-o lume unde este regină economia de piaţă. Dacă suntem buni cumpărători sau oferim mărfuri de care alţii sunt interesaţi, atunci relaţiile sunt bune, ţara e laudată şi ambele partide sunt fericite. Daca ni se (im)pune un „embargo” sau o cortină de fier, precum a fost cea comunistă, atunci tot ei ne critică, ne fac primitivi, amărâţi, deoarece nu pot să câştige nimic de pe urma relaţiilor cu noi!

Drepturile omului şi mult trâmbiţata democratie? Unii au voie să o încalce, alţii nu! Ţara mică, ţară mare! Ţară puternică militar, egal ţară dominantă... Şi apoi, pe cei puternici nu este permis să-i critici prea tare niciodata! Tot ăla micu’ e pus la index. De aceea e bine să îţi găseşti tovarăşi şi aliaţi! Şi apropos, să ştiţi că cei „din afară” nu ne văd aşa de rău precum credem! Am mai spus, nu-l prea interesează pe omul de rând din afară ce se întâmplă în iubita noastră Românie. De fapt mulţi nici nu ştiu unde este situată această ţară. Domniile lor sunt cam slăbuţi la geografie. Atunci de ce să fie tari la economie politică, la istorie, sau la... „alte materii”! Ce credeţi că noi suntem mai cu moţ ca ei? Enumăraţi repede cinci oraşe din Bulgaria! Şi câte cinci din Ungaria, Ucraina sau Iugoslavia. Ştiţi câţi locuitori au aceste ţări? Cum se numesc poeţii lor naţionali? Ştiţi cîti elefanţi are Guatemala? Nu? Atunci de ce vreţi să ştiţi cum suntem văzuţi NOI de alţii? De care alţii? De politicieni? De afacerişti? Sau de şoferii de taxi din Bagladesh? Hagi-Haghi, vor striga unii. Comăneci-Comanici alţii... sau Ceausesque-Ceucescu şi Drachiula! Nu prea mulţi vor exclama Eminescu, nici Decebal, şi nici Ştefan cel Mare. Ei şi? Principalul este că îi avem noi în suflet şi inimă!

MDP: Încerc să agit un concept în curs de perimare: „Estetica, ştiinţa despre frumos şi frumuseţe” invadată globalizant de „ştiinţa violenţei imagistice”. Ce e de făcut?

De ce ziceti perimare? Lumea se împarte în două. Cei cu gust pentru frumos şi cei care nu-l au, dar ar vrea să se afirme cu orice preţ, să iasă în relief. Frumosul se creează greu! Urâtul mai uşor, deoarece nu are reguli! Aţi observat vreodată un copil neîndemânatic care vrea să creeze ceva? Se chinuie bietul copilaş, insistă, plânge, se enervează, sau cere chiar ajutor pentru a crea ceva frumos. Dar nu îi este aşa de uşor precum copilului talentat. Atunci se supară, se revoltă şi încearcă să distrugă obiectul neputinţei sale. Uneori devine violent! Dacă nu este supravegheat, lămurit, îndrumat şi ajutat, caută să se exprime „artistic” în continuare cu aceeaşi neîndemânare şi parcă cu mai multă violenţă. Vrea să atragă atenţia cumva! Vrea să se exprime! Nu îl interesează prin ce mijoace. Deseori îşi găseşte chiar şi adepţi admiratori. Atunci frustratul se autoconvinge că şi el e în stare să producă ceva pentru a fi băgat în seamă! Şi iată că s-a născut o artă aşa-zisă violentă. Violentă  pentru ochi, violentă pentru suflet, violentă pentru relaţii interumane. Şi astfel estetica ajunge să fie secondată de o artă a urâtului, de o moda horibilis, de o comportare nemanierată... de o dorinţă de a ieşi în relief, de a fi excentric, sau pur si simplu din prostie imitativă... că „aşa fac şi alţii”. Totuşi aceste mode trec repede. Dece? Deoarece supără ochiul, deranjează mintea, răneşte corpul fizic şi aduce nemulţumiri sufletului. După o perioadă de coacere şi de maturizare, mulţi îşi taie pletele perioadei rebele, îşi acoperă tatuajele tinereţii, îşi scot belciugele din nas si din buric,  îşi însămânţează cheliile generalizate á la mode, caută sa fie mai înţelegători cu estetica adevărată, cu arta frumosului, chiar dacă mai sunt ipocriţi şi mai mâzgălesc din când în când, dar din ce în ce mai rar, pereţii latrinelor. Mă întrebaţi ce este de facut? Educaţie, educaţie şi comunicare! Integrare şi reconciliere. O mână întinsă...

MDP: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri”, spunea la vremea sa Jean Jaques Rousseau. Cum aţi nuanţa afirmaţia, raportînd-o la nevoile, la realităţile prezentului.

GR: Cât este puer omul este dependent! Deci nu este liber. Când ajunge la maturitate, orice om poate să se debaraseze de lanţuri. Trăim într-o epocă diferită de cea a lui Rousseau. Suntem mult mai liberi, sau putem să ne obţinem libertatea mai uşor. Numai să vrem. Acum orice om sănatos la fizic ăi minte poate să fie independent dacă vrea. Dar unora le place să fie dependenti... fapt care este tot un fel de parazitism.  

MDP: Despre alte pasiuni subjugante sau înrobitoare de frumos, ce ne puteţi spune?

GR: Îmi plac oamenii curaţi sufleteşte! Nu-mi plac naivii, prefer complicaţii. Cu naivii nu m-am înţeles niciodată. Mă trag la subsol! Îmi place modernismul până la limita bunului simţ. Caut să înţeleg orice generaţie, orice individ, orice curent artistic. De la fiecare ai ce învăţa câte ceva. Îmi place o mâncare prezentantă frumos, un parfum bun franţuzesc, o vorbă caldă, o glumă bună, o carte cărtărească sau cărturărească, o parteneră frumoasă, o casă curată şi elegantă, o expoziţie de artă clasică sau modernă, călătoriile... Da, da! Călătoriile în cât mai multe ţări, să văd, să cunosc şi alte culturi, să-mi fac noi prieteni... Apoi să-mi spăl ochii cu panorama unui munte, sau cu întinderea nesfârşitei mări.

Îmi place să citesc. Citesc orice, citesc tot ce îmi cade în mână, şi pe faţă şi pe dos, şi pe cant! Îmi place mobila veche - antică, bine făcută... îmi place rococo, şi bauhaus şi art nouveau! Îmi place pictura pe pânză. Prefer pictura clasică, dar nu mă dau în lături să admir şi un Edvard Munch, un Jasper Johns, Helen Frankenthaler, Yves Klein, un De Kooning, Fiona Rae, Nicolas De Staël, Carlo Carrà şi chiar lucrările românului Romeo Niram. Mor după artistul foto-realist Ron Mueck, dar şi după zbuciumata Frida Kahlo şi muralistul ei soţ, Diego Rivera! Îmi plac filmele muzicale deoarece mă relaxează, îmi place muzica clasică, dar nu Bach, apoi muzica latino (ca doar români suntem!), îmi place un mambo, îmi place un tango,  îmi plac piesele de teatru vorbite la o tonalitate medie (dar cu trăire, interpretare şi intonaţie), nu ca cele româneşti din provincie unde actorii se remarcă urlând sau ţipând cât mai tare. Şi dacă nu pot să ating tot ce îmi place... încerc măcar să visez, să îmi visez dorinţele. Personal mă mulţumesc cu puţin, dar totuşi... nu fug de abundenţă.

MDP: Şi un răspuns pentru întrebarea lui Immanuel Kant. „“Ce trebuie să sper”? Ce speră OMUL ca „animal raţional” cum îl numeşete Petre Ţuţea? Ce speră distinsul George Roca de la viaţă?

Ce sper? Sper să ajung ziua de mâine! Sper să fie pace, linişte, cât mai puţine şocuri, să fie înţelegere, sănătate, tinereţe veşnică în suflet... Iubire între oameni! Ce sper de la viaţă? Am să vă răspund cu câteva versuri pe care le-am scris destul de recent: „O, Doamne,/ mai dă-mi măcar/ doar câţiva ani în dar!/ Dar dă-mi atâţi câţi se cuvine/ să-mi pot vedea nepoţii mari,/ să pun un pas pe Lună,/ de care-mi este dor/ şi unul col’ pe Marte/ şi-apoi pot să... mor!”.

Eva Defeses: Deşi majoritatea criticilor au subliniat îndeosebi uniunea perfectă dintre dans şi teatru din spectacolul „Dorian Gray”, pornind de la cuvintele regizorului Dragoş Galgoţiu: „e firesc ca spectacolul să alunece spre balet, spre o formă pură. Acolo se fac legăturile cu lumea de dincolo de vizibil, cu Utopia estetica a lui Wilde, cu viziunile lui Caspar David Friedrich, pictorul filosofilor (...).” , nu putem să nu observam o formă de construcţie ce aduce mult cu lumea picturii. Este mai mult decât o simpla deducţie logică pornind de la titlul operei lui Wilde, mişcările Dvs. pe scena par, luate în parte, studii de desen, îngemănate prin ritm. Ce rol a avut pictura în modul în care v-aţi conceput coregrafia?

Răzvan Mazilu: E interesant ce mă întrebaţi. În treacăt fie spus, pictura este o altă pasiune a mea, poate că dacă nu aş fi făcut dans aş fi pictat. Într-un spectacol ca „Dorian Gray”, picturalitatea e o calitate esenţială, pentru că materializează pe scenă epoca pe care o evocă romanul lui Wilde, definită de obsesia frumosului, de superioritatea artei asupra vieţii însăşi. Din acest punct de vedere, era foarte important ca toate elementele din acest spectacol – de la scenografie şi costume până la armonia şi graţia mişcărilor – să aibă un numitor comun: estetismul – aş zice, exacerbat, dus la extrem.

Eva Defeses: Reprezentaţii în cluburi nocturne (Sell me!), muzică sacră (Block Bach), Tango (Un tango más), Shakespeare, lucruri care par, la prima vedere, contrarii. Dvs. vi le însuşiţi pe toate cu atâta uşurinţă, plutind printre ele. Care este totuşi stilul pe care îl preferaţi?

Răzvan Mazilu: La 14 ani, am descoperit dansul contemporan. Nu ştiam mai nimic despre el, dar am avut revelaţia faptului că eu voi face dans contemporan şi nu balet clasic. Eu fac dans contemporan nu pentru că nu am corespuns cerinţelor baletului clasic, aşa cum se întâmplă azi cu mulţi dansatori. Pentru mine dansul, aşa cum îl inţeleg eu, e chiar ca o necesitate existenţială, aşa mă exprim cel mai bine. Îmi place să experimentez mai multe genuri, de la contemporan la cabaret, trecând prin teatru-dans. Ador musicalul şi doresc să montez astfel de spectacole. Aş spune deci că stilul meu e mai degrabă eclectic.

Eva Defeses : Ce aduce în plus teatrul? Este ceva ce nu se poate exprima prin balet şi aici intervine teatrul?

Răzvan Mazilu: Însuşi dansul meu e marcat de teatralitate, fug de abstract. În plus, cred foarte mult în versatilitatea unui artist, este un „must” al artei contemporane. Am devenit regizor-coregraf la o vârstă foarte... fragedă, la 20 de ani. Poate din inconştienţă, poate din nevoia imperioasă de a demonstra că am un cuvânt de spus. Desigur, la început lumea te priveşte ca pe o curiozitate, o struţo-cămilă, există prejudecata conform căreia dansul este ceva frivol, deci cum aş putea eu, un dansator, să fac spectacole de teatru-dans? Am făcut, deci, spectacole de unul singur, dar am colaborat şi cu regizori importanţi, atunci când am primit propuneri interesante. Alternez ipostazele de dansator şi creator de spectacole şi mi se pare foarte provocator.

Eva Defeses: Există o carte care v-a impresionat şi pe care aţi dori să o puneţi în scenă?

Răzvan Mazilu: Mi-ar plăcea să fac un spectacol după “Moarte la Veneţia”, de exemplu, o nuvelă definitorie despre condiţia artistului, despre căutarea idealului, cu orice preţ...

Eva Defeses: Dansaţi de la 3 ani. Care este persoana care v-a sprijinit cel mai mult pe aceasta „cărare” - cum ştiu că nu vă place termenul „carieră”?

Răzvan Mazilu: Îmi face plăcere să subliniez de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru cât de important a fost sprijinul familiei mele, care a ştiut să cultive, într-o epocă ce părea complet ternă, lipsită de perspective, frumosul şi sensibilitatea. Părinţii mei, sora mea mi-au înţeles chemarea şi m-au ajutat teribil. E atât de important să fii înţeles, să fii sprijinit în ceea ce faci.

Eva Defeses: Care este relaţia Dvs. cu actorii alături de care lucraţi? Am înţeles că, de exemplu, de la spectacolul din 1995, “Dama cu Camelii”, prilej cu care aţi lucrat cu Maia Morgenstern, s-a consolidat o prietenie deosebită între dumneavoastră. Cum v-a influenţat această întâlnire pentru parcursul Dvs. viitor?

Răzvan Mazilu: Partenerii de scenă – fie că sunt actori, fie dansatori – sunt extraordinar de importanţi într-un spectacol. Am nevoie să lucrez cu artişti care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu mine, cu care pot comunica perfect pe scenă, dincolo de cuvinte. Aşa s-a întîmplat cu Maia, cu care, într-adevăr, am lucrat extraordinar. În plus, întâlnirea cu ea mi-a dat curaj. Eu eram un student, la început de drum, ea era deja o actriţă binecunoscută. Faptul că ea a avut mare încredere în mine şi a fost dispusă să rişte foarte mult mergînd alături de mine, în spectacole ‘altfel’, cum nu se mai făcuseră, a contat enorm pentru mine. Îi mulţumesc o dată în plus.

Eva Defeses: Spuneţi că nu puteţi disocia „artistul – Mazilu” de „omul – Mazilu”. Cu ce trăsătură din personajul lui Dorian Gray v-aţi putut identifica cel mai bine, urmând ca de aici să putem dezgropa, noi, ca cititori, o latura a lui „Răzvan Mazilu – omul”, fără a pierde din vedere artistul.

Răzvan Mazilu: Eu am crescut la bloc, într-un cartier bucureştean, în plin comunism. Am avut o copilărie fericită datorită familiei, dar ştim cu toţii cât de tristă era epoca.  Nu credeţi că dandysmul – pe care Dorian Gray îl reprezintă – poate deveni un reper pentru un adolescent care tânjeşte să trăiască într-o altă lume, între lucruri frumoase, cu întâmplari speciale? Am citit „Portretul lui Dorian Gray" şi am rămas marcat, apoi „Craii de Curtea-Veche" a lui Mateiu Caragiale. Toate aceste lecturi mă ajutau să visez frumos, să evadez din realitatea cotidiană. Şi speram, în taină, să îl interpretez pe scenă pe Dorian Gray. Fapt care, din fericire, s-a şi concretizat, acum aproape patru ani.

Eva Defeses: Vă seduc mai degrabă personajele în care întâlniţi fragmente din propria Dvs. lume interioară sau, dimpotrivă, este cu atât mai fascinant de interpretat un personaj cu care nu aveţi nimic în comun?

Răzvan Mazilu: Îmi place la nebunie să construiesc personaje, pur şi simplu. Cu cât sunt mai dificile, cu atât e mai provocator. În general, fiecare personaj e o ocazie să mă descopăr şi redescopăr, să găsesc resurse pe care încă nu le-am explorat. Să intru în pielea altui personaj, să îi aduc destinul pe scenă, să trăiesc prin acel personaj experienţe de care nu am parte în viaţa mea de zi cu zi – asta mă fascinează.

Eva Defeses: Care sunt gândurile Dvs. în timpul în care primiţi, la sfârşitul spectacolului, aplauzele publicului şi nenumărate rechemări pe scenă?

Răzvan Mazilu: Este o stare foarte specială, o stare de graţie, nu aş putea spune că mă gîndesc la ceva anume. Pur şi simplu, simt că eu şi publicul comunicăm, că suntem conectaţi.

Eva Defeses: Care ar fi întrebarea ce aţi dori cel mai mult să vi se pună într-un interviu şi până acum nimeni nu a făcut-o?

Răzvan Mazilu: Grea întrebare... Poate chiar asta. Dar eu aştept în continuare, cu fiecare interviu, să fiu surprins. De exemplu, nu m-a întrebat nimeni până acum „Ai visat vreodată că dansezi, ai dansat vreodată în vis?”. Răspunsul ar putea fi: „Da, de multe ori. Uneori am senzaţia că nici acum nu m-am trezit”.

Eva Defeses: Dle. Mazilu, vă mulţumesc mult pentru timpul acordat.

----------------------------------------------

Eva DEFESES

Editor al revistei NIRAM ART

Madrid, mai 2008

http://romeoniram.mosaicglobe.com

Iuliana Săsărman*, o tânără artistă plastică din România, a plecat în urmă cu aproape doi ani în Statele Unite ale Americii pentru a-şi perfecţiona arta şi pentru a cunoaşte şi alte locuri în afară de cele din Bistriţa, unde şi-a petrecut copilăria, Cluj-Napoca unde şi-a făcut studiile universitare şi Bucureşti unde a avut nenumărate expoziţii. America este fascinantă! Mulţi, printre care şi subsemnatul, cuceriţi de mirajul „pomise-land-ului”, şi-au luat luat inima-n dinţi şi au plecat spre marele tărâm necunoscut, având în bagage doar imaginea creată de filmele de la Hollywood, a revistelor cu coperte lucioase sau a ştirile extreme de la televizor. Unii au reuşit, au avut succes, alţii mai sunt şi azi în căutarea marii şanse... Câţiva s-au reîntors la „casele lor” cu un gust amar care le-a marcat viaţa poate pentru întotdeauna, dar şi cu amintiri minunate. Se zice că cine nu a văzut America nu este un om complet şi nu v-a înţelege niciodată realitatea lumii moderne! Ţara contrastelor este pentru călătorul român o lecţie de viaţă, de schimbare, de sofisticare, dar şi de suferinţă, o lecţie în care, daca eşti sănătos la trup şi la minte, este imposibil să nu devii invingător. Graţie comunicării prin Internet, de la Sydney la Stuttgart, via Statele Unite ale Americii, vă prezint mai jos un schimb de păreri cu talentata pictoriţă Iuliana Săsărman.

George ROCA: Stimata domnişoară Iuliana Săsărman, în urmă cu mai bine de un an ţi-am făcut o prezentare la SIMEZA revistei electronice AGERO (http://www.agero-stuttgart.de/globalnews_simeza.htm ). Am aflat atunci multe lucruri interesante despre tine, despre arta ta, despre talentul tău în pictura de şevalet. Aş vrea să îmi relatezi ce ai mai făcut în perioada de timp care a trecut de atunci.

Iuliana SĂSĂRMAN: În luna mai m-am mutat la New York unde am stat şase luni şi am lucrat la un club privat de golf. În această perioadă nu am pictat, deoarece aveam o camera mică şi nu aveam spaţiu să-mi fac atelier, dar în schimb am avut timp să vizitez. Am vizitat muzee, galerii de artă, „vestigiile” Manhattan-ului, de la Statuia Libertăţii la celebra statuie aurită a lui Prometeu din Rockefeller Plaza! De-acolo an dat o fugă la  Boston, Washington şi la Cascada Niagara de care am fost foarte impresionată. În luna noiembrie m-am reîntors la  Naples, Florida unde voi sta până în luna mai. Aici lucrez tot la un club de golf, vizitez tot ce se poate, dar şi pictez deoarece locuiesc într-un apartament mai mare şi mi-am improvizat un atelier de pictură pe terasă.

George ROCA: Eşti deci tot in America! Te-ai stabilit definitiv acolo? Cum suporţi emigrarea?

Iuliana SĂSĂRMAN: Sunt tot în America, dar încă nu ştiu pentru cât timp. Anul acesta sigur mai stau pe aici, deoarece mai sunt multe de făcut şi locuri pe care vreau să le văd. Nu e aşa de roz viaţa în SUA cum mi-o imaginam când eram acasă... Am întâmpinat şi greutăţi peste care am trecut cu bine, dar în schimb am realizat că aici îţi poţi oferi un trai decent, fără grija zilei de mâine.

George ROCA: Am aflat de pe internet că în 2006 ai avut o expoziţie personală la Connecticut cu ocazia  Zilei României şi marcarea intrării ţării noastre în Uniunea Europeană, expoziţie care a făcut parte din ansamblul de evenimente organizate de Ambasada Română din Statele Unite ale Americii cu tema „Romanian Arts in the United States”. Ce lucrări ai mai făcut între timp şi unde le-ai expus?

Iuliana SĂSĂRMAN: În America mi-a fost mai greu să găsesc o galerie unde să îmi expun lucrările. Am avut în schimb o expoziţie de pictură la Hotel Elizeu din Bucureşti, expoziţie organizată de Fundaţia Arte e Arta din Bucureşti şi o expoziţie organizata tot de aceeaşi fundaţie la Lugano, în colaborare cu Ambasada României din Elveţia.

George ROCA: Mai menţii legăturile cu foştii colegi din România, în special cei din Cluj şi din Bistriţa? Cu ce grupuri de artişti plastici americani ai luat legatura?

Iuliana SĂSĂRMAN: Mai vorbesc cu câţiva colegi prin intermediul internetului, dar nu prea des deoarece timpul şi diferenţele de fus orar nu-mi permit. Deoarece sunt departe de România mi-a fost mai greu să ţin legătura cu artiştii de acasa, dar  mama mea, căruia îi mulţumesc din suflet pentru sprijinul acordat, s-a ocupat de toate expoziţiile mele şi întreţine legături solide cu colegii de breaslă. Cei de-aici sunt mai greu de găsit... Noroc ca am acces la muzee, biblioteci sau librării cu publicaţii de artă! Aşa ajung să îi cunosc, să-i descopăr şi să-i apreciez – cum zice americanul!

George ROCA: Ai cunoscut în America alţi artişti plastici originari din România?

Iuliana SĂSĂRMAN:  Din pacate nu am cunoscut alţi artişti români. Am auzit de câţiva cu renume, dar timpul nu mi-a permis să îi caut.

George ROCA: Ai luat legătura cu Institutul Cultural Român din New York? Dar cu comunitatea romanească de pe unde te-ai perindat?

Iuliana SĂSĂRMAN: Din păcate nu am luat încă legătura, dar am să o fac când mi se va ivi ocazia.

George ROCA: Ce faci pentru a-ţi câştiga existenţa?

Iuliana SĂSĂRMAN:  Am venit în SUA printr-o firmă din Cluj care mi-a oferit un contract de muncă la un club de golf, pe post de ospatăr! Ce nu face omu’ să vadă America!!! La început am primit viză pe şase luni, după care a trebuit să o extind tot din şase în şase luni, deoarece nu am vrut să rămân aici ilegal. Fiind legată de această viză, care e  doar temporară, a trebuit să mă tot mut dintr-un stat în altul la expirarea acesteia! Astfel am stat şase luni în Florida şi alte şase luni în nord (New York şi Connecticut). Datorită  acestor mutări am avut ocazia să vizitez şi să trăiesc în diferite locaţii ale SUA. Vă spun sincer că a fost o experienţă plăcută. Acum mi-am găsit o altă companie care mi-a făcut contract de muncă şi voi lucra din luna mai, împreună cu alţi prieteni români, pe o insulă din Cape Cod, statul Massachusetts. Datorită faptului că sunt într-o ţară în care sunt singură şi nu am nici un sprijin sunt nevoită să muncesc o meserie care nu mă reprezintă, dar sper că în timp să apară alte oportunităţi şi să-mi găsesc ceva de lucru în domeniul artistic. „Speranţa moare ultima”, acesta e motto-ul meu!

George ROCA: Ai avut realizări pe „Pământul Făgăduinţei”?

Iuliana SĂSĂRMAN:  Da, am avut! În primul rând mi-am împlinit visul de a vedea New York-ul şi muzeul Metropolitan, locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată. Am cunoscut o parte din vasta cultură americană. Am fost de asemenea la Las Vegas, Los Angeles, Beverly Hills, Hollywood, Chicago, Miami, Boston, Washington, Niagara, locuri la care visam cu ochii deschişi atunci când eram în România, vise care s-au implinit...  Am reuşit să-mi cumpăr maşina mult dorită de mine, si anume o maşină sport de culoare galbenă... Cu ea circul peste tot! Acum sper şi aştept o realizare pe plan profesional, aici pe... „Pământul Făgăduinţei”!

George ROCA: Ce proiecte, planuri sau speranţe de viitor ai?

Iuliana SĂSĂRMAN: Momentat pictez şi pregătesc o nouă serie de lucrări pe care sper sa le expun în curând aici în Statele Unite ale Americii.

George ROCA: Ţi-ai schimbat stilul de pictură? Ai fost influenţată de plasticienii americani? Ştiu că stilul tău este cu precădere impresionist abstract, stil care apelează la subconştient (bazat pe sentimente nu pe raţional), adoptând în special o pictură asemănătoare iluştrilor reprezentanţi ai acestuia precum: Jasper Johns, Yves Klein, Willem De Kooning, Joan Mitchell, Fiona Rae, Richard      Diebenkorn şi alţii. Greşesc oare? Ce muzee şi galerii de artă faimoase ai vizitat?

Iuliana SĂSĂRMAN: Nu! Nu cred că mi-am schimbat stilul de pictură, baza în lucrările mele a rămas „culoarea”. Desigur că sunt interesată să cunosc şi tehnica altor stiluri şi noi modalităţi de exprimare artistică. De aceea „bântui” prin lăcaşuri de artă, prin galerii şi muzee. Am vizitat Muzeul de Artă din Naples, Florida; Muzeul de Artă din Chicago; Muzeul Salvador Dali din St. Petersburg, Florida; Muzeul Metropolitan din New York; Muzeul Guggenheim din New York, ş.a.

George ROCA: Ştiu ca din 2006 ai devenit membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am auzit că în curând vei apărea în Enciclopedia pictorilor din România.Poţi să îmi dai câteva detalii?

Iuliana SĂSĂRMAN: Ce repede circulă veştile chiar şi până în Australia! Aşa este! Am avut bucuria să aflu că voi apărea anul acesta în Enciclopedia pictorilor din România, volumul al XVI-lea. Pentru mine este o onoare deosebită, în special pentru faptul că acasă este recunoscută munca mea în arta plastică. Mulţumesc celor care au făcut selecţia.

* Artist plastic profesionist. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Născută la data de 23 ianuarie 1980, la Bistriţa. Absolventă a Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative. A avut nenumărate expoziţii în Bucureşti, Bistriţa, Cluj-Napoca, Iaşi. Lucrări în colecţii private din Australia, Belgia, Canada, Elveţia, Italia, România, Statele Unite ale Americii, Ungaria, ş.a.

Maria Diana Popescu: Cine este Eugen Evu cu toată alcătuirea sa, cu toată gândirea, cu toată libertatea sau independenţa?

Eugen Evu: Eu sunt cel ce zilnic află cine este şi îşi aminteşte tot mai voalat cine „a fost”. Sunt cel reflectat cu luminiţe sau umbre în cărţile mele cu tiraje mici, devorate de furnici, urzicare de pricolici, ba străpunse cu arnici. Eu sunt Jocul. Eu sunt plânsul de la naştere, care învaţă în lume să fie cântec. Eu sunt un poet ignorat de glossarii înnăcriţi şi sentenţioşi care toarnă dicţionare  din auzite, fişând cu acribie de experţi securişti şi „cacademind” propriile obsesii, stabilind cine este şi sau cine nu este poet. Dând sentinţe după reţeta  cărţii de telefoane „Pagini aurii” – „cine nu  este în această carte, nu există”! 

Bucuros de tăcerea unor „specialoizi”, pe care studenţii lor îi adulează, fetişizându-i cu frică „monştri sacri”… Sunt undeva în provincie, nu departe de Lancrăm şi aproape de mica piramidă din Densuş. De vreo câţiva ani, sunt în purgatoriul dosarelor obţinute în fine de la C.N.S.A.S. – zonă obscură Moebusiană(…), din care voi ieşi în curând ca un lup ce sunt şi nu am înnebunit: deoarece nu a înnebunit lupul, ci îmbătrânita turmă a căpiat, sărmana. Total parţial arhivă: dosarele „Cerna”, „Anonimul”, „Scriitorul” şi „Claunul” (acesta fiind un dosar penal al defunctului M.A.I.- o exptertiză fascinantă (!) asupra unui protest al meu către tovul împuşcat; o expertiză care dovedeşte criminologic (!), că într-adevăr eu am scris acel protest unui fost om, în care românii crezuseră în anii 68, (la invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia) pentru ca apoi să constate prin foame, minciună, frig, militarism activistic şi tot ce a urmat, că acel neom înnebunise şi îşi distrugea propriul popor. Îl numeam ceauş - adică iscoadă turcească -  în acea scrisoare, aflasem asta dintr-o carte a lui Bălcescu…

Acest purgatoriu este deopotrivă infernul retrăirii, regresiunii terorizante, a anilor 1970-1989, prin recitirea celor 460 de pagini strict secrete, pâre, rapoarte, ordine, pătrunderi ilegale în domiciliul meu de atunci, urmăriri informative, scopalamină, anchete, presiuni în coterie imundă cu tovarăşii activişti din oraş şi de la judeţ, chemări la miliţie şi securitate, marginalizare, teste grafologice, urmărirea familiilor Evu… acuzaţii că sunt lăudat la Europa Liberă, că incit oamenii, că sunt ostil partidului-ţară, că nu scriu destul despre tovarăşul şi bestia sa, că mi-am înstrăinat fiica (sursa Gligor Haşa din Deva)...

Cea mai murdară este laşitatea unor „confraţi” din zonă sau editurile din Bucureşti, Timişoara, care mă turnau fie de frică, fie din interese meschine, cum o fac unii şi azi, la firme noi. Acest purgatoriu e monstruos şi nimeni nu mă poate ajuta decât eu însumi, să nu recad în infern. Poate crezi că dramatizez? Am numărat 42 de ofiţeri, de la măruntul Haicu Ion şi şeful lui Văceanu Lucian, la generalul Mortoiu – dar şi o liotă de „surse” informatori sau colaboratori, numiţi conspirativ - delirant, Ion Rudeanu, Mihail Rudeanu (preoţi!!!  Ortodocşi, unul baron local!) „Cazan Costel”, „ Al Plopianu”, „ Ghe Rădulescu”, „Dinu”, „Radu”, etc şi cel mai longeviv turnător – azi lider de partid liberal, semnând cu iniţialele numelui real: „M.I”. Toţi ăştia au făcut poliţie politică şi au făcut răul iremediabil, diabolic, de a lovi în familia mea, în demnitatea mea. În fine, adaug şi existenţa unui dosar „de urmaş”, a tatălui meu Gheorghe Evu, fost veteran de război şi fost pastor regional creştin-apostolic penticostal. Iată-mă aşadar în captivitatea cu zgardă a unei familii întregi suspectată ieri şi poate şi azi, de a nu fi patriot! „Aveţi geniu, dar nu aveţi strategie”, dixit imundul Haiku, pensionat de fesenişti aşa cum au pensionat zeci de mii, între 30 de milioane şi 35 de milioane ( Pleşiţă et comp)! Halal dreptate şi adevăr! Halal lustraţie bravo frustraţie! În România dreptatea umblă cu capul spart. „Iar până-i iad e doar un gard/ şi acela tot spart” ( Moşul Ioachim dixit).

Coşmarul este că în aceşti ani, cu unii dintre ei, cadavrele cripto-fripto combatante, demagogii acoperiţi de ridicol, cu care vrei nu vrei, te ciocneşti pe la „acţiuni” bifate tot ca pe vremea, fie s-au realiniat „organelor” ei fiind şantajabili, fie au trecut la insulte, ca să nu mai vorbim de cărţi  pline de abjecţii şi atacuri furibunde la persoană. Am suportat insulte descalificante pentru un dascăl acrit că nu-şi mai poate vinde cărţile prin şcoli,  un lăudat de grafomanul Toni Dîrţu-Scîrţu, un absolut decăzut din condiţia de intelectual, el uitând că mă turna în 1968, luat de martor-turnant de către securiştii Devei. Scrie la dosar că în prezenţa toarşului Faur - şeful lui, şi a Blandianei, a lui Beniuc şi Romulus  Rusan, l-am vorbit de rău pe tov ceauş-bei  când vizita Ţebea lui Avram Iancu. Turnaciul longeviv este dealtfel jalnicul campion al atacurilor în tot ce îi ieşea în cale, iar presarii din judeţ s-au plictisit să-l caricaturizeze: are timpane îngroşate şi e mare mâncător de unguri şi ţigani!

Ei bine, onorabelul domn Manolescu, prin anii 95, aflând câte ceva de la Iv Martinovici despre hărţuirile la care fusesem supus, a scris în „România literară” înţeleaptă – greacă vorbă (Remember Xerxes despre viclenia grecilor): „... deh, domnule Evu, ce îşi face omul cu mâna lui…”! Omul declară într-un editorial la România Liberă că securitatea a făcut revoluţia şi basta! Asta e tot! Ha, ha! Păi cum să îl votez la anul pe  acest jolly-joker al danaoşilor dezmierdat Niki Apolzan – La USR scriitorii români îşi trimit cărţile spre a fi lecturate pentru eventuale nominalizări şi premiere anuală; ştiu sigur că sute de cărţi nici măcar nu au fost  citite ca titluri, întrebaţi-o pe secretara care le trece în registru şi gata! La ce să mai răbdăm noi, cei din provincie, hârele şi pârele de sus, dacă cele dintre noi continuă de peste 20 de ani? E în capul trebilor pegra reactivizată a  nomenklaturii kul-tur-nătoare care se fac că fac lustraţie? Vorba lu’ Dinescu: Ni-e lehamite! Şi în fine, vorba genială a lui Caragiali ot Haimanele: „ BA PE-A MĂTII”!

Primeşte, rogu-te, Maria Diana Popescu, acest inevitabil subsol aruncat în pridvorul schimbului nostru de idei… Deoarece întrebarea „cine sunteţi” m-a bruscat cumva în realitatea imediată şi am simţit nevoia să oftez. Arză-i-ar focul!

Maria Diana Popescu: Ce focuri mai tresar în viaţa dumneavoastră artistică, domnule Eugen Evu, parafrazînd titlul volumului de eseuri „Tresărirea  Focului”?

Eugen Evu: Aluzia la volumul întâi al Jurnalului meu de idei, dorit trilogie, este cu înţelesul de diminuare a unui cutremur, care este dintotdeauna arderea… Focul ca principiu ordonator, creator şi devastator – dar de aici misteriul ciclicităţii lumilor – m-a fascinat mereu în sensul zoroastric. Am simţit, de mic copil – privindu-l în starea aceea, indusă magic de semi-transă – vraja lui, şi îl simt polisemic în fiinţa mea subţiată. De fapt de lumină prin ardere de tot e vorba. De uitarea cenuşii, pe care Blaga o punea pe cântar prin rima delicată a greuruşei… Cenuşa este resorbită de ţărână, lumina focului este resorbită de soare, ca tot ce fiinţează, arde şi este resorbit! Sunt, aşadar, apolinic. Jurnalul cu acest titlu era un mic atelier sau „pietre pentru templul meu”. Şi se va încheia în mai, cu volumul III, „Cartea întâlnirilor” şi „Oximoron – mâncătorul de furnici”.  Focurile sunt cu vârfuri iar eu sunt un vârf care nu uită că el este mai înalt, „acolo unde intră flacăra în cer”, prin arderea întregului, inclusiv a ultimei energii potenţiale din combustia cenuşii!

Maria Diana Popescu : Am aflat din paginile unei reviste, sunteţi şi sculptor. Vă propun un troc, ce spuneţi maestre, dau o carte cu apostila mea pe o sculptură, una mai mică. Sau nu merge?

Eugen Evu: Bine, când gat de cioplit o figurină (piccola scultura) vă voi dărui una, dar nu merge poştal. Vă previn însă că nu sunt sculptor, ci mai scriu şi cu lemn de accacia robinia, scriu din briceag. Sunt decorative ligno-glifele astea.

Maria Diana Popescu: Un strâmt şi egoist tablou cosmic îi face pe unii poeţi să creadă că ei sunt rostul existenţei. Cum stau lucrurile?

Eugen Evu: Păreaţi „grea”, dar sunteţi suav sugestivă: păi rostul existenţei priveşte „cum stau lucrurile”, nicidecum cum stau fiinţele, fiinţa! Eu de unde să ştiu? Micul cosmos din mine este  al micii nemuriri din oglindirea haijinului: soarele din pictura de rouă. Poezia mea este autocunoaştere şi urmare de zeu propriu, vezi sentinţele de la Delfi. Între-zăriri, năluciri, anemnesys, regresiuni în memorie. Poate înnoiri, poate epifanii, entelehia… Revelaţia şi uimirea, străfulgerările acelea indicibile de bucurie:  exist!

Eventual, mai aflu câte ceva, dar închid iute-ntrezărirea şi îmi zic „în zilele acelea, înţelepţii vor fi numiţi nebuni”! Poate poezia e un fel de orgasm. Pentru unii orgiastic, pentru alţii te miri cum-necum. Poezia mea este chiar existenţa mea, utopia care face dinamica entităţii mele. Dacă nu îţi sună pretenţios. E interiorul meu melodios, unul căruia eu îi sunt purtător. Este redefinirea „eului” din sus în jos, este bucuria mea de a fi, chiar dacă tot mai des mă rog mie însumi: „să dorm, să dorm!” Cum Hamlet şi Cioran. Rostul  este al Verbului „a exista” conjugat mereu în acest ACUM… Adjectivele fac doar ornamentică. Aum mane padme hum!  Mallarmé, Whitman, Borges, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Omar Khayam… Trăiască Dumnezeul din opera vie, Omul! Fără complexe, voi semna  prima mea antologie  lirică de autor Eugen EVIU. Slavă Domnului!

Maria Diana Popescu: Domnule Eugen Evu, arta cu ale sale legi dăruieşte creatorului mai multă tărie?

Eugen Evu: Sigur. Face mai suportabil misterul existenţei şi îl îmblânzeşte pe om în sensul orfic. Dar poate sălbătici şi îngerul.

Maria Diana Popescu: Oricâtă importanţă am da creaţiei, totuşi într-un loc tragem o linie şi spunem: „aici începe Ţara lui Dumnezeu”, cel care ne face posibilă manifestarea în artă a întregii personalităţi. Cu dumneavoastră cum este?

Eugen Evu: Nu este creaţie scrierea, ci imitatio Dei. Sau mimesis - cameleonismul straniu al vietăţilor şi, de fapt, al inteligenţei ce se manifestă. Spiritul este cel ce se agită (în om)... Ţara lui Dumnezeu este ca parte în om, dacă este după chipul şi asemănarea lui, dacă nu e o proiecţie a spaimelor lui ancestrale, şi a INUMANEI nevoi de a fi „veşnici” (a trăi veacuri, vecii, secole). Neconsolarea asta este răsadul religiilor şi cred că şi artele sunt religiozitate, ca umbră a Luminii. Sacralizează ori extrag memoria şi o recuperează probabil (sperăm) în altă dimensiune. Dar ce ştiu eu? Când am fost alungaţi din Paradeisos (grădină împrejmuită de ziduri), edenul s-a rupt odată cu noi, adică îl purtăm ca nostalgie paradiziacă spre şi întru – după moarte? Poezia mea este pentru mine şi, uneori, şi pentru alţii, rezonanţi cu mine, vindecare de acest dor. Sau LEAC băbesc. Efectul mantric, (ro-mantric!) şi incantaţia – divinaţia mantramică, etc. Descântec de leac şi dor, euharistie, îmbunare a eriniilor, luare în râs a Gorgonei, înţelegere pentru preotesele prostituate, medicină a Sinelui gemelar cu Sinea. Iar vindecarea vine dinspre interior spre margini.

Maria Diana Popescu: Hegel spunea că modul de cugetare al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd suntem în stare să-l negăm. Ce negaţi prezentului?

Eugen Evu: Uf! Pe Hegel, Kant, Nietszche, i-am fost citit când nu aveam acces la Socrate, Aristotel, Platon… Am avut noroc cu Eliade, Vulcănescu, Cioran, cu Blaga…Dar eu nu sunt un poet prea citit, sunt un empiric şi gata! Când să îmi scriu cărţile, dacă mă duc ăştia cu vorba? Ei să-şi întrebe şi să judece sinele lor, nu să lărmuier interminabil despre poet! Poetul este definit de orbul Borges iar el spune că toate cărţile din lume sunt scrise de o unică entitate! Chiar îl cred. Orbii văd mai bine, remember Homer. Eu sunt filozoful suficient mie. Nu neg prezentului nimic. Neg parţial trecutului care e cadavrul stocat în uluitorul mecanism de lucru al creierului „meu” şi am experimentat sufocarea ca levitaţie, coşmarele ca decantare şi epurare a bântuirilor,energiilor negative, sulfuroase… Creierul ne este un „sistem bioenergetic deschis”, aşadar suntem permanent bombardaţi şi străpunşi de vibraţii care ne menţin într-o uriaşă luptă de a vieţui armonic cu noi înşine şi cu lumea beneficului, a viului devenirii în lume. Prezentul este delirant, a mai fost, este revelatoriu (apocalypsis) şi este negreşit – dincolo de catastroficul său accelerat – unul re-genezic. Istoria este asasină, teluricul este cruzime – suferinţele naturii ne dor şi ne bântuie! Poate că pe unii îi mântuie… Dar eu nu sunt nici profet, nici da-daist, ca să zic DA! DA!, pentru a nega NU! NU!. Labiş a scris: „Noi niciodată nu!”. Păcat că a greşit ca Maiakovski, sau Păunescu, şi nu ca Esenin sau Stelaru! Prefer să greşesc ca… eugenevu! Marile descoperiri sunt rodul uneori erori, intuiţia e unica formă de inteligenţă care îmi place, o iubesc şi o ocrotesc intact-paradiziacă. Vai de cei ce se mint pe ei înşişi, acolo e spărtura şi neantul.

Maria Diana Popescu: Pe Comte îl poţi surprinde în flagrant delict de romantism. Pe domnul Eugen Evu în ce ipostaze l-ar suprinde acum un flagrant organizat la gradul zero al sufletului artistic?

Eugen Evu: Christos a spus: „Şi voi puteţi fi Dumnezei”. Scribul a copiat revelaţia cu minusculă, din auto-cenzură. „Eu” nu pot fi surprins în flagrant, nici ca domn, nici ca rob, cu atât mai puţin sufletul cu atribut artistic. Gradul zero este eternul constant: zero este gravid de unul şi prin aceasta, potenţial multiplu. Flagrantul delict (adică frauda lui Freud! ca să glumim niţel), de cine e organizat? De specializaţii speciei literalnice? De comicii vestiţi ai ecranelor, pardon, sticlei? De păturicii noului ordin „Năsturel” al societarilor cu faţă şi spate umane? Muza mea se amuză mereu la aşa dulci grozăvii! Uite, să fiu sincer tulburat: aş reciti cu un zvâc de simţ şi aplicaţie semiotică, Evangheliile astea apocrife, de la Nad Hammadi… Mai ales Evanghelia lui Iuda! Şi, desigur, repetat, Cartea lui Enoh şi Enuma Eliş, şi Ghilgameş, şi încă alte câteva. Apoi aş căuta să înţeleg prin ochiul exoftalmic al Telescopului Hubble… Şi  poate aş fi surprins în fix-graviditatea (de sine) a Zeroului – ca multiplu al unui Paradox: UNUL.

Maria Diana Popescu: Cine mai citeşte astăzi, că de scris se scrie mult?

Eugen Evu: Ohoo! Citim noi şi tot e ceva. Citesc studioşii, citesc securiştii de ieri, de azi şi de mâine, psihiatri, legiitorii, citesc tot soiul de firme şi preţuri, citizenii turmentaţi care hâc întreabă „io cu şini votez?”! Ca să dibuiască de ce Iuda îi reproşa lui Christos că se rezuma doar la promisiunea unei libertăţi „de dincolo”, şi nu la Impărăţia de aici, care e tot a lui Dumnezeu, nu? Hai să citim două fraze din  Evanghelia după Iuda: „El zicea să-ţi iubeşti duşmanii şi să le dai economiile tale, adică obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar e imposibil, căci acela care primeşte în casă un hoţ îl va vedea pe hoţ luîndu-i, drept mulţumire, chimirele şi femeia (!, subl.n). Şi cel care dă de mîncare duşmanului său va avea un duşman cu atât mai puternic! Îmi ziceam: „Ei, nu trebuie să iei poruncile lui Iisus chiar în litera lor”, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuie să acţionez!”. Adaos: „Cu acest gând, plin de bucurie pentru voi, eu mă voi spânzura!”. Tulburător, nu? Sărmanul Iuda! El, pe care Mântuitorul îl iubea cel mai mult. Ceea ce numeşte Iuda „bucurie pentru voi toţi”, a fost pare-se nimic altceva decât o depresie indusă de ordinul indus prin poruncă: „Unul dintre voi mă va vinde!”.  Te rog să îmi scuzi abaterea de la... literă! Ne citesc stelele, că timpul fiind circular, dimensiunile sunt iluzorii şi progresul este o lege cosmică: or avea Ei metode să ne psihanalizeze, fii pe pace! Eu citesc cu bucurie şi ce scriu alţii, sau cu milă şi ce delirează maniacal alţii. Citesc ca să nu crăp. Citim ca să reînvăţăm, prin dezvăţare, etc. Se scrie excesiv de mult, deoarece realul e insuportabil şi omul dibuie în felul lui zone de refugiu, omul se virtualizează, e un fenomen cu o iuţeală fatală pentru cei mai mulţi. Omul are în el vocaţia, programul auto-depăşirii, al cunoaşterii: cum altfel decât prin citire şi scriere?  Creierul actual are funcţii adaptate de cel puţin un mileniu în acest sens. Desigur, infirmatizarea modifică, ea cyborgizează, ea ne face captivi, ne rupe de  CONDIŢIA ancestrală şi de cea dobândită. Lumea articifială a omului este de fapt Omul proiectat în ea. În materie şi este inteligenţă trans-însufleţită în omul evolutiv, devenitor.  Este ceva recuperator în actul istoric, chiar asasin cum l-am numit. Dar văzul este mult superior actului de a scrie-citi: Comunicarea umană actuală impune o atare despărţire de lentoarea şi inconvenienţele economice ale lecturii – studiului – accesului la Memorie în profanul istoriei. Problema este să ne reziste hardul!

Maria Diana Popescu: Revistele, paginile culturale pot impune o „modă” sau modele eronate?

Eugen Evu: Cred că da, asta aşa a fost mereu. Însă moda, sau modelele, aduc a consumism şi derizoriu. Iar paginile culturale din cotidienele mogulilor, ca să vezi, lipsesc cu desăvârşire, au fost doar câteva tentative eşuate lamentabil. Cultura nu rentează. Iar cutare – căruia i se suflă idei de-astea – defineşte hazos-sinistru recent chestiunea „tonomate  de presă”! Ce zici de faptul că onor prezidentul USR Nicolae Manolescu are cronică de fotbal, başca o revistă care e penibil de casă? Revistele din provinciei sunt chinuri anume întreţinute de sadismul pseudo-elitelor şi clientelarismul este în metastază. Îmi vor spori duşmanii cu sinceritatea asta, dar mi-o asum şi nu vreau să se răsfrângă asupra candorii splendide a întrebărilor dumneavoastră.  

Maria Diana Popescu: Am constatat că unele reviste  promovează scriitori pe temeiul apartenenţei la un grup. Care este părerea dumneavoastră?

Eugen Evu: Este tipic să fie reviste emanate (sic!) de o grupare. Pe criterii valorice, estetice, etc. Mai puţin normal să funcţioneze pe criterii de apartenenţă făţişă, sau disimulată, pecuniare sau (şi) politicianiste. Boala teatrului este teatralismul. Boala politicii - politicianismul, ş.a.m.d  Cancerul izmelor – izmele!

Maria Diana Popescu: Cine sunt cei care trag sforile în cultură şi cui îi cade în cap cortina?

Eugen Evu: Păi... sforarii! Culmea, că mai şi sforăie, aşa că marionetele devin ventriloci autonomi. Se numesc urât mirositor fonetic: analişti. Uteciştii de ieri, detaşamentul de azi şi... aşa mai departe. Asta văd şi nu doar cred. Cortina cade în capul – culmea - bietului sufleru Eminescu şi a a figuranţilor pe viu, infiltraţi printre păpuşi. Serios glumind! Sau vă referiţi la cultura cartofilor, a păioaselor şi a canabisului ori cultura natural - aviară ori şi mai grav ovariană, apropos pornolirism al giorno? Care cultură, că e preacurvie, domnişoară!

Maria Diana Popescu: Mi se pare mie sau forţe anonime încearcă să creeze azi o nouă împărăţie a spiritului?

Eugen Evu: Asta da întrebare! O anticipam oarecum deductiv... Da, forţe obscure, dar să nu cădem în hilarismul sinistru al unor şamani pe sticlă ori pe aiurea, care  evident sunt sub observaţie conspirativă, ca experiment „cu faţă umană” a păpuşarilor electronici... Dar acest subiect îl amânăm, eventual, fiind prea grav şi monitorizat undeva. Ştii ce scrie în finalul Noului Testament? „Cel ce face răul să îl facă şi mai departe, cel ce face binele tot aşa!” (citat din memorie). Asta e de gândit vis-a-vis de subiectul nostru. Misticii? Anologia micro-macro cosmos? L-aţi citit pe Niels Bohr? Vorbe sfinte şi pline totuşi de acalmie! Sau sa-l recitim pe Dao De Jing (Tao Te Ching)! Sau, poate, să citim iarba, culorile, cerul înstelat, descoperirile de ultimă oră în astrofizică, etc.

Maria Daiana Popescu: Misticii spuneau că orice lucru pământesc îşi are un lucru asemănător în cer. Prin analogie, ce mai aveţi şi puteţi aduce de acolo prin corespondenţă în creaţia dumneavoastră?

Eugen Evu: Poate va trebui să înţelegem cât de cât matematica fractalică!. Eu nu aduc „de acolo”, nimeni nu aduce... Eventual coboară şi atunci ne mai luminăm un pic. Iar dacă avem har, dăm de înţeles şi celorlalţi. Ferice de cei ce cred dar şi de cei care ştiu ceea ce cred.

Maria Diana Popescu: Cum rămâne cu valoarea, cu efectele spectacolului sumbru, pe care-l provoacă literatura azi?

Eugen Evu: Fără îndoială că tot ceea ce se petrece – întâmplă ori este indus a se întâmpla, are o logică. Cui îi aparţine şi cum suntem sau nu suntem executanţi – conştienţi ori ba – ai acestora – dincolo sau dincoace de „perdelele” de fum sau cortinele sau catapetesmele acestei conspiraţii care este istoria! Nu va fi venit clipa să ştim... Poate suntem ocrotiţi, poate merităm să fim ocrotiţi. Să sperăm că suntem iubiţi. În nici un caz aşteptându-l pe Godot!

Maria Diana Popescu: O vorbă de onoare, vă rog, în încheiere!

Eugen Evu: Mă onorează că tinereţea întrebătoare a Domniei Tale este tonică pentru cel istovit care sunt şi scriu, trăiesc şi. Onoare celor ce se iubesc pe sine ca să fie în STARE de a-şi iubi şi aproapele. Mai ales pe cel de departe! Cu dor!

A consemnat

Maria Diana POPESCU

Viitorul Argeşului

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

in pagina urmatoare:
UN RĂSPUNS POLIEDRIC COMPLEMENTAR PENTRU MARIA DIANA POPESCU

 {mospagebreak}

UN RĂSPUNS POLIEDRIC COMPLEMENTAR PENTRU MARIA DIANA POPESCU

Iau de drept ceea ce un excelent poet şi critic preciza în „Viziuni critice”: Paul Aretzu pledează pentru convergenţa dintre demersul critic şi opera  comentată: „Un text trecut printr-un demers critic este total transformat, are altă identitate, alte amprente. Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte pe sine, în text” (p.7-8).  Este pasajul pe care şi Valeria Manta Tăicuţu în evocă inspirat. Ideea mea este că acei critici care sunt în primul rând poeţi, sunt preferabili, dacă nu cititorului, sigur autorului analizat: „delictul de subiectivism” devine prin modus operandi rezonant, empatic, un lucru demn de dorit.

„Mâncătorul de furnici” care este monstrul sacru al teoriei, este imun la secreţia formică a hărniciei din text, (şi la rumoarea acelei memorii colective ce se modulează în inefabilul rostirii entitare–auctoriale), pe când o mireasmă rară, o metaforă revelatorie sau un oximoron îl poate împinge la urletul sentenţios-autoritar, la răcnetul urangutanului înţepat de o furnică sau o viespe. Cutare big-specializat de opus-uri – cărămizi criticoide, este un simplu ilegitim a „decoda” poemul poetului autentic, deoarece pur şi simplu nu are „organon”! Am fost siderat de „încercările lirice” ale unui supus sus-pus, ale cărei poezioare şontâce erau simple foi de auto-observaţie andropauzată. Sau dacă vreţi, andro-repausată.

„Delictul” sus citat ar veni din acel monologos auto-referenţial-disimulat, cvasi-narcisiac şi afectat  paroxistic, ca simulacru de judecată pe (pre) textul altuia. În fapt, aceşti trântori care consumă buget şi hârtie prin teorie, mai mult decât înşişi scriitori, cei care produc, amintesc de starea produsului ţăranilor, cumpărată cu japca pe nimic, apoi revândută moftangiilor şi sărmanilor cu aceeaşi vervă speculantă. Aceşti negustori sunt în handicapul-teroristic asupra mulţimii  bruscate de la comunism la consumism, unul  special-specios, pe care  l-aş figura grafic caricatural astfel: un second hand reprezentat printr-o figură gen „Viermele de bibliotecă”, a unui pictor german, îmi scapă numele, un Hand-man” care are două braţe la un unic umăr, unul inutil, gorgonic, iar de cealaltă parte este ciung! Nu dau doi bani (emisie veche!) pe aceşti criticoizi.

La grila lui Roland Barthes despre auctori, scribi, autori, scriitori, şcl. – echivalenţele li se impun şi ăstora. Dacă aş fi răspuns setului – altfel splendid şi erudit (nota bene!) – de întrebări punct cu punct, aş fi „rezonant” modular cu Fiinţa, dvs înşivă fiind poetesă, dar aş fi deraiat în subiectivismul meu intact-natural şi, poate, excesiv fabulatoriu. Subtextul meu este memorie freatică, este strat de profunzime al uriaşei memorii stocate în subconştient. De ce să întreţin iluzia unui dialog, când de fapt, monologăm împreună: ci nu împreunaţi. Ne cunoaştem, dar nu în sensul originar? Arta este eros sublimat, transfiguraţie şi trans-subtanţializare. Iar pentru mine, o deseori tiranică asuprire a Esenţelor ce mereu reculează în recalibrarea efemeră: a unui Acum tot mai subţiat, mai fragil, mai tendenţios eteric! Îmi redistribui puţinătatea fiinţei în simetriile de fagure ale misterului. Cu cine comunicăm noi, de fapt? În acest limbaj postbabilonian, ante-babilonic?!

Şi Jean Paul Sartre scria undeva: „unii pretind că romancierul se descrie pe sine în personajele lui”. Acest bovarism de fond al creaţiei şi reflectării în tipologiile operei auto-asumate demiurgic (sic,n.) este cvasi discutabil mai ales în cazul poeţilor. Excesul autoreferenţial, bunăoară, este la noi eminescian, însă el a decăzut demult în eboşa sau în auto, manierismul ce ne aminteşte de etapa „La Lilieci” sau „ uşiţi” al unui Marin Sorescu: simple parodii sau singurătate a parafrazei printre poeţi… Marin Sorescu îmi mărturisea, încă de la primul lui volum poetic, că este da fapt un tragic şi un sceptic cioranian, dar cărţile aveau să-i fie tot atâtea variaţiuni pe tema obsesivă: ispite atipice ale hazosului om de câmpie. Decorativism şi texte de musica facile.

Primeşte, rogu-te, să răspund întrebându-mă, deopotrivă, pe mine însumi, fandând întrebărilor Domniei Tale, o, atât de rafinate… Oare, nu cumva vă întrebaţi astfel de esenţiale nelinişti proprii, rafinate şi rezonante la propria-vă frumoasă poetică, iar eu accept naiv a fi doar un Ecou? Sunt vulnerabil şi  apelez la subterfugii. Vă răspund în dodii, risc poate truisme sau anacolute. Dar spontaneitatea îmi este şansa de a evita te miri ce abnormităţi care sunt luxul celor sus-înţepaţi.

Mea culpa poesis: psihanalizez şi încep cu mine. Simt în direcţia Jung şi nu Freud, deşi m-a terorizat o viaţă a sa „mecanică a visului” şi altele. Dar Jung e îngerul meu – daimonul gemelar celui al lui Socrate. Ale sale „Studii despre reprezentările alchimice” au pansat în mine spărtura şi au suturat ceea ce eu numesc fisura din aureolă. Nu îmi explic enunţurile sus-numite „de refugiu”: te rog să le primeşti de la poet la poet. Aşadar fulguraţia preliminară poate fi numită poetizând: interior al ninsorii, adică al Textului.

Un reproş unic şi crescător în conştiinţa mea odată cu anii, este asupra Cruzimii din Natură, omniprezente. Sau mai propriu spus, deo-prezentă. Legea asta guvernează şi este dinamica transcenderii – de asta mă înspăimânt. Foamea energiilor de energii şi sacrificiul, de la galaxii la sori, sisteme planetare şi în jos până în infinitul mic. Spiritul ar trebui să fie de-situat, iar suferinţa creaţiei în virtualitatea ei de delir (metafizic) este deopotrivă a meta-ftizismului de tip bacovian. Marele poet Vasiliu-Bacovia, auzea materia plângând: plânsul etern al cruzimii naturii faţă de sinea şi sinele ei! De ce nu aş auzi antimateria râzând?

Nu uit un poem vizionar al lui Celan, spectrul unei entităţi eterice încleştate în ceafa unui sinucigaş instabil, pe ţărmul mării. Sufletul-duhul aceluia râdea, la suferinţele de Iov laş ale sărmanului. Pentru unii poeţi – tot mai mulţi, pe unii i-am cunoscut foarte bine – a scrie poezie, egal a se sinucide lent, a se automutila… Vă amintiţi dilema personajului lui Graham Greene, din romanul „Un caz de mutilare”?

Lumea este un lazaret. Ctitorii de basilici sunt meşteri mari sub teroarea lui Negru Vodă  mandatat să ctitorească operă de proslăvire! Cui anume? Implicit lor. Este poetul român un astfel de meşter-duplicitar-habotnic-mercenar şi care consimte laş să îşi zidească inclusiv iubirea şi urmaşii nenăscuţi (…), doar spre a ajunge pe turla răsucită a operei? Şi de ce? Ca să se  arunce în gol şi să ţâşnească acolo fântână?! Aberaţii ale întunericului revendicate de dogma luminii! Substitutio sado-massochist, asta e! Victima-călăul poet este clona  încremenind în eşecul larvar… E o fojgăială de grafomani, de paranoici şi de schizofrenetici mai ceva ca la Socola!  După prăbuşirea din decembrie a junglei pseudo-valorilor, surogatelor şi năut-arzilor – pârloaga nu poate ţine spaţiul dela - vale blagian – superba utopie! – de la înnoroirea-mocirlirea  alunecărilor de teren paideumatic.

Labirintul s-a scufundat, este inundabil, odată cu arhivele şi urbariile de tip C.N.S.A.S. ale întregii literaturi române actuale. Suntem într-o criză de identitate inclusiv a Memoriei… Ce rost are să scriem când actul scrierii este conform lui Enoh – şi altora, mult mai moderni – un act de primejdie? Dedublează sau corupe însăşi Id-ul arhetipa!?

Omul care scrie este omul care se auto-modifică. Trăindu-şi existenţial submersiile, indicibile în sine, riscă nebunia, ruptura, schizoidia. Idol de sine sau ideal-ideologizant. Fractura! Ci nu cea din penibilul manifest al unor apologeţi sur-escitaţi(!), cărora nu eu le sunt numitorul ci fractura sinelui de sine. Aţi observat androginizarea textului? Sau efeminarea discursului pe acutele castrate ale erosului pornoliric? Nişte astfel de distrofici m-au insultat la persoană, neavând nimic de prins în propria-mi poezie – câtă şi cum am editat-o? Ştiţi ce mă izbeşte? Noua istorie a plagiatului, fenomenul acesta deviant de la orice azimut care face ravagii în literatură şi revuistică, cu mici excepţii.

 Amputarea care doare, deoarece centrul cerebral al durerii este atrofiat dar activ. Golul apetitului esenţial de libertate, tocmai acum, când au implodat barierele şi autocenzura – vârful perfid al „turnului de control” totalitar. De unde şi delirurile criticoide, sudalmiada şi cocoteria acestei Rinoceriade post-Caragiale. Toţi îl aşteaptă pe Godot-ul Manolescu, aşa cum l-au aşteptat pe Iliescu. Şi ei sunt, de fapt, în capul trebii. Cred că romanul românesc reîncepe sublim-abject de la începutul Filimonian.

Iar poezia… se sparie gândul! Poate că Mallarmé ar fi  pentru noi, îmbălcăniţii (Io ba!) un prag de unde să batem saltul spre o nouă poezie românească. Poate. „Măi nepoate”, cum moşul meu zicea. Şi tot el: „Îs multe de zâs, dar mai multe de tăcut”. Mallarmé şi al său Blanchot. Daimonul lui Onan biblicul – al monştrilor sacri. Sau cum anagramase simpaticul Vasile Leac: „Monştrii-s acri”. Puah! Monstruozitatea invocată şi de Caragiale, care gândea „monstruos”  versus intuiţia – şi efectul placebo al stigmei pe care cel puţin eu, smulgându-mă întru saltul următor şi degravifierea necesară zbu-rătăcirii (…) – anume înnoirea (auto-psiche terapică prin erezia (!) scrisului-trăit!) – emoţia (fără aluzie la tot soiul de satanisme gen „emo” (de la emotion), capcane în care cad ca fluturii derutaţi feromonic (sic,n.) – ori alte cele agonisme… Cine sau Ce  agonizează în/prin aceştia? Nu cumva devianta cruzime a naturii - autocruzimea firii, canibalismul acelei treimi de zeu din hibrys-ul Enkidu?

Iată ce aţi stârnit cu ingenioasele şi foarte interesante întrebări, simpatică poetesă Maria Diana Popescu! E un elogiu modest, nicidecum un reproş!

Numai că aceste sky-traps, inocente prin profunzimea lor şi nuanţările vitralice, sunt ale entităţii D-voastră poetice, mai mult decât ale demersului exegetic pe care îl probaţi căutând acel sacru pe care Blaga îl numea Curcubeu. Vai, simbolul lui re-ligio… Care a fost confiscat în occidentul Fricilor toate, venind asupritor şi peste noi – doinitorii reminiscenţi ai Dainelor (aina-daina) de demult! Devastator! Vă adresaţi superb întrebări! Şi iată de ce m-am rezumat simpatetic intact la aceste fulguiri metatextuale. Precum în text, aşa şi în metatext.

Oracularul, dragă Maria Diana, a fost o farsă! Efectele unei emanaţii toxice şi delirul cu sclipete de premoniţie… Arta a fost şi va fi Divinaţie. Iar divinaţia este mantrică şi pare a fi ancestrală. Apropos de cunoaştere (şi prin scriere-trăire poieion): sensul originar biblic al cunoaşterii era strictu al împreunării sexuale. Adam a cunoscut-o pe Eva, etc etc… Blaga a sublimat unic acest sens: „A cunoaşte, a iubi/ înc-odată, iar şi iar…/ a iubi e primăvară!”.

Aş spune că să ne iubim pe noi înşine, să reînnoim acest deziderat cosmic. Şi aş spune că omul are imperios foame-nevoie prioritar de a IUBI şi doar apoi a FI IUBIT. Sunt un pic truistic, prin aceea că scriu inclusiv în vis şi la trezire încerc să recompun non-dimensionalul şi atemporalul Fiinţei. De aceea îl invocam, pe Carl Gustav Jung şi submersiunile sau „regresiunile” lui în Memorie. Inclusiv în cea freudian-colectivă. Dar matriceal eu sunt transilvanic şi sunt în paideuma-melosul ultra-energetic al spaţiului cu stele foarte joase ce zburdă peste cimitire vesele, sapienţiale, cu aceeaşi ludică… seismicitate subcuantică de deasupra teraselor montane sau ale meridianului Frunţii.  Întrebările Domniei voastre sunt demne de răspunsuri spontane şi deviante, deoarece săgetează himera mea: Hiperyon.

Primiţi aceste confesiuni şi sper să fiţi sinceră că în propria-vă poezie. Candelăreasa Dvs. este Dantelăreasa lui Vermeer? Ador Culegătoarea de scoici. Şi nudurile preoteselor sacre ce se prostituau la porţile templelor. Chiar dacă „pruncul” text este asistat de doi heruvimi, eventual prin anestezie necesară implantului. Aluziile mele umil-mitologice sper să nu insulte (nici nu au cum!)! Iar dacă există şi un cimitir al metafizicii, desigur că e o groapă comună: se fac epurări şi în Shambala dezgolită accidental de dislocările cacademicilor în prelungită andro (re)pauzare. Bine faceţi că scrieţi dumnezeu cu minuscule, fie şi ca prudenţă. Deoarece el s-ar putea să fie Plural, cum bunăoară Elohimii.

Filigranele din Bacovia, cum scrieţi, dar şi „cara, lontano come il una spechio” a lui Montale. Fiinţăm prin oglindire şi cuvintele poezează taumaturgic pentru NOI. În fiece apus este deja răsăritul. Ceea ce va fi, a mai fost. „Neastâmpărul are paşi de balet/  ciocnindu-se  nelămuriţi uneori, alteori/ îmbrăţişându-se într-un cerc rotitor/ într-o vervă pe note” (am citat din poemul Dvs „Când încep să dea în pârg zăpezile”). Să ne supunem, dar nu timizi, „destinului de poet”. Din curcubeul, de acolo de unde „curcubeul îşi bea frumuseţea/ şi nemurirea”. Departele în aproape. Transubstanţa în stare de suferinţă? Antimateria râzând? „Fără tot felul de injecţii de atenuare a durerii”, ci poate doar de atenuare a cruzimii naturii şi pedepsei naşterii prin durere ce stăruie nedrept asupra femeii. Şi determină erezia nova a clonării, industria vibratoarelor, drogurile super-potenţei care ne fac geloşi pe Îngerii odinioară căzuţi, dedulciţi la femeia umană: care să ne ţină de urât! Chiar de urât? Adicătelea doare de singurăciune? „Viciaţi de dorul de absolut”? Dorul de noi înşine. Dorul gemelar. Toate astea sunt muşcături ce se vor sublimate în tandre săruturi cu privirea, pe luciul apelor textelor poetesei Maria Diana.

Mă întorc şi zic apropos actul critic: orice specializare eşuează în denaturare şi ambiguizare  implicit perceptivă. Orice act textual eşuează prin exces în act ratat freudian. Asta e valabil şi în in istorie, în revoluţii, bunăoară: 1989 un act istoric ratat, adică unul cu p---e îndoite. Fie capii-căpăii sunt asexuaţi, ca Adolf, Mao sau impotenţi ca „ tătucul”  Vissarionovici, cu a sa fiică Alilueva, fie female eroticon ca Elena CODOI, care se delecta cu porno în iatacul Cizmarului cu limbă groasă: cică odată ea l-a întrebat pe el: „Nicule, dar tu când mă mai f--i?”. Iar toa’r’şul a răspuns patriotic: „Înîîîntâiaş datî  boborrrul!”. Oare, ăştiiia, monştri sacri specializaţi a ne „esplica” nouă şi studenţilor poesia alturora, nu sunt de aceeaşi stirpe? Ba bine că nu!

Popescu. Dacă la păsări cântătoare, trilul este preludiu, atunci artele pentru om – în naturaleţea lor de odinioară-adineauri, ar fi de drept numai ale masculului – bărbătuş !!! Nu privighetoarea cântă, errare Macedonski!, ci Privighetorul! Mutaţia este stingheritoare, textele se androginizează… recuperatoriu? Este ceva putred în Matei 19 cu acei fameni, nu-i aşa? Isus răspunde cel puţin straniu: ei, famenii, sunt şi „pentru îngerii din cer”! Ce zici de asta? Iată că te rog să strecori aici un răspuns dintre acele întrebări ce ni le punem prin chiar poemele noastre… seismografice!

De aici ar merita să monologăm nocturn–sideral ca două entităţi principii ce tind spre sfericitate (…), iar textele noastre replicate una dintr-alta, să întregească şi în planul Cogito şi Emotion – sensuality, rostul de SEISMOGRAF care titrează un poem recent inserat în revista Provincia Corvina de mine. Ştiţi care e floarea seismului? Primulla regala! Ea răsare doar ca semnal al cutremurului de adâncime, ce superb cod al inteligenţei ciclic- genezice!

Ci nu despre trup ca seismograf am vorbi cu glas scăzut: ci  de ceea ce eu definesc dual (în accepţia unui Mircea Florian cu a sa  „Dualitate ca recesivitate a lumii”). Natura poetică a Omului ancestral: suflet radiestezic-fotosintezic, spirit telepatic. Fie şi ca, încă pulsând, relictă a Divinului acelei Treimi de zeu. Să îl plângem cu Ghilgameş pe fratele nostru Enkidu! Cu etimonul zeului căzut ENKI… Priceapă cine vrea! Vă mulţumesc pentru îngăduinţa de a mă rezuma la acest mod de a vă răspunde: cu palma la gură, ca să vă fiu ecou. Dacă vreţi, eu fiind un muntean, toate astea sunt doar nişte iodle.

Şi ca să vă amuzaţi: Laurenţiu Ulici mă vedea la a cincea mea carte... Parafrazic am uitat care critic afirmase că „omul este un animal marin, ieşit pe uscat şi visând să zboare”… Ei bine, prin anii 70, Ulici mă vedea ca pe un alpinist la malul mării, echipat ok dar ce aş fi escaladat eu, omul din munte? Poate furtuna ori poate nălucirea unui catarg… morganatic?

Sunteţi mulţumită?  Este cercul vicios al oricărui scepticism; renunţaţi deci la podoabe dintr-astea învechite! Bineînţeles, e o ruşine să repeţi asemenea truisme, dar pedanţii noştri sunt atât de proşti şi de superficiali, încât trebuie s-o faci; bineînţeles, punctul de vedere al lui Blanchot este personal. Şi, de asemenea, oricare ar fi instrumentele pe care le foloseşte, în cele din urmă experimentatorul constată cu ochii lui rezultatele experienţei. Dar, dacă într-o anumită măsură, obiectivitatea este deformată, ea este şi revelată. Pasiunile, spiritul, sensibilitatea lui Blanchot îl determină să facă o anumită conjectură mai degrabă decât o alta; dar numai Mallarmé va verifica conjectura lui Blanchot. Deprinderile mentale şi afectivitatea unui critic servesc drept revelatori, pregătesc intuiţia. Conjectura, adevărată sau falsă, serveşte la descifrare. Adevărată, ea este umplută de evidenţă. Falsă, ea se şterge indicând alte direcţii” („Saint Genet”, p.517).

Paul Aretzu oscilează între a-i acorda criticului calităţile invocate de Sartre (deprinderile mentale şi afectivitatea care servesc de revelatori şi pregătesc intuiţia) şi poziţia detaşat-ironică a celui conştient că, în lipsa unei platforme teoretice relativ omogene, în lipsa cristalizării unei concepţii integratoare, critica (v. „cronica”) este „cochetă, aventuroasă şi dă satisfacţie primului amant. Apoi, are prospeţimea unei paradoxale istorii literare în pas cu timpul prezent” (p.8). Înseamnă că ne întoarcem la Barthes, care spunea că în critică adevărul nu există: „A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii adevărate” („Eseuri critice”, p.254). Deci înţelegerea critică nu depinde de categoria adevărului: „Lumea există şi scriitorul vorbeşte, iată literatura. Obiectul criticii este însă cu totul altul: nu lumea, ci un discurs, discursul altuia: critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund sau un metalimbaj, care se exercită pe un limbaj prim sau limbaj obiect. (...) Din moment ce critica nu este decât metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este de a descoperi adevăruri, ci numai validităţi. Un limbaj în sine nu este adevărat sau fals, ci este sau nu este valid; valid, adică constituind un sistem coerent de semne. Se înţelege astfel mai bine de ce criticul se bucură de o libertate absolută faţă de obiectul său” („Eseuri critice”, p. 270).

Paul Aretzu numeşte „trădare” această libertate absolută a criticului: „Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte pe sine, în text. Prin caracterul ei total neconvenţional, interpretarea este predestinată să trădeze. Măştile scriitorului nu coincid cu obrăzarele criticului” (p.8). Evident, volumul publicat de Paul Aretzu nu este în totalitate fidel afirmaţiilor din „La ce bun criticii...”, deoarece cronicile adunate în el încearcă o polarizare în jurul unor principii omogene. Fenomenele centrifugale se explică prin conştientizarea libertăţii de a citi în cheie personală volumele de poezie încredinţate de poeţii contemporani spre lectură şi înţelegere (printre ei, nume care s-au impus – Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Eugen Evu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ş.a., dar şi nume de care se va mai auzi – Aura Christi, Ion Maria, Tudor Negoescu şi mulţi, mulţi alţii).

Această libertate de a citi oricum o operă şi de a scrie pe marginea ei ca şi când ai scrie-o tu, de la capăt, în virtutea principiului strămoşesc al cărţilor care „se fac” din cărţi, poate deveni păguboasă pentru literatură şi, mai cu seamă, pentru critica literară de la noi, dacă acel „oricum” se traduce prin eclectism şi empirism. Ar rezulta (dacă nu cumva fenomenul s-a produs deja) o inflaţie de critici de circumstanţă, fără o minimă pregătire teoretică, dar gata să ia cu asalt cărţi pe care nu le-ar înţelege nici chiar dacă le-ar citi (de fapt nu le citesc!), dar despre care ar fi capabili să scrie la nesfârşit, cu acel tupeu al asasinului de cuvinte ce confundă critica literară fie cu o acţiune de ecarisaj, fie cu una de vidanjare, chit că n-ar putea deosebi măcar o figură de stil de alta. Paul Aretzu, cu ingenuitatea trăitorului într-un spaţiu intelectualizat, se pare că ignoră consecinţele unor afirmaţii care ar da apă la moară veleitarilor şi ar confirma perspectiva sumbră de care tocmai am amintit. Când spui: „Un critic chiar face cărţi din cărţi. El este un cititor profitor. Fiind foarte ocupat cu munca lui, timpul de trăire efectivă este foarte redus şi, de aceea, trăieşte prin delegaţie, dând credit creaţionist autorilor”, dar continui cu un ambiguu „critica are tendinţa de a deveni autonomă de textul referenţial, de a-şi rupe cordonul ombilical”, nu înseamnă neapărat că te contrazici (cine nu iubeşte oximoronul?!), ci, mai degrabă, că te bazezi pe o înţelegere empatică a celui care te citeşte şi-ţi completează, mental, cu cunoştinţele sale, spaţiile pe care dinadins le-ai lăsat albe în argumentaţia ta.

Autonomia faţă de textul referenţial este de fapt o falsă autonomie, nu poţi interpreta un text făcând abstracţie de el, iar Paul Aretzu nici nu procedează aşa în cronicile adunate în volum. Demersurile sale critice se bazează pe descrierea unei organizări, a organicităţii interne a operei, cu scoaterea în evidenţă a unor structuri valide. E drept că citeşte în cheie personală, dar nu reacţionează pavlovian şi nici nu şi-a pierdut acuitatea percepţiei ori capacitatea de procesare. Dimpotrivă, abordarea textului se face cu maximă prudenţă, fără etichetările sociopsihofiziologice de care aşa numita „critică actuală” este plină până la refuz, fără judecăţi de valoare tranşante şi cu un respect aproape înduioşător faţă de cuvântul scris.

Luând, la întâmplare, cronica făcută la volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, „La plecare”, se poate observa o logică fără cusur a comentariului, o curgere aproape canonică de la emiterea ipotezei („Cartea lui LIS [...] face parte, prin temă, din categoria ezotericelor cărţi ale morţii, deşi argumentul ei este tocmai imposibilitatea de a muri, datorită unui exces de vitalitate, unei viziuni a fenomenului, mai degrabă antropologice, perene” – p. 55) spre demonstraţie şi apoi spre concluzia pertinentă: „Liviu Ioan Stoiciu scrie o carte insolită despre o temă frecvent asumată, dar foarte pretenţioasă. Demersul liric, aparent flegmatic, ţinut sub control, în profund este tensionat, disimulând o autentică stare afectivă şi punând în valoare o procesare artistică memorabilă” (p.58). Cele câteva pagini ale „demonstraţiei” se focalizează pe o înţelegere circulară a textului, ceea ce-i asigură unitatea, criticul, datorită deprinderilor sale intelectual-culturale, intuind exact elementele de bază ale universului poetic în care pătrunde : aventura existenţei, funcţia magică a poeziei, spiritualitatea trecerii în fizică şi metafizică, în biologie, magie, mitologie, antropologie. Cumva asemănător sunt elaborate şi celelalte 48 de comentarii, ceea ce presupune nu numai un intens efort de lectură, ci şi capacitatea de diferenţiere semantică a limbajelor poetice supuse exerciţiului critic.

Este adevărat că acest exerciţiu este unul de libertate şi că, uitând uneori să fie „raportor al lecturii”, Paul Aretzu visează pe marginea cărţilor citite şi se lasă sedus de un limbaj ezoteric, nicicând la îndemâna cititorului profan. O face, totuşi, cu graţia intelectualului care – vorba lui Călinescu – mai este încă „putrefiat de cultură” şi iremediabil îndrăgostit de aripa ei cea mai dumnezeiască, literatura.

Eugen EVU

martie 2008

Daniel Lăcătuş: Ce trebuie să ştim despre Veronica Balaj ? 

Veronica Balaj:   Mai   întâi    m-a atacat o altă întrebare... e  chiar nevoie să se ştie  multe despre  cineva? Apoi, mi-am  alungat  îndoiala şi zic,  da,  atâta    vreme cât cineva    a  pornit pe acest drum al  comunicări  publice  prin scris, da ,  se poate ca  unii ar vrea să ştie  câte ceva   despre  persoana  în cauză. Bun, acceptăm ideea că e necesar într-o intercomunicare să ştim ce şi cum suntem... Particularizând acum, despre mine, parcă  mi-e greu să  găsesc   exact  ceea ce  ar trebui să se ştie. De obicei, reactionez  firesc, nu am înclinaţia spre   duplicitate, pur  şi simplu nu mă ajută fantezia în acest sens. Aş zice că, sunt un om loial, ceea ce  s-a dovedit adesea  a fi un   dezavantaj  . Trecem peste  asta şi, adaug  faptul   că  sunt o persoană care a avut şansa şi o are , să lucreze  ceea  ce-i place.    Au şi americanii o   vorbă  , deşi nu sunt  fanul "culturii" lor, dar asta merge, cică "dacă în viaţă reuşeşti să faci ceea  ce-ţi  plăce, nu mai trebuie  să munceşti"  aşa că, e clar, totul este mai uşor..  eu mă   recunosc în chestiunea   asta,  ca  redactor (la Radio  Timişoara  ), mă    simt  ca într-un  spectacol pe care trebuie  să-l montez  din  vorbele, ideile  invitaţilor, să  reuşim împreună să  redăm o secvenţă de viaţă , aşa că  ESTE FASCINANT. Şi asta , să recunoaştem, nu e puţin lucru când  te duci cu plăcere la   slujbă., cunosc oameni interesanţi, schimb idei,  apoi,   mai am şi şansa SCRISULUI,   asta  chiar că e  ceva  miraculos, mă înălţa peste   nimicurile neplăcute  care  se mai ivesc  în viaţă , mă ajută să văd partea frumoasă a lumii.  În  esenţă, ce să se ştie oare despre mine? Că    sunt   dinamică şi expansiva, că  nu tradez   prieteniile, că  sunt uneori plângăcioasă  pentru că lumea , vezi, nu merge  chiar în direcţia  pe care o vreau eu şi,

mă   afectează direct una, altă,    găsesc apoi motive să fiu din nou  încrezătoare şi  merg  laolată cu    semenii  prin vremi, Un om  obişnuit. Cam asta aş zice   la un prim strat al mărturiei.   

Daniel Lăcătuş:  Cum vă descrieţi ? 

Veronica Balaj:   Cum să mă descriu? Chiar  spusesem câte ceva în acest sens,  să mă laud ? Nu-mi prea  găsesc  cuvintele, dar am o părere controversată despre mine  şi pot  adăuga  la cele de mai sus  că sunt bună şi indiferentă, generoasă şi colţuroasă,    dezinteresată şi  totodată implicată şi activă ,   comunic  uşor şi cu plăcere,  nu suport  nedreptatea căci, sunt ca o balanţă în  căutarea echilibrului, ce   naivitate, nu-i aşa? În  fine,  pot face gesturi frumoase şi  pot  trece pe lângă  şanse  favorabile cu o nonşalanţă  care ţine tot de  ameţeala   de care suferă  creatorii, artiştii... Îmi plac  hainele   şi obiectele de artă de calitate, vorbele  alese şi  frumuseţile lumii, dacă nu e prea mult,.. A, era să uit ,  vă puteţi baza pe   mine, sunt săritoare la greu şi  susţin binele chiar dacă, apoi, iese  totul pe dos. Face parte şi asta din spectacolul existenţei, dar cu asta chiar  mă mandresc, se poate bază pe mine  cineva care  are   nevoie şi  ar mai fi încă un mic amănunt,  nu  pot  fi datoare nimănui cu nimic, Dau înzecit şi mă bucură nespus dacă pot face un dar , deci un sumum de   trăiri anapoda şi   de multe ori   exersate pe pământ.  iar acum e rândul meu să   le experimentez, Consecvent, până la capăt..

Daniel Lăcătuş :  Care este criteriul după care daţi valoare omului ?   

Veronica Balaj:    VALOAREA omului constă în trăirile sale şi în ceea ce aplică  în numele binelui, cu mintea sa. Raţiune şi trăire. Onestitate şi  curajul de  a  înfrunta viaţa fără să lezeze  pe ceilalţi.

Daniel Lacatus :  Cum se impaca radioul cu literatura ? 

Veronica Balaj:     Radioul şi literatura sunt foarte  uşor de    alăturat.  Se cuvine trăire pentru fiecare,  nu se poate face  meserie  din  vorbitul la microfon dacă nu este  şi trăire . Doar comunicarea cu mii de oameni care  te ascultă şi trebuie să-i convingi că ceea ce spui tu, e chiar aşa,   şi tot înseamnă  emoţie, . Aici poate  este   primul   palier al farmecului acestei   meserii. Să  poţi , prin inflexiunea vocii  să  atingi sufletul cuiva, să "conversezi"  cu el, să-i declanşezi emoţii, memoria  are şi ea un rol.. poate nu te uită  cineva,   prin declanşarea în mintea sa a unui  şuvoi de  gânduri, aduceri aminte, conexiuni, etc.

 Comunicarea este  cel mai complex  fapt  în această meserie şi, vine acum literatura care înseamnă   şi mai şi. Comunicare diversă cât se poate imagina. Iată ce frumos  se îmbină , se întâlnesc cele  două   formule de  existentă ale cuvântului.Cuvântul rostit îşi are  forţa sa, cuvântul scris, o alta. Dacă pot  să mă exprim aşa, ar fi,  ca noi, dezghiocăm cuvântul de sensuri şi nuanţe şi îl redăm lumii {interesate de acest aspect}. Vezi, de aceea spuneam că sunt un om norocos  ...Frumuseţile lumii încap şi în cuvinte deopotrivă ca în fapte..

Daniel Lacatus : La ce carte lucrati in prezent ?

Veronica Balaj:      Deocamdată, nu lucrez la nimic. Poate este o perioadă de acumulare. Abia am lansat  o carte de proză poematica,  este scrisă anul trecut, este un exerciţiu de stil ,   se intitulează  " PUZZLE VENTIAN"   aşa , de fantazie,  nu este o carte de călătorii, nu  este  titlul   unei proze  din volum. Am în  intenţie un alt   roman, tot în acelaşi stil alert, frânt, sugestiv  ca şi în ''CARNAVALUL DAMELOR "" sau 'BALTAZARA", dar  nu e cazul să mă apuc  de scris până ce nu ştiu încă  ce vreau,  aştept să se contureze ceva  în minte şi apoi, văd..

Lăcătuş Daniel : Dintre cărţile scrise de dumneavoastră, care este preferata şi de ce?

Veronica Balaj :   Nu cartea preferată, poate cărţile, dar, preferinţele se schimbă,  într-o vreme erau scriitori  diverşi din marea literatură, ruşi, francezi, apoi a venit literatura sud americană,  aşa  încât,  titlurile şi autorii s-au   adăugat într-un şir  greu de   ordonat .Poate aş putea să spun care  ar fi  genul de literatură  nepreferată..... Asta e mai simplu.  Nu  degust  literatura  nouă în care  se  vrea  elementul şocant  prin   introducerea scenelor  vulgare,  porno... Nu agreez   subiectele  de  tipul, incest...etc..care, au şi făcut vâlavă  uneori dar asta nu mă    impresionează, ştiu că  s-a luat un premiu de debut acum câţiva ani de către o scriitoare    din   Bucureşti.. C .Ştefănescu ,  O fi fost aşa de bine scrisă cartea? Nu am vrut să   pierd timpul  cu aşa ceva..Era clar  că se urmărea   în primul rând, şocarea prin subiect dar eu caut stilul, construcţia dacă e vorba de  proză, simbolul, expresivitatea sugestivă, concisă,  abstractă dacă e vorba de poezie...Iată în felul acesta m-am apropiat şi de  răspunsul aşteptat fără să  fie complet însă. Mă opresc aici la acest punct căci, altfel, decad în vreo dizertaţie şi  motivaţie  plictisitoare .

Daniel Lăcătuş: Când aţi scris prima dumneavoastră carte şi care a fost această, care a fost reacţia cititorilor? 

     
Veronica Balaj :   Prima mea carte a fost... un volum colectiv, aşa cum se obişnuia. Chiar în 1989, primavara a fost debutul pe care l-am aşteptat 2 ani. Se tot trimitea textul la Bucureşti, iarăşi revenea, că parcă noi, nişte   incepatori am fi putut spune din   cine ştie ce motiv, lucruri ameninţătoare pentru stat, şi omenirea întreagă. În fine, am refăcut textul de câteva ori dar acum, spun că a fost într-un fel un exerciţiu  necesar . Iau partea  calmantă a situaţiei.

  Poate  că    de aceea  revin  şi azi asupra textelor, mi-a intrat în reflex, lucru care nu e chiar  rău, e necesar.   Reacţia publicului? Erau scriitorii  de marcă ai momentului implicaţi în disecarea "OPEREI" celor  5 debutanti adunaţi  pe aceeaşi copertă.  Eram tineri şi frumoşi toţi, ni se dădeau pronosticuri, sufeream  dacă   cineva    nu ne  dădea  şanse la fel ca celorlaţi... Era   un fapt literar trăit la.."cald". Important este că nu ne-am pierdut  pe drum între timp... fiecare a evoluat în felul sau, poezie unii, poezie şi proză alţii....A, uitasem să spun, am primit şi bănuţi, atât cât să-mi cumpăr o haină  de blană  naturală.   A  fost o senzaţie   de neuitat  să cumperi ceva din   strădania se  aspirant la  viaţa literară. 

Daniel Lăcătuş : V-aţi dorit dintotdeauna să fiţi scriitor? Ce rol a jucat literatura în viaţa dumneavoastră? 

 Veronica Balaj :  DA... cred că este o chestiune structurală.. Am  vrut să comunic  cu lumea, cu viaţa însăşi, aşa că, literatura îmi oferă din plin această şansa, mai este apoi şi profesia mea care    vine  pe  acelaşi ton  al   comunicării dar în alt fel.

Rolul literaturi? Este, cum să spun, ca  şi vorbirea, ca şi schimbul de  cuvinte, de gânduri în fiecare zi, ca şi emoţia că vezi un nou anotimp... este  ceva  numit parte din viaţa. M-a  absorbit,   şi, fireşte dacă face parte din ceva mereu purtat în  gând şi subconştient, m-a ajutat să trăiesc împlinit,  tensionat, ardent şi nu sec. Ba chiar m-a salvat  pot spune

 într-un moment greu, când am  pierdut  pe neaşteptate, omul drag de lângă mine.

Atunci, am vorbit. M-a ajutat, ascultat, mult mai mult decât oricine. Literatura  a jucat şi joacă un rol special. Acesta e cuvântul Special. Adică, este  partea pe care mă pot  sprijini să visez, să sper, să înţeleg ca pot face  şi altceva decât să merg, să  stau la palavre, să mă uit chiorâş, să fiu rea, { sper să nu}   mă ajută să văd  lumea din jur în toate nuanţele care  pot  pătrunde în mintea şi sufletul meu,  pentru că, fiecare  receptăm realitatea  precum putem, precum suntem alvcatuiti...

Daniel Lăcătuş:  Ce gen literar preferaţi şi ce autor în mod special?  

Veronica Balaj: Prefer  toată literatura  care este scrisă bine. De autori am mai vorbit... Diverse genuri literare, diverşi autori, diverse epoci, totul are  locul sau,  preferinţele se modifică..

Daniel Lăcătuş: Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii cărţilor al căror autor sunteţi?  

Veronica Balaj:  Mesaj pentru cititori? E greu de  spus în câteva cuvinte.  Poate ar  fi necesar un colocviu,   o sesiune de  mărturisiri de amabele părţi, dar, pentru că asta nu se poate, hai să spun :

Dragilor, vă  iubesc  şi tocmai v-am trimis alte câteva trăiri ca să aveţi la nevoie de seară şi  la drum  de ploaie sau arşiţă.  Dacă se dovedeşte un balast inutil.  Lăsaţi-l pe marginea  vieţii că  vine cineva, fiţi siguri, să-l ia.  E făcut dintr-o materie    care nu se perimeaza   uşor, şi, culmea, cu cât trece timpul, cartea  oricui, devine mai interesantă.. măcar  prin vechime.

Cu prietenie,  Veronica Balaj

Interviu realizat la vernisajul expoziţiei “Brâncuşi: E=mc^2” a pictorului Romeo Niram, de la ICR Madrid, Noiembrie 2007

„Într-un fel, scriu, chiar şi în somn! Creierul lucrează catedralic, cum spunea Artur Silvestri. De fapt el procesează scanează Spiritul. Fiinţa e trezire spre lume, zburare, înnoire şi mister. Când nu vor mai fi mistere, nici noi nu vom mai fi. Sau vom fi Altcineva! Aşa cred... Dar eu cred pentru că ştiu, eu aflu. În felul nostru, al oamenilor. Noi ne înzeim, dar nu după reţeta lui Nietszche;  NOI NU!”

 (Eugen  Evu)

Timp de aproape 40 de ani, poetul hunedorean Eugen Evu şi-a „revărsat” conţinutul sufletului în cele peste 30 de volume de versuri, jurnale, eseuri şi scrieri filozofice pe care le-a tipărit. Cu câteva luni înainte de pensionare, după 40 de ani de salarizare la stat, scriitorul trăieşte existenţa omului care a avut puterea să-şi ierte prietenii care l-au „turnat” la Securitate şi i-a iertat doar pentru că, spune el, nu este capabil de ură. Recent, Cărtărescu afirma: „cu cât eşti mai cunoscut, cu atât eşti mai vulnerabil la ură...”. Îl ştim pe Eugen Evu „vulnerabil”, dar cine i-a citit cărţile şi îi cunoaşte îndeproape viaţa, ştie că paradoxal, prin sinceritatea şi cultul prieteniilor literare, reuşeşte să fie mereu cumva ocrotit…

Lansat în lumea poeziei de Ştefan Augustin Doinaş, (revista Familia, 1970 cu un elogiu, iar prin concurs în 1974 (al 7-lea din 303!), „Toate iubirile” (la editura Facla din Timişoara) - (debutase într-un  ziar în 1967!), el a parcurs un itinerar dificil, poate meandric, dar cum spune el, şi-a „trăit literatura”, poezia.

Eugen Evu a învăţat de la creatorul „Mistreţului cu colţii de argint” cum să doarmă şi să compună în acelaşi timp.  „Doinaş, într-un fel, m-a programat, avea darul discernerii şi a valorii altuia”. Dar asta l-a învăţat mai ales propria-i viaţă, el fiind un „poet practian”, un „explorator al arheofiinţei ancestrale” (sintagmele îi aparţin). Tatăl său, pastor apostolic, era taxat în al patrulea dosar drept: „Fire insociabilă, impertinentă şi cu caracter interlop”, iar poetul, prin anii 70, drept „manisfetări ostile partidului şi statului nostru”, „agită spiritele şi are influenţă contestatară asupra cenaclului de tineri Blaga”, etc.  aşa cum este descris într-unul dintre cele trei dosare de urmărire (D.U.I. – Cerna, Anonimul şi Scriitorul) întocmite de Securitate. Recent, prin decizie CNSAS, porincipalul anchetator, ex-comandantul securităţii judeţene, Lucian Văceanu, este condamnat pentru poliţie politică, conform Monitorului Oficial al României. Majoritatea referinţelor sunt la adresa „Cazului Evu”,  „hărţuirii şi repercursiunilor asupra mea, a familiei şi unor confraţi literari”. Detalii au apărut în unele cărţi de după 1989, dar şi pe internet (Bunăoară „Ziarul meu”, poate fi accesat pe Google).

Poetul hunedorean a intrat, recent, în politică „pentru a se face util societăţii culturale din spaţiul său”, şi speră să ajungă să-şi vadă tipărite cele 30 de lucrări literare pe care le are în proiect, sau cel puţin câteva. „Dacă ajung la 65 de ani, îmi doresc o primă antologie în selecţie de autor, definitive. Normal ar fi ca editura Cartea Românească (acum Polirom) să-mi ofere cinstea, doar sunt membru USR din 1979! Deasemeni, am un volum «Îngerul nenumerotat» (Unnumerierter Engel), dedicat fiicei mele Gloria, rezidentă germană, unde este în exil, un volum de 100 de poeme traduse în germană, italiană, engleză, franceză, croată şi maghiară. În fine, un volum III al trilogiei de «Jurnale» conţinând susbtanţial texte apărute în revista AGERO şi pe site-uri sau în reviste din Italia. Singurul obstacol sunt costurile”.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Oana BIMBIRICÃÆ: Care este acum condiţia omului de cultură, în România anului 2007?

Eugen EVU: Lapidar zicând, a ieşirea din sistemul totalitar, condiţia omului de cultură este una pe care o putem numi „originală”. El este marcat de povara unei memorii duplicitare sau, cu foarte rare excepţii, a unei dizidenţe, ori „rezistenţă prin cultură”. Omul de cultură aflat la vârsta a treia, categorie din care fac parte şi eu, trăieşte în mod dramatic ceea ce eu aş numi „ravagiile memoriei”: o memorie ascunsă, îi spun freatică, şi una care vrea să recupereze în mod ideal ceea ce i-a răpit dictatura, după cenzură a urmat autocenzura. Soluţia a fost subtextul, aluzia, practic un întreg sistem lingvistic personal. În acest sens, am o relaţie subtilă cu postmodernismul. Ulici scria după primele mele 5 volumne, că sunt „un alpinist pe malul mării”, superbă parafrază (puteam fi şi skior!), dar în rucsacul meu aveam aripi nerabatabile. Azi nu m-aş mai mulţumi cu o parapantă, deşi am plutit deasupra Dealului Uroi, la intrarea Streiului în Mureş. A fost ceva anamnezic, dar mă rezum la atât. Am văzut inclusiv în judeţul Hunedoara şi continui să aflu cu stupoare, cum poeţi şi prozatori, felurit consacraţi, chiar şi-au modificat trecutul biografic şi şi-au ascuns scrierile care duhnesc a duplicitate.

Oana BIMBIRICÃÆ: La ce vă referiţi când spuneţi duplicitate?

Eugen EVU: Propaganda comunistă ne-a inoculat, timp de 50 de ani, dedublarea. Diferenţa dintre realitate şi programele politice ale realismului socialist. Trebuia să te dedublezi. Toţi oamenii au făcut asta, însă unii s-au dedublat definitiv. Unii oameni, în special scriitori, nu au mai reuşit să-şi revină niciodată. Au sentimentul vinovăţiei, că au fost supuşi, prefăcuţi, dar caută motivaţia acelui şantaj pe care l-a făcut comunismul de a condiţiona rostul, rolul, dar mai ales familia, locul de muncă, dreptul la un apartament, de aşa-zisa devoţiune, care însemna patriotism. Partidul a obligat omul să se dedubleze, să se prefacă şi să idealizeze. Eu, ca om-scriitor, nu am fost îndoctrinat. Nu am devenit ateu, nici materialist. Dacă am data vama condiţionării editării prin două-trei nasoale, mi-am bătut joc de foamea lor de putere. Toţi scriitorii ştiu cum eram somaţi chiar de editori, unii onorabili, să „dăm ceva” şi pentru „tovarăşii”, ca să poate susţine referatele.  Nu vreau să dau nume, ce rost mai are? Dar eu am rămas fundamental acelaşi, eu n-am semnat niciodată vreun „pact cu diavolul”, pot oferi şi dovada CNSAS, dacă asta vrea careva. 

Oana BIMBIRICÃÆ:  Deci sunteţi unul dintre scriitorii care au fost urmăriţi de către Securitate. Aveţi trei dosare la CNSAS. Cât de tare v-a marcat această hărţuire a Securităţii cariera de scriitor? V-a împiedicat să scrieţi la acel moment, v-a traumatizat?

Eugen EVU: Am fost urmărit de Securitate între 1971 şi 1989. Acest lucru m-a marcat esenţial, pentru că eram cel mai performant scriitor din judeţul Hunedoara. Eu am aflat numele tuturor celor care m-au turnat la Securitate. Am fost urmărit în permanenţă, am fost furat şi hărţuit, pentru că eu una ziceam şi alta făceam. Am fost acuzat de atitudini duşmănoase la adresa statului, că eram lăudat la Radio Europa Liberă şi alte sintagme de-ale lor. Am peste 400 de file la dosare, pâre, rapoarte,nume de surse şi colaboratori, informatori, unii sunt „anonimizaţi”. Acasă eram supus hărţuirii demente a unui înverşunat patologic. Sunt recunoscător mai ales domnilor Mircea Dinescu şi Horia-Roman Patapievici, care mi-au dat prilejul să-mi văd dosarele încă din 2002. Între anii 1968-1989, mi-a fost indusă o frică animalică, pentru că eram chemat la Securitate să dau declaraţii şi eram mereu îndemnat să-mi torn confraţii, printre care se afla şi Dan Constantinescu, Iv Martinovici, Valeriu Bârgău (el însuşi urmărit şi silit să dea declaraţii) Au fost şi alţii care mi-au mărturisit, dar sunt câţiva care tac şi îmi închipui ce teroare mocnesc! Ce să le faci? I-am lăsat în plata Domnului! Unii sunt răs-plătiţi fie cu cariere politice, fie cu cale liberă spre bogăţie, fie recuperaţi de SRI; deh, din „interes naţional”?!!  Dar eu am rezistat. Eu n-am turnat pe nimeni, niciodată, deşi eram terminat nervos.

Oana BIMBIRICÃÆ:  Aşadar n-aţi „turnat” pe nimeni? De fapt nici o publicaţie nu a afirmat aşa ceva. Pe vremuri se zicea că scriitorii se turnau între ei.

Eugen EVU: Eu n-am turnat, eu „m-am prins” cu ei. Sigur e că dintotdeauna, boema literară a avut şi o „dihonie”, e ceva specific. Pot să dovedesc acest lucru. Trăiesc, însă, cu suferinţa că m-am otrăvit singur, atunci când am descoperit sigur şi fără dubii, în dosarele mele, numele celor care m-au „turnat”. Erau mulţi prieteni, colegi din judeţ şi apropiaţi. Ei au fost şantajaţi şi obligaţi să „toarne”, alţii turnau din interese meschine. Eu nu am cedat, nu mi-am dat consimţământul să-mi „torn” colegii, deşi muream de frică. Am ajuns chiar şi în spital, epuizat fizic şi psihic de „metodele lor”. Mi-au turnat în pahar şi scopalamină, un produs care-ţi induce agitaţie, logoree, chinuri sufleteşti. Mi-au intmidat familia, părinţii şi fraţii. „M-am prins” cu ei, recunosc. „Ai fi bun la noi”, mi-a spus unul.  

Oana BIMBIRICÃÆ: Este acum democraţie şi pentru oamenii de cultură? Ce s-a schimbat în acest sens pentru dumneavoastră?

Eugen EVU: Democraţia noastră nu este una autentică, nu desfaci o istorie şi faci alta peste noapte. Demorcaţia noastră nu POATE fi  nici americană, nici europeană, ci este o democraţie firavă şi specifică ieşirii dintr-un sistem totalitar. Pentru mine, a fost o schimbare. În primul rând, mă bucur că pot şi îmi doresc să-mi pot scrie în continuare cărţile trăite fără sentimentul autocenzurii.

Oana BIMBIRICÃÆ: De ce mai mult poezie? Ea predomină în opera dumneavoastră alături de eseuri, jurnale sau filozofie.

Eugen EVU: Pentru că eu sunt, de fapt, poet, dar e o cale a epicii, care exprimă mai amplu, ceea ce poezia subţiază aproape de imponderabil, de inefabil. Însă, poetul nu poate să se refugieze numai în lumea utopică-vuruală-onirică şi esenţială, totodată, a poeziei. El devine un fel de nuia radiestezică a timpului şi poporului său, vibrează şi arată fântânile adânci ale sufletului poporului său. Eu zic „am suflet radiestezic şi spirit telepatic”.

Oana BIMBIRICÃÆ: În ce curent aţi încadra poeziile dumneavoastră?

Eugen EVU: Eu sunt un poet romantic întârziat, cu pasaje spre postmodernism. Sunt un poet al iubirii, în sensul cel mai profund.

Oana BIMBIRICÃÆ: Poezia sau, mai bine zis, scriitura este o tradiţie în familia Evu, având în vedere faptul că şi fratele dumneavoastră, Ioan, scrie?

Eugen EVU: Nu poate fi  simplist doar o tradiţie, nicio molipsire, chiar dacă, de obicei, fratele mai mic îşi face un model din fratele mai mare. El chiar a declarat public asta.  Însă, fiecare se dezvoltă individual. Ioan este un poet mai melodios, mai cantabil, mai afectiv şi un poet pentru care muzica este dihotomică. Este greu şi rar, în literatură, să fie doi fraţi, fiecare foarte diferit.

Oana BIMBIRICÃÆ: Cine e muza lui Eugen Evu? Când vine, când pleacă?

Eugen EVU: Muza mea este lumina cu tot ce înseamnă ea. E foarte prezentă. În prima mea carte, mi-am dat seama, după ce am citit-o, că am repetat de 48 de ori cuvântul „lumină” în forma sa gramaticală. Subconştientul meu era marcat, probabil, de această lumină şi de teama de întuneric. Muza iubirii este una, e ca gladiola, care înfloreşte succesiv, pen trestie înspre vârf. Vântul de seară îi fură seminţele, muza iubirii este fotosintezică. Eu sunt în interiorul unui text ca în interiorul sferic, aparent, al ninsorii, deoarece timpul nostru este circular.

Oana BIMBIRICÃÆ: Cum apar versurile? Vă treziţi noaptea când vă vine vreo idee, vreun vers şi îl notaţi?

Eugen EVU: După 40 de ani de scris, demult nu mai este pentru mine un joc sau o cochetărie cu muza şi cu idealurile etice şi estetice. Este o experienţă dobândită, aprofundată, o specializare care îmi permite să transform totul în literatură. Eu am scris enorm. Scriu chiar şi în somn. Mă trezesc, sar deseori din pat, am insomnii. Există o teroare a mentalului care nu se eliberează decât prin scris. Pentru mine scrisul a fost ca un catharsis. Dacă nu scriam, cred că aş fi înnebunit.

Oana BIMBIRICÃÆ: Care vă este cea mai dragă dintre cărţile pe care le-aţi scris?

Eugen EVU: Îmi iubesc mai mult cărţile de poezie, deoarece poezia exprimă sufletul şi spiritul. Celelalte, jurnalele, eseurile şi filozofia le consider un şantier în care îmi pregătesc întoarcerea de fiecare zi, la poezie.

Oana BIMBIRICÃÆ: Se trăieşte bine din scris în România? Dumneavoastră faceţi bani din cărţile pe care le publicaţi?

Eugen EVU: Nu! Niciodată nu se va trăi din scris în România, pentru că stai la dispoziţia finanţatorului. Nu poţi cu sursele tale să-ţi publici o carte. Nu câştigi din scris. Singurul avantaj este că, dacă ai prestigiul şi preţuirea celui care te poate finanţa, el te sponsorizează şi îţi apare cartea. Am înfiinţat o asociaţie non-profit care se numeşte „Provincia Corvină”, şi prin ea continui viaţa revistei cu acelaşi nume, aflată în anul 11 de apariţie, iar asta îmi dă satisfacţie.

Oana BIMBIRICÃÆ: Care este cel mai mare poet sau scriitor în opinia dumneavoastră?

Eugen EVU: E foarte greu de spus.  Creatorul însuşi.  Apoi omul însuşi, care devine, astfel şi Autorul. Nu-l insult când zic că îl plagiază pe Creator. Sau îl parafrazează. E ceva cormozomial, ancestral. Cel mai mare scriitor român este, după părerea mea, anonimul care a scris „Mioriţa”, apoi cizelatorii, prin secole. O operă a sacrului, premoniţială pentru destinul tragic al poporului român. Ar mai fi şi stigma sau efectul placebo. Dar să nu suprasolicităm cititorii dornici de simplitate şi ambetaţi neticluite, a apărut categoria „cititorul de titluri”, e o suprasaturaţie speicifică asaltului explozic al mediilor. Uneori e un simptom special, al terorii induse din comercialismul acestor ani.  Am scris undeva că trecem de la comunism, la consumism. Mioriţa este un cod ancestral, deşi cred că e sub-dunărean, balcanic. Variante din spaţiul haţegan afirmă că baciul ucis era transilvănean. E ceva aici, dar să nu abuzăm. Din acel anonim s-au sintetizat marii noştri clasici şi vor răsări mereu alţii şi alţii. Stigma asta, s-o explice semioticienii! Unii m-au atacat că l-am lăudat pe Patapievici, desigur, neutru, dar automat mi-am asumat duşmăniile lui, aşa e şi-n prietenii… Unul, cam acrit de trecut şi cam teleoacheş, un telemah niţel foarte fanariot, s-a răstit la mine, argumentând, atenţie, că Horia-Roman Patapievici are „fălci pătrate, faţă ce ar exprima cruzime, chestii de-astea, intoleranţă, barbarism!”. Eco îi numea pe vechii înţelepţi ai antichităţii, „sacredoţii barbarilor”. Fără ei, am fi stagnat de profunzime în primitivismul care a disimulat fascism, totalitarism, fundamentalism, terorism. Ce intelectual e acesta? Mi-e lehamite! Xerxes acuza la greci viclenia, aşchiile nu au sărit departe, acum îşi scot capul: Silvestri numeşte asta „reacţie a fondului nemanifestat”! Careva zice că Europa va fi dominată de cei frustraţi îndelung, mai ales suddunăreni… O fi, că prea zic cu foc. Fiecare să scrie ce crede, dar să nu insulte saroganţi şi snetenţioşţi, nu ei sunt în măsură să judece. Viaţa judecă!  Un mare poet francez spunea că dacă nu te crezi genial, nu are rost să scrii. Eu mă cred un poet genial în măsura în care sunt suflet din sufletul neamului meu.

Oana BIMBIRICÃÆ: Mai există în Hunedoara un public consumator de cultură?

Eugen EVU: După părerea mea, Hunedoara nu mai are cultură. Este un oraş lovit drastic din acest punct de vedere, iar oamenii suferă din cauza asta. Acest lucru este consecinţa demolării fără selecţie a unor micro-grupuri de cultură care au existat în Hunedoara, iar asta a diminuat şi percepţia culturii din oraş. Nu prea mai avem noi, hunedorenii, un public consumator de cultură.

Oana BIMBIRICÃÆ: Cum de aţi ajuns de la poezie la politică? De ce v-aţi în scris în Partidul Liberal Democrat (PLD)?

Eugen EVU: Vreau să fiu ceea ce sunt de o viaţă, un animator cultural exigent şi dovedit, cel puţin în oraşul meu, care, în mod natural, simte nevoie de a-i descoperi, cizela şi pe cei tineri. Voi fi întotdeauna mai aproape de politicile culturale, sprijinitoare ale culturii scrise. Domnul senator Viorel Arion (n.r. preşedintele PLD Hunedoara) m-a sprijinit, împreună cu alţi foşti membri ai PNL, care au trecut la PLD, să public volumul al doilea al jurnalului de idei „Tresărirea focului”. Asta este. Eu vreau să fiu util culturii scrise şi, mai ales, noii generaţii din acest domeniu.

Oana BIMBIRICÃÆ: Păi dincolo de acest aspect cultural, dacă cei de la PLD vor dori şi altceva de la dumneavoastră? Mă refer la o eventuală solicitare de a candida pentru vreo funcţie în administraţie? De primar, consilier local sau judeţean?

Eugen EVU: Dacă mi se va oferi posibilitatea democratică de a-mi asuma un rol în domeniul culturii scrise, voi accepta. Şi o funcţie de consilier local sau judeţean, mă tentează pentru că din această poziţie aş putea să ajut domeniul cultural. La primărie, nici nu mă gândesc.

De vorbă cu jurnalistul George Roşianu la 85 de ani.

Despre articolele domnului George Roşianu aflasem din citirea Micro-Magazinului (Merdianul Românesc de azi), încă din 1987. Le-am urmărit cu multă atenţie şi interes de-a lungul decadelor, inclusiv până la cele prezente.

Aşa că atunci când am aflat că dumnealui a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani  în acest an, i-am solicitat un interviu pe care a acceptat ca să mi-l acorde. Un virtual evantai al societăţii româneşti, care acoperă viaţa României pre-belice, post-belice, comuniste şi actuale, a unui Vest ahtiat după comunismul pretins democratic al Rusiei şi în acelaşi timp şi un compendium al românilor din New-York-ul multor decade, acest interviu este unul din condicele comunităţii noastre peste timp.    

Gabriel Teodor Gherasim: Stimate domnule Roşianu, relataţi-ne cum a început profesiunea dumneavoastră de jurnalist şi cum a decurs după aceea în România?

George Roşianu: Pasiunea mea pentru scris a început încă din liceu, cu primele colaborări literare pe care le-am făcut la revista liceului meu, Spiru Haret, din Bucureşti.

La 17 ani am intrat în redacţia prestigioasei publicaţii Universul, unde regretatul gazetar polisportiv, Eugen Jeni Dumitrescu, mi-a servit ca prim mentor.

Am început să fac reportaje despre meciurile de fotbal din Divizia C, care se disputau exclusiv pe terenurile periferice ale capitalei. Îmi voluntariam timpul, dar primeam contravaloarea deplasărilor şi câte ceva în plus lunar. Legitimaţia de ziarist îmi permitea însă ca să intru într-o lume a sportivilor, de care prietenii de vârsta mea auzeau numai anecdotic.

În plus, la redacţia Universului, am intrat în contact cu foarte buni jurnalişti şi oameni cu extensivă experienţă a vieţii, care aveau să-mi inspire stilul şi modul  de-a gândi şi scrie de-a lungul anilor. Aşi vrea să enumăr aici pe câţiva precum: Nicu Sucitu (talentat condeier), Petrică Steinbach (fost fotbalist internaţional şi antrenor); Petre Gâţu (cronicar sportiv); Emil Iencec (campion de ciclism şI talentat actor de teatru şi film); N. Papacostea (renumit reporter al ‘turfului’ bucureştean); Ion Şeinescu (bun prieten); I. Drag (talentat caricaturist) ş.a.

În faţa câte unei sticle de bere şi a câte două chifle (‘masa de seară‘ a reporterilor) ne informam, discutam şi scriam articolele care apăreau ulterior.

G.T.G.: Cum s-a transformat fotbalul românesc din perioada interbelică până în perioada post-comunistă?

G.R.: Deşi n-am fost în ţară de mulţi ani de zile, am urmărit transformările fotbalului românesc de-a lungul decadelor cu mare interes.

În perioada interbelică, România nu avea încă un fotbal profesionist, care să dea meciurile captivante de mai târziu. Echipele fotbaliste din trecut, precum Ripensia, Juventul, Unirea Tricolor ş.a. de pe tot cuprinsul ţării, aveau foarte buni jucători, dar cu foarte modeste echipamente şi condiţii de antrenament. Fotbalul se făcea pe bază de pasiune pură. Câte o primă ocazională sau câte-o masă plătită de către microbiştii echipei după vre-un meci, constituiau ‘plata’ fotbaliştilor de atunci.  Numai după al Doilea Război Mondial, a primit fotbalul românesc o infrastructureă mai bună, până la cea de multi-milioane de dolari de acum.

Şi totuşi, fotbalul de-atunci era cu MULT mai elevat decât cel de acum. Pentru că în prezent, fotbalul echivalează şi cu multe brutalităţi (atât pe terenul de joc, cât şi în galerii), pe când în trecut, fotbaliştii se concentrau la dexteritatea şi ritmul jocului.

G.T.G.: Să reluăm depănările amintirilor gazetăreşti.

G.R.: Într-o bună zi, Jeni Dumitrescu îmi propune să preiau secţia lui de reportaj box, dar nu înaintea unei perioade de acerbă ucenicie sub ochii lui vigilenţi. După ce am trecut cu brio aceasta, Jeni m-a lăsat responsabil pe rubrica boxului şi s-a dus să scrie despre concursurile automobilistice, de motociclism, de aviaţie, ş.a.

Am scris cu mare pasiune despre evenimentele pugilistice din ţară, cu culminarea interviului luat în 1939 campionului European polonez, la categoria uşoară, Alexander Polus. Acesta se afla în ţara noastră ca urmare a refugiului polonez din acel an.

G.T.G.: Folosim aceeaşi solicitare de-a ne da o privire retrospectivă a boxului românesc, peste timp.

G.R.: Pot să vă spun că astăzi, locuind în SUA şi urmărind meciurile de box din toată lumea şi din toate categoriile, boxerii români (inclusiv cei clasificaţi drept ‘amatori’ de odată), ar fi putut aduce multe victorii României, inclusiv cu oponenţii internaţionali contemporani.

De exemplu, mulţi boxeri de ‘şcoala veche’, erau de calibru internaţional foarte bun. Un Ilie Petrescu sau Moti Spacov ar fi adus victorii acasă. Un Toma Aurel a şi dovedit că are merit de excepţie, trecând frontiera după război şi făcând o carieră strălucită atât la Paris, cât şi în SUA, pe profesia sa.

G.T.G.: Să continuăm rememorarea memoriilor gazetăreşti.

G.R.:  În 1941, România a intrat în război de partea Germaniei naziste. Jeni Dumitrescu, care era ofiţer cu gradul de căpitan de artilerie, a fost mobilizat. Mi-am continuat atât rubrica de sport, cât şi celelalte responsabilităţi apărute datorită restriştilor războiului. La sfârşitul războiului, Jeni s-a întors, dar Universul a fost suspendat definitiv. Toată redacţia s-a împrăştiat pe la alte redacţii, după cum le-a fost norocul.

În ceea ce mă priveşte am lucrat cu un coleg pe durata scurtei vieţi ale publicaţiei  la Viaţa, după care m-am mutat la Tribuna Poporului. De aici am plecat repede, din motive personale. Am mai lucrat la o publicaţie cu existenţă efemeră, Victoria, după care am început să lucrez la o agenţie de publicitate intitulată Succes. Aceasta se ocupa cu reclamele la ziare a tuturor spectacolelor de teatru şi cinema din Bucureşti. Prin intermediul acestei agenţii am intâlnit actori faimoşi dintre care l-aşi menţiona pe marele Constantin Tănase, cu care am lucrat des la reclamele pentru Teatru Cărăbuş.  Dar la Succes eventual m-am plictisit, căutând de fapt muncă jurnalistică, în loc de muncă promoţională.

G.T.G.: După Succes deci, pe unde v-au dus paşii reporterului?

G.R.:  Am ajuns să lucrez la Adevărul, unde am întâlnit iarăşi o echipă formidabilă de ziarişti: N. Soreanu (comentator politic); Emil Socor (avocat şi scriitor); Demostene Botez (poet, avocat şi ziarist); Brunea-Fox; Samson (tobă de carte) ş.a. Dar, cu venirea comuniştilor la putere şi Adevărul a fost suspendat sine die.

Refuzând să devin membru de Partid mi s-au refuzat şi servicii în gazetăria Partidului, care a însemnat să spun adio meseriei mele, cât mai trăiam în ţară. Mi-am pus în gând că o să plec înspre libetate şi 10 ani am tot visat la asta.

G.T.G.: Cum a observat jurnalistul din dumneavoastră impactul asupra presei venind de la dictaturile interbelice, belice şi postbelice (comuniste) din România?

G.R.:  Perioada premergătoare celui de-al II-lea război mondial, a întâmpinat o mare surpriză, pentru că au început să se perinde prin România guverne extremiste. Acestea au băgat România într-un război, care i-au adus ţării prejudicii enorme.

Axa Berlin-Roma-Tokyo a însemnat în primul rând enorme pierderi omeneşti de români. În plus, multe valori frumoase din societatea noastră s-au pierdut din conştiinţa neamului nostru până în ziua de azi.

Dictatura carlistă a dat tonul, inclusiv la nivel de cenzură a presei, pentru toate dictaturile de mai apoi. După o serie de abuzuri interne şi externe, inclusiv cedarea fără de ezitare a Nordului Transilvaniei, a Basarabiei/Bucovinei şi a Cadrilaterului, Carol al II-lea a plecat dizgraţiat, dar într-un exil de lux, pentru restul vieţii.

Pentru o scurtă perioadă au fost la putere şi legionarii lui Horia Sima, care au adus şi mai multe ponoase ţării, atât ca acte de violenţă în România, cât şi ca inflenţă negativă pe plan internaţional.

Dictatura lui Antonescu, a continuat seria de abuzuri contra poporului român şi care s-a terminat cu venirea în ţară a ruşilor, datorită schimbării de macaz de la 23 August 1944 a regelui Mihai.

În toate aceste perioade, presa din România a fost mereu manipulată, cenzurată sau pedepsită, într-o formă sau alta, de către dictaturile de la putere. Când era vorba de articole critice, dezvăluiri ale corupţiei guvernanţilor sau materiale investigative incommode celor de la putere, repercusiunile veneau prompt şi fără ezitări. Dar cel mai fioros s-au comportat comuniştii.

G.T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca jurnalist, ca să încercaţi să faceţi gazetărie în comunism, fără ca să aveţi carnetul roşu?

G.R.:  Comunismul a pus capac la toate libertăţile de exprimare libere. Pentru mine a fost o foarte mare lovitură ca să trăiesc sub comuniştii propulsaţi la putere de pe tancurile ruseşti de ocupaţie.

Aceştia aveau un anumit sistem şi infrastructură de a strânge şurubul presei libere în timp record şi definitiv.

Au ‘suspendat’ indefinit publicaţii de mare valori precum Universul, Dimineaţa, Adevărul ş.a.

Când mă duceam la interviuri pentru vre-un post de gazetar şi mărturiseam lipsa carnetului de partid, mi se spunea invariabil: “Atunci nu mai poţi lucra în presă în aceste timpuri noi”.

Mulţumită unui sponsor, după 10 ani de aşteptări, am reuşit să plec în Vest, în sfârşit.

G.T.G.: Să mai stăm în cadrul acestui interviu încă în România anilor trecuţi: cum apreciaţi de exemplu că activităţile artistice ale marelui Constantin Tănase l-ar fi băgat în vizorul comuniştilor, care eventual l-au şi omorât?

G.R.:  Constantin Tănase, a fost un mare OM, pe lângă activitatea sa actoricească. Un om de suflet, a adus pe scena teatrului său atât subiecte, cât şi actori de mare valoare. Tănase a adus pe scenă şi actori minoritari, cum ar fi Gheorghe Bruner. Pe scena teatrului lui Tănase au mai jucat Stroe şi Vasilache, Elena Burman, Lilly Şerban, Nae Roman, Puiu Mironescu ş.a.

Pe Colea Răutu, cel puţin, actor de origine română din Basarabia, l-a scos efectiv din ‘trenul morţii’, tren care răpea basarabeni din România şi-i trimitea să moară direct în Siberia, pentru crima de-a se fi refugiat în statul ‘fascist’ român.

Profitând de către cunoştiinţele sale sociale cu ofiţeri americani din ‘Comisia Mixtă Americană-Rusă‘ care supravegheau aceste transporturi ale trenurilor morţii, Tănase a produs de la americani, în ultimul moment, certificatul de eliberare pentru Răutu şi s-a dus cu un ofiţer american şi cu unul rus pentru a-l scoate pe Răutu din vagon cu puţine minute înainte plecării de pe peron al trenului. Din câte ştiu, Colea Răutu trăieşte şi în present, are frumoasa vârstă de 94 de ani şi a jucat în nenumărate filme de epocă în România. De asemenea, Răutu este faimos pentru şlagărul ‘Coşarul’, pe care multe generaţii l-au văzut interpretându-l la Televiziunea Română.

Despre Tănase şi persiflarea regimurilor la putere, se poate spune că erau una şi aceeaşi identitate. Deci când comuniştii s-au proţăpit la putere, pentru Tănase, ei deveniseră noua ţintă de ironizat. Ca cineva care a avut şansa să petreacă multe ore cu el (fie şi ca să discutăm exclusiv materialele promoţionale pentru spectacolele teatrului), am reuşit să-l cunosc şi pe Constantin Tănase OMUL, care a însemnat mult.

Lui Constantin Tănase, i se trage moartea de la un catren folosit pe scenă şi care nu a convenit ruşilor care ocupau România.

 Ruşii au tâlhărit şi violat -şi la propriu şi la figurat-, pe mulţi cetăţeni români şi supravieţuitorii au rămas traumatizaţi pe mult timp după aceea.

Multe persone au murit datorită bestialităţii atacurilor acestora. Ruşii aveau fixaţie cu furatul ceasurilor de mână şi prefaţau orice atac cu urlatul de: ‘Davai ceas!’ (Dă ceasul!).

 Catrenul lui Tănase se referea la aceste atacuri mârşave ale ruşilor contra românilor şi suna cam aşa:

 Rău era cu "der, die, das"

Da-i mai rău cu "davai ceas"

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie"

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile abundând cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a deschis pardesiul, scoând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort. Era anul 1945.

G.T.G.: Deci aţi ajuns în Franţa. Ce impresii v-au dat parizienii, mai ales din perspectiva sprijinului lor pentru…comunişti?

G.R.:  După ce ieşisem abia după ani de zile de încercări din Cortina de Fier, şi mă zbătusem o decadă cu mari greutăţi morale şi materiale ca să ajung în Vest, nu mică mi-a fost mirarea ca să văd în ‘oraşul lumină‘, oraşul despre care visasem să-l văd de mic copil, un palat luxos pe frontispiciul căruia fâlfâia un steag mare roşu,având secera şi ciocanul terorii care mă împinsese să-mi părăsesc ţara în care m-am născut. Un semn al clădirii desemna palatal drept: Sediul Partidului Comunist din Franţa.

Am simţit atunci o puternică lovitură în inimă, am întors capul către soţia mea de lângă mine şi i-am am zis: Cred că am greşit cu francezii. Aştia o să îI invite per ruşi de bună voie la ei în casă.

Ne-am îndreptat paşii la ambasada SUA din Paris şi eventual, am sosit în America.

G.T.G.: Aţi ajuns la New-York. Ce părere v-aţi format despre românii din marea metropolă?

G.R.:  Iniţial am fost descurajat, pentru că românii din New-York erau tare dezbinaţi. Mă aşteptam ca să găsesc compatrioţi care să aprecieze greutăţile avute în ţară şi care fiind aici, vor fi mai buni, mai înţelegători, mai uniţi. În schimb, impresia mea a fost că în mare parte, aceştia erau la antipozii acestor aşteptări ale mele.

G.T.G.: Comparând acea situaţie cu comunitatea românească new-yorkeză a anului 2007, cum apreciaţi comunitatea noastră la timpul prezent?

G.R.:  Rămânând realistic, există în mare aceleaşi genuri de suspiciuni, invidii, de auto-izolare faţă de comunitate (a compatriotţilor care s-au realizat) şi desigur, bârfeala este la ordinea zilei.

G.T.G.: Abia după opt ani de şedere în Statele Unite, aţi reuşit ca să reintraţi în jurnalistică. Relataţi-ne detaliile, inclusiv cu Paştele din 27-Aprilie-1973.

G.R.:  Ziua în care l-am reîntâlnit pe vechiul meu prieten şi coleg, Marius Ligi, a fost o mare sărbătoare. Ne-am reîntâlnit la NY în 1969. Maiestatea Sa Regele Mihai venea la New-York pentru a se întâlni cu membrii exiliului român new-yorkez. Comitetul Naţional Român, condus de către Constantin Vişioianu, politician cu tradiţie şi credibilitate internaţională,  era port-drapelul acestora. Atunci am discutat în principiu apariţia unei publicaţii în limba română, pentru românii din SUA.

În 1973, în noaptea de Paşti, când sute de credincioşi terminau participarea la sfânta liturghie de la biserica Sfântul Dumitru din Manhattan, m-am prezentat cu cele 1000 de exemplare ale Micro-Magazinului spre vânzare, care s-au epuizat rapid. Când m-am prezentat la apartamentul din Brooklyn a lui Marius Ligi fără nici un ziar şi cu contra-valoarea lor, nu i-a venit să creadă, dar a şi spus: Acum pot să pornesc cu toată încrederea la scoaterea numărelor următoare.

G.T.G.: Domnul Ligi v-a mărturisit motto-ul neoficial al Micro-Magazinului, un citat de-al lui Nae Ionescu, care spusese: Un ziarist adevărat, trebuie să scrie pe înţelesul tuturor. În cei peste 25 de ani în care aţi condus rubrica M.M., Oameni, Fapte, Ştiri, aţi scris desigur pe înţelesul şi interesele tuturor. Aţi întâlnit şi personalităţi fascinante. Menţionaţi câteva întâlniri memorabile.

G.R.:  Întâlnirea mea cu Maiestatea Sa Regele Mihai, a fost o mare bucurie sufleteascăşi profesională. Întâlnirea mea cu preşedintele Emil Constantinescu n-a fost de bun augur, pentru că nu mi-am închipuit că o să primesc răspunsuri în doi peri. De exemplu, când l-am întrebat de ce guvernul României nu ia exemplu de la alte ţări fost comuniste, care au retrocedat proprietăţile furate de la oameni în timpul aşa-ziselor ‘naţionalizări’, dumnealui mi-a răspuns: Dacă s-ar fii adresat un imigrant dintr-o altă ţară est-europeană preşedintelui ţării de baştină, acesta ar fi susţinut din solidaritate că totu-i bine. Deci preşedintele mă învăţa  să mint.

G.T.G.: Relataţi-ne experienţa dumneavoastră cu domnul Ticu Dumitrescu, promotor al legii cu aceeaşi nume a deconspirării dosarelor secrete ale Securităţii faţă de oamenii persecutaţi de poliţia comunistă.

G.R.:  Pe Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România l-am cunoscut la New-York şi am fost plăcut impresionat de lupta pe care o duce împotriva rămăşiţelor de securişti din România. Mi-a spus că este o lupta grea, datorită faptului că aceste elemente sunt foarte puternice, şi că prin urmare, lupta pentru adevăr, poate să fie şi lupta cu morile de vânt. Dar, sunt şi rezultate.

G.T.G.: Despre domnul Justin Liuba, ce ne puteţi spune?

G.R.:  Domnul Justin Liuba a fost Directorul postului Europa Liberă la New-York. Actualmente este preşedintele Fundaţiei Iuliu Maniu. Domnul Liuba a colaborat de-a lungul anilor cu Micro-Magazinul şi este foarte activ în activităţile educaţionale româneşti şi despre România, pentru publicul American.

G.T.G.: Cine este domnul Viorel Chirilă şi care a fost experienţa dumneavoastră cu dumnealui?

G.R.:  Despre domnul Viorel Chirilă, de asemenea, sunt convins că este un mare patriot, că este un adevărat luptător pentru libertate, că este unul din puţinii luptători, care aici la New-York mai duce o activitate acerbă contra ipocriziei neo-comuniste de la guvernele trecute şi prezente ale Bucureştiului. În prezent, domnul Chirilă este preşedintele Centrului Cultural Român din New-York, fondat în 1982.

G.T.G.: Cine a fost doamna Ema Bratu?

G.R.:  Din păcate, doamna Ema Bradu a murit de mult. A fost una din multele femei românce care a îndurat ani de zile de temniţă politică comunistă. A fost o luptătoare care a ajutat pe partizanii anti-comunişti din munţii Carpaţi, a fost foarte apreciată atât de către Iuliu Maniu, cât şI de către Corneliu Coposu. Pot să spun că a fost o zi grea pentru românii din New-York, când au pierdut  o aşa demnă reprezentantă din mijlocul lor.

G.T.G.: Care este dinamica dumneavoastră cu feţele preoţeşti din comunitate?

G.R.:  Vreau să menţionez pe părintele Victor Runcan, cu care menţionaţi înaintea interviului că aţi împărţit pâinea lagărului de refugiaţi din Latina (Roma), parohul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din zona noastră. De asemenea, o să-l menţionez pe preotul Traian Petrescu, parohul bisericii Sfântul Dumitru din Manhattan. Îl menţionez şi pe preotul şi profesorul universitar Teodor Damian, parohul bisericii Sfinţii Apostol Petru şi Pavel din Queens şi director al Institutului De Teologie Ortodoxă. De asemenea preotul Grigore Dumitrescu, parohul bisericii Pogorârea Sfântului Duh trebuie de menţionat. Cu toţi aceştia şi cu mulţi alţi preoţi de pe tot cuprinsul Americii, am avut bucuria de-a colabora şi de-a le prezenta activităţile bisericeşti şi culturale, pentru ca cititorii Micro-Magazinului să  fie informaţi asupra vieţii spirituale şi culturale româneşti, atât din zona lor, cât şi din restul Americii.

G.T.G.: Spuneţi-ne despre experienţa dumneavoastră cu Florin Piersic.

G.R.:  Pe Florin Piersic l-am cunoscut când a dat un spectacol cu ocazia unui Revelion din anii ’90. După părerea mea, Florin Piersic este cel mai remarcabil actor de dramă şi comedie, de pe scena românească actuală a teatrului românesc. Este dotat cu o inteligenţă rară, cu o mimică extraordinară, cu o spontaneitate de improvizare, inclusiv la nivel de umor genial, ceea ce ridică invariabil sala de spectacol în picioare şi pentru care este aplaudat de un public care-l adoră, minute în şir.

 G.T.G.: Cum l-aţi descrie pe Benone Sinulescu?

G.R.:  Pe Benone Sinulescu l-am ascultat de câteva ori la diferite spectacole pe care le-a susţinut la New-York. Benone Sinulescu este o mare personalitate a muzicii populare româneşti.

G.T.G.: Aţi întâlnit şi cazuri mai puţin lăudabile?

G.R.:  Fără ca să numesc persone concrete, sugerez că un artist adevărat  trebuie să fie modest şi să lase ca alţii să-i dea valoare şi ca să-l aprecieze. Trebuie ca artistul să aibă multă stăpânire de sine, pe lângă talent. În schimb, mi s-a dat să întâlnesc prea des în acest mediu mediocritate, vulgaritate şi superficialitate . Desigur că mă concentrez ca să dau atenţie la artiştii merituoşi, însă este greu de evitat avalanşa de ‘artişti’ de duzină, care invadează acum piaţa muzicală românească.

G.T.G.: După decesul lui Marius Ligi, Micro-Magazinul a revenit fiicei acestuia, Luminiţa Ligi. Câteva impresii asupra dumneaei.

G.R.:  Am numai cuvinte de laudă asupra Luminiţei. Pierderea tatălui a afectat-o ca o lovitură de cuţit, însă a şi ambiţionat-o. Fără ca să fie ziaristă de profesie, când a preluat conducerea Micr-Magazinului, a facut-o cu dedicaţie şi succes. I-a îmbunătăţit colaborarea cu corespondenţi de calitate, care ani de zile au continuat să îşi aducă aportul, atât la Micro-Magazin, cât şi la Meridianul Românesc.

Din punct de vedere comercial, a creat o reţea invidiabilă de sponsori, care să finanţeze fidel pubicaţia, contra reclamelor tipărite.

Decesul ei prematur, a fost o pierdere mare şi pentru Micro-Magazin şI pentru cititorii publicaţiei. 

G.T.G.: Cum au continuat Directorul Dr. Marius Badea şi redactorul-şef domnul Gavriil Kovacs, tradiţia Micro-Magazinului în noua formă, a publicaţiei, intitulată Meridianul Românesc?

G.R.:  Odată cu decesul Luminiţei Ligi, care n-a avut urmaşi, se părea că publicaţia a rămas orfană. Dar, un român de omenie, Dr. Marius Badea din California, care a cunoscut activitatea Micro-Magazinului, a sărit în ajutorul publicaţiei. A pus fondurile necesare preluării publicaţiei, care a apărut de-atunci sub titlul de Meridianul Românesc. Dr. Badea a păstrat atât numele celor doi fondatori ai M.M., familia Ligi, cât şi titulatura originară de Micro-Magazin, în cadrul publicaţiei. Pentru aceasta, atât eu cât şi mulţi colaboratori şi cititori vechi ai publicaţiei, ne manifestăm recunoştiinţa faţă de Dr. Badea.

Doresc de asemenea, ca să transmit complimentele mele redactorului-şef, domnul Gavriil Kovacs. Gabi Kovacs este cel care zi de zi depune eforturi mari, împreună cu tot colegiul redacţional, pentru ca publicaţia să continuie să apară prompt, în condiţii redacţionale deosebite şI calitativ excelentă. 

G.T.G.: Se spune că câteodată vezi mai bine pădurea de deasupra ei, decât înconjurat de copacii ei. Cum vedeţi România de azi de la distanţa trans-oceanică unde vă găsiţi?

G.R.:  După multe tergiversări, pot să spun că România este de acum în universul european. Dar asta înseamnă şi că trebuie să continuie cu eforturile de a se stabiliza permanent în contextual universal şi implicit european, pentru a-şi menţine credibilitatea şi eficienţa de funcţionare. Să ţinem minte că pentru fiecare prieten pe care-l are România, are şi duşmani şi că orice feudă politică sau de altfel, care are loc pe scena românească, este propulsată de către aceştia din urmă şi perpetuată pe plan internaţional ca ‘model’ stereotip de români ‘răi’.

Desigur că sunt şi câteva generaţii de neo-comunişti, care au furat ca în codru şi şi-au creat monopolii care sunt ameninţate de către schimbările legale care se încearcă de către noua conducere. Aceşti nababi pun beţe în roate României şi ‘oferă‘ nu numai românilor, ci întregului mapamond, un circ politic, care pune la îndoială că în România se va schimba vre-o dată ceva.

Este absolut necesar ca oamenii (inclusiv alegătorii) să se trezească şi să pună umăr de la umăr pentru purificarea României de către cei care acţionează contra intereselor ei.

G.T.G.: Ce satisfacţii aveţi din această meserie?

G.R.:  Multe, foarte multe, dar cel mai mult corespondenţa de la cititori. Am maldăre de scrisori de apreciere şi mulţumire pentru articolele scrise, interviurile preparate, acţiunile luate ca să îi ajut pe cititori, acolo unde am putut. Factorul uman este cea mai mare satisfacţie care o am de la meseria de jurnalist.

G.T.G.: Ce planuri de viitor aveţi?

G.R.:  Cu privire la planurile de viitor, o să încerc să-mi continui activitatea scriitoricească, pentru a aduce la lumina tiparului adunate într-un volum, selecţiuni din activitatea mea de-a lungul anilor, intitulat: O viaţă de om în slujba condeiului.

Desigur că proiectul de mai sus nutreşte speranţa că numai sponsorul meu, bunul Dumnezeu, o să mă poată ajuta ca să o realizez acest proiect.

G.T.G.: Domnule Roşianu, multe mulţumiri pentru timpul acordat şi La Mulţi Ani!

G.R.: Vă mulţumesc şi eu.

Gabriel Gherasim: Maestre Roscovan, dati-ne vă rog, câteva date biografice si profesionale!

Anatol Roscovan: Sunt născut la 21 ianuarie 1960 în orăselul Telenesti din centrul Moldovei, fost judet Orhei. Am absolvit scoala muzicală din Telenesti. Apoi (1975-1979) am făcut studii la Colegiul de Muzică "Stefan Neaga" din Chisinău, unde mi-a si venit pasiunea pentru muzica usoară, eu specializându-mă atunci ca instrumentist (acordeon). Îmi plăceau foarte mult instrumentele cu clape în general, de aceea am avut tendinta de a avea si cele mai bune dintre ele, cum ar fi Yamaha, Corg si altele. Asa am început activitatea artistică, ca instrumentist.

După absolvirea Colegiului (1979-1983), am făcut studii la Academia de Muzică "G. Muzicescu" din Chisinău, la catedra de muzică populară, specialitatea accordeon, si în paralel am cântat în formatiile "Mărtisor" si "Miorita" - formatii de muzică populară românească din Republica Moldova, foarte renumite -, după care am sustinut examenul de stat cu formatia "Mărtisor" (conducător Segiu Ciuhrii, Artist al Poporului).

    Imediat după absolvirea Academiei de Muzică, am primit invitatia de la un alt artist emerit, Iurie Sadovnic, din formatia "Legenda", afiliată la Filarmonica Natională, ca să lucrez cu ei. Cu această orchestră am dat spectacole în multe tări străine, cum ar fi Mongolia, Rusia, Germania, Belorusia, Estonia, Letonia, inclusiv în pozitia de conducător muzical al formatiei. Am pregătit grupul pentru concursul Unional (URSS) al grupurilor muzicii de estradă, unde la Kiev am obtinut locul I, iar la Moscova, în finală, ceva mai secundar, dar oricum foarte prestigios. Asta deoarece în juriu intrau stele ale muzicii usoare de atunci, precum Alla Pugaciova.

    În 1987 am primit invitatia maestrului Mihai Dolgan din formatia "Noroc" ca să activez timp de un an alături de maestrii Gheorghe Topa, Anatol Bivol, Larisa Ghelaga s.a. Cu ei am întreprins un turneu în Germania. Ulterior am format grupul “Colinda”, unde eram eu conducătorul artistic. De această formatie mă leagă multe realizări frumoase, inclusiv înregistrarea a două compact discuri la renumita firmă de specialitate "Melodia" din Kiev, Ucraina. Asta până în 1989.

După 1992 am primit invitatia de la maestrul, dirijorul si compozitorul, premiat cu distinctia de Artist al Poporului, Gheorghe Mustea, ca să fiu angajat în Orchestra Radio-Televiziunii Nationale Moldova, unde activez până în prezent, în calitate de instrumentist. De asemenea am si rolurile de aranjator si solist-vocalist.

    În afara ocupatiei de la Radio-Televiziune, am un studiou - "Rav-Studio", pe lângă Palatul de Cultură al Feroviarilor, unde compun muzică si mă ocup cu predarea muzicii la tineri interpreti, inclusiv la copii. În grupul "Rav-Studio" activează si solistii Angela Cabari si Ady - tânăr interpret si textier. Multi copii care au studiat cu mine, mai târziu au devenit interpreti profesionisti: Ady, Lina, Alexa, Cătălina Rusu, Cornelia Chise (grupul Milenium) s.a..

G.G.: Ce înseamnă muzica pentru dvs?

A.R.: Muzica este tot ce îmi ghidează viata, o fac cu drag, deci întru totul, o iubesc de mic copil si activez învăluit de ea.

G.G.: În ce măsură muzica românească din Basarabia a constituit o fortă de rezistentă contra rusificării si de redesteptare a identitătii românesti de la 1989 si în general, ca parte din coloana vertebrală a civilizatiei românesti dintre Nistru si Prut?

A.R.: Muzica românească din Basarabia a fost reînviată "din morti", începând cu miscarea natională din 1989; vă spun asta ca artist format deja pe atunci. În acea perioadă, grupul nostru "Colinda", de exemplu, avea în repertoriu piese politice (Ridică-te frate, Dumitru, Balada ciobanului, Drag mi-a fost s. a.). Participam activ în toate manifestările nationale cu zeci de mii de oameni, cenaclurile de atunci, însă cel mai mare imbold l-au adus regretatii Ion si Doina Aldea Teodorovici. De la ei am preluat multe piese si pe care le cântam atât noi adultii, cât si copiii, de la mic la mare (N. Red.: În acea perioadă, administratia lui Mircea Druc de la Chisinău a trimis o comisie la Bucuresti si a propus unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Ion Iliescu, KGB-ist si presedinte al României, ales neconstitutional de trei ori de către electoratul tării, a respins dorinta românilor-basarabeni, ceea ce a dus eventual la metamorfoza Chisinăului până la administratia rusofilă comunistă de azi).

G.G.: În 2002, în regiunea Călărasi (orasul Ungheni), ati fost pedepsit de către autoritătile locale, pentru că ati cântat la o procesiune religioasă "Tatăl Nostru" în româneste. Cum si-au explicat autoritătile comuniste această cenzură, ce repercursiuni ati avut si ce a însemnat pentru dvs. ca să aveti această experientă în secolul XXI, pe pământ românesc?

A.R.: Este adevărat... În plus, am fost pedepsit pentru interpretarea pieselor "Numai Poetul", text Mihai Eminescu, si pentru piesa "Eminescu", text Grigore Vieru, pe care le-am cântat în Chisinău. Le-am cântat în fata clădirilor Guvernului si a Parlamentului, am fost judecat în Judecătoria Buiucani, Chisinău, am fost dat "publicitătii" la televizor, ca un rebel care încalcă "ordinea publică", de fapt am cântat mult în mitingurile de protest. Dosarul meu a ajuns la Strasbourg, dar... oricum am fost amendat! Sentimentele mele în această privintă vi le puteti imagina usor.

G.G.: Băietelul dumneavoastră păseste pe urmele familiei, prin participarea ca interpret la festivaluri muzicale. A fost apreciat la spectacolul de la Mamaia. Câti anisori are si când a început interesul său pentru muzică?

A.R.: Am doi copii. Stefănel este deja câstigator al trofeului de la concursul de la Sanct-Petersburg, Rusia, pe 2006. Are 6 ani. Fetita, Julia, sper să ne urmeze calea.

G.G.: Cum pot cititorii nostri să vă contacteze?

A.R.: La adresa de e-mail: anatol_roscovan@mail.ru.

G.G.: Multumim pentru interviul acordat!

A.R.: Si eu!

Interviu cu Doamna Lucia Andrievschi-Bartkiene, Televiziunea Lituania, Vilnius

de Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Pe 24 mai a.c. Casa Comunităţilor Naţionale din Vilnius a împlinit 15 ani. Cu aceasta ocazie şi pentru că timp de 8 ani  a condus cu talent şi abnegaţie emisiunea pentru minorităţi “Labas” (trad. “Bună Ziua”) românca Lucia Andrievschi-Bartkiene, fost decorată cu Însemnul de Onoare de Argint, de către Departamentul Imigraţiei şi al Comunităţilor Naţionale al Guvernului Republicii Lituania. Am rugat-o pe doamna Andrievschi-Bartkiene să ne acorde un interviu.

Gabriel Teodor Gherasim:  Doamnă Bartkiene, daţi-ne vă rog câteva date biografice şi profesionale.

Lucia Andrievschi-Bartkiene:  Sunt născută în orăşelul Soroca , Republica Moldova. După ce am absolvit şcoala medie la Chişinău am facut studiile la St. Peterburg, la Facultatea Universităţii Cinematografice. Aici am făcut cunoştiinţă cu un băiat din Lituania , care studia la aceeaşi facultate. Căsătorindu-mă cu Remigijus Bartkus , din 1981, am venit să locuesc în capitala Lituaniei, Vilnius.

La început am activat împreună cu soţul meu la o instituţie de cercetări ştiinţifice. Apoi am lucrat la o televiziune privată. Din anul 1996 am fost angajată la Televiziunea Naţională a Lituaniei, la Redacţia Pentru Comunităţile Naţionale.

    De opt ani sunt redactor şi reporter la emisiunea pentru comunităţile naţionale mai mici (români, armeni, tătari , germani şi altele). Emisiunea se numeste “Labas”, în limba lituaniană - “Bună Ziua” sau “Salut”. Celelalte comunităţi mai mari au emisiunele lor aparte ( în rusă, ucraineană, poloneză, bielorusă şi pentru evrei). Emisiunea “Labas” e unică în toate ţările Baltice, în limba de stat, lituaniană, în care se transmite pentru minorităţile conlocuitoare de mic procentaj etnic. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să fac cât mai multe reportaje despre românii din Lituania, despre istoria şi tradiţiile românilor.

G.T.G.:  Cine sunt ‘emigranţii dragostei’ ?

L.A.B.: Membrii societăţii “Dacia” din Lituania se numesc ‘emigranţii dragostei’, pentru că toţi am ajuns în Lituania în urma dragostei, căsătorindu-ne cu persoane din Lituania (lituanieni, poloneji, etc.). Dragostea a fost motivul emigratiei.

G.T.G.:  Copiii din ‘familiile dragostei’, îmbină calităţile şi culturile părinţilor. La dumneavoastră, acest lucru s-a vazut şi în numele copiilor. Cum se cheamă copiii dumneavoastră şi în ce măsură multi-culturalismul lor i-a avantajat faţă de ceilalţi copii?

L.A.B.: Copiii mei se numesc: fiul  Vykintas (26 ani), în cinstea unui personaj istoric lituanian, (în Vilnius este şi strada Vykintas). Şi fiica mea Dorina,(18 ani) în numele Dorului de tot cei român. Toţi copiii membrilor societăţii “Dacia” sunt ageri, şi aşi zice  talentaţi. Multi-culturalismul lor îi face mai interesanţi pentru colegii lor, deoarece ei cunosc mai multe din istorie şi din tradiţiile populare ale lumii. Şi în sfârşit, o limbă (româna) în plus.

G.T.G.: Care sunt vestigiile istorice, politice şi culturale româneşti, sau a Ţărilor Române din Lituania? În special, care sunt aceste conecţii cu Principatul Moldovei ?

L.A.B.: Se ştie,  că Alexandru Cel Bun a fost căsătorit cu sora lui Vytautas Cel Mare domnitorul Lituaniei.   Alexandru Cel Bun a ajutat polonezilor şi lituanienilor în două bătălii: 1410 şi 1422, respectiv la Grunwald şi Marienburg, împotriva cavalerilor teutoni.  LDK, sau Marele Principat Lituanian şi Statul Moldova de la sfârşitul sec. XIV până la mijlocul sec. XV, au avut  frontiera de stat comună, lungime de 300m. În 1452, Cetatea Albă din Moldova, a fost reconstruită cu ajutorul  lituanienilor. Cercetătorul polonez Henryk Visner în cartea sa “ Jonusas Radvila”(Ionusas), scrie, că în 1645 Jonusas Radvila (reprezentatul vestitei familii Radzivil) s-a căsătorit cu Maria Lupu, fiica Domnitorului Moldovei Vasile Lupu.  Maria a adus o zestre  enormă de  650 000 monete de aur, devenind Maria Lupu-Radviliene.  Apropo, în societatea noastră avem  pe un alt Vasile Lupu din R. Moldova. Arhitectul V. Lupu a construit în Lituania circa 40 de clădiri. Savanta Americană, de origine lituaniana, Maria Gimbutas  (Gimbutiene) a cercetat teritoriul României moderne,  ea considerând că  cele mai vechi aşezări  ale omului european au fost pe teritoriul României moderne.

    Mai am o informaţie intresantă: cu o lună de zile în urma în Lituania a fost ales noul Preşedinte al Parlamentului--- Victor Muntianas .  Tatal lui, pe nume ‘Muntianu’, este român/moldovean din Crimeea, ajuns in Lituania in 1947, si mama sa este lituaniancă din Lituania (deci tot ‘emigranţi ai dragostei’).

G.T.G.:  ‘Emigranţii dragostei’ au şi mare dragoste faţă de ţara de origine şi neamul românesc. Ce este societatea ‘Dacia’, cum s-au organizat românii din Lituania şi în ce fel de activităţi sunt angajaţi ?

L.A.B.: Societatea Culturala Română “Dacia”, a originarilor din Republica Moldova şi România în Lituania, a fost constituită în anul 1989.

    Membrii societatii sunt 44 de persoane, cetăţeni ai Lituaniei, care cunosc limba lituaniană foarte bine. În Lituania, după recesământul din 2001, s-a declarat că locuesc 700 moldoveni şi 100 români (deci 800 etnici români). Membrii societăţii locuiesc în diferite oraşe ale Lituaniei, cum ar fii: Vilnius,  Kaunas, Kretinga, Visaginas, Klaipeda, Gegmarei.

Scopul societăţii este de a încuraja pe etnicii români de a nu uita limba, tradiţiile şi istoria poporului nostru.  La sediul comunităţii funcţionează o mica şcoală dominicală. Copiii sunt de fapt numai10, şi ei cresc foarte repede.   Ne străduim să participam la toate acţiunele şi festivalurile organizate în Lituania pentru şcolile duminicale.

Activitatea societăţii  “Dacia”este susţinută de către Guvernul Lituaniei. Departamentul Comunităţilor Naţionale ne-a oferit sediu pentru societate şi o sală pentru festivităţi. Avem relaţii foarte bune cu Ambasada României în Lituania (Vilnius) şi Ambasada R. Moldova,(reşedinţa de la Minsk).  Totul depinde de  nivelul activităţii membrilor societăţii.

    În 2004, societatea “Dacia” a  organizat acţiunea consacrată a 500 ani de la trecere în eternitate a Marelui Voevod al Moldovei  Ştefan cel Mare şi Sfânt. În primăvara anului 2005 am organizat serata consacrata a 155 de ani de la naşterea Marelui poet român Mihai Eminescu.  În luna martie 2006 , sărbatoarea “Mărţişorului” a fost consacrată  Marelui poet român-basarabean Grigore Vieru. La sărbătoare au participat compatriotţii noştri din Riga din R. Letonă, membrii societăţii moldo –române “Doina”. La toamnă dorim să organizăm o serată consacrată activităţii lui George Enescu (125 de ani de la naştere) Vor fi invitaţi tinerii muzicieni, de la Academia de Muzica din Vilnius, care au participat la concursul G. Enescu din Bucureşti.

    Dorim,  să transmitem patriotismul naţional   şi copiilor noştri. Dar să vă spun sincer, orice articol în presa lituaniană se începe sau se termină cu fraza “Moldova e cea mai săraca ţară din Europa” .  Pe noi toţi ne îngrijorează acest fapt, foarte mult. Am urmărit cu atenţie alegerile din primăvara anului 2005 în R. Moldova. Am organizat o întrevedere cu membrul Seimului Lituaniei, observator la alegerile din Moldova, D-l Egidius Vareikis.  Este o mare necesitate de a promova ceea ce este mai bun în R. Moldova şi România. Doar când cunoşti o ţară destul de bine, numai atunci poti s-o înţelegi.

G.T.G.:  Pentru soţii/soţiile nordici/e, căldura oamenilor şi a pământurilor româneşti trebuie să fie un univers ‘tropical’. Ce aţi notat că place lituanienilor în cultura şi vizitele lor pe pamanturile româneşti ?  Cum reacţionează la masa vre-unui hram de la sat, sau la vre-o nuntă cu tarafuri şi mese întinse ?

L.A.B.: Lituanienii, bineînţeles,  sunt mai reci decât românii. Dar le place foarte mult ospitalitatea românilor şi sărbătorile noastre vesele. În special sărbătoarea primăverii “Mărţişorul” pentru ei, e ceva tainic. Noi nici decum nu înţelegem de ce la lituanieni cuvântul primăvara e de genul masculin “Pavasaris”. În schimb cuvântul “Doina” sună la fel în lituaniana  “Daina”. Lituanienilor le plac foarte mult bucatele româneşti, mămăliguţa, plăcintele, sărmăluţele, ghiveciurule din legume. Despre nuntele de la ţară ei zic însă, că se fac prea multe cheltueli .

    Recent la Vilnius a fost deschis restaurantul românesc “Transilvania”. Unul din şefii restaurantului e Jurgis Paplaitis feciorul Emiliei Paplaitiene, membra societăţii “Dacia”. Acum restaurantul a devenit un loc preferat pentru toţi, cu vitralii  din Transilvania pe geamuri , portretul lui Vlad Ţepeş şi obiecte româneşti expuse în cadrul restaurantului. Deci acum există o ‘Transilvanie’ în Lituania. De altfel acesta este şi unicul restaurant românesc pe teritoriul ţărilor Baltice (Lituania, Letonia. Estonia).

G.T.G.:  Dumneavoastră lucraţi la Televiziunea Lituaniană, la ‘Departamentul Minorităţi’. În ce măsură lituanienii fac distincţie între coloniştii ruşi, foştii ‘privilegiaţi’ ai Armatei Roşii şi celelalte minorităţi, inclusiv cea a românilor ?

L.A.B.:  Lituania, de 15 ani este o ţară independenta. Ea este de altfel prima, dintre ţările Baltice, care a declarat independenţa naţională  de fosta URSS. În 1991 Guvernul Lituaniei a declarat  “varianta zero” – toţi cetăţenii Lituaniei la un moment dat, au primit cetăţenia R.L. În Letonia  n-a fost aşa posibilitate şi compatriotţii noştri  până astazi n-au primit cetăţenia acelei ţări. Acum în Lituania locuesc reprezentanţii a 100 naţionalităţi, şi din ei, cetăţeni ne-lituanieni sunt circa 20. Cu15 ani în urmă, a doua etnie după lituanieni au fost ruşii, acum sunt polonejii,  apoi ucrainienii, bieloruşii. Deci mulţi ruşi au emigrat. La început în socitatea noastră au fost câteva familii de moldoveni militari, care au emigrat înapoi în R. Moldova. Şi patru persoane au emigrat în SUA, dintre basarabeni: Victor Cernătescu, Dumitru Ţurcanu, Jiulia Valuta şiValentin Valuta. Salutari multe lor.

    Dacă cunoşti limba lituaniană, doreşti să cunoşti istoria şi tradiţiile lituanienilor n-ai nici o problema, toţi te vor ajuta. Lituania e o ţară mică (circa  3 ml. locuitori), cu una dintre cele mai vechi limbi din Europa, şi lituanienii sunt un popor ambiţios. Probabil fără aşa ambiţie naţională o ţară mică nu poate exista.

G.T.G.: Ce părere aveţi despre decizia Bucureştiului de-a impune vize de intrare în Ţara Mamă a etnicilor români din Basarabia Bucovina de Nord ş.a. ? De ce credeţi că acest apartheid al românilor contra românilor este un lucru iresponsabil ?

L.A.B.: Vizele de intrare în România pentru etnicii români din Basarabia şi Bucovina de Nord este o catastrofă. Mai ales acum ( cum simt eu), când  s-a început un nou val al rusificarii R. Moldova. Nu ştiu cum s-ar putea rezolva acesta problemă, dar Ţara Mamă îi  pierde pe cei care o iubesc.

G.T.G.:  Ce părere aveţi despre decizia Chişinăului de-a schimba  titulatura liceelor “Româno-Francez  Gh. Asachi” si “Româno-German M. Kogălniceanu” în Moldo-Francez şi respectiv Moldo-German? De ce credeţi că acest apartheid al românilor contra românilor este un lucru iresponsabil?

L.A.B.: La Chişinău parcă toţi au uitat despre Marea Adunare din Piaţa Centrală, au uitat, că a fost cândva Frontul Popular, nu mai ascultă nimeni cântecele lui Ion şi Doina Aldea – Teodorovici. Doar nimeni n-a anulat legea din 1989 , de la 31 August cu privire la oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin. Şi sărbătoarea naţională “Limba noastră cea română” nu se mai sărbătoreşte. În schimb s-au înmulţit sărbătorile vinului. Problema liceelor e un absurd complet. Doar M. Eminescu n-a scris în doua limbi, a scris în limba română.

    Cred, că R. Moldova trebuie să fie reunită cu România, în caz contrar va fi o provincie a Rusiei. Din acest punct de vedere românilor (de pe ambele părţi ale Prutului), le lipsesc ambiţiile lituanienilor pentru o ţară unită şi liberă.

G.T.G.:  În ce măsură credeţi că prezentările stereotipe, des negative, de către mass-media din Lituania, a românilor şi a României/Moldovei, este datorată aroganţei şi în ce măsură este datorată ignoranţei ? Aţi notat o schimbare înspre bine, faţă de reprotajele de acum 10 ani faţă de România/Moldova şi faţă de cele prezente ?

L.A.B.: Lituania, ca toate ţările europene mici se trage mai mult către ţările mari şi economic puternice ca Marea Britanie, Germania, SUA. Interesul către România a fost întotdeauna mai slab. Luând in consideraţie canonul jurnalistic modern ”tot cei negativ e senzaţie”,  vă daţi seama ce ştiu cetăţenii Lituaniei despre România.  În anul 2006, am notat o schimbare spre bine. Am gasit unica firmă turistică, Amber Travel Sevice, care organizeaza călătorii în România. Turismul e cea mai binefăcătoare colaborare între ţările noastre.

    În 2004 o întreprindere din Lituania a construit după comanada românilor un pod modern, construcţie din metal, 250 m.( valoarea de câteva milioane de LT.) Podul a unit R. Moldova cu România peste Prut în regiunea Iaşiului. Lituanienii au construit podul timp de 3 luni şi a fost primul pod după o tehnologie nouă exportat în afara Lituaniei. Nu e simbolic acest fapt?

    Lituania timp de 2 ani este membră U E. La sfârşitul anului 2005 am citit un articol cum că  Lituania face investiţii în România. Intreprinderea “Europa Group Hanner” va construi în centrul  Bucureştiului blocuri de locuinţe, în valoare de 15 milioane euro. Pe cuprinsul  a18 mii metri pătraţi,( 100 de apartamente). Lituanienii doresc să facă şi alte investiţii în următorii 3 ani.

G.T.G.:  Ce aţi simţit în suflet când aţi  intrat în şi vizitat România pentru prima dată?

L.A.B.: Când am vizitat România pentru prima dată eram foarte fericită şi de faptul că în sfârşit am ajuns în Ţară, şi de faptul , că eram cu fiica mea Dorina.

    Sigur, că eram emoţionată şi am văzut relieful, natura, satele, oraşele, oamenii în toată frumuseţea lor.

    Mi se părea ca în vis că auzeam peste tot lumea vorbind o limbă extraordinar de frumoasă, limba mea de baştină şi eu mă simţeam mândră de limba română. În 2005 înainte de Crăciun am revăzut România ( recomandată de Ambasada României de astă dată), în componenţa delegaţiei oficiale cu Preşedintele R. Lituania, Valdas Adamkus. Am văzut frumoasa capitală - Bucureşti, toată în lumini. Şi am avut din nou  emoţii frumoase.

G.T.G.:  În America, mulţi români îşi pierd cultura şi limba lor şi a familiilor lor, în prima generaţie. De ce credeţi că ar fii bine totuşi ca românii să-şi păstreze şi dezvolte limba şi cultura de baştină, în paralel cu cea adoptiva şi odată ce-au emigrat în altă ţară?

L.A.B.: Limba, cultura şi tradiţiile- este cea ce ne uneşte pe noi toţi. Dar limba română e cel mai principal lucru. Dacă ştii limba română bine poţi să fii demn că eşti o părticica  a naţiunii române. Eu mă stradui să îmbib orice intonaţie  nouă, orice accent şi informaţie despre limba română, de la noi veniţii din Ţară.

    E un paradox, dar locuind în Lituania am invăţat mai bine limba română, decât locuind acasă.  Aici in Lituania avem ca MOTTO  cuvintele lui Geo Bogza: “Măreţia unei păduri este suma măreţiei copacilor ei. Demnitatea unei naţiuni este suma demnităţilor fiilor ei”.

G.T.G.: Cum puteţi fi contactată ?

L.A.B.: La Tel: 370 68732510 şi la emailurile:

lucia@centras.lt

lucia@palsatas.lt

G.T.G.: Vă mulţumesc!

L.A.B.: Şi eu vă mulţumesc !

Interviu cu Sorana Hâlmu, reprezentanta statului Noua Galie de Sud

George ROCA: Am aflat cu bucurie ca vei participa la concursul de frumuseţe şi spiritualitate Miss Diaspora 2006. Ce poţi să-mi spui despre acest eveniment?

Sorana HÂLMU: Concursul Miss Diapora este organizat în fiecare an de către Asociaţia „Pro Familia” din Bucureşti, România. La acest concurs pot să participe tinere de origine română care au vârsta între 16-23 de ani şi care domiciliul stabil în afara perimetrului geografic naţional. {mosimage}

 George ROCA: Spune-mi te rog cum ai aflat de acest eveniment şi dece te-ai înscris pentru a participa la preselecţie?

Sorana HÂLMU: Am aflat informaţii despre acest eveniment, încă din anii trecuţi, din ziarele româneşti care apar în Australia. Am dorit încă de atunci să fac acest pas, dar nu am putut deoarece eram la facultate. În perioada când se desfăşoară concursul Miss Diaspora, adică în luna august, eram foarte ocupată cu studiile, aveam ba o perioadă hectică de învăţat, ba examene, ba alte preocupări care mă ţineau legată de Australia. Anul acesta am fost mai relaxată. Am luat legatura prin internet cu organizatorii, le-am trimis câteva fotografii şi date personale şi iată că am fost promovată printre finaliste.

George ROCA: Ai auzit şi de alte tinere românce din Australia care şi-ai depus candidatura pentru a participa la concurs?

Sorana HÂLMU: Posibil că au mai fost şi alte candidate! Ştiu doar de două fete, care au dorit să participe la concurs, una din Melbourne iar cealaltă din Brisbane, dar până la urmă am fost admisă doar eu şi Loredana Sachelaru din Melbourne. Eu voi reprezenta statul Noua Galie de Sud, iar Loredana va reprezenta statul Victoria. Nu am cunoştinţă de candidate din alte state australiene care au dorit să participe la Miss Diaspora.

George ROCA: Te-a sponsorizat cineva din Australia pentru această acţiune? Mă refer la cheltuieli de drum şi de cazare în România, garderobă, vize, etc.

Sorana HÂLMU: Nu! Nu am nici un sponsor! Drumul mi-l plătesc eu! Noroc că lucrez la compania aviatică australiană Qantas, unde mi se oferă o reducere la plata biletului de avion, căci altfel nu mi-ar fi dat mâna să plec. Singurul care s-a oferit să mă ajute a fost domnul Daniel Trifu, multiplu campion australian la karate, care mi-a facilitat acces gratuit la sala lui de sport. 

George ROCA: Ai dreptate! Ar fi bine ca organizatorii să se gândească la aceste impedimente. Totuşi ca distanţă şi cheltuieli de călătorie, Australia nu este Europa! Poate ar fi participat şi alte tinere românce din alte state australiene, dar nu le-a permis buzunarul!

Sorana HÂLMU: Da, întradevăr, este destul de costisitoare o asemenea „aventură”! Dacă ar fi să socotesc toate cheltuielile de deplasare, garderobă şi plata integrală a biletului ar fi trebuit sa scot din buzunar peste 5-6 mii de dolari australieni.
  
George ROCA: Poti să îmi spui câte ceva despre tine? Unde te-ai născut, cum ai ajuns în Australia? Cine sunt părinţii tăi?

Sorana HÂLMU: Am 23 de ani şi m-am născut la Oradea. Mama a ajuns în Australia, prin 1988, iar eu cu tata am urmat-o după un an. Tatăl meu lucrează ca maestru în arta culinară la Hotelul Sheraton, iar mama este antrenoare principală a lotului australian de gimnastică ritmică. Aici, la Sydney, am fost elevă la un liceu catolic din suburbia Bondi. Facultatea am facut-o la Canberra.

George ROCA: Deci lucrezi la vestita companie Qantas! Ce facultate ai terminat? Cum ai ajuns ă lucrezi acolo?

Sorana HÂLMU: Am absolvit facultatea de Relaţii Publice şi Resurse Umane la Canberra University. Am intrat la Qantas pe bază de concurs şi deţin în prezent funcţia de consilier-coordonator relaţii publice şi de lucru. O munca plăcută şi foarte complexă. Am astfel, sub indrumare, peste  6500 de angajaţi, care reprezintă personalul navigant (curse lungi şi scurte) şi 300 personal de sol.  

George ROCA: O adevărată armată! Deci eşti un fel de şef de cadre... Ce proiecte ai de viitor?

Sorana HÂLMU: La anul viitor voi pleca să lucrez pentru o perioadă de un an în Europa, posibil la Londra sau Amsterdam. De fapt asta e o modă aici în Australia. Toţi tinerii care termina facultatea îşi doresc să plece pentru o oarecare perioadă să lucreze în bătrâna Europă.

George ROCA: Povesteşte-mi te rog cum te-ai pregatit pentru concursul Miss Diaspora 2006, la care vei participa.

Sorana HÂLMU: Imediat după ce am aflat vestea îmbucurătoare ca sunt admisă printre finaliste, am început să mă pregătesc pentru concurs. De trei ori pe săptămână mă duc la sala de sport. Am luat lecţii de dans, dicţie si pronunţare cât mai corectă a limbii române. Am citit câteva cărţi despre istoria şi geografia României. La sugestia mamei am pregătit un dans modern pe muzică hip-hop cu elemente de gimnastică ritmică în care se foloseşte panglica. Acest dans va fi o componentă a probelor obligatorii de concurs impuse de organizatori.

George ROCA: După câte sunt informat, concursul Miss Diaspora 2006 va avea loc în data de miercuri, 9 august, începând cu orele 21 (ora României), pe litoralul românesc, în staţiunea Mangalia, fiind parte integrantă a vestitului Festival Callatis aflat, pare-mi-se, la cea de VIII-a ediţie. Ai emoţii?
 
Sorana HÂLMU: Emoţii... Cum să nu am? Particip la un concurs, iar concursul e un fel de examen! Şi-apoi cine nu are emoţii la examen? Dar sper să trec toate impedimentele cu bine!

George ROCA: Crezi că vei câştiga concursul? Vei deveni Miss Diaspora 2006?

Sorana HÂLMU: Mi-aş dori foarte mult, dar nu depinde de mine ci de juriul care decide. Şi apoi, toate participantele îşi doresc acest lucru. Le-am văzut prezentările şi fotografiile pe internet. Majoritatea sunt foarte frumoase!
  
George ROCA: Sunt convins că toţi românii stabiliţi la Sydney şi în alte localităţi ale statului Noua Galie de Sud îţi vor ţine pumnii, mai ales că majoritatea recepţionează emisiunile postului TVR Internaţional, care va transmite în direct de la Mangalia, Concursul Miss Diaspora 2006. Ai ceva de transmis suporterilor tăi?   

Sorana HÂLMU: Le mulţumesc tuturor care vor fi alaturi de mine şi îi asigur că voi depune toate eforturile pentru a-i reprezenta la acesat prestigios eveniment. Voi încerca să creez o punte de legătură între românii de la antipozi şi ţara unde ne-am născut.

În pagina următoare, interviul cu Loredana Sachelaru  >>>

 {mospagebreak}

Interviu cu Loredana Sachelaru, reprezentanta statului Victoria

George ROCA: Loredana îţi mulţumesc că ai acceptat acest interviu! Am mai scris despre tine şi succesele tale şi în alte dăţi şi mă bucur sincer când aud noutăţi. Am aflat că vei participa la concursul de frumuseţe şi spiritualitate Miss Diaspora 2006. Ce poţi să-mi spui despre acest eveniment?

Loredana SACHELARU: Candidată la concursul Miss Diapora nu sunt pentru prima dată! Anul trecut am participat la Sydney la preselecţia pentru Miss Diaspora 2005, dar din păcate nu am ieşit câştigătoare. Eram prea tinerică! Aveam doar 15 ani şi câteva luni. Aşa că m-am gândit să candidez din nou şi urrra!... iată-mă printre finaliste, reprezentând oraşul Melbourne şi statul australian Victoria la Concursul Miss Diaspora 2006.{mosimage}

 George ROCA:  Într-adevăr, am auzit ca ai mai participat şi anul trecut la preselecţia de la Sydney, dar nu ai specificat faptul că atunci ai câştigat totuşi un titlu, acela de Miss Popularitate! Ai fost atunci „sweetheart-ul” tuturor celor care au fost în sală. De data asta mă bucur ca ai avut succes. Îmi place tenacitatea ta şi sunt convins că vei face treabă bună la Callatis. Ai putea totuşi să-mi spui dece doreşti atât de mult să participi la acest eveniment?

 Loredana SACHELARU: Ei, dar care fată nu şi-ar dori! In primul rând concursul Miss Diaspora este un eveniment artistic de mare valoare, iar eu fiind artista, cantăreaţă şi balerină, caut să am cât mai multe contacte cu asemenea evenimente. Acest concurs îmi va oferi oportunitatea să pun primul meu pas pe o scenă dn România. Şi ce scenă! Am văzut-o la televizor, e o scenă specială construită pe apă! Faimoasa scenă plutitoare... Mândria Mangaliei! În al doilea rând, doresc să particip la eveniment pentru că fiind ROMÂNCÃÆ, vreau şi îmi doresc din toata inima să particip la un eveniment românesc de o asemenea anvergură. Sunt convinsă că va fi o exerienţă unică, datorită faptului că voi avea contact pe viu cu marele public românesc. Sper să cunosc foarte multă lume, în special profesionişti din domeniul artistic. Voi putea să le împărtăşesc părerile, să le ascult sfaturile, să intru în legătură cu valori spirituale, culturale şi artistice româneşti. Pentru mine, româncă născută în Australia, pare fascinant faptul că mă intorc la matcă, la locul de unde vin părinţii mei, acolo unde îşi dorm somnul de veci strămoşii mei... Acolo este o Românie vie, nu doar una din filme, carţi sau povestirile părinţilor.

George ROCA: Îmi place felul tău tonic de a gândi! Sunt foarte mulţi tineri români stabiliţi sau născuţi în străinătate care nu numai că nu vorbesc limba română, dar nici macar nu vor să aibă contacte cu România.

Loredana SACHELARU: Nu cred că este vina lor, ci a părinţilor lor care, ori că sunt snobi, ori au pătimit in ţara de baştină şi acum caută să o uite, ori fiind foarte ocupaţi, nu au timpul necesar să se ocupe de educaţia românească a copiilor lor abandonându-i doar în braţele culturii din ţara unde au emigrat. Este păcat, deoarece în felul acesta îşi pierd identitatea. Dar totuşi nu cred acest lucru! Dece? Pentru că toţi aceşti copii, sau tineri, cum le spuneţi dumneavoastră, au în sufletul lor aceea genă unică românească, care oricând poate să erupă şi să iasă la suprafaţă! Ştiţi eu am avut multe succese în lumea engleză, dar asta nu mă face să-mi uit rădăcinile româneşti! Mulţi producători au vrut să-mi schimbe numele, sa-l facă  mai englezesc, dar eu m-am ţinut tare. Pe toate afişele spectacolelor unde am performat era scris: Loredana SACHELARU! Pe casete sau compact discurile cu cântecele mele de asemenea! Şi... cu timpul s-a obişnuit lumea cu el! Acum mă cunosc mulţi australieni şi majoritatea ştiu că numele Sachelaru este de origine română!

George ROCA: Ai putea să imi povesteşti câteceva despre tine si familia ta?

Loredana SACHELARU: Eu m-am născut la Melbourne! Pot să vă spun şi data, deoarece sunt incă prea tânără să mi-o ascund! 26 iunie 1989! Am un frate, care se numeşte Ciprian, cu 5 ani mai mare ca mine. Tata se laudă că i-a dat acest nume ca omagiu adus marelul muzician Ciprian Porumbescu, care provine din aceeaşi zonă geografică cu dânsul, adică din nordul Moldovei! De fapt şi mama este moldoveancă, dar şi bănăţeancă deoarece a locuit o perioadă şi la Timişoara. Parinţii mei sunt nişte oameni minunaţi. M-au ajutat foarte mult să pot ajunge unde am ajuns. Şcolile de artă sunt destul de scumpe in Australia. Apoi câte ore, zile, săptămâni, ani şi-au pierdut, aşteptându-mă să-mi termin repetiţiile, spectacolele sau să mă ia de la şcoală. Le mulţumesc din inimă! Aş vrea să menţionez ca nu sunt singura din familie cu... „calităţi artistice”: Mama cantă şi dansează frumos. Pe vremea când locuia la Timişoara a făcut parte dintr-un renumit ansablu popular. Fratele meu, Ciprian, a făcut cursuri de artă dramatică. Fiind un tânăr cu mult talent actoricesc, i s-a oferit un rol într-un serial de televiziune australian.

George ROCA: Ei, dacă ai inceput să vorbeşti despre şcoală, ai putea să-mi spui ce cursuri ai urmat pentru a-ţi dezvolta pregătirea artistică? Ai facut o şcoală specială?

Loredana SACHELARU: Am făcut şcoala ca orice elev din Australia. Din clasa întâi până în prezent. Acum sunt la liceu în clasa a XII-a. Peste câteva luni îmi voi da bacalaureatul. Dar nu mi-e frică! Îmi place să învăţ. În paralel cu şcoala normală am făcut şi diferite cursuri de pregătire artistică. Să fiu mai explicită! Am început să iau lecţii de balet de la cinci ani. La şapte ani am fost admisă la „The Australian Ballet School”, unde am fost elevă până anul trecut. Apoi m-am lăsat de balet deorece am considerat că lansarea mea în sfera canto-ului îmi va aduce mai multă satisfacţie. Cu toate că, vă spun sincer, şi acum îmi pare rău după balet! Din clasa a XI-a am inceput să frecventez un liceu normal şi paralel să mă pregătesc la o şcoală de muzică, acolo unde au învaţat arta cântatului multe dintre vedetele australiene ale muzicii pop precum: Anastacia, Delta Goodrem, Sophie Monk şi Holly Valance. Iau lecţii de pian profesionist (maiestrie, teorie şi compoziţie) şi pun un accent special pe materiile cu care mă voi prezenta la bacalaureat: matematică, engleză, etică, biologie, dans şi actorie.

George ROCA: Hai povesteşte-mi cum ai evoluat ca artistă! Cine te-a descoperit?

Loredana SACHELARU: La început am fost selecţionată de profesorii mei să dansez în diferitele spectacole ale şcolii. Acolo am fost remarcată de regizorii artistici şi maeştrii de balet ai unor prestigioase trupe, atât din Australia cât şi din străinătate. Mi s-au oferit contracte la companii de faimă precum: „The Australian Ballet Company” („Spărgătorul de nuci” unde a deţinut rolul  principal, apoi „Romeo şi Julieta” şi „Don Quijote”), „The Royal Ballet” („Lacul lebedelor”), „The English National Ballet” (Lacul lebedelor), ajungând (consider!) la apogeu prin invitaţia de a dansa în câteva spectacole cu faimoasa trupă de notorietate mondială, „Kirov-Mariinski Ballet” aflată în turneu în Australia! Şi astfel am continuat să fac balet timp de 10 ani!

George ROCA: Bun, bun! Şi cariera muzicală?

Loredana SACHELARU: Cariera muzicală? Mie mi-a plăcut să cânt de când eram mică-mică. Cântam acasă cu mama! Şi făceam un duet perfect! Spectatori: tata şi Ciprian. Ştiţi ce cântam? De la „Nani, nani puiul mamii” până la „Hora Unirii”! Şi astea toate pe româneşte. Apoi când am ajuns la şcoală am început să cânt şi în engleză. La vârsta de 8 ani am început să conpun cântece (şi sa le cânt) despre lucruri obişnuite, despre visele mele, despre fanteziile mele, despre lumea care mă înconjura. Când am început să cânt am facut-o de „fun” la fel ca şi alţi copii de vârsta mea. Imi doream din toată inima să ajung cântăreaţă! Am avut mare noroc cu dansul, cu baletul, deoarece fiind remarcată de profesionişti, mi s-a oferit oportunitatea să frecventez o şcoală, un liceu de artă, precum „The Australian Ballet School”. Acolo am făcut şi ore de canto! Având glas mi s-a recomandat să mă înscriu şi la „Şcoala Vedetelor Australiene”, acolo unde s-au cizelat Kylie Minogue, Delta Goodrem, Anastacia şi alte celebrităţi ale muzicii pop australiene! Această şcoală se numeşte „Jaanz School of Singing”. Astfel, după scurt timp, am putut să cânt în concerte şi să fac primele imprimări vocale cu cântecele originale scrise de mine. La finele anului 2003, împreună cu formaţia „Sonic Boys” am scos un compact disc numit „100%Melboune”, unde a cântat trei melodii. Ajutată de producătorul Tony Hunt, pe data de 20 mai 2004 am lansat primul compact disc personal, cu titlul „Dance”, album care a fost încununat de succes. Compun în continuare, am un caiet cu peste 30 de melodii şi sper că într-o zi voi putea prezenta publicului mai multe albume personale. Melodiile mele au fost prezentate la câteva staţii de radio ( n.b. naţionale) australiene precum  NOVA, SBS, DoubleX 1611AM, 93.6 ZZZ, Seymour 87.6. În data de 11 mai 2005 am semnat un contract cu casa de discuri „Inrecords”, avându-l ca producător pe Brian Rollings. Datorită acestui fapt m-am retras de la „The Australian Ballet School” şi de la „Jaanz School of Singing”. Compania îmi oferă profesori calificaţi şi specializaţi în genul de muzică pe care l-am abordat.

George ROCA: Am ascultat câteva melodii interpretate de tine şi mi-au plăcut mult. Stilul tău este foarte modern, ai schimbat clasicul cu jazz şi dance/pop, stil care se pretează foarte bine vocii tale. Muzica ta este plină de energie, fapt care te reprezintă. Sunt convins că fiind şi o profesionistă a dansului ştii să-l înbini excelent cu muzica. Acest lucru îţi măreşte valoarea. Ai cântat pe vreo scenă în ultimul timp?

Loredana SACHELARU: Da, de mai multe ori! Am avut un spectacol la postul de televiziune CH 31 din Melbourne numit „ Jaanz Live”. Anul acesta, când capitala statului Australian Victoria a avut privilegiul sa fie gazda celei de a XVIII-a ediţie a Jocurilor Commonwealth-ului, am fost invitata să performez la ceremoniile de deschidere şi de închidere. Am mai participat, împreună cu alţi cântăreti, la un concert televizat care s-a ţinut în sala Teatrului Naţional din Melbourne în faţa unei audienţe de peste 700 de spectatori.

George ROCA: Ce alte apariţii, în care ţi-ai demonstrat măiestria artistică, ai avut?

Loredana SACHELARU: Am jucat în câteva episoade ale serialului de televiziune „Neighbours” (N.B. Serial in care s-a lansat Kylie Minogue). Am făcut câteva reclame atât pentru televiziune cât şi pentru reviste şi ziare... de la dulciuri pentru copii până la faimoasa companie de autoturisme Mazda. Am fost solicitată chiar şi de companii din Corea de Sud. Am participat la foarte multe spectacole de caritate, atât pentru cei în vârstă cât şi pentru grupările etnice din Australia.

George ROCA: Dar românilor australieni le-ai cantat sau dansat în vreun spectacol?

Loredana SACHELARU: Da! Ei au fost de fapt primii mei spectatori. Deseori am dansat şi cântat pentru ei, de la banale petreceri pâna la concerte de faimă cum a fost cel din anul 2004, organizat pentru artiştii veniţi din România. Am avut atunci onoarea să cânt alături de cunoscute personalităţi românesti precum Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu-Botez, Eugen Cristea, prezenţi la Melbourne cu spectacolul „Caviar, vodcă si bye-bye". Publicul a fost fabulos! Peste 800 de spectatori!

George ROCA:Spune-mi te rog, pentru Mangalia te-ai pregătit cu vreo melodie? 

Loredana SACHELARU: Desigur! Am compus o melodie specială cântată în ambele limbi, engleză şi română. Se numeşte „Leave it 2 the Imagination”. Aceasta o voi cânta la proba obligatorie de maiestrie din cadrul concursului Miss Diaspora. 

George ROCA: Am să-ţi pun o întrebare ciudată, o întrebare care mă frământă şi nu găsesc raspunsul. Dece te deplasezi în România la un eveniment care te solicită la eforturi deosebite, mai ales că tu ai cules deja aici în Australia lauri şi multe aplauze? Este chiar aşa de important pentru tine acest concurs românesc, care se desfăşoară la aproape 20.000 de kilometri de unde locuieşti? Crezi că merită oboseala? Am aflat că părinţii şi fratele tău Ciprian te acompaniază în această călătorie. Consider că e un efort financiar deosebit...

Loredana SACHELARU: Chiar că este o intrebare ciudată! Am să vă lămuresc!  Eu sunt foarte legată de România, deoarece mă simt româncă, sunt de origine română, vorbesc româneşte, am aici o familie românescă. Acesta nu e numai patriotism ci o dorinţă a noastră, a familiei de reîntoarcere la obârşie. Mă duc acolo cu drag! Tata zice că mergem cu toţii să ne legănăm în braţele strămoşilor noştri! Apoi mai sunt şi alte motive! Sunt convinsă că nu va fi „oboseală” ci o placere, o bucurie!

George ROCA: Iţi doresc din toată inima să te simţi bine în România şi să culegi lauri la concursul Miss Diaspora 2006. Mult succes!

Loredana SACHELARU: Vă mulţumesc pentru interviu şi vă promit că vă vom suna din România şi vă vom ţine la curent cu tot ce se va întâmpla.

George ROCA
Sydney, Australia
5 august 2006

Interviu cu Ina Zdorovetchi, de Gabriel Teodor Gherasim, New York   

Gabriel Gherasim: Domnisoară Zdorovetchi, dati-ne vă rog câteva date biografice despre dvs.

Ina Zdorovetchi: Sunt originară din Moldova, unde am studiat la Liceul Republican de Muzică "Ciprian Porumbescu" la două specialităti: pian si harpă. La "Porumbescu", pianul mi-a fost instrumentul de bază, fiind mereu activă în numeroase concerte, concursuri nationale si internationale.

    La absolvirea liceului, am fost numită bursieră a Statului Român pentru a studia la Facultatea de Interpretare Muzicală a Universitătii Nationale de Muzică Bucuresti. Aici a trebuit să fac o decizie între pian si harpă. Cu toate că am fost admisă la ambele instrumente, am optat pentru harpă, decizia fiind în parte influentată si de Statul Român, care îmi acoperea costul studiilor la Bucuresti pentru un singur instrument. Au urmat 3 ani extremi de productivi, sub îndrumarea celebrului harpist si profesor, Ion Ivan Roncea.

    În 2002, mi s-a oferit o bursă completă la Conservatorul din Boston (SUA) - oportunitate pe care am acceptat-o cu mare entuziasm si de unde am luat Diploma de Licentă. În prezent sunt în ultimul semestru spre a obtine Diploma de Masterat de la Universitatea din Boston, studiind cu renumita harpistă Ann Hobson Pilot.

G.G.: Harpa, împreună cu naiul, sunt considerate în mitologie "instrumentele zeilor". Ce v-a atras pe dumneavoastră la harpă, din toate celelalte instrumente?

I.Z.: Muzica a fost mereu un factor important în evolutia omului. Se stie că harpa era foarte iubită în Mitologia Greacă, cea mai bine cunoscută fiind legenda lui Orfeu si harpa sa. Se considera că sunetele melodioase ale harpei aveau proprietăti terapeutice. Nu stiu dacă a fost efectul terapeutic al sunetelor, ori aspectul vizual al harpei, dar atractia a fost la prima vedere.

G.G.: În Moldova ati fost premiată de către "steaua" Operei românesti, Maria Biesu, pentru talente deosebite; În România ati câstigat Premiul Întâi la Competitia de harpisti; În Franta ati primit Premiul Doi la "Cite’ Des Arts De Paris", iar în SUA ati câstigat Concursul de Solisti de la Boston - pentru a enumera numai câteva din premiile primite. În ce măsură harpa constituie pentru dumneavoastră inspiratie si în ce măsură transpiratie?

I.Z.: Consider că orice realizare de acest gen implică foarte multă muncă. De mic copil, îmi amintesc, ca fiind constant în studiu pentru un anumit concurs, sau concert. As putea spune, chiar, că nu am avut parte de o copilărie ca toti ceilalti. Însă, nu regret nici pentru un moment trecutul; ba din contră, sunt recunoscătoare că am crescut într-un asemenea mediu de motivare si inspiratie. Inspiratia, pe de altă parte, vine nu numai de la studiu asiduu în ceea ce priveste harpa. Am fost binecuvântată cu profesori excelenti, care m-au îndrumat de la început si până în momentul de fată. Orice reusită din succesele mele este rezultatul eforturilor neîntrerupte depuse de către mine si profesori în acelasi timp. Si nu în ultimul rând, as dori să amintesc rolul părintilor mei extraordinari: dedicatia, aportul si efortul depus de către ei, mi-au asigurat un viitor ferm în domeniul muzicii.

G.G.: Publicatia americană "The Savannah Morning News" v-a numit "Soptitoarea din Harpă". A avut cultura nativă a doinei ceva de-a face cu transpunerea acestei tandreti în cântatul la harpă? Ce alte influente v-au inspirat ca să cântati asa de "gingas", la un instrument renumit pentru duiosenia sa, dar si pentru virtuozitatea sa?

I.Z.: Traducerea "Soptitoare la Harpă" este mot-a-mot de la termenul "the... whisperer". Un "whisperer" este cineva care are talentul, sau darul special de a comunica sau a fonda o relatie extraordinară cu un obiect nesăbuit, furios. Termenul este, de asemenea, folosit si în cinematografia americană, si anume în filmul renumit, "The Horse Whisperer". Cât priveste elementul folcloric, este foarte posibil ca doina nativă să fi fost infiltrată în cântatul meu, chiar să fie numai la nivel subconstient.

G.G.: Compozitorul român din Basarabia Tudor Chiriac, a readus în circuitul muzicii clasice la nivel contemporan si global, stilul popular românesc (vezi Opusul "Doinatoriu") si folosirea tambalului si a naiului în opere clasice (vezi Opusul "Miorita"). Există loc pentru muzica românească în repertoriul harpei clasice, si dacă da, ce fel de repertoriu românesc ati prefera să interpretati la harpă?

I.Z.: Sinceră să fiu, deocamdată nu am încercat să aplic stilul popular românesc în repertoriul harpistic, dar este o idee interesantă. Pentru acest scop, ar fi potrivit să introducem mai multi compozitori către ideea de a aranja melodii populare pentru harpă. Cunosc un singur compozitor, domnul Gurov, care a compus o fantezie pe teme populare românesti pentru harpă solo. Dacă se iveste vreo ocazie, ajutorul si sfatul meu le stă la dispozitie compozitorilor interesati într-un asemenea plan.

G.G.: Cine sunt compozitorii de harpă clasici preferati de dumneavoastră?

I.Z: Debussy, Ravel, Grandjany, Salzedo, Renie, Tournier, Glinka si multi altii. Toti cei numiti mai sus (cu exceptia lui Glinka) sunt francezi! Scoala franceză de harpă este de notat atât în numărul de virtuozi, cât si de compozitori si profesori. Contributia lor în repertoriul harpistic este enormă si de exceptie. Considerând nivelul si importanta scolii de harpă din Franta, am fost extrem de onorată ca să fiu premiată la concursul International de Harpă din Paris, sustinut în noiembrie 2005.

G.G.: Fiind recunoscută atât  în Europa cât si în SUA ca harpistă de exceptie, ce planuri aveti pe viitor - spectacole, predare, compozitie?

I.Z.: Activitatea concertistică continuă fără pauză si este pe primul loc în agenda mea. În lunile care urmează voi prezenta o serie de recitaluri solo cu un program impunător si special, de care sunt foarte mândră. De asemenea, predarea cuprinde o mare parte din activitatea mea. În prezent am la clasă studenti din SUA, Japonia, Coreea, Australia, Irlanda si Israel.

    As dori să mentionez că unul dintre scopurile majore propuse pentru viitor este de a găsi mai multe posibilităti pentru a contribui la viata culturală din Moldova. Ar fi extraordinar să am ocazia de a prezenta unele dintre recitalurile solo si în tara natală. Sunt dornică să împart cunostintele si influentele din Vest cu colegii din Moldova.

Recent, am finalizat donatia unei harpe noi pentru clasa de harpă a liceului "Porumbescu", realizată, prin intermediul meu, de către presedintele firmei "Les Harpes Camac" din Paris. Această donatie a constituit un moment important în istoria harpei din tară. Cu toate că nu am fost prezentă la Gala Inaugurării, organizată de către Alianta Franceză si Ambasada Germaniei în Moldova, la Sala cu Orgă, mi s-a spus că a fost un eveniment de exceptie, cu sala arhiplină, transmis la televiziunea natională.

G.G.: Cum pot cititorii nostri să vă vadă la spectacole si/sau cum vă pot contacta?

I.Z: Puteti afla informatii detailate despre activitatea mea la pagina mea de web: www.inazdorovetchi.com . De asemenea, cititorii mă pot contacta direct la e-mail: harp@inazdorovetchi.com.

G.G.: Multumesc pentru interviu!

I.Z.: Si eu dumneavoastră.