Am rămas încântat, dar şi emoţionat până la lacrimi ascultând cele două bucăţi muzicale ataşate la e-mail. Voi încerca să fiu mai explicit: cele două cântece trimise în format MP3, aveau titlurile „Îndemn la Unire” şi „Planeta limbii române” şi erau executate de corul şi orchestra de elevi ai liceului Prometeu din capitala basarabeană. Valoroasele compoziţii muzicale sunt prezentate sub formă de cântec patriotic („Îndemn la Unire” a devenit între timp imnul Forumului democratic al Românilor din Basarabia).  Dirijorul acestui cor este talentatul muzician Veaceslav Adam. Muzica şi versurile compuse de directorul liceului, domnul Aurelian Silvestru, sunt cutremurătoare şi exprimă zbuciumul şi durerea celor care nu pot fi alături de patria mamă. Vă reproduc minunatele versuri:

Din cele mai prufunde şi sincere trăiri mă alătur tuturor celor care iubesc  neamul românesc; prin noi şi înaintaşii noştri se poate ridica spre cer lumina ca o sacră rugă. Evocarea strămoşilor ne întăreşte inima şi ţara.

Ştefan cel Mare şi Sfânt alături de Mihai Viteazu formează o "axă verticală a lumii noastre româneşti", iar Vlad Ţepeş alături de Alexandru Ioan Cuza au cumpănit balanţa dreptăţii şi ordinii, împreună constituind o adevărată cruce a neamului.

Poate vom înţelege, dacă vom fi îngăduitori, că aşa cum Valahia este anagrama Havilei biblice, şi  anumite nume au fost rostite de la începutul începutului...

Soarele neamului Muşatinilor, Ştefan cel Mare şi Sfânt, are un nume pe care îl putem înţelege astfel: STE(a)-FAN, (stea=astru în română, în engleză star şi în germană stern; în Mesopotamia Ishtar era zeiţa cerului, fiind identificată cu planeta Venus - de aici iubitor (fan) de lumină sau al lui Dumnezeu). O altă variantă posibilă: dacă fan, fonetic, provine de la van (care în limbile ariene înseamnă în sine), atunci Ştefan înseamnă "cu lumină în sine" - de aici "cu Dumnezeu în sine". Aceasta  i-a conferit  atâta credinţă şi dăruire faţă de Dumnezeu şi neamul  său. A fost sacralizat încă din viaţă, biserica catolică decernându-i (unui ortodox) distincţia ATHLETA CHRISTI. Dacă luăm în cosideraţie unele afirmaţii prin care sumerienii îşi au originea în zona Carpato-Dunăreană, atunci vechimea acestui nume, şi spaţiul în care a evoluat, este mare.

Vlad vine de la vlădică, care înseamnă stăpân, vladnic=puternic şi a vlădui= a stăpâni; în irlandeză Gladis are legături cu englezescul glad=încântător şi glade=luminiş (adică persoană luminoasă, încântătoare), dar şi cu numele voievodului Glad (ce s-a opus invadatorilor alături de Gelu şi Menumorut). Ţepeş  este asemănător ţăruşului folosit ca sprijin şi pentru delimitarea unui teren; se aseamănă şi cu axul unei balanţe - de aici sensul său de stabilitate, de fixare a unor  limite sau legi.

Mihai sau Mihail, sau Mikael, este cunoscut ca nume de arhanghel, luptător pentru dreptate. Mi vine de la Min, Minos, Manu, man, men sau Minerva (ce înseamnă inteligenţă, gândire - atăt în limbile europene, sanscrită cât şi în Egiptul antic, unde era  zeul Min; ha sau ka este asemănător adverbului ca, iar pronumele i sau El  aparţine doar limbilor europene şi are sensul de "Dumnezeu". Deci Mihai= "Cel cu inteligenţa ca şi a Lui Dumnezeu".

Alexandru Ioan Cuza, "adună" în numele său întreaga noastră istorie, a neamului trac din care s-au evidenţiat fie geţii (despre care Herodot ştia că sunt "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci"), fie macedonenii sau aromânii (prin Alexandru cel Mare - discipol al lui Aristotel care odată ajuns în Egipt se va iniţia  precum a făcut-o şi Moise, şi al cărui nume înseamnă Ales în X - misterele - lui AN, zeul suprem la sumerieni, şi dru, de la druid - adică preot). Ioan sau IO-AN este chintesenţa atâtor simboluri încât în istorie a dat numele celui mai iubit dintre apostoli, autorul celei mai strălucite Evanghelii. Este numele mitic pentru neamul ionienilor, plecaţi (la începutul mileniului II îHr.) din nordul Peninsulei Balcanice, dar şi  a zeului Hyperion, ca tată a soarelui şi lunii (Helios şi Selena), dar şi pe a zeului suprem An, iar la latini Ianus este zeul începuturilor, al porţilor (fie închise=pacea, fie deschise=războiul). De la Ioan, Ianus şi Ianuaria (zeiţa celtică a darurilor) provine şi numele primei luni a anului -  ianuarie, moment al începutului plin de daruri... ce pot rodi... Cuza, adică "cu za", sau legătură, este numele  ce a pecetluit unirea într-o singură ţară a românilor de pe malurile Milcovului.  

La toate acestea se poate adăuga înţelesul cuvintelor Unire, Univers şi Unitate. Uni-Re în engleză se scrie Union, adică Uni-On. On şi Re sunt numele sub care este cunoscut zeul unic On al egiptenilor, pomenit şi în Biblie. Poate, prin acestea, se poate înţelege vechimea monoteismului şi al termenului "unire", în sine... Uni-re sau Uni-On poate însemna "Unu-i în Unu", aşa cum Un-(î)i-vers  înseamnă că "unu-I versul, adică unu-I Dumnezeu"; acest adevăr îl găsim şi la Ioan în Evanghelia sa când afirmă "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu".

Naţiunea română s-a unit pe 24 ianuarie 1859 sub semnul Vărsătorului, semn de aer care poartă un nume care seamănă fonetic cu vers-vărs, iar Tor sau Thor este fiul lui Odin la nordici (iar tor desemnează un corp geometric obţinut prin rotirea unui cerc, dar este şi rădăcina verbului a toarce). A vărsa este un proces. Simbolul zodiei este reprezentat de două linii paralele şerpuite, precum valurile; aerul este tot un fluid. Prin "vărsarea fluidului divin" s-ar putea face purificarea sufletească, ce ar putea transforma destinul patriei ridicându-l spre acea strălucire spirituală despre care a scris şi Nostradamus: "A fost şi va fi strălucitoare." Pe aceeaşi axă cu Vărsătorul se află zodia Leului, a focului creator în domeniul artelor şi a nobleţei sufleteşti; zodiile sunt în armonie, căci aerul întreţine focul... Poate toate acestea sunt doar basme...

Ce ne împedică să devenim mai buni, mai uniţi,  mai conştienţi de faptul că de noi şi gândurile noastre depinde înălţarea patriei noastre spre idealurile cele mai înalte, care sunt plăcute şi parte integrantă din Dumnezeu?...

Culorile de bază ale luminii sunt roşu, galben şi albastru. Numai prin unire ele pot reface  lumina albă dăruită de Dumnezeu, care picurându-ne în suflet să ne umple de bucurie. Unirea e în noi.              

Fundatia Iuliu Maniu din New York a rezervat pentru programul Conferintei de toamna o prezentare cu Dr. Mihai Radu, Presedinte al Centrului de Terorism si Contraterorism, afiliat cu Institutul de Cercetari a Politicii Internationale din Philadelphia. Subiectul conferintei a fost "Terororismul si Realitatea Imigratiei Europene", cu un accent in ceea ce priveste imigratia romanilor in spatiul european. Alti vorbitori si o sesiune de intreabari si raspunsuri au urmat acestei teme. Domnul Justin Liuba, Presedintele Fundatiei Iuliu Maniu, a dat cuvantul doctorului Mihai Radu, care de la inceput a precizat ca tematica Conferintei se va axa pe situatia europeana in general si a imigratiei romanesti in particular, in ceea ce priveste spatiul comunitar al Europei, care, dupa atacurile teroriste din New York si Madrid, priveste simplistic la toti imigrantii ca potentiali teroristi.Conform datelor statistice ale Comunitatii Europene, se estimeaza un numar de imigrari de aproximativ 30 de milioane de oameni care au venit legal in ultimii ani, dar numarul real de imigranti ilegali ramane in continuare un mare necunoscut. Numai in 2006, peste 60.000 de imigranti ilegali africani au intrat in spatiul comunitar prin insulele Canare, care apartin Spaniei, dupa ce multe mii au murit inghititi de mare, datorita conditiilor adverse de calatorie. Imigranti africani, dintre care multi sunt musulmani, au mai intrat ilegal prin insula Malta, prin insula Lampedusa (apartinand Italiei) si prin intermediul enclavelor spaniole din Maroc.

In ceea ce priveste imigratia europeana, Franta estimeaza imigrarea a peste 600.000 de ilegali, Germania tot atat, iar Spania a legalizat 700.000 de imigranti in 2006 (multi dintre care erau romani).

Ce atrage asadar imigrantii in Comunitatea Europeana? Exista o diferenta intre versiunea din presa si versiunea empirica a acestei atractii. Teoretic se spune ca Europa ofera servicii mai bune decat se pot gasi in tara-mama. In realitate, Franta, Spania si Germania, cu somaje variind intre 8%-9%, nu pot fi surse atat de atractive de lucru pentru imigranti. Este drept ca serviciile oferite in general imigrantilor sunt si de natura bruta (occidentalii nu le vor) si ca imigrantii accepta bani cu mult mai putini decat lucratorii autohtoni. Dar, pe masura ce somajul va creste, vor creste si presiunile autohtonilor de a relua serviciile detinute de imigranti, inclusiv la salariile oferite imigrantilor. Acest lucru va duce la luatul painii imigrantilor in favoarea autohtonilor.

Un motiv mai plauzibil de venire in tarile C.E. pare sa fie ajutorul social, care este, depinzand de la tara la tara, de 3-4 ori mai mare decat salariul mediu din tarile de imigratie. Ca exemplu, Dr. Radu a dat exemplu comunitatea turcilor din Germania, unii locuind acolo de peste 20 de ani, si care arata o rata de 3-4 ori mai mare de somaj decat a autohtonilor germani.

O modalitate preferata de a capata cetatenie europeana este prin solicitarea de azil politic. Pe langa cazurile legitime, multi potentiali teroristi intra in diferite tari europene sub aceasta pretentie. Turci, kurzi, irakieni, nu numai ca declara azil politic, dar sunt si selectivi in ceea ce priveste tara azilanta. A fost un caz celebru, unde diferiti musulmani s-au congregat in Franta, dar au cerut zil politic in Anglia, pentru ca beneficiile sociale erau mai bune in acea tara. Un alt caz celebru este al celor 10.000 de somalezi, care desi aveau azil politic in Olanda, s-au relocat in Anglia, cu solicitare de azil politic, pentru ca aceasta avea servicii sociale mai bune.

Comunitatea Europeana a devenit astfel un focar de terorism preferat de catre conducatorii ideologici ai diferitelor miscari, datorita accesului la comunitati musulmane, care si-au gasit refugiu in C.E. De asemenea, seful Miscarii Comuniste din Filipine, a solicitat azil politic in Olanda si de acolo profeseaza o politica de violenta si terorism politic de peste 20 de ani.

Un muftiu care este ideatorul multor atacuri cu oamenii Al-Qaeda din Irak, traieste de peste 15 ani cu azil politic in Norvegia, in ciuda unor cereri de extradare pe numele lui din partea Irakului si a interesului de-al aresta din partea SUA. Marea Britanie adaposteste un muftiu marocan care propovaduieste razboi civil in tara de bastina, fara ca Anglia sa catadicseasca vre-un raspuns sau actiune contra sa. Gregorian Bivolaru, ideatorul Miscarii MISA din Romania, care are mandat de arestare in tara pentru activitati de abuz sexual contra minoarelor, a primit azil politic in Suedia. Paradoxal, multi azilanti legitimi sunt refuzati de aceleasi tari care decid sa acorde azil politic unor personaje dubioase.

Pe de alta parte, -mentioneaza Dr. Radu-, cand vre-un guvern cere extradarea vre-unui azilant care propaga idei si/sau activitati violente din tara adoptiva, tarile azilante si unele elemente din presa internationala acuza aceste cerinte de "rasism", pentru a inchide dezbaterea. Paradoxul este ca aceste adapostiri de criminali au dus la cresterea de rasism in randurile populatiilor vestice, cu partide extremiste manifestand din ce in ce mai deschis o intoleranta vadita fata de imigranti in general, si/sau paturi de imigranti in particular, adica fata de oameni care au venit sa munceasca si sa-si creeze o viata cinstita mai buna in Vest, si care cad astfel victime generalizarilor ieftine de xenofobie (vezi cazul romanilor din Italia).

Sunt cazuri unde o mama romanca gravida a fost silita de irlandezi sa nasca pe o insula in afara apelor teritoriale ale Irlandei, pentru ca apoi sa fie deportata in Romania, fara cetatenie irlandeza pentru copil, sau o agenda politica din Elvetia care propune deportarea intregii familii ale unui imigrant, daca vre-un membru de-al acesteia devine criminal.

Stanga occidentala simpatizeaza atat minoritati extremiste, cat si minoritati criminale. De la muftii Al-Quaeda, la tiganii din Estul Europei, socio-comunistii Vestului se erijeaza in apologeti ai acestora si a drepturilor lor.

Cateodata au loc si metamorfoze politice, cum ar fi cel al italienilor comunisti, care, din politicieni marxisti se transforma in politicieni fascinsti, in functie de cum bate vantul alegatorilor italieni, dupa a caror voturi dau fuga. Ipocrizia acestora de-a preda lectii de democratie romanilor fata de drepturile tiganilor din Romania de exemplu, este evidenta cu transformarea acestora in chestori fascisti fata de aceiasi tigani, atunci cand acestia ajung in Italia. Acest fenomen este evident si cu alte "stangi-drepte" europene.Impactul pentru Romania al imigratiei este ca 1/6 romani productivi lucreaza in Europa de Vest si/ sau SUA, ceea ce inseamna o enorma pierdere de intelectuali si de lucratori pentru tara. Paradoxal este ca se creaza conditii de imigrare mai usoare in Romania pentru chinezi, decat pentru conationalii din Republica Moldova, pentru a suplini lacuna de mana de lucru din Romania. Nu este sigur daca influxul de valuta in tara de la romanii din strainatate si lipsa somajului, echilibreaza lacuna de mana de lucru necesara in Romania acum. Exista o zicala conform careia influxul de bunuri din Romania nu se mai face pe baza cresterilor de pepeni din Romania, ci pe baza culegerii de pepeni din Spania. Pe de alta parte, cresterea abrupta a preturilor de bunuri in Romania, datorita cererii venite odata cu valuta trimisa acasa, s-a dovedit devastatoare pentru romanii cu pensii, salarii si burse modeste, oameni care traiesc cu venit socialist intr-o tara cu capitalism predatoriu si unde clasa mijlocie este mai mult o notiune simbolica, decat o majoritate socio-economica, cum ar fi fost ideal. In plus, copiii romanilor imigranti raman des "lepadati" la bunici cu anii, ceea ce le da micutilor episoade de depresie, stress si expunere la o viata criminala, datorita lipsei de structura familiala.

In ceea ce priveste relatiile Rusiei cu Occidentul, Dr. Radu a mentionat resuscitatul imperialism transant al Rusiei fata de vecinii sai, cat si pretentiile sale geo-strategice globaliste pe scena internationala. Contactele de comert militar cu Iranul din prezent, obladuirea a exportului de arme din Estul Moldovei (Transnistria) in tarile din lumea a treia, inclusiv in tarile care practica terorismul de stat, precum si prezenta armatelor de ocupatie ale Rusiei in Gruzia si Moldova, au facut ca relatiile dintre SUA si Rusia sa revina la "normal", adica la un nou razboi rece.

La partea de intrebari si raspunsuri, mentionam subsemnatul, care a solicitat reactia Dr. Radu cu privire la posibila conectie CIA-Mujaidinii din Afganistan pregatiti de catre americani ca sa lupte contra rusilor -mujaidini transformati in luptatori Al-Quaeda contra americanilor si cum explica dumnealui aceasta intoarcere de arme contra sponsorilor americani. Dr. Radu a declarat ca nu crede sa existe vreo conectie intre cele trei grupuri.Tot subsemnatul a solicitat reactia invitatului fata de o tratare mai specifica a romanilor din diferite tari C.E., mentionand reactia in general pozitiva a spaniolilor fata de romanii de acolo, fata de atitudinea in general xenofoba a italienilor fata de romanii din peninsula. Dr. Radu a replicat ca nu exista necesitatea unei priviri mai personalizate, tara pe tara a romanilor din Comunitate, datorita faptului ca dumnealui citeste ziarele spaniole in fiecare zi, care si ele abunda de relatari de crime de-ale tiganilor si de-ale romanilor de acolo, cat si de atitudini ostile fata de romani ale spaniolilor.Un alt participant, apropo de politica de represiune si de asasinat cu care este cunoscuta Rusia, din Londra la Chisinau, a comentat "coincidenta" persistenta de "accidente" devastatoare de masini ale patriotilor romani din Basarabia, care, de la sotii unionisti Ion si Doina Teodorovici, la scriitorul si poetul unionist Dumitru Matcovschi, la poetul unionist Grigore Vieru, la fostul detinut de gulag si parlamentar moldovean unionist Gheorghe Ghimpu - ca sa mentionam numai cativa -, ori au platit cu viata, ori au ramas marcati pe viata datorita acestor "coincidentale accidente" de masina. Alti unionisti romani din Basarabia, de la veteranii luptatori contra Armatei rusesti de ocupatie a 14-a din Moldova, pana la activisti, politicieni si intelectuali unionisti, au murit in conditii de "coincidenta", atunci cand au devenit incomozi politicii imperialiste anti-romanesti din Moldova. Solicitat sa comenteze asupra acestor aspecte de terorism rusesc, Dr. Radu a declinat sa raspunda, mentionand ca subiectul nu este de domeniul sau.

Intalnirea s-a incheiat cu domnul Liuba, care a multumit vorbitorului pentru prezentare si audientei pentru prezenta sa. Diverse materiale si publicatii de interes au fost distribuite celor prezenti, gratuit, la sfarsitul conferintei.Pentru cititorii care doresc sa afle mai multe despre activitatile Fundatiei Iuliu Maniu din New York, contactele organizatiei sunt: P.O. Box 230664, Astor Station, Boston, MA. 02123.

Gabriel Teodor Gherasim
New York

Silviu Babii, din Botoşani, pare a fi omul care îşi înţelege rostul. Povestea lui uimeşte şi construieşte deopotrivă, sperie şi fascinează. Rareori un om se strecoară cu atâta înţelepciune printre năpastele împărţite cu cea mai suspectă „generozitate”, şi mai rar un artist manifestă atâta dăruire faţă de semenii săi. Pictorul care îşi colorează viaţa, dar care foloseşte, fără patimă, doar culorile de care dispune, fără să tânjească la ceea ce nu poate avea.

La scurtă vreme după ce a împlinit 3 ani, la Silviu şi-a arătat colţii una dintre cele mai groaznice boli din câte pot exista: miopatia Duchenne,  o formă gravă de distrofie musculară, boală care debutează la copii în jurul vârstei de 3-5 ani. „Mi se părea că are probleme cu mersul, că nu urcă chiar bine scările, că se împiedică prea des. Avea permanent genunchii loviţi”, povesteşte mama lui Silviu. Într-o seară, a adormit liniştit şi s-a trezit în altă lume. Nu se mai putea ţine pe picioare. Boala lui Silviu produce atrofia musculară progresivă, manifestându-se prin scăderea forţei musculare.

„Ori în scaun, ori mort”

„Distrofia la mine este genetică. A avut-o şi tatăl meu, şi alte rude din familia noastră, numai că la tata boala a debutat târziu, pe la 35 de ani”, spune Silviu. Din spatele ochelarilor, privirile par senine. Numai el ştie câtă întunecime sau câtă lumină încape în ochii lui. Medicii, care recunosc raritatea acestei boli (cam 4 cazuri la 10.000), spun că un copil cu o asemenea maladie, mai ales dacă ea debutează la 3 ani, în 10-12 ani ajunge în scaunul cu rotile, după care viaţa mai joacă la loterie anii care urmează. „Doctorul mi-a zis: tu trebuia să fii acum, la 30 de ani, ori în scaunul cu rotile, ori mort!”, zâmbeşte amar Silviu.

Joaca destinului cu lumea

Cel mai mare inamic al bolii a fost, însă, pictura. Pereţii camerei sale îşi împart spaţiul între lucrările sale şi ale tatălui. „Tata a murit în iarna trecută. Pensionat şi el, din cauza unei coxartroze. Distrofia musculară s-a agravat şi am umblat luni în şir să-l trecem la alt grad, pentru o pensie mai mare. Trebuia să vină doctorul acasă şi doctorul nu avea niciodată timp”. Silviu nu uită, dar nici nu urăşte. S-a obişnuit că în viaţa asta nimic nu e normal, că Dumnezeu încearcă şi iubeşte. Pur şi simplu. „Cu o oră înainte de a muri, tata a primit acasă decizia pentru gradul de pensionare!”, spune fără patimă.

Şpagă cu bonus

În cameră întră cu două cafele mama. Se aşează pe marginea patului cu greu. „Mă iertaţi, eu sunt în convalescenţă”. O operaţie pe coloană, un final de poveste, de fapt, care a început grotesc la Botoşani, din cauza orgoliului unui medic. Un medic, femeie, care profesează în continuare nestingherită. „Mă durea spatele şi am mers la ea. Mi-a recomandat masaj şi fizioterapie”. Îşi cunoştea, însă, trupul, şi a îndrăznit să conteste, timid, ce-i drept, diagnosticul doctoriţei: lombosciatică. „Dacă te crezi mai deşteaptă decât mine, du-te acasă, aşa mi-a răspuns. Am tăcut şi am făcut ce mi-a zis. În câteva zile am căzut în baie şi am rămas imobilizată”. Conştientă că a greşit, dar fără să recunoască, doctoriţa a trimis-o pe femeie la Iaşi. „Soţul meu era bolnav, imobilizat. Nici nu a ştiut că am trecut prin două operaţii. Acasă aveam şi doi copii în plasament, parcă toate necazurile se revărsaseră pe noi”, spune mama lui Silviu. La Iaşi a ajuns pe targă. „Doctorul de acolo a spus că a doua zi mă operează. Fata mea a întrebat direct cât trebuie să dea: 5 milioane pentru el, 3 milioane anestezistul, 2 asistenta şi infirmierele 1 milion. A dat fata cât avea. Restul, dimineaţă. Doctorul a primit banii. Pentru anestezist a luat tot el, să-i dea. În sala de operaţie, însă, i-a spus fetei: uite, el e anestezistul. Fata a muţit: păi, domnul doctor, v-am dat dumneavoastră să-i daţi… A răspuns nervos: iaca, m-am gândit că acela e bonusul meu!”.

„Băiat bun până la urmă”

Silviu zâmbeşte întruna. Are o frumuseţe calmă a gesturilor, completată, chiar dacă pare nefiresc, de fragilitatea mâinilor pe care nu le foloseşte foarte bine şi de mersul greoi, chinuit de boală. „Doctorul de la Iaşi a greşit operaţia. A dat o parte din bani înapoi, ca pentru analizele de după operaţie, să nu se facă tam-tam”, îşi aminteşte pictorul. Brusc, zâmbeşte larg: „Oricum, a fost băiat bun până la urmă, mi-a cumpărat două tablouri!”.

Doctorul sătul de bani şi bun de suflet

De la Iaşi au plecat întins spre Bucureşti, decişi să uite experienţele de până atunci. Bucureşti, altă lume. Diagnosticul a fost crud: tumoare pe coloană, boală care se agravase din cauza „tratamentelor” de până atunci, de la Botoşani şi Iaşi. „M-a chemat pe mine doctorul. Tata murise. Mi-a zis: 1. se operează şi are şanse, 2. aşteaptă şi o va mai duce puţin, 3. nu se operează şi moare. La ei nu ai voie să vorbeşti. Doar asculţi, dar trebuie să dai un singur răspuns”, povesteşte Silviu. S-a operat mama. „M-am dus la doctor să dau bani. Măi băiete, nu-mi trebuie nimic, sunt sătul de bani până aici”, încheie Silviu şi face un semn calm până în dreptul gâtului.

„Mamă, primeşte-mă!”

„Nu ştiu cum am putut duce atâtea”, spune mama. S-a pensionat şi ea, după luni întregi de alergat pe la ghişee, drumuri făcute greu de Silviu, cu mersul lui încurcat şi atât de răbdător. Un ciocănit în uşă. Apare chipul ştrengăresc al unui copil. Salută şi se retrage în altă cameră. Manifestăm nedumerire. „Mai aveţi, totuşi, copii în plasament?”. Chipul femeii se luminează. „Nu, e David, unul dintre cei doi copii pe care i-am avut până anul trecut. Este la altă familie, dar tot la mine vine. A apărut într-o zi cu sacoşa de haine: Mamă, primeşte-mă, că eu la tine vreau să stau!”.

Culoarea care hrăneşte

David, o inimă de copil purtătoare de îngeri, Silviu, un înger el însuşi, prin îndurarea şi înţelegerea vieţii, o mamă care parcurge zilele cu seninătate. „Trebuie să lăsăm totul în urmă, să uităm trecutul şi să privim doar în faţă”. Silviu înclină serios şi grav din cap. „Eu aş vrea să fiu sănătos măcar atât, să pot face câte ceva, să pot picta”. Expune de ani de zile lucrări la LuxRo, o policlinică, mai cumpără lumea… Banii, la cheltuielile lor, se duc mai repede decât ai avea timp să-i vezi. Silviu este pensionat, deşi abia a trecut de 30 de ani. Are 2 milioane pe lună. Mama, pensionată, are în jur de 5 milioane. Silviu nu are nevoie decât de hrană sănătoasă şi vitamine. Atât, dar aproape imposibil mai mereu. Se hrăneşte, mai degrabă, din culoare.

Pictor de Crăciun

Un impresar i-a propus o expoziţie personală, ajutându-l cu materialele pentru pictură. În rest, Silviu nu are planuri sau speranţe. Poate doar să evolueze medicina, să se găsească un leac ceva mai ieftin, o cale prin care să reuşească să se deplaseze mai uşor.

Rareori îţi este dat să vezi atâta frumuseţe într-o casă atât de mică. Au vorbit amândoi, mamă şi fiu, cu calm şi înţelegere. Fata, plecată în Spania, nu va ajunge în ţară de Crăciun. Prea multă cheltuială. Nu s-a auzit cuvântul „ajutor” sau „milă”. Nimic din toate astea. Şi nici nu poţi crede că, pentru cei doi, casa se va schimba prea mult de sărbători. Poate doar Silviu să picteze îngeri sau biserici luminoase de Crăciun. O casă care se va găti cu suflete de sărbătoare.

Un pictor care este mulţumit de culoarea în care străluceşte viaţa lui.

Am putea spune: Copou-ul începe cu Eminescu şi se termină cu Mihai Viteazul. Sau pur şi simplu începi să te plimbi pe el şi să te mulţumeşti (sufleteşte) cu simbolurile culturale ce dă splendoare Copou-ului. Dar în realitate e altfel. Poate e vorba de pura cultură românească, sau poate e vorba de un sentiment românesc. Sau cum e sentimentul culturii româneşti…

Dacă vrei să simţi cultura românească trebuie să mergi pe Copou. După ce urci vestita Râpă Galbenă, ajungi la Bibliotecă “Mihai Eminescu”, te simţi ca şi cum i-ai merge prin vene, iar statuia de lână BCU te înfioară şi te simţi mândru că eşti român. Dar pletele lui negre stau nemişcate în bătaia vântului. Şi astfel începi să urci uimit de senzaţia Copou-ului. Ajungi la Casa Pogor, renovată, frumos amenajată, ce da un farmec şi o vibraţie literaturii româneşti.  

Dar, ce este sentimentul românesc?

Sentimentul românesc e simţământul tradiţiei noastre, e o simplă tragere de aer în plămâni şi care să te poată îmbăta. Intr-o mare măsura se poate compara cu intrarea la buget la facultatea dorită. E vorba iniţial de un sentiment de satisfacţie interioară şi apoi de un sentiment de mândrie. Dar în ceea ce priveşte simţământul românesc, aici este vorba de munca unui popor, unei culture, unei literaturi.

Poate ca nicăieri în România nu ai sentimentul românesc mai bine descris decât în Iaşi. Aici aproape totul este istorie, istoria unui oraş, unei civilizaţii, unei tari, a unui popor etc. Copou –ul este inima Iaşiului, aici ai impresia că Eminescu si Veronica Micle trăiesc sub teiul mumificat. Aici simţi praful vremelor trecute, e ca o conexiune între Casa Pogor – Junimea şi Universitate. Aici te poţi plimba pe paginile culturii româneşti, aici se naşte sentimentul românesc. Si dacă totul ar fi atât de simplu, atât de frumos, doar o plimbare şi să ştii ce eşti…dar nu.

Pe asfaltul Copou-ului se află bunicul României ce stă în genunchi, cu pălăria din blană de oaie în mâna dreaptă, iar stânga o întinde să se hrănească. Aici stă în genunchi şi bisericile o dată cu el şi îşi întind ultimele turle brodate să cerşească. Doar aşa mai pot să trăiască. Aici e tragedismul simţământului românesc. Si le găseşti pe toate în Copou. Aici copilele ţigănci umblă în şatre şi te fură de ultimii bani pe care românul de cele mai multe ori îi are doar pentru a supravieţii. Aici câinii nu sunt prietenoşi, ei îţi cer să-i hrăneşti. Clădirile se ling de răni şi sunt goale în faţa tranziţiei kogălnicene. Dar cui îi pasă că Junimea e pătată, că e murdară? Aici se naşte simţământul românesc, la ciocnire dintre cultură şi tragedism, între geniu şi prost, între frumos şi urât. Şi la toate aceste priveşte Academia Română neputiinciosă destul de slăbită şi ea. Dar în ciuda acestui fapt, când cobori Copou-ul,  cobori şi Râpa Galbenă rămâi uimit de ce poate să ofere acest bulevard: simtământul românesc.

Vâlva din mediile româneşti şi internaţionale din ultimile săptămâni, de când cu asasinatul din Italia, săvârşit de rromul cu paşaport românesc, M., a prilejuit aducerea la lumină, spre discuţie sinceră şi mai puţin emoţională (sper), „la grămadă" aş spune, a unor probleme mai vechi, unele oarecum tabuizate, altele deja clinice, de aceea nerezolvate şi implicit nicidecum de trecut cu vederea: dificila integrare a rromilor într-o societate funcţională, lipsa de încredere reciprocă în relaţiile lor cu autohtonii, exodul forţei de muncă din ţară cu toate consecinţele sale.

Dacă am sta însă şi asculta cu răbdare şi unele păreri occidentale, am înţelege că modul de gândire din vest diferă mult de al nostru, în legătura cu seminţia şi neamul rromilor (în occident aceştia se numesc de regulă "Sinthi" şi sunt la fel de puţin agreaţi ca şi în Europa de Est, dar integraţi). Astfel, am constata că occidentalii tratează problemele şi istoria rromilor (Sinthi), dintr-un alt punct de vedere, tolerant  (dar numai la prima vedere şi de aceea mai puţin obişnuit pentru noi), în virtutea istoriei recente şi implicit al corectitudinii politice (ce poate fi uneori şi ipocrizie), din punct de vedere mai mult sau mai puţin democratic, vizând aici: pogroamele, deportările (de exemplu cea din 1942 în Transnistria), execuţiile în masă, sterilizările forţate, precum şi prea-puţin cunoscutul holocaust ţigănesc din lagărele de exterminare naţional-socialiste din cel de-al Doilea Război Mondial (500.000 - 1.000.000 de suflete).

Despre originea acestor populaţii iniţial nomade, ce s-a aşezat între timp, s-a speculat îndeajuns. Certă este mai degrabă o origine sud-asiatică, foarte probabilă din nordul Indiei (din regiunea Sindh, comparaţi cu expresia Sinthi), precum şi imigraţia în mai multe valuri, către Europa, pe căile ce le puteţi viziona în imaginea de mai jos. Limba a rămas se pare, chiar în diferenţierea ei dialectală europeană, reciproc inteligibilă între diferitele grupări sinthi/ rroma şi castele tipice civilizaţiei de origine indiană, chiar între ramurile mai devreme ajunse în Vest (Sinthi, de exemplu, din secolul al XIV-lea ) şi cele ce s-au revărsat ulterior şi sunt actualmente majoritare (Rroma). Căci rromii s-au mai împrăştiat acum câteva sute de ani către Europa  de Vest, având ca punct de plecare vadurile valahe sau protoromâneşti, leagănul exodului lor european fiind Peninsula Balcanică (urmăriţi atent harta), în special spre ghinionul nostru (mediatic) Ţările Româneşti! Expresia: „Ţiganii (pro)vin din România!", am auzit-o nu o dată în Occident şi în mare parte, este adevărată! După dezrobirea rromilor de la 1864 din Ţările Române a urmat, ce altceva, un puternic exod al rromilor valahi către vestul continentului.

Nu mai este deloc un secret astăzi, că discriminarea populaţiilor rrome este autentică, a atins apogeul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi că această seminţie, în mare parte dezorganizată, nu dispune nici azi, la fel ca şi în trecut, de niciun lobby politic ori financiar autentic, nici măcar în virtutea corectitudinii politice. Şi aceasta în condiţiile unei natalităţi ce a rămas exorbitantă şi a unei treziri timide a conştiinţei lor naţionale. Există şi se vehiculează de o vreme din nou, o expresie folosită în special de istoricii germani, "antiziganismus", (nu cred că mai este cazul să o traduc), analogă formulei mai bine cunoscute, de "antisemitism". Expresia se ţine a fi luată în seamă, deoarece denotă sinteza discriminărilor din ultimul secol, despre care se vorbeşte mult prea puţin. 

Deoarece însă politicienilor occidentali le lipseşte experienţa istorică, cunoştinţele necesare, precum şi înţelegerea mentalitatăţii acestor populaţii (eterogenă prin împrăştierea în Europa, dar omogenă în mentalitate), idila ţigănească se bucură (încă) în cercurile mediatice occidentale de un anume romantism, mai puţin uşor de înţeles sau savurat de către românul paşnic, confundat de multe ori, cu voit cinism, la scenă deschisă în mediile occidentale cu rromul agresor în cauză, în virtutea  unui paşaport emis de o autoritate românească.

Dar această maliţioasă şi provocantă confuzie face cu adevărat rău ambelor părţi, sporind gradul de aversiune reciproc şi aşa consistent, dintre românii şi rromii cu acelaşi paşaport al ţării de baştină şi conduce implicit la deterioararea imaginii româneşti în străinătate şi aşa puţin favorabilă, prin creşterea aversiunii mediatice de dreapta, ce incită la rasism (vezi "antizigansimus"), de care ţara gazdă (apropo de evenimentul de care pomeneam la început), n-a dus lipsă, se pare niciodată! Şi nici mediile de informare de acasă, nu se lasă mai prejos! Bat la grămadă toba victimizării româneşti la scară largă şi dau vina, pe cine? Pe ţigani! Dar adevărul este la fel de crud pentru toţi! Avem iată, cu toţii o vină, vina colectivă, deoarece integrarea rromilor nu ne-a reuşit decât parţial, ei fiind la rândul lor, indirect - victimele noastre, laolaltă cu toate problemele noastre economice, sărăcia, imigraţia şi disperarea cetăţeanului de rând, ce a ajuns traumatizantă, obligându-l să-şi lase ţara, copii, părinţii, obligaţiile, pentru a se vinde la negru în Occident, sub posibilităţile sale, la munca de jos! Şi astfel, nu suntem cu toţii victimele unei politici nefaste şi nesăbuite şi nu cauzează aceasta un sentiment naţionalist şi revanşist de care nu avem nicidecum nevoie? Nu ne va aduce acesta numai ruşine şi nu  va produce deprecieri de imagine la scară europeană?

Ceea ce este reprezintă însă un butoi social de pulbere, cu un potenţial ce nu este voie a mai fi trecut cu vederea şi ce va trebui dezamorsat cât de repede, având în vedere sporurile demografice rrome şi descreşterea populaţiei autohtone (natalitate scăzută, plus emigraţia economică, lipsa perspectivelor de trai decent, aşa cum le cunoaştem prea bine, prin corupţie, delăsare, lene şi pasivitate, este faptul că între rromii din  din Europa de Est şi populaţiile (încă) majoritare autohtone (români, sârbi, slovaci, ucrainieni, bulgari, etc.), lipseşte pe mai departe, (dar nu definitiv, sper),  încrederea reciprocă, ca factor social stabilizator. Şi nici nu văd cum s-ar putea ajunge rapid la un numitor comun, deoarece acceptanţa modului de viaţă al rromilor între autohtoni, este în general, foarte scăzută. Gradul reciproc de toleranţă va ajunge se pare în câţiva ani la zero şi va provoca noi tensiuni, previzibile în special în ţările cu un număr mare de rromi (Ungaria, România, Slovacia). În Ungaria, spre exemplu, rromii vor ajunge în 20-30 de ani, un factor demografic de prim rang, ajungând la 15-20% din populaţie, în Slovacia, chiar până la 30-40 %. Care va fi situaţia la noi în ţără rămâne de aşteptat, deoarece realităţile statistice, par de pe acum să nu mai corespundă de nenumărate ori, cu imaginea şi coloritul fustelor de pe stradă.

Dar dacă rromul cu paşaport românesc, poate ceva mai instruit decât media conaţionalilor săi, se poate econsidera pe bună dreptate ca victimă în virtutea istoriei, prin suferinţele şi umilinţele ce le-au îndurat prin robie, vânzare, holocaust, deportări, sterilizări forţate, exterminări, pogroame, cred cu tărie, că drama şi problema emigrării sale din România, împreună cu alte  milioane de suflete româneşti, este rodul sărăciei, incompetenţei politice, lipsei de integrare socială şi nu în ultimul rând a politicii economice din ultimii ani. Tot aşa, românul de rând, confundat şi agresat mediatic, este o victimă sigură, la rândul său într-o ţară unde este minoritar şi aici intervine rolul politicienilor români, de a aplana un conflict moral de proporţii. Dar, aşa cum de multe ori am constatat, motivaţia guvernanţilor români de a asigura bunăstarea (materială şi cea morală!) a propriilor cetăţeni români, pare de multe ori a fi egală cu zero, ca să nu mai vorbim despre motivaţia guvernanţilor, ori despre eforturile ce s-ar putea face (şi numai cu bani!) de a integra massa rromilor activ în economia şi societatea românească. Astfel percepţia suferinţei (ori gradul de victimizare) a cetăţeanului român (rrom sau nu), ce emigrează din motive economice din vatra sa românească, va creşte cu atât mai mult, cu cât toleranţa occidentalului vizavi de imigrantul european (român), cu paşaport de Uniune Europeană, va scădea în continuare. Un cerc vicios, fatal! Este o iluzie pentru cele câteva milioane de imigranţi economici români, să creadă la nesfârşit într-o bunăstare stabilă printre străini, în statele vestice ale continentului, şansele de muncă demnă şi legală în occident fiind nu de puţine ori, la fel de reduse ca şi în patria dunăreană. Ceea ce de multe ori se uită, ori conştient nu se ia în calcul, este faptul că nimeni nu se bucură de străini, imigranţi ori de ghetouri în vecinătatea casei sale! Şi asta în timp ce politica economică actuală încurajează de fapt, imigraţia!

Ceea ce iarăşi trebuie pomenit, este faptul că şansele economice ale rromilor în Occident, cu paşaport românesc sau nu, sunt la fel de minime ca şi în România! Lipsa de instruire, motivaţia socială, stilul de viaţă, sunt elemente pe care şi angajatorul occidental le va lua întotdeauna calcul! Este în cele din urmă un fapt real, că ghetoizarea rromă şi resentimentele care au condus în cele din urmă la asasinatul de care pomeneam la începutul acestui articol, sunt fapte ce nu se pot contesta! Frustaţiile, sentimentul de a fi pe mai departe nedoriţi, neintegraţi, fără şanse la o viaţă demnă, este o traumă dificilă pentru orice individ, român, rroma, sau de aiurea. La fel cum nu cred că „ţiganii” noştri, sunt acum şi ai Europei (le-ar fi plăcut însă multora să fie aşa, scriau unele ziare din ţară), căci ei sunt în primul rând cetăţeni români!

Iar Europa ne va arăta curând reversul medaliei, într-un mod ferm, dar civilizat, făcându-ne să înţelegem că problema sărăciei naţionale nu se rezolvă printr-o imigraţie de proporţii şi ocuparea locurilor de muncă prost plătite din Occident (căci la  altele nu prea ajung la bieţii noştri compatrioţi, doar în cazuri excepţionale), ci prin crearea de locuri de muncă cât de cât mai bine plătite acasă şi integrarea activă a minorităţilor etnice, inclusiv a celei mai puternice, a rromilor! Nimeni nu se va grăbi să integreze în vest sute de mii de rromi cu paşaport românesc! Nu degeaba se vorbeşte de politica minorităţilor la nesfârşit, în propria ogradă, ca etalon democratic! Şi aici se cade să amintim că politica economică a guvernelor româneşti, ce s-au succedat  în ultimii 17 ani, ce au asistat  cu mâinile în sân la exodul forţei de muncă româneşti, creând mai degrabă "institute ale migraţiei"  şi-a pierdut timpul prin conferinţe despre imigraţie, în loc să dezvolte infrastructura stradală, să reducă corupţia sau să atragă masiv capitalul străin, pentru a da de lucru românilor şi implicit şi rromilor, la ei acasă, astfel - fiind departe de a asigura stabilitate economică şi integrarea socială. În fine, pe cine să mai mire ceva? Aceasta este însă problema de care, am impresia că se feresc unii guvernanţi ca dracul de tămâie, şi anume de a pune punct unei imigraţii devastatoare pentru istoria neamului nostru! Până când oare? Consecinţele ei se arată deja, nici măcar timid, iar în 15-20 de ani, spre exemplu, nu vom avea cu cine să mai plătim pensiile! Să sperăm aşadar, că se vor aprinde de curând câteva lămpi şi în întunericul din capetele unor politicieni, care au uitat cu desăvârşire că politica trebuie să fie în primul rând socială, umană şi lipsită de discriminare.

Lucian HETCO
Editor Revista Agero - Germania
http://www.agero-stuttgart.de/

Scriitorul român Ionel Stoiţ s-a născut la data de 5 iulie 1952 la Begheiţi, azi Torac, comuna Jitişte, (Banatul sârbesc, Voivodina), Iugoslavia (Serbia), ca al doilea fiu a lui Dămian Stoiţ (1922 – 1998), ţăran şi Mărie Stoiţ, născută Voin (1924-2002), croitoreasă. Şcoala elementară o face în limba română în satul său natal, după care îşi continuă studiile în limba sârbă la Şcoala medie de tehnică (liceul tehnic) şi apoi la Şcoala superioară de tehnică din Zrenianin pe care o termină în anul 1973.

În anul 1974 devine angajat la Novi Sad la Conferinţa Provincială a USPMV, în 1979 la Institutul provincial pentru statistică al PA Voivodina, iar din 1994 la Centrul regional de calculatoare al poştei (PTT) Novi Sad. Se căsătoreşte în anul 1980 cu Miliţa Bojici originară din Pavliş (Păuliş). Din căsnicia lor se naşte în 1984 fiul Nicola. 

Ca student este ales în mai toate structurile politice la Şcola superioară tehnică din comuna Zrenjanin, delegat în Conferinţa provincială, republicană şi federală a Uniunii studenţilor. La Novi Sad se angajează la Conferinţa provincială a U.S.P.M. în anul 1974, fiind unul dintre cei mai tineri români angajaţi în structurile politice provinciale urmărind politica agrară, protejarea mediului ambiant, calamităţile naturale. În anii 1978-79 este ales secretar în Comitetul federal pentru marcarea a 125 de ani de la naşterea lui Mihailo Pupin*.

În anul 1979 se angajează la Institutul provincial pentru statistică ca şef al Departamentului de pregătire şi introducere a datelor, iar din anul 1990 la Centrul de calculatoare electronice din cadrul Consiliului Executiv al Provinciei Autonome Voivodina unde introduce pentru prima dată tehnoredactarea computerizată a publicaţiilor tipărite la tipografia Consiliului Executiv. Este printre primi care introduce şi pregătirea computerizată la publicaţiile periodice şi locale ale românilor din Voivodina. Din anul 1994 lucrează la Centrul regional de calculatoare electronice (RIC) - PTT Novi Sad.

Este un zelos activist al românilor din Banatul sârbesc, în anul 1970 este printre iniţiatorii revistei locale „Lumină torăceană" (au apărut 5 numere). A fost membru Comitetului de iniţiativă a revistei „Tribuna tineretului" propagând prin satele româneşti din Banatul central (Ecica, Iancov Most, Sutiesca şi Torac) necesitatea iniţierii unei reviste a tinerilor români din Voivodina. Devine membru în Consiliul de conducere şi redactor al rubricilor pentru tineret, raid - anchete, distractive, satiră şi umor. Este printre iniţiatorii deschiderii despărţământului în limba română la Liceul nr.3, din Zrenianin, 1972-73 şi promovatorul Festivalului de umor al românilor din Voivodina, Begheiţi 71. Este cunoscut ascultătorilor postului de radio Novi Sad prin poeziile satirice în grai bănăţean, texte satirico - umoristice în diferite emisiuni precum „Panorama culturală", „Emisiunea pentru sate", „Radiodivertisment" şi mai ales „Evantai distractiv" cu care este prezent la toate emisiuniile publice prin satele româneşti din Voivodina şi pe care o redactează. Este prezent la toate festivalurile de umor organizate la Begheiţi, Uzdin şi Seleuş.

Vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii de limba română din Voivodina - filiala Novi Sad 1976-82, cea mai activă din acel timp, fapt constatat pe atunci şi de prof. dr Radu Flora**.

Activitatea literară şi editorială: din anul 1992 activează la S.L.A. „Tibiscus" din Uzdin fiind numit şi vicepreşedinte (preşedinte fiind Vasile Barbu). Sprijină organizarea Festivalului internaţional de poezie „Drumuri de spice", este redactor şef al revistei de satiră şi umor „Scărpinatu"' editată de S.L.A „Tibiscus" - unica de acest gen din Iugoslavia precum şi a revistei în dialect bănăţean „Graiu bănăţanului”.

Colaborează la revistele şi ziarele periodice şi locale care apar în Iugoslavia făcând şi pregătirea compiuterizată a acestora: „Tibiscus", „Cuvântul românesc", „Vorba noastră", „Curcubeul timocean", ş.a.

Ionel Stoiţ este prezent cu scrierile sale în nenumărate publicaţii din România şi Moldova precum: „Heliopolis” şi „Alfabet literar” (Timişoara), „Pro arte” (Galaţi) „Ţeapa” şi „Târgovişte” (Târgovişte), „Ginta latină” (Iaşi), „La poşmândre” (Caransebeş), „Suflet nou” (Comloşu Mare), „Tăt banatu-i fruncea” (Lugoj), „Glasul naţiunii” (Chişinău) ş.a.

Cărţi publicate:

- Zâmbiţi vă rog (1992, Editura Tibiscus) - poezii satirice în grai bănăţean
- Am venit din nou în sat (1993, Editura Tibiscus) - versuri
- Din vremuri uitate (1996, Editura Tibiscus) – versuri
- Ochii mei înlăcrimaţi - versuri (2000, Editura Macarie, Târgovişte)
- Hai cu mine în coşie (2002) - versuri în grai bănăţean
- Eu în lumea mea de visuri (2002) – poezii
- Pentru cine...? (2002) - proză
- Cuvinte de plumb (2002) –versuri
- Stoiţisme (2002) - satira şi umor
- File bănăţene (2002)
- Oci moje uplakane (2002) - versuri în limba sârbă
- EVA DIS in action – satiră şi umor (2006)
- Ştroalie goalie – versuri în grai bănăţean (împreună cu Vasile Barbu)
- Când urducaţî drâmbon în bucfarie – o panoramă a poeziei în grai bănăţean (antologie întocmită împreună cu Vasile Barbu)

----------------------------

* Mihailo Pupin (1858-1935), om de ştiinţă sârb, unul dintre inventatorii telefoniei. Pentru merite deosebite Institutul naţional de tehnologie, informaţii şi telecomunicaţii din Belgrad îi poartă numele.

** Radu Flora, profesor universitar, doctor specializat în lingvistică. Folclorist. A publicat nenumărate cărţi de specialitate printre care dicţionarul sârb-român şi român-sârbocroat. Unul dintre cei mai importanţi oameni de stiinţă şi cultură din rândul românilor din Iugoslavia.

    Când alte mijloace de exprimare a spiritului critic al unei societăţi de oameni nu mai dau rezultate, se produce deşteptarea caricaturii, cu instrumentul ei artistic, de satiră a căderilor morale şi filosofice ale persoanei, în scopul de a le arăta, demonstrativ, urmând vechiului adagio latin: „ridendo castigat mores!”, adică prin râdere se schimbă moravurile. Cât de puternică poate să fie cauterizarea simbolică, prin imagine deformată, ne poate arăta un caz extrem, de malpraxis, căci şi acesta  există  în limitele largi ale caricaturii. Precum s-a întâmplat cu desenele depreciative, publicate iniţial într-un ziar din Danemarca, deformând reprezentarea Profetului Mahomed, care au fost văzute ca blasfemie, generatoare de tensiuni internaţionale, întrucât au rănit sentimentele religioase ale credincioşilor musulmani. Eroarea s-a întins, prin preluarea desenelor respective în alte publicaţii seriale din Europa şi Asia, ceea ce a iscat proteste energice în lumea musulmană, lezată în simbolurile ei fundamentale. Numai intervenţia înţeleaptă a Papei Benedict al XVI-lea, care a adresat un discurs reparator, a mai potolit valurile de furie din lumea arabă, generate de nişte caricaturi jignitoare. Astfel, în luna februarie 2006, Papa a folosit prilejul de primire a noului Ambasador marocan la Sfântul Scaun, pentru a ţine un discurs, în care s-a referit direct la desenele cu Profetul Mahomed, declarând că religiile şi simbolurile adiacente lor, trebuie respectate: „Pentru a promova pacea şi înţelegerea între popoare este vital şi urgent, ca atât religiile omenirii, cât şi simbolurile acestora să fie respectate, iar credincioşii să nu fie obiectul unor provocări, care le rănesc sentimentele religioase.”

Cu aceasta, înseamnă că este prudent ca autorii de caricaturi să se abţină de a mai satiriza ceva în perimetrul religiei, mai ales al simbolurilor religioase. Dincolo de aspectul de cenzură, motivabilă prin nevoia de pace, de viaţă, vai, biata caricatură, ce era să facă, un război mondial! Rămâne, însă, destul de lucru pentru graficieni, pe lângă simbolurile divine ale neamurilor, rămăne destul în aria simbolurilor profane, să zic aşa, rămân ispitele şi slăbiciunile omeneşti, care abundă şi inundă comunitatea, alterând convieţuirile. Din acestea se poate inspira caricaturistul, fără teamă de blasfemie, iar expoziţia recentă de caricaturi publice de la Oradea a confirmat pe deplin misiunea de ecarisaj mental, prin cele 63 de lucrări, semnate de graficienii Viorel Chiricuţă, Ovidiu Pascu şi Flavius Miheş, expuse în cel mai public loc, pe holul Teatrului de Stat, la îndemâna  privitorilor veniţi la spectacole, cu care caricaturile formau o complementaritate de funcţie şi mesaj sapienţial figurativ. E potrivit să spunem, că este a doua expoziţie anuală de caricatură de la Oradea, în acelaşi loc de for public, după cea din 19 noiembrie 2005, când au expus Ovidiu Pascu, Viorel Chiricuţă, Ştefan Postol şi Doru C. Virt, cu un total de peste a sută de lucrări. Încât putem vorbi de încercarea de a face tradiţie la Oradea, din preocuparea pentru caricatură, ca instrument critic al societăţii civile.

Mai vedem în fapt legătura de mesaj şi de mijloace de exprimare plastică şi literară cu mişcarea foarte puternică, pentru caricatura politică, atât de vie şi de agitatorică acum, la artiştii plastici din Republica Moldova. Cred că ei sunt, în aceşti ani, pe primul loc în Europa şi chiar în lume, prin mişcarea lor de protest artistic, împotriva protocomunismului şi al altor isme, ce se văd adesea în ziarele, revistele şi albumele de la Chişinău, care au ajuns până la Oradea. Cu aceste rânduri şi imagini dorim să le ducem mai departe, la cunoştinţa lumii civilizate. Prin acţiunea lor, cu mijloacele artei, pentru a trezi şi încuraja ambiţia civică a cetăţenilor, artiştii plastici şi scriitorii de la Chişinău sunt în acest moment creatorii şi purtătorii artei celei mai direct şi corect militante din întreaga Europă. Ei sunt vrednici de solidaritatea noastră europeană. Iată cum, fiind critici, ei sunt totodată cei mai patrioţi, făcând proba şi exerciţiul unui patriotism cetăţenesc luminat, din sfera acelui nou „burgeraufklarung”, care este rulat în centrul Europei, reflexul actual al vechiului iluminism militant şi al jansenismului de altădată.

{mosimage}
Expresia serială a lor este revista „Satiricon”, ce apare ca supliment literar-artistic de satiră şi umor al revistei „Atelier”, condusă de un scriitor profund şi responsabil, care este Vasile MALANEŢCHI. El are în jur un grup masiv şi valoros, de scriitori şi graficieni, dintre care amintesc acum pe Alexandru Ermurache, Costache Costenco, Alexandru Cosmescu, Valentin Vartosu, Denis Lucaşenco, Anatol Rurac, adresa redacţiei fiind pe Strada Alexei Mateevici, nr. 50, cod 2012 Chişinău, Republica Moldova, e-mail: atelier@iatp.md. Preocuparea şi modelul lor de lucru sănătos au ajuns şi până la Oradea, unde s-au întâlnit cu tradiiile şi preocupările de aici, întărindu-se împreună. Şi aşa au pornit expoziţiile de la Oradea, două până acum, ca bune răsuflări ale spiritului critic, care este şira spinării şi fermoarul oricărui patriotism de calitate, în continuarea acelui spirit critic cultural, care a fost introdus în România de către deliberările de la Societatea „Junimea”, în veacul al XIX-lea. Dezvoltată şi extinsă de către Eugen Lovinescu şi Nicolae Iorga, construcţia spiritului critic la români a fost  brutal întreruptă de către totalitarismul societăţii comuniste, iar acum reluarea şi reconstrucţia se fac lent şi pe pipăitea obrazului, îngreunat de eliberarea lăcomiei de piaţă, alături de pietrişul şi balastul mentalităţilor stângiste şi nătângiste, cu care ne-a dăruit propaganda vechiului regim.

De acum, caricatura este cu atât mai folositoare, pentru a calcifia şi dizolva caricaturismul ideologic nihilist, foarte relicvar în România, respectiv pentru a ţinti stiva de produse noi, adică arivismul politic, grandomania, nepotismul, cumetria politică, apucăturile de apucat orice numai din banul public să fie, violenţa şi făţărnicia incompetenţei, pe care nu le poate stăpâni o democraţie în construcţie. Misiunea caricaturii, în specificul ei, stă în a face să se vadă fisura dintre aparenţă şi realitate, de a măsura cu gura căscată  minciuna, ce sare pe adevăr. Confuzia aceasta se exprimă printr-o metaforă grafică, plus text însoţitor. Din ea,  trebuie să ţâşnească lumină ! Dacă aşa se întâmplă, grafica şi-a făcut datoria, iar meningita privitorului este ceva mai slăbită, el devine ceva mai sănătos, uşor şi vesel, mai încrezător în viaţa pozitivă.

Cum se prezintă, calitativ, graficienii de la Oradea şi caricaturile lor?

•    VIOREL CHIRICUŢA’. Pentru Chiri, cum semnează şi cum îl strigă vocaţia, caricatura este aspirina săracului! Cu ea face, să zicem aşa, terapie naturistă, prin râs dintru imagine. Caricaturile sale sunt{mosimage} compoziţii de contrast, realizare numai în alb-negru, având între 1-6 personaje grafice, cea ce pune sarcini dificile de armonie a compoziţiei pe suprafeţe mici. Aceasta îi reuşeşte de minune. Chiri are un duct uşor al desenului, tras sigur şi spontan. De regulă, organizează personajele liniar, face cu ele un rând, sugerând aşteptarea, sau căderea, pe un drum al ideii. Faţă de imagine, care ocupă parterul, textul este ridicat în cat, sub formă de filade, săgeţi, indicatoare de circulaţie a ideii, plantate organic la locul lor. Atacă vicii cotidiene, precum lăcomia, minciuna, teama de băutură puţină, ecscrocheria de orice fel, dar mai ales cea politică. Mai nou, ca şi ceielalţi graficieni, se ocupă de înfăţişarea contrastelor, generate de intrarea României în U.E., cu aşteptările şi întârzierile reale şi imaginare din mintea oamenilor. Respectiv, este preocupat de „ţiganiada” deconspirării şi reconspirării fostei Securităţi. Imaginile sunt grăitoare de la sine şi arată amestecul de sublim şi ridicol în temele şi situaţiile, ce le portretizează. Regret că nu atacă mai asiduu portretizarea satirică a unor lideri politici înşelători.

•    OVIDIU PASCU. Fire distinsă, după expoziţia precedentă a fost declarat ziaristul anului în Bihor, tocmai la propunerea noastră. Ovidiu Pascu  compune caricaturi în culori, de numai două personaje grafice, între care se leagă un dialog de contrast ingenuu,  care generează satira sapienţială, scurtă şi {mosimage}puternică: Întrebare naivă şi răspuns idiot! Sau, mai degrabă, invers. Aşa se întâmplă contrastul de urgenţă,  dintre text şi subtextul introdus de imagine. Amândouă joacă rol dominant, de completitudine, în acest fel de artă, pe care o putem numi ca fiind caricatura de dialog, sau dialogul caricatural. Lucrările lui sunt colorate frumos, sunt iconografic atrăgătoare, în comparaţie cu asprimea grafică austeră a lui Chiri. La Ovidiu Pascu e mai întâi o capcana de frumuseţe, de apucare a curiozităţii privitorului. În asemenea aşternut frumos descoperim, cum e pusă mizeria umană, privată şi publică, personală şi socială. Surpriza caricaturilor frumos colorate ale lui Ovidiu Pascu este că îmbracă atrăgător (contrastul de confuzie, ca una din figurile ambiguităţii !) un război moral, învestmântat precum se îmbracă oamenii la Oradea, adică frumos şi elegant. Textul la el survine de asemenea deasupra, dar e figurat rococo, precum pălăria de nori, care se ridică din mintea derutată şi ambetată de frumos ambiental a micilor sale personaje grafice.

•    FLAVIUS MIHEŞ. Un artist plastic nou, care vine acum în locul lăsat liber de studentul Ştefan POSTOL, la care anul trecut a dominat caricatura de fizionomie, portretul caricatural al celor mai mari vipuri locale şi ale României. Acestea le inciza magistral, printr-o singură trăsătură fizionomică, de caracter, {mosimage}bine apăsată grafic în tuşe groase şi tari. Faţă de lunetele grafice ale lui Ştefan Postol, colegul său Flavius Miheş aduce desene de compoziţie, de regulă cu două personaje grafice, care fac dispută verbală. Deosebirea faţă de stilul lui Ovidu Pascu se vede în trasul desenului, care la Flavius Miheş are cu totul alt duct. Acolo este armonios şi rotund, aici este scheletat şi nervos, cu tensiune, ceea ce face compunerea mai meditativă şi mai profundă. Textul la Flavius Miheş este mai ridicat, literar, cu un plus de contribuţie la mesaj şi reuşita artistică a desenului, în unitatea lui, folosind pentru aceasta polisemia şi contrastele jocurilor de cuvinte. De regulă, textul lui este aşezat circular deasupra, parcă pune capac peste imagine, ca un fund de aureolă peste un cap de mizerie umană. Rezultă un invers al sfinţeniei, o desfinţire!

Expoziţia din anul acesta de la Teatrul de Stat din Oradea a avut şi o extensie interesantă către copii. Alături de caricaturile profesioniştilor, au fost puse 40 de caricaturi, semnate de copii, din şcoli orădene. Criticul de artă, dr. Ramona Novicov a salutat extensia genului către copii, dar totodată a atras atenţia asupra unui pericol de deformare a perceperii lor, aflată la vârsta ingenuităţii, care nu trebuie alterată, nu trebuie accelerată pierderea ingenuităţii, prin mimetismul temelor adulte, a temelor, care nu sunt ale vârstei lor. Se poate înţelege că există caricaturi pe vârste şi că aceasta nu înseamnă limitare, ci respectarea procesului de creştere naturală a copiilor.

Toate însumate arată că de doi ani la Oradea are loc resurecţia şi deşteptarea caricaturii, ca mod de expresie şi exersare a spiritului critic în comun şi în comunitate. Tendinţele ei artistice sunt sociale şi trebuie încurajate, încât putem de final parafraza vechiul proverb „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, care devine „cine nu are caricaturişti, să-şi cumpere şi să-i plătească bine!”, căci fac un lucru de cel mai mare folos.

PUBLIC UNDERSTANDING OF SCIENCE

În ultimii ani, tot mai multe documentare de televiziune produse în Canada, S.U.A., Marea Britanie cât şi în alte ţări, difuzează zilnic aspecte legate de supravieţuirea umană în condiţii extreme. Se studiază cel mai mult influenţa hipotermiei asupra organismului, impactul psihologic al supravieţuirii în natură, chiar al naturii dezlănţuite şi confruntări periculoase. Rezultatele acestor experimente nu sunt deloc încurajatoare: organismul uman poate supravieţui perioade de timp limitate în condiţii extreme, iar dacă acestea nu revin la parametrii specifici existenţei corpului fizic, atunci acesta nu are şanse de supravieţuire.

Se pune întrebarea: de ce se difuzează şi se produc aceste filme ? Răspunsurile pot fi speculative: de la cererea pentru senzaţional, la educarea maselor pentru conştientizarea pericolelor legate de o posibilă supravieţuire, fie ea şi accidentală, în condiţii extreme.

Un fapt este sigur: omul nu poate supravieţui în afara mediului artificial pe care şi l-a creat, iar societatea modernă nu poate subzista în condiţiile din Evul mediu, dacă ar fi confruntată cu o „reîntoarcere” forţată la acesta sub impactul schimbărilor climatice abrupte. Probabil ar fi necesare pregătiri mult mai concrete, coordonate pe baza unor criterii ştiinţifice bine elaborate fără a ne limita la prezentări mediatice, mai mult sau mai puţin senzaţionale. Ele ne arată situaţia în care ne aflăm, dar soluţiile se află în acţiunile şi atitudinile fiecăruia în raport cu înţelegerea şi credibilitatea pe care o acordăm acestei situaţii.

Dacă ne lăsăm influenţaţi de ideile altora, inclusiv cele descoperite în această publicaţie, dar nu le înţelegem în profunzime şi în ansamblul lor, atunci orice demers este eşuat din start. Înainte de a crede într-o idee este necesar să o înţelegem şi să o adaptăm nevoilor noastre. Oamenii de ştiinţă au nu numai rolul de a descifra enigme şi descoperi soluţii pentru unele probleme, ci şi acela de a descoperi mijlocul prin care rezultatele muncii lor pot fi înţelese şi aplicate de oameni cu pregătire medie. Înţelegerea problemei schimbărilor climatice necesită eforturi deosebit de mari, cooperări bazate pe un interes comun, acela al asigurării supravieţuirii speciei umane în secolul următor.

Acest aspect a favorizat apariţia unui nou concept şi poate a unei discipline de studiu, Public Understanding of Science, care s-ar traduce prin două idei care sunt simultan respectate:

1.    Prezentarea cercetărilor şi rezultatelor ştiinţei într-o formă accesibilă pentru nespecialişti,

2.    Înţelegerea de către nespecialişti a modelului ştiinţific despre lume şi a mesajului acestuia.

Oameni de ştiinţă, avocaţi şi formatori de politici şi strategii citează deseori fraza „înţelegerea ştiinţei de către public”, dar rareori pot defini ce înseamnă aceasta. Sensul acestei fraze depinde de problema vizată, precum diagnosticarea unor probleme sociale, caracterizarea unor iniţiative instituţionale sau descrierea completă a unor organizaţii. Uneori termenul e utilizat pentru a dezbate o problemă militară în cadrul unei confruntări politice.

Dacă publicul ar înţelege mai bine problema, atunci conflictul s-ar rezolva mai uşor. Un om de ştiinţă a publicat un raport despre creaţionism într-un articol publicat în PBS NewsHour, în care a făcut unele aprecieri despre implicarea ştiinţei în modă, afirmând:”A înţelege procesul ştiinţific care se aplică acolo este în mare parte sortit eşecului. Din nefericire, Statele Unite se situează mult în spate, în termeni de apreciere şi înţelegere ştiinţifică.”^1,2

Un articol din Irish Times descria în detalii, efortul oamenilor de ştiinţă de la Colegiul Universităţii din Dublin de a prezenta „principala incursiune în domeniul înţelegerii ştiinţei de către publicul larg” alimentând o întrecere între cercetătorii universităţii în scopul obţinerii celei mai bune audienţe şi înţelegeri de către public a muncii lor de cercetare. „Încercăm să cucerim publicul şi să mediatizăm ştiinţa şi rezultatele ei spre un auditoriu cât mai larg”, …, „trebuie să comunicăm publicului şi comunităţii oamenilor de afaceri cercetările şi rezultatele acestora, pentru care se cheltuie banul public colectat din taxele şi impozitele sociale” a menţionat biochimista Annette Forde.^3,4,5

În prezent, cercetători renumiţi au fost onoraţi cu titluri universitare speciale pentru contribuţia lor în domeniul „Public Understanding of Science”. Printre ei se numără Richard Dawkins de la Universitatea Oxford, fizicianul Lawrence Krauss şi astronomul Carl Sagan. În domeniul ştiinţelor pământului şi ale atmosferei putem menţiona numele celor ale căror lucrări şi puncte de vedere au fost deja citate în această carte precum Gary Glatzmeier, Kevin Trenberth, William Curry, Bill McGuire, Rob Coe, David Crichton şi alţii.

Se observă o nevoie tot mai acută a promovării ştiinţei către public din două motive: în primul rând justificarea fondurilor alocate cercetării din bani publici şi în plan secundar încurajarea publicului de a participa activ la tehnologizarea societăţii adaptându-se noilor cerinţe pentru a deveni buni consumatori de produse tehnice şi medicale. Aceste două deziderate nu au nici o legătură cu ridicarea nivelului de înţelegere a elementelor ştiinţei de către public, ci doar a acelor aspecte care le permite să înţeleagă că în permanenţă pot cumpăra un nou produs pentru aşa numitul „home entertainment” (divertismentul de acasă) şi la ce este bun acest produs.

Deasemenea, prin „Public Understanding of Science” nu se urmăreşte promovarea unui mod de viaţă în acord cu principiile de sănătate şi bunăstare ci doar acele aspecte care să permită publicului achiziţionarea celor mai noi medicamente, produse alimentare şi aparatură, indiferent de efectul acestora pe termen lung.

Într-un studiu realizat de Parlamentul Britanic s-au postulat câteva principii redefinindu-se conceptul prin „înţelegerea chestiunilor ştiinţifice de către cei care nu sunt experţi”, la care au adăugat faptul că „există o falsă apreciere legată de problemele care apar în relaţia dintre ştiinţă şi societate, bazată pe nivelul de ignoranţă şi confuzie în care e menţinut publicul, … , deoarece promovarea unei activităţi susţinute de înţelegere la nivel public, acesta poate fi adus la nivelul de cunoaştere … unde totul va merge bine”.^6,7

Putem observa cu toţii cât de bine este promovată ştiinţa şi cunoaşterea în România. Acelaşi studiu al Parlamentului Britanic a accentuat conceptul prin fraza „implicarea publicului în ştiinţă şi tehnologie, astfel încât ambele părţi să promoveze un dialog eficient bazat pe încredere şi valori sociale” la care se pune accentul pe „formarea de opinii în avantajul ştiinţei şi al progresului”. În prezent, tot mai mulţi oameni de ştiinţă, avocaţi şi formatori de politici şi strategii s-au aliat în favoarea acestor principii deoarece ele au permis identificarea a cinci domenii distincte ale conceptului de „Public Understanding of Science”.<sup>8

{mospagebreak}</sup>

LITERATURA ŞTIINŢIFICA PRACTICA

Aceasta se referă la acea cunoaştere care e necesară rezolvării unor probleme din viaţa de zi cu zi precum decizii pe plan financiar sau schimbarea unei siguranţe la automobil, a unui corp de iluminat sau împachetarea şi despachetarea unui produs, respectiv punerea sa în funcţiune şi utilizare corectă. Este binecunoscut faptul că majoritatea cetăţenilor americani nu înţeleg setările unui videorecorder şi nu ştiu cum funcţionează un termostat.^9,10

LITERATURA ŞTIINŢIFICA CIVICA

Aceasta se referă la nivelul de înţelegere a unor termeni ştiinţifici astfel încât să poată fi prezentat un buletin de ştiri sau un scurt reportaj care să promoveze anumite puncte de vedere asupra unei probleme complexe, precum cea a schimbărilor climatice.

Expertul în politici ale ştiinţei, Jon Miller a realizat o măsurătoare a nivelului de literatură civică ştiinţifică în rândul reporterilor şi jurnaliştilor punându-le anumite întrebări precum ce este ADN-ul, ce este o moleculă, sau dacă interiorul Pământului este fierbinte sau dacă antibioticele omoară atât viruşi cât şi bacterii. Un alt aspect al literaturii civice ştiinţifice implică înţelegerea metodologiei de investigaţie ştiinţifică, recunoaşterea ştiinţei în calitatea ei de formatoare de teorii, respectiv de verificare sistematică de propoziţii şi idei.^6,7

Miller a măsurat şi acest element prin întrebări de verificare a cunoştinţelor reporterilor care trebuie să răspundă cât mai corect la chestiuni de genul „ce înseamnă a studia ştiinţific, …, ce înseamnă logica design-ului experimental, grupuri de control, efectul placebo, etc.”.^6,7

Probabil ar fi util, ca şi în România, să se promoveze profesia de jurnalist de ştiinţă, emisiuni de ştiinţă pentru cei care nu sunt experţi, iar acestea să fie sponsorizate din banii publici, deoarece nici un om de afaceri nu va considera util prezenţa unui clip publicitar într-o emisiune de ştiinţă.

Mulţi oameni de ştiinţă, avocaţi şi formatori de politici şi strategii au votat în favoarea implicării aspectului ştiinţific în domeniul deciziilor sociale şi nu cel economic. Se pune întrebarea dacă politica în domeniul climatic sau al sănătăţii ar trebui condusă pe baza unor decizii pornind de la raţiuni economice şi nu ştiinţifice ? Oare cercetarea în domeniul celulelor stem ar trebui să se fundamenteze pe dezbateri ştiinţifice sau pe discuţii moral-religioase ? În formularea răspunsului la aceste întrebări apare teama ca autorităţile să piardă de sub control mecanismul economic, dublată de creşterea autorităţii ştiinţei în domeniul culturii. Se ştie că orice demers în favoarea ştiinţei, poate aduce ridicarea nivelului maselor de la starea de lipsă a oricărei raţiuni la o minimă raţiune.

LITERATURA ŞTIINŢIFICA INSTITUŢIONALA

Se referă la politicile ştiinţei şi finanţarea acesteia, desfăşurarea activităţilor controversate precum clonarea, şi altele. Se pune întrebarea dacă ştiinţa informează instituţia care îi stabileşte politica şi dacă un cetăţean poate identifica liderii marilor instituţii ştiinţifice ? Ce înseamnă echitate ştiinţifică?^8,1,2

Cercetătorii britanici Patrick Sturgis şi Nick Allum au comentat acest aspect într-un studiu în care se menţiona că dacă ceva merge prost (în ceea ce priveşte ştiinţa sau cercetarea), precum apariţia fraudei, conducere inechitabilă sau corupţie, atunci acei cetăţeni, care au o mai bună înţelegere ştiinţifică asupra unei probleme (precum cea a schimbărilor climatice) vor fi capabili să atribuie motivul unor factori de natură politică şi socială decât a un ei instituţii care „brusc” a devenit incapabilă, prost informată sau membrii acesteia fac greşeli ce nu au nici o legătură cu nivelul lor de pregătire.^3,4

PROTESTUL CELOR 10.000 OAMENI DE ŞTIINŢA

Un exemplu remarcabil în acest sens este menţionat de Jonathan Amos jurnalist de ştiinţă al BBC News, San Francisco pe data de 20 decembrie 2006 care se referă la un protest al peste 10.000 oameni de ştiinţă americani, printre care 52 de laureaţi ai premiului Nobel, care se opun amestecului politicienilor în procedurile şi rezultatele ştiinţifice. Pe lista principalelor acuzaţii se menţionează schimbările climatice. Prin aceasta se cere restaurarea integrităţii ştiinţei în politica guvernului.^11,12

Conform Uniunii Oamenilor de Ştiinţă Îngrijoraţi, rezultatele cercetărilor sunt prezentate publicului într-o formă alterată din motive politice. Se spune că oameni de ştiinţă, angajaţi ai unor agenţii federale au fost obligaţi să modifice rezultatele pentru ca acestea să fie în acord cu iniţiativele politice. Uniunea Oamenilor de Ştiinţă Îngrijoraţi a emis un ghid de la „A la Z” care prezintă zeci de acte de cenzură şi implicare a factorului politic în ştiinţă, în domenii care se întind de la schimbări climatice până la educaţia sexuală.¹¹

În ultimii ani, Casa Albă a cenzurat rezultatele Agenţiei de Protecţie a Mediului şi ale Administraţiei Naţionale a Medicamentelor şi Alimentelor datorită unui parlamentar care a ridicat semne de întrebare asupra integrităţii ştiinţifice. „Este foarte greu să faci politică eficientă fără ştiinţă de calitate darmite cu ştiinţă de proastă calitate”,…,”în ultimii ani, am asistat la creşterea uzului ştiinţei pentru abuzuri politice, şi aş spune că am asistat la o promovare a ştiinţei de proastă calitate în domenii strategice precum schimbări climatice, securitate şi pace internaţională şi resurse de apă potabilă,” a afirmat Dr Peter Gleick, preşedintele Institutului Pacific pentru Studii în domeniul Dezvoltării, Mediului şi al Securităţii.¹²

Afirmaţia a fost prezentată de către autorul ei în cadrul întâlnirii anuale a Uniunii Americane de Geofizică. În anul 2005, au început pentru prima dată discuţiile pe această temă, când cercetătorului Dr James Hansen i s-a interzis să vorbească în Media despre schimbările climatice. Un susţinător de-al său, Michael Halpern a declarat la BBC News că „Această afirmaţie ştiinţifică, semnată în prezent de peste 10.000 de cercetători, aparţine atât celor reprezentaţi politic de către partidul aflat la guvernare cât şi de partidul din opoziţie, începând din perioada preşedintelui Eisenhower şi ea nu reprezintă o chestiune de genul afaceri ca de obicei, şi doresc stoparea imediată a acestei practici !”¹²

Sursă de informare: http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6178213.stm

PROFESORII DE ŞTIINŢA DIN STATELE UNITE REFUZA 50.000 DVD-URI !!

Vreţi 50.000 de DVD-uri gratis ?? Asociaţia Naţională a Profesorilor din Statele Unite nu le vrea, chiar dacă (sau tocmai pentru că, n.t.) e vorba de „An Inconvenient Truth”, celebrul film despre schimbări climatice care a fost selectat pentru a fi prezentat tuturor copiilor de gimnaziu în Suedia şi Norvegia.¹³

Oare de ce ? Deoarece, conform unuia dintre producătorii acestui film, Laurie David, asociaţia profesorilor ar fi  acceptat câteva milioane de dolari de la companiile petroliere (inclusiv Exxon Mobil şi Shell). „Mai mult decât atât”,… , „Asociaţia Profesorilor a promovat interesele companiilor” a afirmat David în Washington Post în 26 noe.2006, la care Jodie Peterson, reprezentantă a Asociaţiei Profesorilor a răspuns

“Nu e adevărat”, … , „comisia directorilor a trebuit să aprobe fondurile înainte ca acestea să fie cerute. Nimeni nu ne-a dat bani cu condiţiile acelei promovări. Nu ne-a cerut nimeni să-i promovăm.”¹³

În timpul unui interviu acordat postului de radio naţional National Public Radio, preşedintele ales al Asociaţiei Naţionale a Profesorilor , Jonathan Witsett a precizat că ar fi acceptat donaţia generoasă dacă nu ar fi fost vorba de plata a 250.000 $ către difuzori (care pretind de obicei 30% din costul produsului, estimat de ei probabil la 15$ - adică ar fi fost vorba de 5$/DVD, n.t.)¹³

În timp ce „o grupare” doreşte promovarea filmului în cât mai multe ţări, „o altă grupare” doreşte exact contrarul. Ambele situaţii reprezintă una şi aceeaşi manipulare discretă, deoarece filmul nu promovează adevărul ci exclusiv interese politice şi economice. Trăim chiar acum momente de cumpănă în care site-urile acreditate despre schimbări climatice, suferă „cosmetizări” sub impactul generos al fondurilor guvernamentale care vin să sprijine cercetările şi laboratoarele (ameninţate, până nu demult cu, … dispariţia, pe motiv că înghit bani pentru a produce „teorii”) după cei 10 ani de insitenţă a vocilor oamenilor de ştiinţă.

{mospagebreak}

RAŢIUNE SCAZUTA ASUPRA INFORMAŢIEI

Acest termen este împrumutat din lucrările de specialitate din domeniul politicii ştiinţei, care ridică unele întrebări legate de capacitatea şi motivaţia publicului de a fi permisibil spre cunoaşterea ştiinţifică. În cazul ştiinţelor care dezlănţuie controverse, precum cercetare în domeniul celulelor stem sau creaţionism publicul nu va reţine foarte multe aspecte sau nu le va reţine pe cele importante. Mai mult decât atât, publicul se va raporta la acestea sub impactul convingerilor sale de natură religioasă, morală sau ideologică. În funcţie de aceste „valori” vom avea un public căutător de vindecări miraculoase, sau unul care să respingă toate acestea. Astfel, campaniile promoţionale strategico-politice vor fi continuu „ajustate” în funcţie de audienţa ţintită, urmărindu-se mai degrabă formarea unor opinii şi nu înţelegerea activităţilor ştiinţei.

ACCENTUAREA CONTEXTULUI SOCIAL AL ŞTIINŢEI

Aceasta e acea parte a înţelegerii ştiinţei de către public care evidenţiază influenţa contingentă a identităţii sociale şi încredere legată de modul în care publicul foloseşte informaţia. Sociologul Brian Wynne este convins că aceasta depinde de modul în care acel grup, sau individ, interpretează motivaţiile ştiinţei sau ale instituţiilor acesteia. De exemplu, în cazul alimentelor modificate genetic, un activist Greenpeace european va interpreta cu totul altfel aceeaşi informaţie oferită de doi oameni de ştiinţă în funcţie de simpatiile sau antipatiile acestora faţă de ideologia Greenpeace. Astfel, în faţa unui grup de o anumită culoare religioasă, afirmaţia unui om de ştiinţă care este în acelaşi timp simpatizant al acelei religii, pare mult mai credibilă decât cea a unui om de ştiinţă ateu.

CONCLUZII

Publicul e departe de a avea o compoziţie uniformă în ceea ce priveşte achiziţionarea şi aplicarea ştiinţei. El este segmentat pe o serie de „valori generale” precum religie, simpatie, educaţie, etnie, ocupaţie, regiune şi cunoaştere de bază. Aici intervine rolul cheie al ştiinţei.

Tipul de cunoaştere ştiinţifică care contează, depinde de situaţia şi scopurile respectivei instituţii ştiinţifice. Dacă acesta este cel de a aduce beneficii ştiinţei şi progresului pe termen lung, inclusiv sponsorizare din partea guvernului şi a publicului pentru dezvoltare, atunci este important să se investească în programe de educaţie formală de bază care să ridice nivelul de cunoaştere ştiinţifică civică dar în contextul instituţional al ştiinţei.

Cu excepţia unor segmente foarte restrânse şi specializate ale Mediei, aceasta va contribui din ce în ce mai puţin la realizarea acestui deziderat. Normativele profesionale şi de marketing ale jurnalismului vor concura neloial cu cele ale calităţii prezentării ştiinţei drept un corp de cunoaştere sau process de investigare.

În ultimii ani, Media s-a preocupat aproape cu obsesivitate de implicaţiile politice ale ştiinţei în general respectiv de scandaluri focalizate pe incidente izolate care dezvoltă intrigi asupra unor personalităţi din arena politică sau ştiinţifică. Astfel, prezentarea unor aspecte legate de schimbările climatice se va face (exclusiv din perspectiva) dacă aceastea au la bază o controversă, un scandal sau o mare fraudă (mită, furt forestier, vânzare de terenuri, asigurări imobiliare, etc.).

Dacă instituţiile ştiinţifice se vor implica în bătălii pentru primirea de fonduri, pentru trecerea unui referendum în Parlament sau pur şi simplu pentru a-şi impune nişte credinţe-reguli, atunci iniţiativa unei informări scăzute a publicului asupra ştiinţei va fi cea mai eficientă. Din acest punct de vedere, ştiinţa va privi campaniile politice drept un model prin care îşi poate câştiga adepţi din rândurile publicului.

În concluzie, nu există nici un răspuns la problema „ridicării nivelului de înţelegere a ştiinţei de către public”. Este o chestiune complexă care necesită abordări speciale în acord cu toţi factorii implicaţi.

{mospagebreak}

Referinţe Bibliografice:

1 Burns, T.W., O’Connor, D.J., & Stocklmayer: Science Communication: A Contemporary Definition. Public

 Understanding of Science, 12. (2003).

2 Collins, H. & Pinch, T.: The Golem: What everyone should know about science. Cambridge: Cambridge University

 Press. (1993).

3 Gregory, J. & Miller, S. Science in Public: Communication, Culture, and Credibility. New York: Plenum. (1998).

4 Hilgartner, S.: The Dominant view of popularization: Conceptual problems, political Uses.

 Social Studies of Science. (1990).

5 Irwin, A.:Constructing the scientific citizen: science and democracy in the biosciences. Public Understanding of

 Science (2001).

6 Miller, J.D.: The measurement of civic scientific literacy. Public Understanding of Science, 7 . (1998).

7 Nisbet, M.C.: The competition for worldviews: Values, information, and public support for stem cell research.

 International Journal of Public Opinion Research. (2005).

8 Nisbet, M.C., Scheufele, D.A., Shanahan, J.E., Moy, P. Brossard, D., & Lewenstein, B.V.: Knowledge, reservations, or

 promise? A media effects model for public perceptions of science and technology. Communication Research (2002).

9 Sturgis, P. & Allum, N. Science in Society: Re-Evaluating the Deficit Model of Public Attitudes. Public Understanding

 of Science.  (2004).

10 Wynne, B. Misunderstood misunderstanding: Social identities and public uptake of science. Public Understanding of

 Science (1992).

11 ***http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6178213.stm

12 ***http://www.adevarulonline.ro/2006-12-16/Magazin/incalzirea-globala-e-mult-mai-grava-decat-s-a-

 spus_210794.html

13 ***Extras din New Scientist magazine, 07 December 2006, pag. 6, Nr. 2581