În urmă cu un an, pe 30 iunie 2007, am făcut cunoştinţă cu opera unui artist plastic român, a cărui artă m-a fascinat! I-am dedicat atunci un spaţiu de prezentare în cadrul expoziţiei „Simeza” a revistei virtuale AGERO (http://www.agero-stuttgart.de). Sculptorul plecat din Iojib, o comună de lângă Satu Mare, s-a strămutat de mulţi ani în Germania. Geo Goidaci a plecat - precum Brâncuşi - din Hobiţa să cucerească Vestul. Şi...  l-a cucerit! A devenit cunoscut nu numai în Germania, ci şi în alte multe ţări ale Europei. Erudit, talentat, tenace, pretenţios, artistic, clasic şi modern, modelează lemnul, lutul, piatra-marmură precum o plastilină, creând opere de artă de o rară frumuseţe. De asemenea, este interesat de arta digitală, unde reuşeşte să se exprime cu aceeaşi virtuozitate. Curios fiind să aflu ce a mai produs în ultimul an, i-am scris. L-am rugat să-mi acorde un nou interviu. Mi-a răspuns cu generozitate. Îi mulţumesc! 

 

George ROCA: Domnule Goidaci, am citit câteva articole despre dumneavoastră apărute în presa din România şi am înţeles că expuneţi din ce în ce mai des acasă! Care sunt motivele acestei reîntoarceri la matcă, ştiind că locuiţi de aproape un sfert de veac în Germania? Ce vă mai leagă de locurile natale?

Geo GOIDACI: De locurile natale mă leagă doar amintirile copilăriei. Părinţii au trecut demult în lumea drepţilor. Mai am verişori şi rude în sat, pe care-i vizitez când sunt în trecere. Cei doi fraţi ai mei, au părăsit locurile sătmărene şi s-au stabilit în oraşe mai mari din vestul ţării. Dacă mă întrebaţi ce mă mai leagă de România în general, răspunsul e mai dificil. Hai să vă ofer o imagine plastică. Aţi văzut, poate, în copilărie cartofi depozitaţi în beci, pentru iarnă. Şi părinţii mei aveau un beci unde ţineau cartofii. Odată, am văzut un cartof încolţit. Acel germene a crescut lung-lung şi a ieşit prin fereastra beciului la lumină...  Aşa am plecat eu din ţară, dar rădăcinile mele au rămas acolo, înfipte adânc în pământ transilvan. Şi de această legătura nu voi scăpa niciodată. Doar poziţia şpagatului devine cu timpul obositoare!

George ROCA: Care este ultima expoziţie din România, unde şi cine a organizat-o?

Geo GOIDACI: În momentul de faţă am o expoziţie la Galeria Dialog din Bucureşti, o galerie foarte modernă, în incinta Primăriei sectorului 2. Doamna Ruxandra Garofeanu, consilier artistic al primarului, a iniţiat seria de expoziţii „Artişti români din diaspora”. Eu am fost ales la propunerea Asociaţiei Culturale Române de la München, cu un nume ciudat şi lung, prescurtat: ge-fo-rum. Această asociaţie organizează anual, toamna, „Zilele culturale româneşti” la München. Trebuiau să expună încă doi colegi, dar au renunţat, din diferite motive. Pentru mine, expoziţia de la Bucureşti este a patra etapă pe parcursul itinerar din ţară, a expoziţiei Fragmente, care a mai fost prezentată la Gura Humorului, Iaşi şi Mangalia, anul trecut. Următoarea etapă vizează vestul ţării, Timişoara şi poate Clujul.

George ROCA: Ce lucrări de prestigiu aţi mai sculptat în ultimul an şi unde le-aţi expus?

Geo GOIDACI: Ultimul an a fost mai greu. Am pierdut atelierul, în locul căruia s-a construit un mall. În momentul de faţă, mă ocup mai mult cu „managementul” lucrărilor făcute anterior şi de expoziţii. Am făcut doar câteva lucrări mai mici în vederea unui proiect mai mare. Am expus în februarie la galeria celui mai mare Spital Universitar din München, tot în cadrul unui proiect, care-şi propunea studierea efectelor sanogenetice şi armonizatoare ale lucrărilor de artă. Alături de sculpturi în lemn, bronz şi marmură, am expus lucrări de pictură, grafică şi artă digitală. Deci o paletă foarte diversificată de medii şi mijloace de expresie. M-aş bucura desigur, dacă aş avea posibilitatea financiară de a realiza sculpturi sau proiecte de dimensiuni mari. Deocamdată ele rămân în fază de proiect, unele sunt chiar schiţate, în aşteptarea unor vremuri mai propice artei... mele.

George ROCA: Ştiu că în Germania sunteţi foarte apreciat. Care este motivul? Ce opere de artă aţi dăruit acestei ţări? Unde sunt expuse şi cine le-a achiziţionat?

Geo GOIDACI: În Germania, care trece printr-o criză economică de ceva vreme, situaţia artiştilor nu este foarte fericită. Multe galerii sunt în pragul falimentului. Numărul „artiştilor” creşte, pentru că în lipsa locurilor de muncă, mulţi se dedică unor preocupări creative, care - la urma urmei - este un lucru pozitiv. Pe piaţa artistică ei concurează cu artiştii profesionişti, criteriile de selecţie ale publicului fiind deficitare. Cu atât mai mult mă bucură faptul că anul trecut oraşul München mi-a achiziţionat o lucrare mai mare (de fapt o instalaţie) cu titlul Omul Lumină.

George ROCA: Am aflat că l-aţi cunoscut pe regretatul Petrică Bălănică alias Nicăpetre, vestitul sculptor canadian de origine română. În ce împrejurare v-aţi întâlnit? Aţi expus vreodată împreună? 

Geo GOIDACI: De Nicăpetre m-a legat o simpatie profundă şi un respect colegial faţă de un mare artist şi Om. Am lucrat împreună în tabăra de sculptură de la Măgura-Buzăului, în anul 1979. Lucra piatra cu o măiestrie desăvârşită şi am învăţat multe lucruri bune de la el. Era un înţelept, cu gândire profundă. Păcat că şi el a primit comenzi mai importante pe lumea cealaltă şi a trebuit să plece. Speram să îl revăd anul trecut la Mangalia, unde am expus împreună, în cadrul primului „Salon al artiştilor romani de pretutindeni” (SARP), organizat în cadrul Festivalului Callatis. Din păcate, nu a putut să vină...

George ROCA: La Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului a avut loc anul trecut o expoziţie de sculptură şi artă digitală intitulată „Fragmente”.  Cum ati ajuns atât de departe, până în Bucovina?

Geo GOIDACI: Cum am ajuns atât de aproape, vreţi să spuneţi. Dorinţa mea a fost ca prima expoziţie pe teritoriul României, după o absenţă de 23 de ani, să o fac în apropierea mănăstirilor bucovinene, şi anume de Paşti, sărbătoarea Luminii şi a Speranţei. În acelaşi timp, a fost un gest de omagiu şi recunoştinţă. Locul acela, este un loc special. Nu este o întâmplare că tocmai acolo s-au clădit, pe un areal restrâns, atâtea capodopere de artă şi spiritualitate, cum este Voroneţul şi Moldoviţa. Am avut şi norocul să cunosc oameni speciali, ca Elvira Romaniuc, directoarea Muzeului din Gura Humorului, care a acceptat să fie custodele lucrărilor mele, un om de mare calitate, de care mă leagă o simpatie şi o prietenie deosebită.

George ROCA: Discutând despre arta digitală, cum aţi putea defini acest hobby? Ce înseamnă pentru dumneavoastră arta digitală? O despărţire de materia palpabilă, o relaxare atunci când corpul devine obosit de atâta dăltuit în materia dură, o împlinire, sau o completare a artei care erupe din artist precum un vulcan?

Geo GOIDACI: Arta digitală nu este un hobby pentru mine, ci un alt mijloc de exprimare artistică, prin care vizualizez idei şi trăiri pe care nu le pot transpune în materia brută. Asemeni lui Brâncuşi (păstrând proporţiile), doresc să lucrez cu materia subtilă, cu energia, cu Lumina. Imaginile electronice sunt imagini de lumină proiectate pe un ecran. Mesajul lor este altul decât cel al materiei palpabile. Datoria unui artist este sa cerceteze, sa puna intrebari, sa incerce cai noi de exprimare. Computerul este o realitate care ne domina viata de zi cu zi. Nu putem face abstractie de el. Este un instrument, la fel ca si ciocanul şi dalta... Doar mult mai subtil si eficient. Visul meu este de fapt, o artă sinestezică, care să mobilizeze toate nivelele noastre senzoriale într-o mare trăire holistică, absolută. Spaţiu, mişcare, timp, sunet, formă şi culoare. Aceasta este arta viitorului. Omul universal al lui Leonardo nu mai este doar un mit, ci o realitate mediatizata...

George ROCA: Ştiindu-vă inventiv, îndemânatic, interesat, novator..., ce alte tehnici artistice aţi mai experimentat?

Geo GOIDACI: De doi ani încoace (ca să mă exprim mioritic), gura nu-mi mai tace... Cânt într-un cor european (European Overton Choir) şi la un instrument fermecat: cavalul. Deci sunetul, tonul este elementul nou care mi-a invadat fiinţa şi pot să spun că nu-mi pare rău. Tonul este limbajul universal ce răsună în fiinţa interioară. Ochiul este organul minţii, al raţiunii. Urechea se adresează sufletului. Din această perspectivă, recuperez cultura noastră tradiţională şi o reasimilez. Acum înţeleg multe lucruri pe care, înainte,nu le intelegeam...

George ROCA: Aveţi vreo lucrare creată de dumneavoastră pe care o apreciaţi şi la care ţineţi foarte mult? Ceva ca în povestea acelui sculptor grec din antichitate care, după ce a sculptat o statuie de marmură reprezentând o femeie, s-a îndrăgostit de ea... crezând-o vie!

Geo GOIDACI: Lucrările sunt copii mei, născuţi şi hrăniţi de mine. Întrebaţi o mamă la care copil ţine mai mult... Menirea lor este să-şi croiască un drum benefic în viaţă. Eu le-am dat tot ce aveam mai bun...  Da, uneori mi se întrupează fiinţe, care-mi sunt foarte aproape sufletului, şi care mă aduc mai aproape de El. Atunci sunt fericit şi încerc starea acea de recunoştinţă şi graţie, care răsplătesc din plin frustrările şi lipsurile îndurate. Iar povestea cu Pygmalion pot să o interpretez aşa: sub mâna inspirată a unui sculptor, materia prinde viaţă, vibrează, trăieşte. Uneori se întâmplă să aibă şi formele unei femei.

George ROCA: Care este părerea dumneavoastră despre cultura românească contemporană comparativ cu cea din perioada în care mai locuiaţi în România? Regres sau progres!

Geo GOIDACI: Nu cred că putem vorbi despre progres sau regres. Ne lipseşte perspectiva istorică. În mod cert, asistăm la un proces de schimbare, de căutare a unei noi identităţi. Care va fi ea? Nu ştim. Vă mai dau o imagine plastică: de mult timp mă obsedează fenomenul metamorfozei omizii în fluture. Ştiam că omida, la un moment dat, dispare într-o pupă şi iese un fluture... Întrebarea mea era: cum îi cresc omizii aripi? Ei bine, omida se lichefiază, se dizolvă într-un fluid, din care se formează fluturele...  Poate că ne aflăm în faza de „lichefiere culturala”...

George ROCA: Spuneţi-mi o dorinţă, sau o întrebare care vă frământă.

Geo GOIDACI: Dorinta mea este, să ne dea Cel de sus, puterea să schimbăm cea ce nu putem suporta şi de a suporta cea ce nu putem schimba... Iar întrebarea (la care nu aştept răspus), este: oare când vor ajunge românii să-şi recunoască valorile şi să le respecte? Am auzit că tabăra de sculptură de la Măgura, o operă colectivă de valoare europeană unică, se află în paragină. Probabil că nu este singura... Oare nu-şi amintesc oamenii că au învăţat istoria după monumentele şi vestigiile culturale care au rezistat timpului şi schimbărilor politice? Ce rămâne după noi sunt valorile spirituale, pentru că ele nu sunt supuse digestiei. Presbitismul cultural, incapacitatea de a vedea valorile din apropiere, ci numai pe cele care sunt departe, este o boală gravă, nu numai a ochilor... Probabil că se aşteaptă lichefierea totală a culturii, ca apoi să ne putem spăla cu ea ochii, plini de lacrimile neputinţei. Carpe diem!  Peste veacuri, toate-s fleacuri...

Cultura la momentul său critic de interpretare

Preambul sau „Ansamblul cultural” ca alternativă în înţelegerea culturii

Ce ştim despre „cultură” în sensul cel mai profund al termenului şi a sferei sale conceptuale complexe? Mai nimic! Cu alte cuvinte, acest cuvânt, despre care am mai spus că este un concept destul de vag pentru a fi înţeles în totalitatea sa teoretică, nu ne poate permite (stricto sensu) decât să alcătuim o mică schiţă teoretică, în baza căreia să ne construim o imagine despre ce ar însemna cu adevărat. De câte ori supunem discuţiei „cultura”, de atâtea ori avem în minte o nouă explicaţie despre felul în care o percepem. Totul depinde în demersul definirii acesteia de perspectiva lecturilor de specialitate, de perspectiva credinţelor şi ideilor împărtăşite, de modalităţile de raportare: viziuni, aspecte antropologice şi sociale, aspecte juridice şi jurnalistice etc.

De obicei „cultura” împrumută cele mai bune realizări ale gândirii şi acţiunii umane, consemnate într-un catastif, inventariate şi clasificate pe domenii diferite, într-un tom pe care l-aş intitula Valorile cele mai de preţ ale realizărilor umane în decursul istoriei sale. Rămâne totuşi o problemă modalitatea indexării acestor realizări (precum era o problemă pentru Diavol să alcătuiască Catalogul Cărţilor Ne-Autoreferenţiale, în Cartea Iad, Carlo Frabetti).

În ciuda genialităţii lor, şi de ce nu, în ciuda unui enciclopedism exacerbat, ori, în contemporaneitate, în ciuda unui principiu al supra-specializării până la cele mai mici subdiviziuni, cei mai mari gânditori ai omenirii au tratat fiecare în parte ce ştiau mai bine şi cum ştiau ei mai bine că stau lucrurile, cu Lumea, cu Dumnezeu, cu Fiinţa, cu Sinele, cu Viaţa, cu Natura, cu Universul etc. Nici unul nu s-a ocupat exclusiv de ce înseamnă „cultura”, deşi dacă privim în dicţionare de cultură, pentru că trăim într-o epocă  a sintezelor şi a dicţionarelor, tocmai datorită dezintegrării enciclopedismului (ca întreg cvasiunitar) într-o diversitate de discipline şi domenii (ca părţi din întreg), observăm că toţi aceşti mari gânditori ai omenirii şi realizările (contribuţiile) lor sunt părţi ale ansamblului culturii.

Dezintegrarea enciclopedismului în domenii specializate până la ceea ce astăzi numim transdisciplinaritate (în termenii lui Basaram Nicolescu din Transdiciplinaritatea), ca un proces de fuziune cu funcţia de a evidenţia disciplinele de graniţă (de limită), cărora astăzi li se acordă o atenţie deosebită, au condus în cele din urmă la trecerea în uitare a sensurilor originare ale culturii (ca proces de educare-cultivare a valorilor), cu toate că pluridiversificarea contribuie masiv la îmbogăţirea conţinutului ansamblului cultural. Acest fapt conduce la restrângerea „elitelor” ca entităţi constitutive ale culturii, comparativ cu „masele” din ce în ce mai active, cărora li se acordă astăzi marea şansă de a se emancipa şi de a accede la castele înalte ale culturii (accesul liber în universităţi de prestigiu, cu toate că, în general, rezultatele finale la absolvire sunt mediocre).

În condiţiile în care astăzi nu se mai pune problema „a fi un om de cultură”, în sensul (de altfel originar, de a trudi) de a desfăşura o acţiune culturală indiferent de ce domeniu îţi legi activitatea, ci „a fi un om cult”, în sensul unei activităţi care te recomandă ca fiind deja parte al ansamblului cultural, ne conduce la ideea că lumea, de fapt societăţile prea politizate şi prea preocupate de problema maselor şi mai cu seamă de mişcarea maselor, tinde să îşi sucombe propria cultură (Ortega Y. Gasset, Revolta maselor).

Dacă mai luăm în considerare, după zicala românească: fiecare bordei cu al său obicei, că fiecare societate, cu felul său de „a fi”, care ţine de fundamentul lor cultural, sunt în sinea lor culturi (cu sensul de civilizaţie). Pluridisciplinaritatea despre care vorbeam în alţi termeni mai sus, la Giovanni Sartori (Ce facem cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism) o întâlnim în termenul de multiculturalism. Cu toate că acesta combate varianta americană a multiculturalismului şi se arată susţinător, încă, al variantei originare, care porneşte de la interpretarea marxistă, acest concept se referă în fond la o societate în care ansamblul cultural capătă valenţe legate de etnie şi în mod specific de rasă, de tradiţie culturală şi apartenenţă religioasă.

Ansamblul cultural este aşadar o cuprindere a mai multor sensuri, care se referă mai mult sau mai puţin la ce este „cultura”, la ce ţine locul pentru aceasta, la ce derivă sau se naşte din cultură şi la ce este tangent, contingent sau divergent „conceptului de cultură”.

Trei perspective hermeneutice în înţelegerea ansamblului culturii

Atunci când avem în faţă un astfel de concept, avem două metode de abordare a definiţiei lui: ori supunem conceptul unei analize în care aducem spre definire alte concepte, idei, sau teze, care prin statutul lor de sine stătător se opun conceptului analizat, astfel încât prin descrierea lor să evidenţiem „cultura”; ori ne poziţionăm în sfera partizanilor conceptului şi supunem analizei ce cunoaştem deja despre acesta, astfel încât să ne facem o ideea şi mai clară despre ce este „cultura”. Lăsând la o parte prima metodă, prin care, pentru a vorbi despre cultură trebuia întâi să fi vorbit despre alte concepte, teze sau idei antitetice, propun pornind de la cea de-a doua metodă, pentru că deja am făcut o mică prezentare a ce putem şti despre cultură ca ansamblu cultural, să supunem conceptul analizei din perspectiva a trei ipoteze, trei viziuni simple de interpretare.

Prima ar fi cea a lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778), iluminist francez al veacului al XVIII-lea, care, încercând să exemplifice faptul că indivizii sunt de la natură egali, definea „cultura”, categorie fundamentală a naturii umane (după un principiul antropologic care descrie firea umană: de la natură pentru cultură), folosind o înşiruire de trei concepte: limbaj, artă şi ştiinţă (Atlas de filosofie). Cu alte cuvinte, cele trei concepte în viziunea sa ar descrie întreg ansamblul cultural, sau la ce anume se referă „cultura”.

Prin limbaj omul se desparte de regnul animal, iar prin raţiune el conştientizează atât natura în totalitatea ei cât şi natura sa proprie. Tot prin limbaj omul se exprimă articulat, aşadar comunică unul cu celălalt, iar simplul fapt că de-a lungul istoriei şi-a creat sisteme întregi de semne şi reprezentări, prin care să-şi facă interacţiunea verbală, şi apoi scrisă, cu semenii săi mai uşoară, face din acesta un element esenţial al culturii, mai ales pentru că în timp a devenit instrumentul determinant pentru consemnarea culturii. Şi arta ca activitate umană este un act cultural nu numai pentru că ridică la un nivel înalt „esenţa culturală” a „naturii umane”, ci în mod special pentru faptul că prin artă omul reprezintă şi reproduce, dacă nu pentru eternitate, în funcţie de tipul de manifestare artistică, atunci cu siguranţă pentru multă vreme, ceea ce încântă sufletul uman şi înnobilează spiritul său. Dacă limbajul ţine de o ereditate (în sensul unei tradiţii naturale sculptate în gene), arta ţine de o manifestare a acestei tradiţii printr-un exerciţiu estetic construit pe sistemul: artist, obiect de artă şi publicul artei. Ştiinţa îşi aduce şi ea aportul la consistenţa culturii. Aceasta este activitatea culturală poate cea mai prolifică dintre toate. Dacă limbajul este vital manifestării culturii, iar arta reprezintă un act refulator prin care omul îşi pune în valoare simţul artistic, ştiinţa este actul cultural care trimite către cele mai concrete (pragmatice) rezultate şi concepţii ale umanităţii.

Ce-a de-a doua perspectivă ne prezintă un alt sistem de trei concepte care să definească conceptul de cultură. Michael Henry, într-o lucrare (Barbaria) care abordează „barbaria”, concept antitetic celui de cultură, încearcă să o definească pe aceasta pornind de la: religie, etică şi artă. Ca şi Rousseau, Henry nu renunţă la artă. Acest fapt ne confirmă încă o dată că arta in extenso este o componentă a ansamblului cultural şi (sau) că arta, în multiplele forme ale sale, mai ales contemporane (vezi atât arta fotografică cât şi cinematografia ca a patra artă, pe lângă cea plastică, cea muzicală şi cea dramatică) reprezintă poate cea mai reprezentativă formă de manifestare culturală.

Henry foloseşte pentru cele trei concepte expresia „moduri culturale”, prin care cultura se manifestă în societate. Atât religia cât şi etica, dacă le privim minimal, au drept ţintă aceiaşi finalitate, pentru că a fi un om religios, iar astfel a respecta o tradiţie de credinţă ereditară sau liber aleasă, în fond este echivalent cu principiile etice (poate nu într-o suprapunere totală, pentru că morala construită pe imperative religioase, este oarecum parte integrată în etica largo sensu). Privind o comunitate culturală din perspectiva unei tradiţii, în sensul evidenţiat mai sus ca civilizaţie (Samul P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor), spre exemplu civilizaţia creştină a cărei populaţie respectă instituţiile şi cultul de care aparţine, putem afirma că toate activităţile religioase (liturghia, misioneratul, vecernia, predica), precum şi obiectele de cult folosite şi patrimoniile deţinute de autoritatea religioasă a comunităţii constituie împreună elemente ale culturii civilizaţiei creştine. Legătura dintre religie şi etică o constatăm mai de grabă în sistemele valorice ale fiecăreia, unde sistemul axiologic al eticii nu diferă cu mult de cel al religiei, poate chiar îi este complementar. Ideea de bază a fiecărei religii şi a fiecărui sistem etic axiologic ar fi aceea a unei bune conduite morale, a unui principiu al respectului reciproc inter-indivizi. De aceea, ca sisteme valorice, atât în ansamblul lor, cât şi în cazul susţinerii unei singure valori, religia şi etica participă la ansamblul culturii.

Poate cea mai interesantă perspectivă hermeneutică în parametri delimitaţi mai sus, este cea care îl are drept autor pe Giovanni Sartori. Acesta, pe lângă faptul că păstrează în trilogia sa interpretativă religia în acelaşi sens pe care îl oferea şi Michael Henry, asociază culturii alte două concepte. El trece de limbaj şi vorbeşte despre consecinţa sa imediată, limba şi pentru că în cartea sa Ce facem cu străinii – Pluralism vs Multiculturalism, în care la un moment dat discută despre problema civilizaţiei occidentale în ce-i priveşte pe imigranţii de etnie arabă (islamică), a introdus conceptul de etnie. Iar dacă Henry numea conceptele folosite „moduri culturale”, Sartori foloseşte, pentru că ideea sa roieşte în jurul conceptului sociologic de rasă, „identităţi culturale”.

Dacă arta, care mai este definită ca limbaj vizual, participă la viaţa culturală aşa cum ne indică Henry, ce putem să spunem despre cea care dă formă limbajului specific, anume limba? Căci ce îi diferenţiază pe oameni este în proporţii covârşitoare limba. Dincolo de mitica povestioară (parabolă) biblică a Turnului Babel, faptul că eu m-am născut într-un spaţiu în care limba română era vorbită de o majoritate şi era obligatorie, mă face să aparţin unei tradiţii culturale româneşti. Să ne amintim totuşi celebrul caz al lui Leibniz, care refuza să scrie în limba maternă pentru că germana era o limbă a ţăranilor şi a brutelor, rămăşiţă a „originii barbare” a germanilor, preferând cizelata limbă franceză. Deşi provenit dintr-o tradiţie germană, cu o limbă în plină schimbare şi reformă, acesta îşi comunica sistemul filosofic într-o limbă care era deja rafinată. Gestul său nu este decât unul cultural, încercând să atragă atenţia asupra propriei limbi, ceea ce este în sine un act nobil. Limba nu trebuie văzută totuşi ca un impediment în procesul de exprimare a ideilor, este un act cultural deoarece (în mod ereditar) prin ea ne facem părtaşi la originile comunităţii în care trăim.

Dar de ce a subliniat Sartori „etnia”? Vorbeam mai sus de o comunitate religioasă, însă atunci cânt o comunitate se constituie în jurul unei religii, de obicei se revendică şi fundamentul etnic al acesteia. Dacă celelalte concepte folosite în descrierea ansamblului cultural au evidenţiat elemente ale acesteia, etnia este cea care conturează limitele în cadrul cărora se formează apartenenţa la o tradiţie culturală. Un exemplu ar putea fi, în acelaşi registru al cărţii lui Sartori, faptul că Turcia nu poate niciodată să fie un stat cu o structură cultural capitalistă, cu toate că face demersuri pentru a accede în structurile Uniunii Europene,  pentru că fundamentul ei cultural, pe linia unei tradiţii, se înscrie între limitele etniei arabe (islamice). Etnia, şi nu rasa, care pare să fie forma mult mai cizelată a acesteia, este cadrul între parametri căreia se fundamentează cultura, unde se nasc valorile specifice culturale şi se răspândesc conform unei tradiţii, spaţiul în care se manifestă acestea şi locul unde capătă însemnătate. Iar tocmai pentru acest motiv, putem afirma că Sartori încununează demersul nostru hermeneutic. 

Am pornit de la specificităţi şi de la elemente constitutive ale culturii. Trecând prin înţelegerile a trei autori, am observat că fiecare dintre aceştia redau „cultura” prin prisma a trei concepte. Jean Jacques Rousseau foloseşte limbajul, arta şi ştiinţa ca termeni de luat în seamă atunci când avem în faţă ansamblul cultural, la Michael Henry religia, etica şi arta sunt „moduri culturale”, iar Giovanni Sartori defineşte cultura prin trei identităţi, cea de limbă, cea religioasă şi cea etnică. Indiferent cum numim religia, arta, ştiinţa, etica, etnia, limbajul şi limba: pe de-o parte concepte sau termeni, iar pe de altă parte moduri sau identităţi, acestea stau mereu în preajma a ce semnifică în generalitatea sa „cultura”.

Galeria de arta Inova 2000 din Bilbao, Spania, organizeaza intre 19 Iunie si 11 Iulie 2009, expozitia de pictura “Reconstructie culturala” semnata de artistul plastic roman Romeo Niram. Expozitia reprezinta o incursiune selectiva in opera pictorului, fiind prezentate picturi din diferite cicluri si perioade.

Curatorul expozitiei, José António Moreno Delgado, a efectuat personal selectia celor 10 opere ce vor fi expuse, evidentiind in catalogul expozitiei tematica de natura culturala: “opera lui Niram se adreseaza unui public cult, avizat, cu multe cunostinte din diferite domenii, insa prin tehnica de exceptie si frumusetea cromatica atinge coarda sensibila a oricarui privitor.”

Expozitia ofera o privire de ansamblu asupra catorva dintre marile personalitati culturale ale lumii. Intre artisti, poeti, scriitori, oameni de stiinta sau de film care apartin culturii universale, ii regasim si pe Constantin Brancusi si Mircea Eliade.

Pictorul Romeo Niram, nascut la Bucuresti in 1974, locuieste la Madrid, unde a devenit recent singurul strain admis in Garda Regala. In luna mai 2009, a oferit un tablou Printilor de Asturia, mostenitorii Coroanei Spaniole, cu ocazia aniversarii a 5 ani de la casatorie.

În prezentarea volumului Mărioarei Baba, Porţile oraşului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005), Slavco Almăjan, unul dintre cei mai mari poeţi ai Voivodinei, certifică faptul că poeta «este visătoarea modernă, aflată în faţa adevărurilor ascunse, ce-şi asumă şi-n continuare dreptul la melancolie, la o călătorie imaginară cu o corabie sacră, ieşire căutând din labirintul virtual al senzaţiilor ireductibile şi încercând să se îndrepte spre dublura fascinantă a fiinţei poetice; porţile, implicate în peisajul liric, ne oferă o mărturie că am ajuns în faţa unui spaţiu obsedant în care descoperim discret lumea stărilor tonifiante ale poetei».

Ca „nepoată lirică“ a lui Vasile / Vasko Popa, şi Mărioara Baba îşi structurează volumul Porţile oraşului în „geometria fulgului de nea“, din care se relevă opt admirabile cicluri de câte 5 / 10 poeme – Paradisul meu particular, Corabia sacră, Umbre de vânt, Fructul sferic, Cercul etern, Şoapta nisipului, Lumina perfectă şi Mutra semilunii –, unde suntem surprinşi de dinamica şi de ascensiunile unui eroine poematice muşcând «din roata alergătorului / ca dintr-un măr viermănos» (La capătul poemului, p. 7), eroină din faţa căreia «zeii se trag la o parte», ca să-i treacă «avionul de ceaţă», „unicul“ străpungător de piramide, eroină căreia moartea i-a sucombat «de şase ori», eroină «modernă, indiscretă, / legată cu tuburi de calculator / şi cu gust de căpşuni», umblând «de colo până colo», al cărei «suflet pribeag» îmbrăţişează zâmbetul iubitului «ca pe-o haioasă dischetă» (Grădina indefinită, p. 8), fiind «văzută tot mai des sălciind» (Dreptul la melancolie, p. 9), „sălcierea-i“ (desigur pletos-plângătoare şi auriu-portocalie) cuprinzând mai toată aria urbană de Novi Sad, până ce sublimul fenomen se încearcă şi în spaţiul sinelui, atât cât mai descoperim o „sălciere a sufletului“: «Sălciez pe bulevarde, / pe străzi lăturalnice, / la capătul liniei şapte, / din cartierul Bistriţa, / pe malul stâng al Dunării, la Novi Sad. / Şi dacă mă văzuse atât de singură sălciind, / [...] / nepăsătorul soare / intră în carnea mea verde şi lucioasă, / sporindu-mi frumuseţea». Pentru Mărioara Baba poezia este un curcubeu ce leagă Poetul de drumurile teluric-celestului, dar poate fi şi «o haită de lupi», deschizând «porţile oraşului» cu al lor urlet, în vreme ce pe străzi sunt «miei zburdalnici / cu flori de crin în corniţe» (Dansul muzei, p. 10). 

Ciclul secund se pune sub pecetea sacrei corăbii a unui Ulise reîntors la ţărmul casei sale, dar eroina lirică, Penelopă modernă, fără vreo teamă că va fi alungată din cetate, în „joc infinit“, spre seară, se întâlneşte cu Dionis «la un pahar de vin»; casa eroinei lirice, cu ceva şi din „corabia sfântă“, desigur, devine „cazarmă“, unde „războinica“ intră „în cantonament“: «Îngenunchez în faţa marilor plopi, / jumătate femeie, jumătate maţe-fripte. / De aici nu se văd victimele canibalilor / ce-ţi ronţăie degetul tăiat. / De aici nu se văd nici macii roşii / aruncaţi pe podea. / Nici gloria unui general de război, / doar oasele şi creierii unei enorme râşniţe / ce macină roua unei singurătăţi. / Casa asta e prea mică pentru faima unui rob. / Ar fi bine ca omul-ou să cheme vulturii copilăriei. / Dreapta mea e stânga ta cea insolită, / pistolul cu care trag în neştire în vulpile / inventate de mine pe pereţi. / Sunt în cantonament.» (Jocul infinit, p. 17). „Cantonamentul“ durează până la învăţarea „alfabetului pietrei“, ori a producerii clătitelor «din lumina toamnei», pentru cel ce dă «pe gât florile curcubeului, / pe plaja zimţată a necunoscutului» (Curiozitatea pietrei, p. 18).

În cel de-al treilea ciclu, Umbre de vânt, mai aflăm că după ce a umblat o jumătate de secol «pe potecile întortocheate ale cerului» (Transformare, p, 27), eroina lirică babiană cunoaşte atât îmbrăţişarea caldă a râului de miteme, cât şi jarul pierdutelor iubiri ce revin «în jurul patului, ca în jurul / unui foc de balaur cu şapte capete», ori, pe plaja, de «la fundul unei prăpastii / în care urlă Dumnezeu» (Amânare, p. 28), până «visul toamnei» se preface în zebră (cf. Balanţă, p. 30).

Mai departe, eroina lirică a Fructului sferic „umple un sac de broaşte şi le striveşte în stradă“ (cf. Efectul salvator, p. 35), ori e chemată de «spaţiul / în care nu se mai văd nici prietenii» (Salonul cu trandafiri, p. 36). Din Cercul etern, unde se 'cearcă în „dezlegarea“ unui nod gordian „în flăcări“ (cf. Gordiană, p. 43), pe când «oraşul fierbe într-un cazan de aramă groasă / şi aerul condiţionat suferă o criză de morală» (Ultima zi de război, p. 51), iese imperceptibil şi trece în Şoapta nisipului, unde cântă «cu sufletul / mânjit de ficaţii fierbinţi ai îngerilor», desigur, pentru El, «golan al timpului părăsit, regretabil / os turnat în cămaşa fosforescentă / a timpului din care curge nisip roşu», lumea părându-i-se «o grădină de stele / între gleznele lui Dumnezeu» (Gardul, p. 57). Din ciclul Lumina perfectă, de unde se reţine, între altele, că «mai întotdeauna piramidele comunică / mari incertitudini, dileme, / mai întotdeauna ideea de intersecţie» (Piramida lui Giura, p. 66), se ajunge la ciclul poematic final, Mutra semilunii, unde «timpul străluceşte cu ochi mari» (Cumpănă, p. 75), unde se lasă descoperit şi «un limbaj universal / de-a lungul luminii» (Umbra lucrurilor, p. 76), cu speranţa inaugurării unei posibile „ieşiri din labirint“: «Într-o tăcere anabolică te împachetezi / în ambalaje noi, funcţionale, flexibile, surde. / Forţa de atracţie, fascinaţia şi o mână întinsă / spre o impozantă fereastră, spre lucrurile / ce cad mereu, se lovesc, se îneacă, / se resping în dulapurile trecutului.» (Ieşirea din labirint, p. 81).  

Folclorul şi tradiţiile ucrainenilor din Maramureşul de dincoace de Tisa încep să fie cunoscute şi descifrate de specialiştii în etnologie, datorită unei cercetări sistematice demarate anul trecut de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Maramureş în colaborare cu Universitatea de Nord din Baia Mare. Dacă anul trecut echipa de cercetători a acoperit localităţile Ruscova, Repedea şi Poienile de Sub Munte, anul acesta, mai precis în perioada 8-16 iulie, s-au avut în vedere comunităţile din Bocicoiu Mare, Rona de Sus, Bistra, Valea Vişeului şi Crăciuneşti. Proiectul se intitulează „Interferenţe etnoculturale româno-ucrainene”, este coordonat de conf. univ. dr. Carmen Dărăbuş, iar rezultatele cercetării din această lună vor fi publicate în cursul anului.

O imagine completă a culturilor şi tradiţiilor minorităţilor din Maramureş

Pe lîngă conf. univ. dr. Carmen Dărăbuş, din echipa de cercetare au mai făcut parte conf. univ. dr. Delia Suiogan (foto – împreună cu Ştefan Mariş), ambele din partea Universităţii de Nord, ele coordonînd şi grupul celor opt studente în anul II la specializarea Etnologie a Facultăţii de Litere care au mers pe teren. Din partea CJCPCT Maramureş au participat la proiect Mirela Poduţ (Ardelean), referent-etnolog şi artistul fotograf Felix Săteanu. Cercetarea a fost demarată anul trecut şi face parte dintr-un proiect mai amplu, care urmăreşte crearea unei imagini obiective asupra culturilor şi tradiţiilor minorităţilor din Maramureş. După cum a declarat Ştefan Mariş, directorul CJCPCT Maramureş, cultura şi tradiţiile minorităţii ucrainene au fost neglijate pînă în prezent, în trecut neexistînd un plan ştiinţific de cercetare etno-sociologică a Maramureşului.

Obiceiuri "conservate" în memoria bătrînilor

După cum povesteşte Mirela Poduţ, cei care au luat parte la proiect s-au împărţit în echipe de cîte 3-4 persoane şi au mers în satele în care urma să aibă loc cercetarea. De fiecare dată, ei au beneficiat de sprijinul unor persoane de legătură - bibliotecari, directori de cămine culturale, chiar primari - care i-au ajutat să stabilească mai uşor contacte cu membrii comunităţilor:  „Am observat că pentru ei e foarte important să fie cineva de-al lor, fiindcă altfel nu prea socializează, se feresc să vorbească. Dar dacă văd că lîngă tine e cineva din comunitatea lor, atunci devin mai comunicativi. Nu pot să spun că am întîmpinat greutăţi în desfăşurarea cercetării; poate ne-au privit suspicios la început, dar pe urmă totul a fost OK”, spune Mirela Poduţ.

În general, băimărenii au încercat să afle cît mai multe despre obiceiurile specifice etniei, dar şi să stabilească o corelaţie între acestea şi obiceiurile românilor, respectiv ale maghiarilor. „În general, am observat că ucrainenii sînt destul de conservatori, ţin la obiceiurile lor şi ştiu să facă foarte bine diferenţa dintre acestea şi obiceiurile românilor. Dar aceste obiceiuri s-au conservat cam la fel cum le păstrăm şi noi... adică îşi amintesc bătrînii de ele”, rezumă Mirela Poduţ, ţinînd, totuşi, să amintească exemplul unei profesoare din Valea Vişeului care, încercînd să predea Istoria ucrainenilor şi neavînd manuale, le cere elevilor să afle tot ce pot despre acest subiect de la părinţi şi de la bunici.

Port popular înnoit

Chiar dacă ucrainenii nu se izolează de români şi maghiari, căsătoriile între etnii nefiind interzise, totuşi asimilarea s-a realizat în mică măsură. Ucrainenii vorbesc între ei doar limba ucraineană, mulţi dintre aceştia descurcîndu-se cu greu în limba română. Aceşti locuitori din Maramureş se declară ucraineni, nu români; întrebat cu privire la etnia lui, un localnic pe nume Ardelean a declarat răspicat că el e ucrainean şi nu a admis că ar avea origini româneşti - povesteşte referentul-etnolog Mirela Poduţ. În ceea ce priveşte portul popular, cercetătorii au avut ocazia să constate, la o slujbă de hram oficiată în Crăciuneşti în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, că acesta încă se mai păstrează. Însă a apărut inovaţia, ucrainenii preluînd din costumul tradiţional din Ţara Maramureşului acele volănaşe de pe mîneci; o altă noutate remarcată de etnologii băimăreni şi care i-a mirat pe aceştia a fost un fel de cunună purtată de tinerii ucraineni pe cap, pe care Mirela Poduţ a asemuit-o cu... pomul de Crăciun.

Rezultatele cercetării din această vară vor fi publicate, pînă la finele anului, într-un mic volum, urmînd ca, la anul, după finalizarea cercetării prin includerea în proiect a localităţilor Remeţi şi Piatra, întregul material strîns să fie prelucrat şi publicat într-un studiu amplu.