Ne străduim, pe cât posibil, să recompensăm activitatea utilizatorilor înregistraţi pe siteul nostru. Vă provocăm să scrieţi pe siteul nostru articole noi, care nu au fost publicate pe alte siteuri şi vă oferim cărţi apărute la editura Meteor Press Detalii complete

cezar ivanescu

Cezar Ivanescu a murit ucis

Luni, 26 Ianuarie 2009 Florentina Tonita

Interviu cu Clara Arustei, fiica poetului Cezar Ivănescu

Florentina Tonita: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent in familie, era acel om de care s-au temut atat de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu rabdare, cu dragoste?

Clara Arustei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat. Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“.

Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea…, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fin şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sala a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatura“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe târâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce nota pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii… Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Tonita: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Arustei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Tonita: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Arustei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Tonita: De ce cânta Poetul?

Clara Arustei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Tonita: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Arustei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Tonita: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Arustei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Tonita: De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Arustei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

{mosimage}{mosimage}(Interviu realizat de Florentina Tonita)

Sarcofagul de hartie

Duminică, 29 Iunie 2008 Liviu ANTONESEI

Cezar Ivănescu – Ultima scrisoare

Pe 2 aprilie a.c., cu doar trei săptămâni înainte de a se interna în spital pentru o operaţie simplă, banală, ce se va dovedi însă fatală, datorită incompetenţei medicale şi a precarităţii sistemului de sănătate, Cezar Ivănescu scria această scrisoare unei prietene vechi şi îndepărtate. Prietenia data de circa trei decenii, iar destinatara se afla în Ţara Sfântă, unde s-a desţărat de mai mulţi ani, nu pentru că s-ar fi simţit excepţional în această ţară a tuturor posibilităţilor care este România.

Întîmplarea – dacă întîmplare este şi nu un fel de a închide cercul unei relaţii – făcea însă ca ultimele luni de viaţă ale poetului, lunile cele mai sinistre probabil din întreaga sa viaţă, să se fi petrecut în apartamentul acelei prietene. Luni sinistre? Cele mai sinistre? Desigur, pentru că s-a confruntat cu o acuzaţie pe care o resimţea ca fiind absurdă şi nu a simţit alături solidaritatea aşteptată a prietenilor săi, ieşeni, dar nu numai ieşeni.

Am solicitat destinatarei scrisoarea spre publicare, i-am şi sugerat că, la nevoie, am putea elimina pasajele pe care le-ar socoti delicate, iar aceasta, spre onoarea sa, a acceptat. A acceptat publicarea în întregime, înţelegînd foarte bine că este o mărturie esenţială, un document important despre ultimele luni de viaţă ale poetului, ale unui poet de calibru foarte mare.

Acesta rememorează întîmplări mai vechi sau mai recente, evocă discret, dureros discret, situaţia aberantă în care se trezise, face proiecte, inclusiv proiecte legate de o călătorie în Ţara Sfântă. Dar face aceste proiecte precipitat, cu sentimentul urgenţei, de parcă ar fi presimţit apropierea sfârşitului. Este adevărat că poeţii au viziuni, că ei obişnuiesc să-şi verbalizeze presimţirile, dar e cumplit să vezi când ele se mai şi împlinesc!

Într-o evocare publicată în numărul din 1 mai al „României Literare”, scriam că Cezar Ivănescu era, este un mare poet altoit pe o persoană foarte complicată, sfîşiată între înălţimi şi abisuri. Este adevărat, aş putea adăuga că era o personă foarte dificilă, uneori imposibilă. Cel mai trist lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să uităm, să trecem sub tăcere dimensiunile urieşeşti ale poetului din pricina complexităţii omului. Cum la fel de nedrept ar fi să lăsăm circumstanţele aburde ale morţii sale nelămurite. Cineva trebuie, totuşi, să ne spună cum a fost posibilă plecarea pretimpurie dintre noi, la o vârstă când se afla încă în plină putere de creaţie, în urma unei intervenţii chirurgicale simple şi, poate, nu neapărat necesare, oricum nu urgentă. Nu de pedepsit nişte vinovaţi este neapărat vorba, ci de faptul că este nedrept să rămînă într-o obscură ceaţă plecarea dintre noi a unuia din cei mai mari poeţi români de după război.

Liviu ANTONESEI

„Timpul”

mai, 2008

Scrisoarea lui Cezar Ivanescu

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (XI)

Duminică, 22 Noiembrie 2009 Clara Arustei

"Îl consider [pe Nicolae Manolescu] direct complice şi chiar iniţiatorul..."

CEZAR IVĂNESCU DESPRE NICOLAE MANOLESCU

„Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“

INEDIT: CEZAR IVĂNESCU, 15 FEBRUARIE 2008 (TRASCRIERE DUPĂ ÎNREGISTRARE AUDIO)

Constatări

Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.

După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html, articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:

Singura persoană pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.

O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.

Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.

Ce mai putem constata?

Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.

Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.

Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.

Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Ştefan Augustin Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.

Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.

Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.

Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.

Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.

Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.

Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?

Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.

Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii [...], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.

Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.

Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.

Ce mai putem constata?

O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.

Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.

Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.

„Este a treia tentativă de crimă!“

Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.

Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.

Notele mele, C.A.

1. Vă prezint, spre exemplificare, replica domnului Turianu, membru încă în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat: „Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. «Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate»“, [http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , art. cit.]

2. Domnul Nicolae Manolescu a predat studenţilor străini. Pentru conformitate citez din Ion Bogdan Lefter, Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html, „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii.“ şi Gheorghe Crăciun, Eram nişte copii răi, interviu inedit realizat la 13 octombrie 2006, publicat în Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007: „Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

3. Cezar Ivănescu nu a primit niciun răspuns, oficial sau neoficial, din partea vreunei instituţii sau persoane publice (CNSAS, preşedintele României Traian Băsescu sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Nicolae Manolescu, cărora Cezar Ivănescu li s-a adresat făcând apel la calitatea lor oficială şi depunând scrisori deschise, cu număr de înregistrare ş.a.m.d.). Singura reacţie obţinută cu preţul propriei sale vieţi – şi nu ca o formă firească de respectare a Statului Uniunii Scriitorilor, a Cartei Drepturilor Omului sau măcar a Legilor juridice şi morale – a fost Comunicatul emis de conducerea Uniunii Scriitorilor, în numele U.S.R., pe 5 februarie 2008. Comunicat nedatat şi formulat ambiguu.

4. Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, Baricada, 27.III.1990 [http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/c-ivanescu-nu-mi-am-cistigat-piinea-in.html]:

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...
Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

Cezar IVĂNESCU

Preşedintele interimaral Societăţii Scriitorilor Români

5. Statutul Uniunii Scriitorilor din România, extras

Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, sfidând atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“.

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

A consemnat,

Clara ARUŞTEI

octombrie 2009

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (X)

Joi, 29 Octombrie 2009 Clara Arustei

Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş & co şi neadevărurile lor

„! Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

moartea mea se-nalţă scară pîn’ la cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer!

Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer !”

„Există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare voită (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [I, II, III, IV, V, VI] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.

Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.

Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [VI], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [IV, V] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.

Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!

Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.

NOTE

I. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

[sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]

„Platit regeşte de Marin Preda pentru volumele lui de versuri...

[Nota bene! Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m., C.A.]

...marele poet contemporan Cezar Ivănescu a fost răsplătit şi de Securitate. ...

[cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe prin faptul că a fost obligat pentru a apăra libertatea sa şi a celorlaţi de exprimare să facă repetate greve ale foamei, amintesc doar că în anul 1986 a fost internat în stare critică la Spitalul de Urgenţă Floreasca după 7 zile de grevă a foamei, spital unde i-a fost acordată asistenţa medicală şi pe 14 iunie 1990 după ce a fost adus aproape mort ca urmare a agresiunii minerilor chemaţi de Ion Iliescu, spital unde ca într-un cerc sumbru i s-a închis şi viaţa ş.a.m.d.? Şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.]

I-am învăţat poeziile pe de rost în adolescenţă. Îl admiram că nu se prostituează să scrie poezii cu partidul şi cu Ceauşescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine pe care le-a făcut împreună cu soţia sa.

[Alt enunţ complet fals! Cezar Ivănescu nu a semnat nicio traducere din L. F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/ lf-cline-cltorie-la-captul-nopii. html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil. VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/ file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic”, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.]

Cînd l-am văzut prima oara, am rămas şocat. Angelicul poet avea un aer de bătăuş pus pe harţă, şi chiar era, înconjurat de cîţiva băieţi musculoşi pe care îi recrutase din liota de veleitari care îi cădeau în genunchi să-i ajute să debuteze. Poetul umbla cu o rangă de fier în mîna, cu care îţi bătea în masă la restaurantul scriitorilor dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezise ca de cuţitar experimentat, poetul mai avea şi după moartea marelui său protector de la Editura Cartea Românească o urmă din aerul inspirat cu care îşi scrisese versurile. Totuşi ce groaznică deosebire între mîna inspirată cu care mă fascinase şi insul dubios şi complexat pe care îl vedeam şi nu-mi venea să cred că el era Cezar Ivanescu. Ştiam din gura lumii literare că, după moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se băgase într-o amiciţie totală cu neşte băieţi de la revista „Luceafărul" despre care se cam ştia că aveau simbrie la Securitate...

[Îmi este groază, lehaminte, milă. Ce pot spune mai mult decât că întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a «funcţionat» ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem... putem admite in extremis că a fost... dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie „binevoitoare“ a Securităţii prin care tovarăşilor de la Luceafărul le erau trasate sarcini în ceea ce-l priveşte pe Cezar Ivănescu: «Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste»” – n.m., C.A.].

... Dar una e amiciţia, mă gîndeam, şi alta e predispozitia pentru turnătorii. Mai ales ca ştiam din surse sigure că Marin Preda îi detesta pe cei care îşi foloseau auzul ca să mai ciştige un ban şi de la serviciile secrete. Totuşi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnătorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea şi cu care era prieten. Neîncrezător în foarte multe privinţe, Preda a crezut în prietenie pînă în ultima sa zi de viaţă. Iar dom Cezar făcea parte dintre prietenii săi. Poetul care pînă în 1989 nu crîcnise împotriva regimului...

[Voi cita doar două texte edificatoare din Cartea Albă a Securităţii:

A. Notă strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.”

B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. 3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) ...şi Direcţia a V-a... ” (a securităţii, Securitate şi Gardă – n.m.) Caz unic, poetul fiind singurul scriitor român considerat de Securitate un pericol pentru siguranţa regimului comunist şi a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, mai exact dacă poetul s-ar fi apropiat la mai puţin de 100 m de Nicolae Ceauşescu ar fi fost executat pe loc de trupele speciale. – n.m., C.A.]

...va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei.

[Colaborarea poetului la Baricada a fost una de scurtă durată tocmai pentru că Eduard Gugui era un escroc. În ianuarie 1990, Cezar Ivănescu – dat afară în mod ilegal şi fără preaviz de „disidentul“ Mircea Dinescu – era practic ca şi în anul 2005, ca şi în anul 2008 un scriitor aproape interzis. Sunt foarte multe amănunte şi documente care odate făcute publice vor arăta cu exactitate măsura dramei acestui poet de o valoare copleşitoare! – n.m., C.A.]

Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator...

[altă aberaţie care în fapt nu conţine nicio informaţie concretă referitoare la nume, data procesului, acuze etc.– n.m., C.A.]

Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.”

Cristian Teodorescu a continuat campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu, în acelaşi mod furibund, şi pe blogul său de la ziarul Cotidianul, susţinând într-o postare chiar că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică. Pe 10 februarie 2008, Cristian Teodorescu scria: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.” (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).

Citiţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a minţit pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizînd absolut ticălos pe ideea că CNSAS ar putea dispărea.”, „Înţeleg să faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivănescu, înţeleg să vă răstiţi - în stilul poetului din ultimii ani – împotriva celor care, din punctul dvs. de vedere îşi permit să-l conteste pe omul Cezar Ivănescu. Totuşi mai şi gîndiţi-vă la ceea ce scrieţi, chiar dacă sub pseudonim. Tzutzăreala naivă poate deveni complicitate prostească de care s-ar putea să vă fie ruşine, ca oameni, mai tirziu.” Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?

Aşa cum am mai arătat deja şi în alte texte o anchetă realizată de Jurnalul Naţional/ ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.

***

II. „Mă scot din minţi «cei care ne vor binele»!”, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008

„Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?

[Aşadar, C.T. afirma mai întâi zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, gest care intră sub incidenţa legii penale!, pentru ca mai apoi, pe 21 februarie 2008, să se întrebe candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“..., cu aerul că, în sfârşit, în România, după aproape 20 de ani de căutări năucitoare ar putea fi nominalizată o persoană suspectibilă de „a fi fost“. Ce anume?! – n.m., C.A.]

Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Dă-mi, te rog, voie să mă autocitez: «Zilele trecute, poetul Cezar Ivănescu a ameninţat că intră în greva foamei (n-a mai intrat!)...

[Există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar, negru pe alb, greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.]

...pentru că jurnaliştii i-au terfelit reputaţia, acuzîndu-l c-ar fi fost turnător la Securitate. Mă lasă rece dacă individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, însă, atenţia un fapt care arată cu cine avem de-a face. În 2005, Cezar Ivănescu s-a aflat (alături de Carolina Ilica şi raposaţii, între timp, Victor Frunză şi Grişa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, înregistrată cu numărul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivănescu vedea acum doi ani şi jumatate în CNSAS o instituţie demnă de încredere în procesul de curăţire morală a vieţii publice din România. Pe 30 ianuarie 2008, cînd i s-a aplicat lui însuşi un epitet infamant, declara crîncen că CNSAS «nu e o instituţie demnă de încredere”. Ca să vezi! Cînd e vorba de alţii, Cezar Ivănescu ia în mînă torţa purificării etice, iar cînd e vorba de sine ameninţă cu greva foamei. Păi, mai are importanţă dac-a fost sau nu turnător?!”.

(Sursa:http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)

Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amănuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă (şi ca şi atâţia alţii) studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.

Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cînd e vorba de alţii, Cezar Ivănescu ia în mînă torţa purificării etice, iar cînd e vorba de sine ameninţă cu greva foamei” citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008):

„Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

***

III. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite.

«El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea.

«Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.

(Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)

***

IV. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

***
V. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)

Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace” (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine. Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.

6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.

Proiect - expozitie in mermoriam Cezar Ivanescu

Duminică, 23 August 2009 Aurelia CĂLINESCU

Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte s-a împlinit un an pe 24 aprilie 2009.

Proiectul conţine două componente:

- Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.

- Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.

Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu. De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.

Biografie CEZAR IVĂNESCU

Figură emblematică a poeziei româneşti a sfârşitului de secol dar şi a sfârşitului comunismului, Cezar Ivănescu este un poet mistic dar şi o personalitate rebelă. Anticomunist, antiimperialist, antisistem, asumându-şi pe cont propriu consecinţele refuzului oricărui compromis politic, social ori literar dar şi ale vreunei cutume culturale. Înconjurat totdeauna de tineri poeţi dornici de afirmare pe care i-a sprijinit şi promovat în cenaclul Numele Poetului, a fost totodată un solitar cavaler al cuvintelor ţintuind Sublimul, dar şi un adversar invidiat pentru curajul şi precizia atacurilor sale verbale asupra imposturii, mediocrităţii, obedienţei.

Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. Adus pe lume noaptea, în condiţiile vitrege ale unui bombardament aerian din timpul celui de-al doilea război mondial, această traumă îi va marca definitiv chipul, personalitatea şi opera, fapt mărturisit de poet în scrierile sale.

În 1968 a absolvit Facultatea de filologie din Iaşi, fiind apoi pe rând, profesor de limba şi literatura română şi franceză în Ardeal şi Moldova, redactor la diverse reviste literare, şomer cel mai adesea, iniţiatorul cenaclului literar Numele Poetului.

A susţinut spectacole de muzică şi poezie însoţit de orchestra proprie Baaad, având în repertoriu atât poeme proprii cântate de el însuşi, cât şi din marii poeţi ai lumii: Pindar, F. Villon, Lorenzo de Medici , Ch. Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia.

A publicat numeroase volume de versuri, dar şi proză, teatru, traduceri din limba franceză. Amintim volumele de poezie Rod, La Baaad, Sutrele muteniei, Doina, Jeu d'Amour, volumele de proza Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, traduceri (împreună cu soţia sa, Maria Ivănescu) din Pascal, Mircea Eliade ş.a.

De-a lungul întregii vieţi s-a bucurat şi a suferit deopotrivă atât aprecierea şi preţuirea unor înalte personalităţi ale culturii române (Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Eliade, Basarab Nicolescu ş.a.) cât şi adesea, persecuţia autorităţilor comuniste şi post-comuniste.

A fost elogiat şi onorat cu cele mai înalte distincţii şi premii literare cum ar fi Premiul „Mihail Eminescu” acordat de Academia Română, pentru volumul Doina (1985) sau Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (cel mai înalt premiu de poezie din România) şi foarte aproape de a i se propune candidatura pentru premiul Nobel. Cenzurat şi pus sub supraveghere antitero în timpul regimului Ceauşescu, refuzând orice compromis cu Partidul Comunist şi cu autorităţile comuniste, grevist al foamei atât înainte cât şi după 1989, este bătut bestial de „mineri“, apoi onorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Comandor (2000), pentru merite artistice deosebite şi pentru promovarea culturii. Hărţuit de calomniile noilor „puternici ai zilei", marginalizat de interesele obscure ale cutumelor literare ante si post-revoluţionare din România.

La începutul anului 2008 este dezlănţuită o vehementă campanie de presă denigratoare şi calomnioasă la adresa Poetului. Moare la 24 apr. 2008 în urma unei minore intervenţii chirurgicale. Adevăratele cauze nu sunt elucidate nici până astăzi.

Partea de „document“ a Expoziţiei îşi propune:

– să descopere şi să facă astfel cunoscută această mare personalitate a literaturii române prea puţin mediatizată în timpul vieţii datorită caracterului său "incomod" atât înainte de 1989 cât şi după, atât comunistilor cât şi postcomuniştilor, atât politicienilor cât şi confraţilor din literatură;
– să pună în lumină creaţia literară, crezul poetic, concepţia despre poezie văzută ca "artă tradiţională" şi legătura acesteia cu muzica;
o să prezinte latura de prozator a scriitorului prin cele două cărţi publicate: PENTRU MARIN PREDA şi TIMPUL ASASINILOR (despre NICOLAE LABIŞ) – evocari şi mărturii despre moartea acestora, cărţi care îi vor crea puternice antipatii în lumea literară; activitatea de traducător din limba franceză: Mircea Eliade, Pascal; biografia poetului şi cum a influenţat aceasta creaţia sa; opiniile lui Cezar Ivănescu despre literatura contemporană dar şi opiniile şi atitudinile politice;
– să ofere documente despre Cezar Ivănescu şi marile sale prietenii literare;

Partea de „document“ a expoziţiei doreşte să evidenţieze valoarea umană exemplară şi valoarea culturală excepţională a lui Cezar Ivănescu, reflectate în întreaga sa viaţă prin asumarea totală a riscului unei existenţe modeste, la limita sărăciei şi lipsite de atenţia şi recunoaşterea valorii pe care le-ar fi meritat din plin în timpul vieţii, şi prin curajul de a-şi identifica total opera cu propria viaţă.

Alăturarea cu lucrările de artă este tocmai de a arăta „ecoul“ personalităţii şi operei ivănesciene în creaţia altor medii; de a lansa o noua provocare artistică artiştilor contemporani.

Lista rămâne deschisă pentru orice artist care doreşte să se alăture acestui proiect.
Pentru informaţii suplimentare despre CEZAR IVĂNESCU accesaţi:
www.cezar-ivanescu.blogspot.com
www.cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com
www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV

Concept:
Aurelia CĂLINESCU
Responsabil proiect:
István BALOG
Fundaţia INTER-ART Aiud
IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU

ART-EVENIMENT INTERMEDIA:

Document–audio–imagine–text–visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

Participanţi:

Aurelia Călinescu (Sibiu)
Bogdan Spătaru (Bucureşti)
Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova)
Iulian Mîţă (R. Moldova)
Elena Mînăscurtă (Italia)
Sergiu Teleuţă (R. Moldova)
Octavian Untilă (R. Moldova)
Anişoara Cârlan (Turcia)
Florentina Toniţă (Botoşani)
Dorel Găina (Cluj)
Mira Marincaş (Cluj)
Feleki Karoli (Cluj)
Eugen Moritz (Cluj)
Eugen Savinescu (Cluj)
Andor Komives (Cluj)
Andrei Budescu (Cluj)
Alina Bondrea (Cluj)
Sabin Bors (Cluj)
Andra Modreanu (Cluj)
Andrei Ciurdărescu (Cluj)
Carmen Pop (Cluj)
Mădălina Surducan (Cluj)
Larisa Crăciunaş (Cluj)
Dan Tamaş (Cluj)
Andreea Vanea (Cluj)

Invitaţi: lista va fi completată ulterior

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (IX)

Duminică, 07 Iunie 2009 Clara Aruştei

Mircea Dinescu(2)

SCENARII CARE SE REPETĂ: IANUARIE 1990 – IANUARIE 2008

1. Cezar Ivănescu: Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu

Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.

Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet” la un contemporan al său.

Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).

În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...

În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).

După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...”

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel. Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu. Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate. Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu,

Bucureşti, aprilie 2008

Foto: Mircea Dinescu întîmpinîndu-l pe Nicoale Ceauşescu cu pixul în mînă

2. Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei Pleşu

Iubite Domn şi Prieten

Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.

Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.

Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea... S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar... Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva...

Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.

Cu dragoste,

Al Domniei Tale

Cezar Ivănescu

Preşedinte interimar

al Societăţii Scriitorilor Români

3. Cezar Ivănescu: „Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (D. Deşliu, M. Dinescu)“. Scrisoare deschisa adresată Preşedintelui C.P.U.N., Ion Iliescu

Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion lliescu

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...

Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia“ şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedînd o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins... De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

Cezar Ivănescu

Preşedintele interimar

al Societăţii Scriitorilor Români

Scrisoare apărută şi în ziarul Baricada, ediţia din 27.III.1990

Notă

Materialele reproduse fac parte dintr-o serie de documente (scrisori deschise, articole scrise în primăvara anului 1990 şi în primăvara anului 2008) aflate în arhiva scriitorului Cezar Ivănescu.

Din dorinţa de a facilita accesul la cît mai multe informaţii am decis să fac publice, treptat, toate datele din arhiva Cezar Ivănescu, dar şi cele care ne-au parvenit din diferite surse, după moartea acestuia.

Parcurgînd aceste documente veţi înţelege cum de a fost cu puntinţă ca imediat după mixajul revoluţie-lovitură de stat, din decembrie 1989, Cezar Ivănescu să fie considerat în continuare un „element extrem de periculos“ (exact ca în notele emise de Securitate înainte de 22 decembrie 1989. Vedeţi de exemplu şi articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. Acesta prezintă o notă aflată la Arhivele Statului care conţine indicaţii date criticilor literari de a-l ataca în presă pe Cezar Ivănescu pentru prefaţa scrisă la versiunea în limba română a romanului semnat de L.-F. Céline, Călătorie la capătul nopţii, citez „Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. Un alt document prezentat este o notă strict-secretă aflată la Departamentul Securităţii Statului, publicată în Cartea Albă a Securităţii, în care, printre altele, se cerea şi: „Împiedicarea participării acestuia [scriitorului Cezar Ivănescu – n.n.] la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii, Securitate şi Gardă – n.n.]).

După căderea regimului Ceauşescu şi înlocuirea acestuia cu un altul format în mare parte din foşti nomenclaturişti pentru Cezar Ivănescu a urmat o perioada la fel de grea ca şi cea anterioară, a dictaturii comuniste. Poetul a fost în continuare hăituit şi marginalizat de aceleaşi persoane ca şi în perioada dictaturii comuniste, cu singura diferenţă că acum acestea pozau în instauratori ai regimului „democrat“ cu toate că până la 21 decembrie 1989 participau în calitate de membri activi la şedinţele Partidului Comunist Român (în P.C.R. se intra la cerere!).

Vă reamintesc că Cezar Ivănescu a fost primul scriitor antisistem, nemembru de partid eliminat din presă după Revoluţie, fiind dat afară din redacţia revistei Luceafărul de acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, cel care în final, în anul 2008, i-a determinat şi moartea (v. şi Scrisoare deschisă adresată de Cezar Ivănescu Preşedintelui C.P.U.N., Ion Iliescu, 1990).

Agresiunea îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu a continuat. Pe 14 iunie 1990 a fost bătut pînă la desfigurare în sediul Societăţii Scriitorilor Români de minerii chemaţi în Bucureşti de preşedintele în funcţie al României, Ion Iliescu. Apoi, teroarea a continuat prin repetatele ameninţări cu moartea pe care scriitorul le-a primit de-a lungul timpului, prin încercarea de asasinat din toamna anului 1996 (cînd scria cartea Timpul asasinilor), prin agresiunea din 3 ianuarie 2006, cînd în faţa casei sale, ziua, a fost bătut cu violenţă de trei indivizi care mai întîi au blocat capătul dinspre bulevardul Dacia al străzii Silvestru şi apoi l-au imobilizat, umplîndu-l de sînge. Scriitorul a scăpat cu viaţă în mod miraculos reuşind să fugă în bulevardul Dacia şi să urce într-un taxi. Însă atacul împotriva lui Cezar Ivanescu a căpatat dimensiuni oculte cu adevărat de nebănuit începând cu 29.01.2008 cînd Mircea Dinescu a comis hybrisul. Atunci, din punct de vedere moral, Cezar Ivănescu a fost executat. Pe 24 aprilie operaţiunea de eliminare a continuat prin lichidarea sa fizică. Pe 29 aprilie poetul a fost înmormântat, la fix trei luni de la declanşarea pe „sursă“-autodivulgată a scandalului mediatic ilegal şi nefondat pe existenţa nici măcar a unei minime probe!

În susţinerea celor afirmate de mine în legătură cu natura ilegală a atacului declanşat de Mircea Dinescu vă prezint şi un extras din prevederile stipulate de Legea 187 şi de Regulamentul CNSAS, în vigoare încă şi la data de 29 ianuarie 2008: „darea spre publicitate a unor date sau informaţii din dosare, necorespunzătoare adevărului, de natură să lezeze viaţa, demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, iar prezentarea denaturată a datelor din dosarul de Securitate, în scopul discreditării sau al nedeconspirării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a mai lucra în domeniul arhivelor. Sustragerea, tăinuirea, falsificarea, contrafacerea, deteriorarea sau distrugerea dosarelor, registrelor şi a oricăror documente ale Securităţii se pedepsesc potrivit legii penale, maximul pedepsei majorându-se cu 2 ani şi că eliberarea de informaţii din dosare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

Cezar Ivănescu a murit ca urmare a atacului imoral dar şi profund ilegal (v. citatul!) declanşat de un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu. Până astăzi nicio instituţie a Statului Român, european şi democrat, nu a schiţat nici macar un minim răspuns. Această atitudine mă determină să cred că Statul Român a devenit practic o entitate nefuncţională şi că noi, cetăţenii acestei ţări, suntem lăsaţi la bunul plac al unor indivizi de neoprit poziţionaţi în funcţii-cheie şi care din această postură publică sfidează şi încalcă legile generând teroare şi chiar moarte.

Într-o scrisoare deschisă rămasă postumă, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel în luna aprilie a anului trecut Cezar Ivănescu se întreba: „Rămînem azi lîngă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborît în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborît la rîndu-i printre morţi?”.

Poetul Cezar Ivănescu, omul care şi-a asumat pe deplin creştin suferinţa Lumii ca pe o rană purificatoare, a păşit de bunăvoie în Moarte „cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborît la rîndu-i printre morţi.” Umilit şi nedreptăţit, însîngerat, cu trupul sfîşiat de răutatea celor din jur a părăsit această Lume şi şi-a încredinţat Sufletul curat ca lacrima lui Dumnezeu. Acum ne-a rămas nouă, celor vii, celor cu sufletul radiind de Lumina Credinţei să îi facem dreptate, căci nu există „păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“ şi nici luptă mai nobilă decît cea dusă în numele dreptăţii celui ucis!

Clara Aruştei

iunie 2009

(va urma)

Maestrul si discipolul

Duminică, 05 Aprilie 2009 Miron Manega

Marin Preda a fost singurul maestru în viaţă al lui Cezar Ivănescu

Marin Preda a fost singurul maestru în viaţă al lui Cezar Ivănescu. Prozatorul îl iubea pe acesta ca un tată, dar îl asculta ca un fiu. Pentru că v-am obişnuit cu amănunte inedite despre marele nostru scriitor, nu vă vom dezamăgi nici de această dată.

Am avut privilegiul să stau, într-o perioadă esenţială a vieţii mele, în preajma celui care, la rândul lui, a stat în preajma lui Marin Preda: poetul Cezar Ivănescu. Am fost, cu alte cuvinte, discipolul celui care a avut un singur maestru în viaţă: pe Marin Preda. Deci, tot ceea ce ştiu cu adevărat despre ce a însemnat marele prozator pentru marele poet este un fel de imagine în oglindă, reflectată în altă oglindă: frânturi de gânduri sau întâmplări povestite mie de Cezar Ivănescu, în împrejurări publice sau intime, întâmplări în care modelul Marin Preda apărea pregnant, dominator chiar.

LECŢIA ZEN

Relaţia lor a fost definitorie pentru modelul perpetuat ulterior de poet către discipolii săi. Şi aici nu era vorba de predarea unor lecţii de creaţie, ci de existenţa unor raporturi speciale, străvechi, pe care societatea modernă le-a pierdut. Ţin minte că, la un moment dat, l-am rugat să mă înveţe şi pe mine câte ceva. Mă refeream la nişte închipuite secrete ale poeziei pe care eu, în naivitatea mea de victimă a unei lumi didactice, mă gândeam că ar putea să mi le împărtăşească. A început să râdă zgomotos, amuzat ca de o mare gogomănie: „Să te învăţ eu? Ce să te învăţ? Crezi că pe mine Marin Preda m-a învăţat ceva? Eu te pot trimite să-mi cumperi pâine, sau să-mi aduci o cafea, dar nu să te învăţ. Poţi învăţa singur, dacă simţi că ai ce. Chiar şi din ce-ţi spun eu acum poţi învăţa ceva. Poţi?... Dacă nu, îţi pierzi timpul degeaba pe lângă mine"... Era o lecţie zen pe care, din fericire pentru mine, am înţeles-o.

MOROMETE CEL ADEVĂRAT

E lucru ştiut că prototipul lui Ilie Moromete era tatăl scriitorului, Tudor Călăraşu din Siliştea Gumeşti. Pe mamă o chema Joiţa Preda. S-au întâlnit venind amândoi din văduvie şi nu s-au mai cununat. Tudor avea trei băieţi de la prima soţie, iar Joiţa - două fete. Împreună au mai avut o fată şi doi băieţi. Modelul acestei familii se recunoaşte cu uşurinţă în Moromeţii. Cezar Ivănescu mi-a povestit odată o întâmplare ce pare şi ea desprinsă din paginile romanului - pe care i-o povestise Preda: „A venit pe la el, la Bucureşti, Moromete cel adevărat - taică-său, Tudor. Era într-o iarnă, în timpul războiului şi au plecat amândoi să se plimbe prin Bucureşti. La un moment dat, bătrânul a văzut un grup de ţigani bine îmbrăcaţi, cu pălării şi paltoane. Erau nişte ţigani de mătase. Tudor i-a urmărit cu privirea mult timp, cu un zâmbet mucalit pe faţă, abia ţinându-se să nu râdă în hohote. Apoi s-a întors spre Preda: «Auzi, bă, Mărine - zice - , ăştia au impresia că, dacă şi-au pus pălării pe cap, nu se mai vede că sunt ţigani?»"...

PANTOFII GUBAN

O altă întâmplare savuroasă - în care, de data asta, chiar Marin Preda s-a comportat ca un personaj moromeţian - s-a consumat la Timişoara. „Eram cu Mery (Maria Ivănescu, soţia lui Cezar n.n.) şi cu Preda, la o întâlnire cu scriitorii timişoreni - îmi povestea Cezar Ivănescu prin 1990 - dar cum, în astfel de împrejurări, îţi rămâne destul de mult timp la dispoziţie, ne-am dus toţi trei la fabrica de pantofi Guban, să ne cumpărăm ceva de încălţat, direct de la sursă... Eu şi Mery ne-am hotărât repede, dar Marin Preda a probat vreo 30 de perechi. Stătea, se uita la ei, îi punea în picioare, făcea câţiva paşi încălţat... După care îi descălţa şi lua alţii. După vreo două ore, Mery şi-a pierdut răbdarea. A prins un moment când Preda tocmai încălţase o pereche care îl cam strângea şi-i zice: «Haideţi domnu' Preda, că se mai lasă. Sunt de piele, ce naiba!»... «Se lasă, doamna Mery, se lasă - i-a răspuns Preda, în timp ce se descheia la şireturi. Dar pe piciorul cui?». După care a luat din galantar altă pereche.”

TATĂ ŞI FIU

Cezar Ivănescu îl iubea pe Marin Preda ca pe un tată. Dar, culmea! - prozatorul îl asculta pe tânărul poet ca un copil. „Deşi Marin Preda era de vârsta tatălui meu, în relaţia asta eu eram prietenul mai bătrân. Toţi scriitorii care îl curtau, bâzâind în jurul lui, erau intrigaţi - şi invidioşi - de atenţia cu care Preda mă asculta şi chiar îmi urma sfaturile.” Afecţiunea lui Cezar Ivănescu faţă de maestrul său a fost totală, copleşitoare. Poate chiar excesivă. Această afecţiune venea însă dintr-o recunoştinţă fără margini faţă de cel care avusese curajul să-l scoată la lumină după şapte ani de interdicţie. Căci, din 1968, după ce publicase volumul de debut, „Rod” (eveniment editorial de excepţie, întâmpinat cu elogii de Nicolae Manolescu), graţie cenzurii, Cezar Ivănescu n-a mai avut dreptul să scoată nici o carte. Până în 1975, când a fost descoperit de Marin Preda, care i-a publicat la Cartea Românească volumul „Rod III”. A fost un gest natural din partea prozatorului, dar care a lăsat urme de neşters în sufletul poetului hăituit de cenzură. Loialitatea şi recunoştinţa lui au fost atât de puternice şi de evidente, încât Marin Preda - care era totuşi o fire suspicioasă, de ţăran - i s-a abandonat total lui Cezar Ivănescu.

SCRISOAREA ŞI SFATUL

Vă amintiţi, desigur, din interviul pe care ni l-a acordat Alexandru Preda, fiul scriitorului, acel detaliu semnificativ privind teama de moarte pe care o trăia în permanenţă Marin Preda. În 1979, când romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” era spre sfârşite, prozatorul îi trimitea, de la Mogoşoaia, prietenului poet, o scrisoare tulburătoare, pe care, prin 1985, am avut şi eu prilejul s-o citesc: „Dragă Cezar Ivănescu,/ Din motive vechi, ţărăneşti, mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie, în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu «Cel mai iubit dintre pământeni», care a ajuns la 1.000 de pagini. Ştii bine, rudele, oricât de iubitoare, după ce mori, îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc., cum a făcut Fanny Rebreanu cu Jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel şi te-aş ruga, în caz de ceva, nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest manuscris mai posed două copii la loc sigur, dar nu atât de sigur ca la dumneata şi doamna Mery care sunteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sunt conforme cu originalul, adică sunt corectate de mine, dar nu atât de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez. Mersi şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci./ Cu prietenie,/ Marin Preda/ Mogoşoaia, 22.IV.1979".

Cezar Ivănescu şi-a reproşat mulţi ani (cel puţin până în 1991, cât am avut legături strânse cu el) faptul că n-a fost lângă Preda, la Mogoşoaia, atunci, în seara blestemată de mai 1980. Intrase într-un fel de „grevă” a relaţiei cu maestrul, indignat şi neputincios în faţa faptului că acesta se lăsa „parazitat” de o droaie de „derbedei”, scriitori care-l curtau din interes, alimentându-i slăbiciunile. Parţial, Cezar Ivănescu avea dreptate în această supărare, căci pe Marin Preda chiar aceste slăbiciuni l-au ucis. Dar, într-unul din momentele de amplitudine maximă a personalităţii sale, el i-a dat poetului un sfat care acestuia i-a hotărât destinul literar. Acesta trăia un moment de derută şi nu ştia dacă să rămână scriitor de limbă română sau să emigreze în Franţa. Atunci Preda i-a dat un fabulos sfat moromeţian, pe care - spre nefericirea lui pământească - Cezar Ivănescu l-a urmat: „Monşer, aici eşti pe malul Dâmboviţei, nu al Senei. Trebuie să mai termini cu absoluturile astea, să mai laşi de la dumneata şi să înţelegi exact în ce limbă, în ce cultură şi în ce ţară trăieşti!”.

Maître de la clarté

Duminică, 17 Mai 2009 Gabriela Cretan

„un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”

Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă/tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.

Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.

Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.

Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.

Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”. Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.

Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.

Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.

Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.

Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.

Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte - care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.

Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.

L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”

Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa. Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta! „

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…

După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”. Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.

Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!

Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.

Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.

Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”

…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.

Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.

Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător.

…A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.

Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.

Gabriela CREŢAN
Bucureşti 2009

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VIII)

Luni, 26 Ianuarie 2009 Clara Arustei

„CNSAS – o instituţie de reglat conturi“

MIRCEA DINESCU

– ABSOLVENT AL ACADEMIEI „ŞTEFAN GHEORGHIU” (FOSTA ŞCOALA SUPERIOARA DE PARTID)

– FOST PREŞEDINTE AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

– MEMBRU AL CNSAS

– OM DE AFACERI

„Mircea Dinescu primeşte ceea ce caută şi merită. Dinescu nu este la prima abatere, la prima încălcare de acest gen a chiar Legii care guvernează CNSAS. Este grav ca un personaj ca Dinescu ponegreşte persoane cu dosar la Securitate în baza accesului lui la aceste date cel puţin confidenţiale, şi mai şi primeşte leafă de secretar de stat. A încălcat Legea, să platească. De la 3 la 5 ani închisoare''.

Victor RONCEA, şef Departament Politică Externă, Ziua Online Nr. 4004, 10 august 2007

Motto:
! locul rău, întors cu dosul,
locul rău întors pe dos,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os !
Cezar Ivănescu, Doina (Melodie fără sfârşit)

„CNSAS – o instituţie de reglat conturi“

Mihai Pelin, Suplimentul de cultură (Polirom), nr. 28, 4-10 iunie 2005

„Cine a vrut să îi facă rău i-a făcut!“

Cazimir Ionescu, declaraţie făcută pe un post public de televiziune, februarie 2008

Cred în forţa Adevărului. În acea forţă cumplită, ascensională, care străpunge şi cel mai negru întuneric şi care poate lumina şi cea mai lungă noapte. Ştiu că Adevărul are şi o valenţă regeneratoare, balsamică şi că restabilindu-l readucem pacea deopotrivă în sufletele celor morţi şi celor vii. Făcând dreptate refacem echilibrul şi unitatea Lumii, astfel încât trecutul poate genera viitor, mereu, într-o succesiune fertilă, precum un copac flori şi rod, precum un Univers alte Universuri sau precum moartea viaţă... Trebuie să acceptăm că fiecare element în parte din această înlănţuire este un liant între ce a fost şi ce va fi, că avem obligaţii morale şi faţă de generaţiile trecute nu numai faţă de cele viitoare şi trebuie să înţelegem că orice crimă produce în Univers o undă de şoc teribilă, o traumă care se va răsfrânge şi asupra noastră generând suferinţă. Tocmai de aceea, demersul meu pentru restabilirea Adevărului în cazul morţii poetului Cezar Ivănescu nu este o luptă dusă împotriva cuiva, ci este în mod categoric o încercare de a-mi salva sufletul şi este o bătălie purtată pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu, pentru că eu cred că orice abordare a existenţei de pe o poziţie care derivă din excluderea sacrului nu ne va conduce decât la un iminent dezastru.

Cred, de asemenea, că aşa cum fiecăruia dintre noi ne sunt dragi toţi ai noştri, vii sau morţi, tot astfel şi nouă, ca naţiune, ar trebui să ne fie apropiate toate valorile care ne definesc ca entitate distinctă într-un spaţiu cultural mai amplu, şi gândesc că aşa cum orice stat este dator să îşi apere graniţele tot astfel s-ar impune să îşi protejeze în mod real şi valorile umane, culturale, religioase şi morale prin care se structurează şi îşi justifică existenţa. Astfel că nu pot înţelege şi nici accepta faptul că în unele instituţii ale Statului Român, în funcţii importante, asimilate, de exemplu, funcţiei de Secretar de Stat, se află persoane a căror culpă nu constă numai în faptul că valoarea şi importanţa lor a fost supradimensionată prin toate mijloacele media cu putinţă, ci şi în faptul că au fost implicate în fapte nedemne şi necurate, şi chiar mai mult de atât, vinovăţia unora dintre ei se pare că merge mult mai departe, până la a fi răspunzători, cel puţin moral, de moartea unor oameni.

******************************

RECIDIVA LUI DINESCU: GAFELE CARE ŞI... UCID!

După Dan Amedeo Lăzărescu i-a venit rândul şi lui... Cezar Ivănescu!

· „În 1977, pe când eram arestat, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor, excludere la care au participat vârfurile scriitorimii: Manolescu, Doinaş, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Zaiciu… Decizia a avut loc pe când eu eram în puşcărie, ceea ce este un mare act de curaj din partea lor, nu-i aşa? După 1989, normal ar fi fost să fim reprimiţi. Ei bine, Dinescu, băiat deştept din Slobozia, a lansat: „Hai bă, că v-am primit pe toţi!’’. Eu n’am reuşit să stau de vorbă cu el. Câtă vreme a fost preşedinte al Uniunii s’a opus (...) „ideii’’ de a trimite celor peste o sută de scriitori exilaţi câte o hârtie prin care să li se anunţe reprimirea (individuală, fiindcă individuală fusese excluderea) în Uniunea Scriitorilor.” „TRADAREA EXILULUI” Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, ealizat de Radu Negrescu-Şuţu (Biserica Ortodoxă Liberă, 30 noiembrie 2006)

· „Curtea de Apel Alba Iulia a anulat decizia CNSAS de poliţie politică dată anul trecut, în totală nedreptate, Înalt Prea Sfinţitului Andrei. Reamintim că Biserica a fost şi este supusă în continuare campaniei infame, de natură anticreştină, întreţinută, chiar prin încălcarea Legii, de membrii colegiului CNSAS Mircea Dinescu şi Ticu Dumitrescu. Părintele Andrei Andreicuţ îşi publicase înca din 2001 dosarul de la Securitate în lucrarea «S-au risipit făcătorii de basme - amintiri care dor», explicând exact contextul în care a semnat un angajament fără a da însă niciodată note informative. La data când a primit decizia de poliţie politică mass-media au făcut-o publică cu surle şi trambiţe, fără a o chestiona prea mult, lovind astfel direct Ortodoxia română, ceea ce şi-au şi propus de altfel agenţii operaţiunii.” „CNSAS (Dinescu & comp) prins din nou cu minciuna. IPS Andrei nu a făcut «poliţie politică» (http://victor-roncea.blogspot.com/2008/02/cnsas-dinescu -comp-prins-din-nou-cu.html) 16 februarie 2008

· „Patriarhia Română a sesizat ieri în scris Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitătii în legătură cu declaraţiile date de Mircea Dinescu, potrivit cărora IPS Antonie Plămădeala, care ar fi fost ofiţer de securitate în timpul regimului comunist, i-ar fi solicitat lui Ceauşescu să-l facă general. Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu Streza, a respins acuzele lui Mircea Dinescu la adresa predecesorului său, Antonie Plămădeală, negând că acesta ar fi fost un apropiat al fostei Securităţi.” „PATRIARHIA L-A RECLAMAT PE DINESCU LA CNSAS”, Ziarul ZIUA nr. 4005 – 11 august 2007

· „… Ce am putut eu înţelege despre dedesubturile acelui sinistru episod televizat în care proletcultistul postmodern Mircea Dinescu, membru comunist internaţionalist al CNSAS, l-a «înfierat» muncitoreşte pe reputatul istoric român Dan Amedeo Lăzărescu... Este chiar extraordinară impertinenţa foştilor membri de partid comunist român care atacă securitatea, o instituţie reformată de Nicolae Ceauşescu în cadrul legitimităţii republicane a statului numit România. Să ne limităm la cazurile Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu. Atunci când s-au facut pecerişti, nu ştiau cât rău făcuse pecereul acestei ţări numită România? Daca nu ştiau, asta este dovadă de prostie. Dar nu cred că respectivii sunt proşti. Sunt doar ipocriţi. Cei care spun că erai ameninţat pentru a deveni membru pecere, fac declaraţii incomplete. Erai ameninţat numai că ţi se lua prăjitura pe care o mâncai, dintr-o şefie, cumva, un paşaport pentru plecarea în vest etc. Deci Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu s-au făcut membri pecere pentru a nu li se lua prăjitura... Abia când aceasta s-a terminat, au început să critice pecereul. Atât despre poziţiile lor ca «dizidenţi». Apoi, despre poziţiile lor în cultura română. În franceză, versificările lui Mircea Dinescu s-ar chema "badinage!” Dr. Titus Filipaş: „NOUL CONTACT SOCIAL” – Revista Agero (http://www.agero-stuttgart.de)

· „Oricum, pâna să intre în pâine, şi Pleşu, şi discipolii săi, Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu, l-au lasat pe Gheorghe Onişoru, preşedintele colegiului CNSAS, să pună instituţia pe roate, ceea ce nu a fost prea uşor, şi apoi l-au încălecat până la sufocare. Ei făceau legea în CNSAS, nu preşedintele instituţiei. Iar azi îl scot vinovat pentru toate defecţiunile survenite în şase ani de bătuta pe loc. (...) Direct sau prin ricoşeu, adica prin documente distribuite unor ziarişti amatori de scandal, i-au deconspirat ca informatori ai Securităţii pe Dan Amedeo Lăzărescu, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe istoricul Dan Berindei, oameni trecuti de 80 de ani, şi pe Raoul Şorban, care sărise binişor peste 90. Aceştia să fi fost vinovaţi pentru atrocităţile regimului comunist? Dimpotrivă, toţi erau victime, cu ani de puşcărie în spate. Pe Dan Amedeo Lazarescu au reuşit să-l ucidă, omul n-a mai trăit multă vreme după ce a fost târnosit la televiziuni şi în presă...” Mihai Pelin: „DISIDENŢA ÎN CULTURA, ÎNTRE MIT ŞI ADEVAR (II) – Idolii de mucava”, Cronica Română, 16 octombrie 2006

„Inepuizabila inventivitate a tipului infect”

Reproduc mai întâi un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi apoi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2) pentru a vedea că ceea ce ne oferă domnul Mircea Dinescu pe post de adevăr nu este altceva decât o minciună („locul rău, întors cu dosul/ locul rău întors pe dos,/ unde cei care-au ros osul/ ne-au sfărmat sărmanul os“...).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECATORIA SECTORULUI 3 Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439

Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir. -
----------------------
Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“. Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-

Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-

Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTARAŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii

– Dinescu Mircea, ..., şi
– Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-
Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-

--------------

Explicaţie

Procesul s-a judecat sâmbăta, zi liberă la tribunal (1981), când în mod normal nu se judecă procese... această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“.

Vă prezint toate aceste informaţii şi pentru a face lumină în cazul Ivănescu. Amintesc că un mare scriitor român a murit în condiţii tragice ca urmare a atacurilor cumplite, nefondate şi ilegale la care a fost supus. Toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun 2007-iun. 2008) şi în timp ce Ivănescu însuşi era membru al unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru încă în funcţie al Guvernului României... Cât despre atacul îndreptat împotriva scriitorului Cezar Ivănescu acesta a fost, repet, ilegal, imoral şi în final criminal. Pentru a se vedea că Cezar Ivănescu a fost atacat „pe sursă“ şi la comandă consultaţi şi Monitorul Oficial, dar şi toate procesele-verbale emise de CNSAS în perioada precedentă lansării scandalului mediatic de pe 29 ianuarie 2008 (nici unul nu conţine vreo referire la Cezar Ivănescu). Procesele-verbale conţin însă date elocvente din care se poate deduce cu claritate că dosarul lui Cezar Ivănescu nici nu a fost adus în discuţie, de asemenea acestea conţin inclusiv decizia de a lansa invitaţii la audieri, deci dacă Cezar Ivănescu ar fi fost chemat ar fi trebuit să găsim datele specificate în aceste procese-verbale, de asemenea CNSAS-ul ar fi trebuit să prezinte şi recipisa emisă de serviciul poştal folosit pentru expedierea aşa-zisei „invitaţii la sediul CNSAS“ (am salvat, în luna februarie 2008, în format pdf, chiar de pe site-ul oficial al instituţiei CNSAS, numeroase procese-verbale emise de CNSAS în decursul anul 2007). (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, cea din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere [! – n.n.], unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Toate aceste informaţii sunt notate în acte şi trebuie să se regăsească în documentele CNSAS, după cum a evidenţiat şi Cezar Ivănescu în numeroasele sale scrisori deschise.

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...“ Cezar Ivănescu, Fragment dintr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui USR Nicolae Manolescu

Aşadar, teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ (Sursa: pagina web a CNSAS, http://www.cnsas.ro/, Date generale)

Practic, se pare că aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa. La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei…, statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României…

(va urma)

Bienala de arte plastice Cezar Ivanescu 2009

Sâmbătă, 16 Mai 2009 Mariana Tomozei Cocos

Muzeul de Artă Vizuală Constanţa

Iniţiativa lui Alexandru Pamfil de a organiza o bienală de arte plastice dedicată poetului Cezar Ivănescu este legată în mod firesc de tradiţia cultivată de muzeu, în cele peste patru decenii de existenţă, de a evidenţia interferenţele între artele vizuale şi literatura, muzica sau alte arte.

Modul de concepţie al manifestării pune în valoare atât viabilitatea operei unui mare creator cât şi ecoul pe care aceasta îl poate avea în percepţia artiştilor care operează cu imagini, indiferent de tehnica abordată.

Opera lirica a lui Cezar Ivănescu - în care sensuri adânci, metafizice, un simţ al sacralităţii, al frumuseţii lucrurilor simple se impletesc, o operă continuând „linia regală a poeziei româneşti”, aşa cum spunea poetul - oferă un bogat univers de corespondente spirituale creaţiei plastice. Aşa cum era de aşteptat, ansamblul lucrărilor selectat pentru expoziţie este de o mare diversitate stilistică şi tehnică ceea ce din punct de vedere al unităţii expoziţionale putea fi un risc. Nu s-a întâmplat acest lucru în primul rând datorită ştiinţei organizatorului de a face corelaţii care să susţina logica vizuală a expunerii.

Bienala Cezar Ivanescu Trebuie să precizăm că intenţia curatorului nu a fost să ofere „ilustraţii” la opera lui Cezar Ivănescu ci să dea posibilitatea artiştilor ca pornind de la atmosfera dezvoltată de lirica poetului să re-creeze universuri proprii îmbogăţite de aceasta. Astfel, privitorului i se propun „lecturi în imagini plastice”, meditaţii „tăcute” dar care capăta sonoritatea emanată uneori de culoare şi formă.

Lucrările Aureliei Călinescu, apropiate ca spiritualitate de poezia lui Cezar Ivănescu, par să configureze imagini provenite din sfere superioare unde materia se transformă în fluxuri ale unor forţe magice.

Întâlnim în expoziţie compoziţii apropiate uneori de o zona suprarealistă, recompunând fantasticul din construcţii fabuloase (Gheorghe Andreescu), din grafisme şi pete de culoare (Nicolae Einhorn), plăsmuind fiinţe imponderabile, dematerializate (Ion Radu) sau instalaţii cu tentă arhaică (Dan Mateescu). O forţă specială o au siluetele filiforme macerate de spaţiul activ ce le înconjoară ale lui Alexandru Pamfil, sau tragica fiinţă umană întoarsă asupra ei însăşi a lui Alexandru Pamfil jr.

Zona abstractului este prezentă în expoziţie şi amintim din acest domeniu: compoziţiile expresive ale lui Cristian Radu, Petre Lavrente, construcţiile cu sugestii arhaice ale lui Mihai Pamfil, armoniile calde ale lui Sterică Bădălan, ritmurile concentrice ale Mihaelei Lefterache, ale Rodicăi Toader, compoziţiile tasiste ale lui Adrian Moldovan şi Daniela Cristofor.

Secvenţe din ambientul naturii asupra căruia ochiul pictorului operează decupaje semnificative capătă şi el valenţe poetice aşa cum se întamplă în lucrările de un lirism reţinut ale Janei Andreescu, Gabriela Georgescu, Vasile Neagu, Nicolae Placicov sau în compoziţiile lui Gheorghe Mihai-Coron, Maria Iliescu, Teodor Vişan şi Gabriela Ricşan.

Acelaşi lirism, dar conţinut de forme unde domină un sens al decorativului întâlnim la Daniella Tamara Codreanu, Miruna Hasegan, Cristina Ramba Hirtescu, Relu Angheluţă. Alteori semnele plastice cu conotaţii simbolice evoluează într-un spaţiu marcat de consistenţa materiei picturale (Petru Tulei, Elena Dăscălescu, Mariana Tomozei Cocoş) sau dimpotrivă de asceza cromatică (Gheorghe Mosorescu).

Aceasta prima editie a Bienalei de arte plastice „Cezar Ivănescu” este îmbogaţită de prezenţa unor tapiserii de o deosebită expresivitate şi rafinament, semnate de nume importante din plastica românească, cum sunt Gheorghe Gogescu sau Viorela şi Vintilă Mihaescu.

Portretul Zamfirei Bîrzu şi fotografiile pline de forţă evocatoare ale lui Eugen Harasim marchează în expoziţie chipul sever şi meditativ al poetului căruia îi este dedicată manifestarea.

Nu lipsesc din ansamblul expoziţional nici obiectul pictat (Vasile Pop-Negreşteanu), colajul textil (Sorina Fador Vădeanu, Mădalina Berzentu), diversele tehnici ale graficii (Cornelia Nicolaescu Burlacu, Magda Isăcescu, Laurenţiu Burlacu, Crenguţa Corina Macarie, Simona Soare, Xenia Stan) iar în zona artelor tridimensionale propun un incitant dialog între materie şi semnificaţiile dezvoltate Gheorghe Terescenco, Adrian Vădeanu, Eduard Costandache, Silviu Dan Pamfil, Cătălin Buruiană,
Gheorghe Nour.

Expoziţia organizată de Alexandru Pamfil reprezintă o premieră pentru Muzeul de Artă Vizuală. Răspunzând solicitării domnişoarei Clara Lucia Aruştei - fiica lui Cezar Ivănescu - de a marca memoria unuia dintre cei mai mari poeţi români contemporani, Alexandru Pamfil a transformat simpla reconstituire documentară a unei vieţi într-o manifestare al cărui deziderat este să deschidă o altă perspectivă asupra acestei personalităţi: aceea de sursă de inspiraţie pentru artele plastice.

Mariana TOMOZEI COCOŞ

Critic de arta

http://www.mavgl.ro/index.php

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VII)

Duminică, 21 Decembrie 2008 Clara Arustei

În continuarea demersului meu pentru aflarea adevărului în cazul Ivănescu redau Scrisorile lui Cezar Ivănescu către Preşedintele USR, Ambasadorul României la UNESCO, domnul Nicolae Manolescu.

1. 02. 2008

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citînd „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivanescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un stat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat să transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucît, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR pînă joi, 7.02.2008 [termen prevăzut de lege – n.n.], decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

II)

4.02.2008

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu

Bucureşti

III)

(Am încercat să public această scrisoare după moartea lui Cezar Ivănescu. Nu a fost posibil. Am primit în schimb răspunsuri încurajatoare: „suntem alături de dvs., vă susţinem, vă dorim succes, adevărul trebuie spus, nu vă lăsaţi...“ mă abţin de la alte comentarii, dar sunt obligată să notez faptul că o schizoidie cumplită domină societatea actuală... trebuie să ai mult sânge rece ca în timp ce practici cenzura pe faţă să te prefaci a fi emisarul libertăţii de expresie! – n.n.).

6.03.2008

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Domnule Preşedinte

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [În fapt, în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar acuzaţiile lansate de domnul Mircea Dinescu, iniţial de la Paris şi ulterior şi din ţară, neprobate însă prin nimic, nici atunci, nici de atunci. – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 1200, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, domnului Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei. Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul domnului Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.

Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008

Cezar Ivănescu

***************************************************************************************************

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet.

Documentele în format imagine ataşate (jpg sau tif) conţin diverse informaţii la care Cezar Ivănescu face trimiteri în înregistrările audio.

Pe 5 ianuarie 1990, Cezar Ivănescu a declarat greva foamei în semn de protest la acţiunile ilegale ale conducerii provizorii a Uniunii Scriitorilor din România şi la faptul ca i-a fost desfăcut în mod abuziv contractul de muncă de la revista Luceafărul.

La acea dată (5 ian. 1990) Maria Ivănescu a înmânat personal domnului Andrei Pleşu (în calitatea domniei-sale de Ministru al Culturii) un Memoriu scris de Cezar Ivănescu. România liberă a publicat (7 ianuarie 1990) un anunţ modest în pagina a 5-a a ziarului cu ştirea că Cezar Ivănescu a declarat greva foamei („Începând de vineri, 5 ianuarie 1990 ora 10, poetul Cezar Ivănescu a declarat greva foamei în semn de protest împotriva nedreptăţilor flagrante la care este supus din partea conducerii provizorii a Uniunii Scriitorilor din România şi a continuării procesului de izolare la care a fost supus timp de 25 de ani sub regimul comunist“). Pe 9 ianuarie 1990, tot în ziarul România liberă apare, în prima pagină de această dată, răspunsul conducerii provizorii a USR, răspuns care face trimitere la Memoriul depus de Cezar Ivănescu fără însă a-l publica. Maria Ivănescu, soţia scriitorului, relatează cum acel text a fost cenzurat de cei de la "România liberă" şi cum în mod straniu, chiar la începutul instaurării democraţiei noastre originale, a fost ameninţată în mod direct.

Reamintesc faptul că Cezar Ivănescu nu a fost niciodată membru al nici unui partid politic, nici înainte de anul 1989, nici după, că nu a făcut nici un fel de concesii, că a declarat în repetate rânduri greva foamei împotriva cenzurii comuniste, pentru a îi fi respectate drepturile, pentru a îi fi publicate cărţile, de exemplu, în anul 1986 a făcut greva foamei timp de 7 zile, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgenţă Floreasca, fiind aproape un schelet viu şi având o greutate cu mult sub 50 de kilograme. De asemenea, Cezar Ivănescu este singurul scriitor roman dat în urmărire U.S.L.A. şi Direcţia a V-a [„Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.n.].“ Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969–1989, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201.)

Un alt exemplu al modului în care acţionau structurile cenzurii în perioada comunistă este cel al apariţiei versiunii în limba română a romanului lui Louis-Ferdinand Céline, Voyage au bout de la nuit (Călătorie la capătul nopţii în traducerea Mariei Ivănescu, cu o prefaţă semnată de Cezar Ivănescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978). În mod evident nemulţumiţi de faptul că o asemenea prefaţă catalogată de „ei“ ca având „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“ a trecut în primă instanţă de cenzură se propunea, ca ultimă încercare de obstaculare şi de atac mediatic îndreptat asupra prefaţatorului, pur şi simplu, „ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. Citez: „Romanul are o prefaţă semnată de Cezar Ivănescu şi intitulată «Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20» , titlu ce reia o afirmaţie a lui Marin Preda din cartea «Imposibila Întoarcere». Prefaţa face o scurtă trecere în revistă a vieţii şi operei lui Céline, insistînd asupra episodului care a făcut din scriitor un «caz», după cel de-al doilea război mondial: Céline a fost acuzat, deţinut (şi apoi amnistiat) pentru că a colaborat cu ocupanţii germani în timpul războiului.

Datorită unei interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic, prefaţatorul ajunge să justifice greşelile lui Céline şi consideră exagerată atitudinea intransigentă a intelectualilor francezi de stînga faţă de colaboraţionismul scriitorului. Există în prefaţă şi o remarcă depreciativă la adresa lui Sartre (care în 1948 publicase un articol contra lui Céline), afirmîndu-se că întregul roman al acestuia, «Greaţa», se găseşte într-un fragment din romanul de faţă şi că «zece pagini» din Céline «fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare».

Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă.“ [Arhivele Statului, nesemnat în clar, datat ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245]

În final reproduc câteva extrase din Statutul Uniunii Scriitorilor Români pentru a vedea diferenţa zdrobitoare dintre principiile sublime (Carta Drepturilor Omului, transparenţă, apolitism, apărarea demnităţii etc., etc.), moderne, enunţate cu mare largheţe în acest statut şi realitate... O realitate care ucide... Acestea sunt coordonatele unei drame cu un final anunţat. Anunţat chiar de Cezar Ivănescu.

Şi ca un post scriptum copleşitor: această dramă s-a derulat sub „patronajul“ unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru în funcţie al guvernului României, în timp ce România, ca stat, deţinea Preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007 – iun. 2008).

Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

****************************************************************************************************

29 ianuarie 2008. O ştire falsă incendiază presa.

Cezar Ivănescu este supus unui asalt mediatic masiv.

29 aprilie 2008. Cezar Ivănescu este înmormântat.

http://s6.transfer.ro/storage/transfer_ro-3d7da91ec9.zip

Fişierele audio ataşate conţin două fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a făcut în decursul lunii februarie a.c. conştient fiind de faptul că viaţa îi era pusă în primejdie şi înţelegând pe deplin că aceasta era singura formă de a-şi apăra onoarea şi opera în cazul unei morţi subite intervenite pe parcursul acestei dispute publice. {sunt cca 30 de minute dintr-o caseta care are în total o oră}.

Răul cel mai mare cu putinţă în ceea ce îl priveşte pe Cezar Ivănescu s-a produs. Poetul a murit în condiţii înca neelucidate, în mod straniu şi subit, la scurt timp după declanşarea acestui scandal mediatic, pornit cu mare grăbire, tocmai de la Paris.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16:00, întreaga presă a preluat ştirea infamă, neprobată prin nimic, pe 'sursă', ştire care lansa ideea ca Poetul Cezar Ivanescu ar fi făcut 'poliţie politică'. Acum, la şase luni de la moartea lui Cezar Ivănescu, fac un apel pentru memoria lui Cezar Ivanescu şi cer dreptate în numele unui mare scriitor roman, mort în condiţii tragice, umilit în pragul morţii şi după moarte. Amintesc doar replica: „Muzeul nu este capelă!“).

Pentru Cezar Ivănescu, mort, nu a existat în Bucureşti un loc unde admiratorii, colegii, scriitorii, prietenii şi duşmanii, să îi aducă un ultim omagiu. Într-o ţară creştină, în preajma Învierii, conducerea Uniunii Scriitorilor din România - din care făcea parte şi Cezar Ivănescu - nu a considerat, probabil, a fi oportun acest minim omagiu adus unui om mort şi unui confrate, şi, desigur, în mod cinic a dezvăluit că „Muzeul nu este Capela!“ [Semnalez cu tristeţe şi faptul ca acum sediul USR este purtătorul nu al unui însemn care ar avea vreo legatura cu literatura sau cu scriitorii români, cum poate că v-aţi fi aşteptat, ci al unui banner al Loteriei Romane!].

Acum, la şase luni de la moarte, Cezar Ivănescu îşi denunţă „executorii“: „Pentru aceasta crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu-i voi dovedi toata vinovaţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovaţia lui în raport cu nenumaraţi oameni nevinovaţi, nenumaraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bună ştiinţa, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădarea de ţară. O voi dovedi în instanţă cu documente.“ Aşa cum şi i-a denunţat şi pe 4.02.2008, şi în nenumăratele scrisori pe care le-a scris de atunci. Reproducem aici o scrisoare adresată domniei-sale domnului preşedinte al României Traian Băsescu. Din această scrisoare au mai fost publicate câteva scurte fragmente imediat după moartea lui Cezar Ivănescu. O reproducem aici in totalitate. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ofere anumite explicaţii.

----------

Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu,

Preşedintele României, Şef al Ordinului „Steaua României”

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.

Domnului Preşedinte Traian Băsescu

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

„Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008

Cezar Ivănescu

Bucureşti

****************************************************************************************************

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

-------

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.

Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.

Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol. Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.
Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].

Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.

Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu

****************************************************************************************************

Accesaţi şi:

http://www.trilulilu.ro/petronius52/6021e57074571b

http://www.youtube.com/watch?v=mUm_oL57QNU

http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Şi ceva suav:

http://cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/

Poetul si vanatoarea de oameni

Luni, 10 Noiembrie 2008 Basarab Nicolescu

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie...

Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.

Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Român. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunătate aproape de neimaginat în lumea de astăzi. Am aflat că a ajutat o mulţime de oameni să îşi actualizeze potenţialităţile lor în domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuţi, ca Aura Christi, căreia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabilă întâlnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptivă, mi-a arătat cum această bunătate a lui Cezar se exercita nu numai în literatură dar şi în domeniul vieţii de fiecare zi.

Era atât de generos, încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte.

Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la „Junimea” trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: „Dacă aţi şti că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?”. Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare şi nutrea multe speranţe în privinţa dezvoltării editurii „Junimea”, ajutat fiind şi de o excelentă echipă. Cumpărase drepturile a două colecţii conduse de mine la Paris (multe cărţi au fost deja traduse datorită abnegaţiei Doamnei Simona Modreanu) şi în noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iaşi, despre continuarea colaborării noastre. Mă bucuram că, în contextul României de astăzi, un mare poet poate fi şi un eficace editor.

Într-o noapte, răsfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din România, cad pe infama şi neruşinata ştire, provenită dintr-o sursă neidentificată. O avalanşă de noroi încerca să sugrume vocea poetului. După câteva zile, i-am telefonat de la Paris. „Să nu crezi, Basarab, un singur cuvânt din ce spun ăştia!” – îmi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat că un asemenea gând nici nu se putea ivi în mine. Mi-a descris în amănunt acţiunile pe care dorea să le întreprindă pentru a-şi apăra demnitatea. Dar am înţeles că ceea ce îl mâhnea cel mai mult era reacţia unor persoane apropiate lui, care, cel puţin pentru un moment, au putut da crezare infamei ştiri. Cezar avea, ca şi mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea înţelege infidelitatea în prietenie.

Pe 9 februarie 2008, în preajma unei conferinţe pe care trebuia să o ţin la Teatrul Naţional din Bucureşti, i-am telefonat spunându-i că îl aştept şi că invitaţia sa se află la casa teatrului. Mi-a spus că, din cauza evenimentelor, nu poate veni. „Dar te voi îmbrăţişa în faţa tuturor, Cezar!” - i-am răspuns. „Da, dar dacă prezenţa cuiva în sală m-ar enerva, aş putea reacţiona în mod nepotrivit.” L-am înţeles. A fost ultima noastră convorbire pe acest tulburat pământ.

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.

Acum puţină vreme, Aura Christi şi Lucia Dărămuş mi-au trimis, prin curier electronic, o casetă conţinând un testament spiritual al poetului. Mărturisesc că am izbucnit în plâns, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multă vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui îmi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastră. Cuvinte potolite, înţelepte, pătrunse de o infinită dragoste faţă de ţara unde s-a născut, fără nici o urmă de ură pentru vânătorii de oameni. Fie ca lacrimile mele să îi aline sufletul încă însângerat.

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VI)

Duminică, 09 Noiembrie 2008 Clara ARUŞTEI

Kagemusha: Şapte zile cu Cezar Ivănescu

Notă asupra interviului:

Textul prezentat reproduce cîteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi într-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997).

Această carte de jurnalistică nu a mai fost pînă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de înţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog.

Cezar Ivănescu afirma în acest text din anul 1996: „Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“.

Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate într-un spital din Bacău, păşind în Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sînge ale Maestrului său în Absolut, Mihai Eminescu.

După reîntoarcerea din Albania – tărâmul sfânt din stâncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar înaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, în maşină [în Albania – n.n.], am simţit încă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Îngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sînt Îngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Îngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminînd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)

Noi, cei care i-am fost atunci alături în acea călătorie, am resimţit întoarcerea în ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cât ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale în care am încercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau într-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neînţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neînvins şi care era chiar întruparea „trimişilor beznei“, cei atât de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.

Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperînd că într-o zi vom afla adevărul. Pînă atunci însă întrebăm şi ne întrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat între unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ.

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis în propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste profundă, caldă, maternă şi l-a învăluit ca într-un miraj al iubirii totale, determinându-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie în şi despre Albania (urma ca în vară să se reîntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru încă din antichitate, pentru a-şi reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Cartea ar fi trebuit să apară bilingv, în limbile albaneză şi română, în condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău.

Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, în veci, pe braţe, trupul însîngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,// înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).

Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România… În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevărata Înviere? (C.A.)

VIOREL ILIŞOI ÎNTR-UN DIALOG CU POETUL CEZAR IVANESCU

(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVANESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, în nu ştiu ce, deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu.

Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa.

Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om.

Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.

(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.

(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...

(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?

(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?

(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...

(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?

(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.

(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.

(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) În „Venere şi Madonă” este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”

(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da.

(V.I.) Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor.

O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.

(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).

(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.

(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.

(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?

(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?

(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.

(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?

(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.

(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...

(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...

(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine.

[…]

(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?

(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

(va urma)

Cantecul otelit al poetului de esenta tare

Duminică, 14 Septembrie 2008 Ancelin Roseti

Cezar Ivănescu ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ omul şi fapta propriei sale umanităţi; Cezar Ivănescu ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ dragostea şi singurătatea unui geniu.

Rebel, dar nu fără cauză, mereu strigător ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ ca din gură de şarpe ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ al celor mai tragice adevăruri, Cezar Ivănescu, marele poet român, care-a mărşăluit descuţ, cu tălpile sângerânde, de-a lungul şi de-a latul propriei sale inimi, într-un fatidic rond de noapte lung cât o viaţă de om, şi-a strâns umbra, aşa cum ar fi strâns întâiul cuvânt dintre aspre tăceri tipografice, şi-a plecat în toiul istoriei, la stâna lui Dumnezeu.

Prozodicul Drum al Golgotei a fost ispăşit la pas, dus-întors, ca un soi de reconstituire a destinului, ca o modalitate de a da cu tifla nesăbuitelor divinităţi ale momentului.

Iubit(?!) şi repudiat, poate în egală măsură, Cezar Ivănescu, al cărui ideal artistic a coincis cu cel existenţial, a suferit lungi căderi dintr-o singurătate în alta, tămâindu-şi cu acizi poetici sulfuroşi cântecul său de poet damnat pe numele căruia armate întregi de farisei se căţărau pentru a-i confisca gloria şi harul ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ cântec oţelit!, poet de esenţă tare!, cântec-talveg ce-avea să însemne, de această dată, o linie imagistică menită să unească punctele de maximă intensitate creaţionist-existenţială.

Privită din racursi, întreaga operă literară ivănesciană este o călătorie tragică a autorului spre sine însuşi, un fel de harachiri melodios ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ râvna de a afla necondiţionat capătul liric al lumii.

Dar nu tocmai aceasta o fi oare mult interpretata şi reinterpretata condiţie a geniului? Dar nu toate acestea aveau să însemne, oare, profilul dur al atât de tandrului Om Cezar Ivănescu?

„Acest cântec nu e altceva decât o întrunire de voci care mă apasă”, răsună fatal glasul de stentor al Poetului în sufletul căruia răsărea şi mai abitir chipul semeţ al Efebului de la Marathon, cu torţa dreptăţii în mână: Cezar Ivănescu ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ omul şi fapta propriei sale umanităţi; Cezar Ivănescu ÃƒÂ¢Ã¢â€šÂ¬Ã¢â‚¬Â¢ dragostea şi singurătatea unui geniu.

De unde şi până unde ar fi durat umbra grea a Maestrului? De unde şi până unde se-ntinde sufletul proaspăt al său? Iată două întrebări care se conjugă una pe alta şi la care nu poţi răspunde-ntr-o doară şi, oricum, nu fără să te lungeşti de-a curmezişul multor opinii sau nu fără să te încurci în pânzele ţesute de păianjenii patriei. Or, acum, când scriu aceste câteva rânduri, nu vreau să anatemizez pe nimeni sau n-aş mai vrea să fiu povara nimănui.

Noapte bună şi veşnicie uşoară, Maestre şi prietene drag!

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (V)

Duminică, 14 Septembrie 2008 Clara Arustei

Scenarii care se repteta...

Motto:

Resemnat am primit cea de-a doua lovitură în moalele capului. Şi pentru-a mă convinge că totul a fost vis am lins cu limba picăturile de sânge de pe pernă ce se lăţeau ca florile când se desfac!

Cezar Ivănescu

(La Baaad, ...iată ce am visat într-o noapte...)

Cezar Ivanescu

„Când am deschis portiera dubei în care era depus la Mogoşoaia Marin Preda mort, mi-a apărut faţa lui cu venele proeminente în jurul frunţii şi tâmplelor, venele explodate ca ale unui kamikaze... Mai subzista vreo legătură, cât de mică, între spiritul prietenului meu şi trupul acela inert, grotesc, butaforie curată? Morţii nu ne răspund niciodată, decât prin vise, şi, se pare, nu se îndură de noi... Noi înşine trebuie să facem în aşa fel încât, prin lină iluminare, să putem primi inaudibilele lor voci din eter, de-acum înregistrate chiar prin studiourile specializate ale B.B.C.-ului, incoporale voci fără guri ca nişte săruturi contopite-n aer, fără buze... «Ai să plângi mult când eu am să mor, nea Cezare?» mă întrebase într-o zi când am intrat în biroul gigant ca o cameră mortuară la baza unei piramide, biroul lui de Director al Editurii «Cartea Românească». …Nu am plâns şi faţa mi s-a pietrificat, mi s-a calcinat, acolo la mormânt veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare… /…/ Nu am plâns atunci, am plâns mai târziu şi plâng şi acuma, /…/ am plâns când m-am simţit orfan cu-adevărat după ce ani în şir simţisem că mă apără şi pe mine pe pământ un tată... Tatăl meu, cel din copilărie...!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, 1996)

Scenarii care se repetă

Nu am început în mod întâmplător cu acest citat. Scenariile se repetă tragic, consecvent, straniu. Cioclii literaturii române par a fi atemporali, drama noastră ca naţie veşnic neîmpăcată, de asemenea, perpetuă. Mihai Eminescu stârneşte încă, la aproape 120 de ani de la moarte, reacţii pline de vehemenţă şi ură. Cum poate fi caracterizat un popor care nu reuşeşte să asimileze blând şi cerebral un scriitor genial la mai bine de o sută de ani de la moarte? (Un intermezzo: într-o zi frumoasă de vară, ca aceasta sau poate ca altele, în redacţia editurii intră un autor de manuale de fizică, nu un autor, ci chiar Autorul. „L-am aranjat eu şi pe Einstein ăsta! Am publicat un articol de o pagină în care am desfiinţat toată teoria relativităţii...” ...cum suntem prea mici pentru a intra într-o polemică atât de mare, răspundem cu un citat din Charles Baudelaire: „O critică distrugătoare ratată e un accident deplorabil, e o săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţin îţi jupoaie mâna când porneşte, un glonte al cărui ricoşeu te poate ucide.“).

USR, de care parte?

„Cu voia Domnului scriu, scriu din nou până când te voi ruga pe tine, Discipol iubit: pune mâna tu şi scrie/ la un meşter de sicrie/ să-mi facă sicriul mie!“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

În sensul încercării de a clarifica drama postumă la care este supus încă un scriitor de geniu în România, reproduc un text primit prin e-mail, un text oficial, semnat, aşadar asumat, emis în numele Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Pare a fi necrologul poetului Cezar Ivănescu. Îl citesc şi tot recitesc, cu groază, cu o teribilă groază, cu mâinile încleştate. Conţine inexactităţi flagrante, neadevăruri majore şi nelipsitele „texte gri“, şi nu provoacă altceva decât o senzaţie imensă de dezgust şi derută. Să fie cu adevărat un necrolog sau doar încă o încercare de execuţie publică? Să fie lipsă de profesionalism, neputinţă, rea-intenţie sau şi altceva? (Necrolog: discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care sunt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând, articol din DEX).

„Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu adâncă durere dispariţia prematură şi neaşteptată la 24 aprilie 2008 a poetului Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale. Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. A absolvit studii filologice la Iaşi. A debutat în anul 1959 cu versuri în revista Luceafărul al cărei redactor a fost mai târziu. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul Rod. Cezar Ivănescu, autor a numeroase volume de versuri şi traduceri, a fost multă vreme redactor la revista Luceafărul iar în ultimii ani a condus editura ieşeană Junimea. A fost iniţiatorul cenaclului literar Numele poetului, în anii 80, fiind revendicat ca maestru de numeroşi poeţi care l-au frecventat, el însuşi recunoscându-şi un singur maestru, pe Marin Preda. De asemeni, a condus în anul 2004 cenaclul Uniunii Scriitorilor. În 1990 a fondat o societate a scriitorilor, alternativă la Uniunea Scriitorilor, care însă s-a dizolvat curând. În acelaşi an a făcut pare din redacţia revistei Baricada, calitate în care a fost atacat şi rănit grav în „mineriada” din 1990. Cezar Ivănescu s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală şi punctele de vedere originale, fiind nu numai un poet ilustru, dar şi un personaj de neuitat al lumii literare. Apariţiile sale publice, recitalurile în care îşi cânta versurile pe muzică proprie cu sau fără acompaniament instrumental rămân în memoria scriitorilor şi iubitorilor poeziei. A făcut parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor din partea Filialei Iaşi din anul 2005, şi-a anunţat, în 2008, intenţia de a se transfera la Asociaţia Bucureşti, proiect pe care nu l-a mai finalizat. Opera poetică a lui Cezar Ivănescu a impresionat prin forţa şi ineditul ei, fiind apreciată de confraţi şi de critici, de numeroşi admiratori. În anul 1999 i s-a decernat Premiul Naţional Mihai Eminescu. A fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios. Versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale. Prin dispariţia tragică a lui Cezar Ivănescu, literatura română şi lumea noastră literară rămân mai sărace şi mai triste.“ (Horia Gârbea, preşedinte ASB)

Cezar Ivănescu, câteva repere biografice

Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editura român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. (Sursa: enciclopedia liberă wikipedia, www.wikipedia.ro) A debutat în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).

De-a lungul timpului a fost profesor suplinitor de limba română în provincie, redactor la revista Argeş (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru exmatricularea sa din facultate şi pentru excluderea din Cenaclul Facultăţii de Filologie. În toată perioada prigoanei comuniste, pentru moralitatea sa deplină, pentru că nu a fost membru de partid, a fost marginalizat, hăituit, nepublicat timp de ani de zile, deoarece cărţile sale de poeme erau pline de enunţuri profund anticomuniste şi antisecuriste. A plătit pentru verticalitatea sa cu asupra de măsură, cu sărăcia lucie în care a trăit, cu lipsa unei cariere literare pe măsura geniului său, cu nepublicarea cărţilor, cu faptul că a trăit dintr-o leafă mizeră de redactor cu o jumătate de normă şi în final a plătit chiar cu viaţa sa. A mai făcut greva foamei în anul 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina, carte profund anticomunistă. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului“, până când a fost spitalizat în stare critică, având o greutate de doar 45 de kg. Şi din nou a făcut greva foamei în 5 ianuarie 1990 (grevă anunţată şi de ziarul România liberă), în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor din România i-a desfăcut contractul de muncă, de la revista Luceafărul, în mod ilegal, Cezar Ivănescu fiind primul grevist al foamei din democraţie, primul scriitor şi nemembru de partid eliminat din presa scrisă. (Vedeţi şi Cartea albă a Securităţii, nota 415, pp. 364-365 ş.a., ediţie coordonată de Mihai Pelin, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996).

„Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare.
Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa…“

Poetul a trăit la limită întreaga sa viaţă, fiind supus atât prigoanei comuniste, cât şi expus din plin terorii postcomuniste practicate de o societate neaşezată, dominată de anarhie şi de lipsa unor modele umane. În anul 2000, Cezar Ivănescu declara:

„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/ Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmplă să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000)

„Când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”“

„Altă dată a întâlnit bătrânul în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat:

– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul Lumii?

Iar cuviosul sihastru, suspinând, i-a răspuns:

– Ştii când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică atunci când va lipsi dragostea dintre oameni!“

(Viaţa părintelui Cleopa, www.SfaturiOrtodoxe.ro)

În timp ce pâinea albă, fragedă şi încă aburindă a noii orânduiri postrevoluţionare era frântă în bucăţi la masa mai-marilor zilei, liber-cugetători, Cezar Ivănescu lua îngenunchind prescura... („Adevăr, adevăr grăiesc vouă: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi; că trupul meu este adevărata mâncare şi sângele meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu petrece în Mine şi Eu în el“, Ioan 6, 53-56)

„...trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...
pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...”

O ultimă şi disperată formă de protest a fost şi greva foamei declanşată în data de 4.02.2008, la sediul USR, ca urmare a atacului murdar la care a fost expus începând cu 29.01.2008, dar şi ca o consecinţă directă a faptului că întreaga conducere a USR nu a luat atitudine conform propriului statut şi nu a declarat imediat adevărul, că la sediul USR nu a venit niciodată nici o adresă oficială din partea CNSAS care să conţină numele lui Cezar Ivănescu.

Vă reamintesc, domnule Horia Gârbea, un fragment dintr-o scrisoare [postumă] semnată de Cezar Ivănescu... fac apel atât la memoria, cât şi la funcţia dumneavoastră de Director de imagine şi comunicare al USR...

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...“.

În acest context tragic încercăm să descifrăm ce mesaj aţi intenţionat să transmiteţi prin această înşiruire de cuvinte: „s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală“, căci dacă poziţia evident tranşantă şi continuă împotriva imposturii şi a nonvalorii, împotriva unui sistem opresiv şi a unei societăţi imature, dacă situarea de partea Adevărului, indiferent de consecinţe [fie ele şi generatoare de moarte] este catalogată de dvs. drept „atitudine paradoxală“, atunci culmea şi inerţia noastră, a celor neimplicaţi, devine, cu atât mai mult, o chestiune paradoxală…

Pentru clarificarea circumstanţelor în care a fost obţinut Comunicatul dat de Consiliul USR reamintesc o scenă care a avut loc în seara zilei de 4 februarie a.c., în sediul Uniunii Scriitorilor din România unde Cezar Ivănescu declarase greva foamei. În acea încăpere se mai aflau domnii Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Laurian Stănchescu şi încă un domn Canache. Cezar Ivănescu era în stare gravă, tocmai plecase un echipaj al Salvării, iar domnul Nicolae Manolescu, foarte bine dispus, se amuza, încurajându-l în derâdere „Lasă Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?“. Desigur, aşa este Mircea Dinescu... dar speram, la 20 de ani de la pseudorevoluţie, ca măcar ceilalţi români să fie responsabili. Domnul Nicolae Manolescu a ţinut-o tot în acest stil, aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau de fond erau foarte grave, de natură profund morală. Aşadar, aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important, care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis şi care nu a avut funcţii publice... Atunci am afirmat în faţa domnului Nicolae Manolescu care insista să îl conving pe Cezar Ivănescu să abandoneze greva foamei, „că nu pot face asta pentru că onoarea şi opera sunt tot ceea ce are de apărat“.

De asemenea, am mai spus că este de neacceptat ca Mircea Dinescu să fie o persoană credibilă şi am afirmat că „dacă eu aş fi pusă în această situaţie teribilă mi-aş da pe loc demisia din aceasta Uniune şi aş părăsi imediat şi România“. (Cezar Ivănescu, diagnostic: greva foamei, date medicale 4.02.2008, TA 180/100 mmHg, AV 89 bpm, SaO2: 97%, ora 18:30, cf. fişa 34551, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti) (Vedeţi şi http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2008-06-28/Fiecare-moare-singur)

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“

Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.

/…/

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu“

„Leagăn de vis mă leagănă în moarte!“...

Cezar Ivănescu a fost bătut până la desfigurare, crunt şi sistematic, de o „haită de mineri“, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, din bulevardul Magheru, societate pe care tocmai o reînfiinţase după „revoluţie“, continuatoare a celei din perioada interbelică (deci nu cum afirmaţi dvs. în sediul redacţiei ziarului Baricada). Desfigurat atunci, transfigurat acum. Atunci ziua a devenit noapte şi pământul s-a cutremurat... haitele de lupi tineri şi mai puţin tineri au ieşit la vânătoare... sângele celor vânaţi a înroşit caldarâmul... ucigaşii şi ucişii au ajuns ca într-un blestem antic uniţi prin legătură de sânge... poţi uita chipul hâd al călăului aplecat asupra ta hăcuindu-ţi faţa, poate şterge el sângele tău năclăindu-i pe veci sufletul?, toate sub lumina caldă şi blândă a Soarelui de iunie.

După această agresiune au urmat doi ani de boală grea şi mulţi alţii de marginalizare şi suferinţă fizică („Leagăn de vis mă leagănă în moarte!... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani... Nimeni şi nimic din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele zdrobite ale degetelor mă dureau... /…/ Acum când mă trezesc şi să mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Şi dacă tot elaboraţi necroloage nu încercaţi, domnule Horia Gârbea, şi un mic exerciţiu de imaginaţie...? Vă propun unul. Unul crunt. Ar trebui să îl acceptaţi fie doar şi pentru faptul că alţii l-au trăit pe viu, până aproape de moarte. De moartea lor...

Încercaţi să descrieţi mâinile unui artist. Puteţi face asta? Dar mâinile zdrobite, sângerânde, după loviturile straşnice aplicate cu nesaţ de neanderthalienii întrupaţi din Abis, chemaţi din hăurile „meandrelor concretului“ cum credeţi că ar mai arăta... ca ale mele, ca ale noastre, ca ale lor... ca ale lui Iisus răstignit pe Cruce...? („! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul Abstractior şi Savaot/ pot cu ele-ucide-un altul,/ pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta !” (Cezar Ivănescu, Mă dor mânile de scris)

Cezar Ivănescu. Comandor al Ordinului Steaua României

Cezar Ivănescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor prin decret prezidenţial semnat de preşedintele Emil Constantinescu (decret nr. 524, din 1.012.2000, Brevet SR/nr. C 64), pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii.

Domnule Horia Gârbea, Societatea Scriitorilor Români „s-a dizolvat curând“ pentru că Cezar Ivănescu „curând“, mai exact aproape instantaneu după „revoluţie“ a fost reconsiderat, ca şi înainte de „revoluţie“, personaj indezirabil. Poate îmi desluşiţi chiar dvs. de ce. Cât despre afirmaţia „versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale“… Înţeleagă, nu-i aşa, cine ce-o vrea… Dacă formularea, chiar falsă fiind: „a fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios“, poate fi încă explicabilă, acest enunţ însă este total inexplicabil şi nu mai poate fi justificat nici prin lipsa informaţiei, nici prin lipsă de profesionalism şi nici prin nimic altceva. Este un enunţ pur denigrator, făcut cu şi din rea-intenţie… Aşadar, rugaţi-vă să nu deveniţi scriitori, membri USR trăitori în România şi să nu care cumva să vă scrie domnul Horia Gârbea necrologul!…

Ion Murgeanu. Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar)

„Poetul Cezar Ivănescu a murit, nu atât «grav bolnav», cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite «din toate părţile», pentru a-l elimina din viaţa publică, ca şi pe Eminescu, ca şi pe Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova («Sfânta ceea-n violet» vers de Cezar Ivănescu) ca să moară la Bucureşti.”

„Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la «Naşul», unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a naşterii lui Eminescu… când s-au dat publicităţii documente privind asasinarea, de fapt a Poetului Naţional, înlăturarea unui incomod, de la care nu au lipsit nici apropiaţii săi. Între Dinescu şi Eminescu fiind aceeaşi distanţă cosmică, valoric vorbind, ca de altfel şi între Dinescu şi Cezar Ivănescu… Talentul lui Dinescu, «care este», vorba unui politician bucureştrean, se fluieră din deşte, cum ar fi spus Arghezi, în timp ce dincoace, opera lui Cezar Ivănescu este o elaborare cultă, nu în ultimul rând pentru iniţiaţi şi degustătorii de muzici poetice secrete. /…/ Ne despărţim de Cezar Ivănescu la ceasul unor mari zguduiri sufleteşti. Omul acesta a suferit de toate nedreptăţile, într-o lume prea confuză ca să să-l înţeleagă şi pe veci nepregătită pentru a trăi graţia de a fi contemporană marilor ei poeţi şi libertăţii lor…”

/…/

Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că «geniul este urât», nu în sensul că «nu-i frumoasă faţa mea», cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor» de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar «tare» ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi «timp»… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de «trezvie» încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce «fachirul» de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, «în turcitul Bucureşti» {apud Cezar}, o «blocadă» a tuturor ieunucilor literari, şi au impus şi un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit să-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră şi l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci «puri şi simpli»; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de «obsesia Cezar». Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, Turnul aheilor, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.” (Ion Murgeanu, Cezar (O evocare post-mortem a poetului Cezar), fragmente)

Petru Creţia. Pentru Cezar Ivănescu

„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei românesti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.” (Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994)

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“

„Păsări primejdioase vin de pretutindeni şi-i fură din pământul neumblat, micul soldat caută printre frunzele arse de vânt o muzicuţă de gură şi cântă-veghează numai pentru el: ce apă rea îţi duce gândurile către limanul din vale, neînsorit; călăul ocrotitor, îmbrăcat în cântece sărbătoreşti, te minte azi cu mai multă abilitate, înveşmântat în laude îţi face semne dese cu ochiul, îţi zâmbeşte pregătindu-ţi ştreangul. (...) nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă...” (Petru Aruştei - Apariţie în timpul unui ritual)

Ne putem întreba cât mai contează ce scrie un Director de Imagine şi comunicare al USR atunci când despre un Adevărat Poet scriu marii şi genialii săi prieteni sau atunci când despre un Poet scrie sublim o persoană necunoscută...

Câtă importanţă trebuie să acordăm unui text semnat de Horia Gârbea, când Marin Preda afirma despre Cezar Ivănescu că este „o adevărată voce de mare poet“, când Petru Creţia îl numea „poeta magnus“, când Constantin Noica îi scria că a simţit peste tot în poezia sa „că este vorba de ceva «sacru»“, când Al. Dobrescu semnala, în 1979, că „La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol”? Când Cezar Ivănescu însuşi scria doar cu puţin timp înainte de strania sa moarte: „Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române...“

Onoarea de a recunoaşte adevărul este meritul celor care rămân aici, întrucât „nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“…

Redau în continuare cel mai frumos şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit tot prin e-mail şi tot de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…”.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru.
Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură.
A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.

De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.

Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.

Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată.
Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.” (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), Ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

(va urma)

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (IV)

Duminică, 10 August 2008 Clara Arustei

„Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“

Motto:

Ţară de Aur, sferică,

a Domnului Biserică!
! în Ţara mea în toamnă vin,

nu am plînsoare să mă-alin,
nu mă mai poate alina

frunza pe ram, de aur grea !

! dumnezeiesc e-acest tărîm,

eu de plînsoare mă sfărîm !

Cezar Ivănescu

(Miri înstelaţi)

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“

(Cezar Ivănescu, fragment din interviul publicat în România văzută de sus, nr. 5, ian.-mar. 2007)

Aici şi Dincolo. La noi şi la Domnul

Într-o lume a firescului, şi nu în cea a groazei şi a terorii în care trăim cufundaţi ca într-o imensă oază otravită, Cezar Ivănescu, alături de marii, genialii săi prieteni, ar vorbi încă blând, tandru şi mult, nopţi, zile, ani la rând [„Cum monşer şi în Lumea de Dincolo să mă întâlnesc cu Ivasiuc?...“, „Nu, nu, în Lumea de Dincolo sunt doar Îngeri buni şi blânzi.“].

Toate versurile sale nescrise, nerostite, scrise cu miile şi încă nepublicate, de acum vor fi doar şoptite, cu buzele în veci sângerânde de pe urma prigoanei pământeşti, în Lumină, Clară-Lumină, lin la urechea Tatălui. Doar Tatălui...

Noi, aici, vom încerca să restabilim ordinea în accepţiunea noastră comună, terestră, guvernată de ceea ce ar trebui să fie legea într-un stat de drept, al celor drepţi. Domnul, în Împărăţia Lui, în Ceriuri, cu rigori care ne scapă şi-a supus încă o dată Fiul, încă o dată din supremă iubire pentru oameni, la cele mai mari chinuri... Făptuitori ai dezastrului şi suferinţei sale pământeşti am fost şi noi, din nepăsare, din neînţelegere, din neputinţă, din Voie Divină şi spre împlinirea celor Dumnezeieşti ştiute doar de Domnul...

În această încercare de reinstaurare a ordinii fireşti se înscriu şi demersurile noastre de aflare a adevărului asupra morţii poetului Cezar Ivănescu, cauzată moral de un atac nedrept, nefondat şi straniu declanşat cu mare grăbire, tocmai de la Paris, de către domnul Mircea Dinescu şi propagat cu viteza lumii prin agenţia de ştiri NewsIn, în data de 29 ianuarie 2008.

Cezar Ivănescu. Un posibil studiu de caz

„Marţi, 29.01.2008, ora 16:00, o voce feminină de la agenţia de ştiri NewsIn îmi cere să comentez ştirea conform căreia CNSAS mi-ar fi comunicat un verdict de poliţie politică. Îi răspund vocii că nu am primit nicio decizie şi «acele surse» din CNSAS sunt identificabile în persoana lui Mircea Dinescu.“

(Cezar Ivănescu, Prostul Lusignon, manuscris)

Ziarul Adevărul, 30.01.2008. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [El, nu domnul, nu poetul, ci simplu El, duşmanul de clasă, anonimul, ce veţi vrea domniile-voastre să înţelegeţi din această exprimare... – n.n.]. „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine ca nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism, câştig de cauză având Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu a fost citat în calitate de martor. Sentinţa pronunţată a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

Citind acest articol nu se poate să nu ne întrebăm cum se lucrează într-o instituţie de genul CNSAS. Suspiciunile fiindu-ne întărite şi de graba cu care pare că se studiază/tranşează situaţia unei persoane publice/a unui dosar. Aşadar, domnia-sa domnul Mircea Dinescu, nefiind în ţară, ci la Paris, „cunoaştea“ cu exactitate, chiar fără să fi fost prezent, fără să fi votat, fără să fi văzut vreodată vreun rând din dosarele de la Securitate ale poetului Cezar Ivănescu, totul, chiar şi un aşa-atribuit verdict, şi chiar şi faptul că „Deocamdată el este informator, şi să răspundă pentru asta“. [„Marile spirite ca şi marile canalii se întâlnesc... la Paris“, Cezar Ivănescu].

România – stat de drept?

Teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ Sursa: pagina web a CNSAS, www.cnsas.ro, Date generale)

Practic, se pare ca aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa...

La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii morale ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei..., statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României...

„Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“

Nu a existat niciodată un verdict dat de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. O declaraţie de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, a apărut o declaraţie absolut bulversantă a domnului Cazimir Ionescu, difuzată de un post de televiziune, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.“ La o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se poate constata că în perioada 11.12.2007–20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, aşadar în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial. Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat măcar în discuţie vreodată. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se ca a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite.

Semnalăm cu mare tristeţe faptul că toate acestea s-au petrecut în România noastră liberă şi europeană acum şi nu atunci, în perioada neagră a comunismului de tip stalinist, din anii ’50. Atunci românii erau condamnaţi la ani grei de temniţă doar pentru „păcatul de a nu fi trădători de ţară“, dar atunci era o perioadă cumplită. Acum însă? Cum am putea justifica acum aceste drame, astăzi, în democraţie?

USR. Statut/Statutar – Carta Drepturilor Omului, neocomunismul

şi tirania impusă de Omul de tip Nou

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“ (Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Întreaga conducere a USR s-a eschivat, ignorând atât propriul statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

Prezentăm mai jos articolele din Statutul USR la care s-a făcut trimitere:

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.

Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Cezar Ivănescu a trimis două scrisori deschise adresate Preşedintelui USR, domnului Nicolae Manolescu. Neprimind niciun răspuns după prima sa scrisoare s-a văzut obligat, la vârsta de 66 de ani, să declare greva foamei în 4.02.2008 doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva. În cea de a doua scrisoare adresată atât domnului Nicolae Manolescu, cât şi domnului Traian Băsescu în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României (înregistrată la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală cu nr. 2994, în 4.02.2008), Cezar Ivănescu cerea ca dosarul său personal de la CNSAS să îi fie adus la USR, audierea sa să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe. Cine însă să dorească aflarea adevărului?

Preşedinţia României nu a răspuns niciodată... Timpul legal s-a scurs. Cezar Ivănescu a murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urma se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.

La postul de televiziune B1tv, la începutul lunii februarie a.c., într-o emisiune zguduitoare, singura de altfel care i-a dat posibilitatea poetului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a spune în mod liber adevărul, Cezar Ivănescu afirma:

„Cezar Ivănescu: /.../ Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis niciun verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentez. Fireşte nu am cazut jos sa fac infarct, ca altul putea sa facă infarct pe loc. /.../ Eu vă avertizez că nu am primit oficial niciun verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez ca veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptamână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după o săpămână de luptă şi greva foamei, am obţinut un comunicat simplu...

Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?

Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.

Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?

Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.

Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?

Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o saptamână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit sa declar greva foamei.“

/…/

Radu Moraru: Când acest comitet [Consiliul USR – n.n.] a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?

Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.

Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o lista comună, în care cereţi sa fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.

Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.

Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?

Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a facut nimic.

Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.

Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.

Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.”

(Cezar Ivănescu, Radu Moraru B1Tv, februarie 2008, emisiunea Naşul)

Această emisiune este o mărturie despre drama totală trăită şi asumată până la moarte de Cezar Ivănescu.

Reproducem şi un articol elocvent al domnului Ion Murgeanu:

Revista CUMPANA (http://cumpana.wordpress.com )

23 februarie 2008

CRONICA MIRARII

Ion Murgeanu

DEFAIMAREA LUI CEZAR IVANESCU O PROVOCARE RISCANTA

Puţin înainte ca CNSAS-ului să i se ia jucăria, ca urmare a unui joc periculos de picioare, practicat la Curtea Constituţională – pe motivul „de lebădă” a lui Felix Motanul, alias Dan Voiculescu, unul din cei mai tenebroşi „oameni de afaceri”, scoşi din mantaua comunismului, „biroul CNSAS” mai avu timp să răspândească fumigena „colaborării cu securitatea” a poetului Cezar Ivănescu, anticomunist notoriu, aflat tot timpul, în vechiul regim, sub strictă supraveghere, şi-n interdicţia de-a se apropia de „conducătorul iubit” la mai puţin de o sută de metri… Ceea ce, cum îl ştim, nici nu credem că şi-ar fi dorit-o, poetul „Rod”-ului şi-al „Baaad”-ului, al „Muzeion”-ului şi al „Doinei”.

În absenţa „inchizitorului şef” Mircea Dinescu, de la CNSAS, aflat într-un mic turneu parisian, lucrul păru de mirare, cum de ajunsese „biroul” tocmai atunci la dosarul poetului, şi cu ce scop anume răspândise zvonul înaintea „verdictului” oficial?! Cu binecunoscuta vehemenţă poetul a răspuns prompt infamei provocări, acuzându-l direct pe Mircea Dinescu, fostul său coleg din redacţia revistei „Luceafărul”, cu care avusese, la vremea respectivă, belicoase afaceri de regulat; deci, pătimaş cum îl ştim, tragicul poet îi atribuia lui Dinescu calităţi, cât nici el nu visase: general de securitate şi activist al partidului comunist. În stilul său zeflemist, poetul Dinescu îi răspunse re-încărcatului său adversar, că nu avea decât grad de soldat fruntaş, chiar dacă făcuse armata „pe ochi frumoşi”, într-o unitate de securitate, şi dacă fusese membru de partid, făcuse totul pentru a fi exclus înaintea acţiunii „Disidenţa” cu voie de la poliţie (ca atâţia alţii, de altfel) şi-a „arestului la domiciliu” mai mult de ochii lumii, şi-ai postului de radio „Europa liberă”…

Sunt atâtea de stabilit „în regim de urgenţă”, înainte chiar de primele audieri în procesul comunismului, şi nu neapărat pe baza dosarelor de securitate, scoase de la naftalină de limfaticul, altfel, CNSAS, în ce ordine şi după ce „priorităţi”?!

E clar ratingul mult discutatei şi discutabilei instituţii se datorează gurii-sparte a lui Dinescu, membru al biroului CNSAS, prezent, vorba lui nenea Iancu, „am n-am treabă” în faţa presei cu ultima informaţie, augmentată însă şi de amintirile din copilăria sa literară, când se vânturau atâtea, mai ales despre scriitorii foşti deţinuţi politici; Dinescu lansase, astfel, fără nici o acoperire, informaţia despre regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, totodată şi talentat scriitor, cum că la un 23 august, i-ar fi cerut direct lui Ceauşescu, să-l avanseze de la gradul de colonel la gradul de general; „informaţie” de cafenea literară, probabil; şi tot poetul „Beţiei cu Marx”, Mircea Dinescu, a iniţiat şi condus campania cu „berbecuţii puşi la frigare” a unor feţe bisericeşti, ameninţate cu datul în vileag, dar rămase, în lipsă de dovezi, curate şi inefabile ca şi Duhul Sfânt al misiunii lor creştine…

Cu Cezar Ivănescu lucrurile pot să se complice: în vremea aceea … puţini din autorii ce se afirmau cu maximă dificultate, atunci când li s-a dat drumul să publice, totuşi, şi criticilor să scrie pozitiv despre opera lor, au rămas în afara bănuielii de-a nu fi făcut „pactul cu diavolul”… Cezar Ivănescu s-a aflat la un moment dat sub aripa protectoare a lui Marin Preda (noi l-am dus şi l-am prezentat, prima dată, marelui prozator , directorul editurii Cartea Românească), care a şi înlesnit să-şi tipărească masivul, neobişnuitul, compozitul volum „La Baaad” (poezie, teatru, eseu), 502 pagini pe format înalt… La moartea lui Marin Preda poetul nu a mai fost, o clipă, alături de marele său prieten; o liotă de „mititei”, un roi de gâze literare dansaseră în jurul luminii ultimului succes literar predist, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Într-un volum postum, „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu a reiterat o serie de învinuiri, vituperând, în dreapta şi în stânga ( din păcate acesta devenind la el un fel de „stil” publicistic), şi pe câteva nume ilustre, dintre care nu a lipsit, la ziua morţii lui Marin Preda, nici poetul Dinescu… Se punea gaz pe foc unei mai vechi antipatii reciproce degenerată într-un penibil conflict… Nu numai „marele singuratec” Marin Preda nu a avut parte de prieteni devotaţi şi loiali, dar nici Cezar Ivănescu, ambii născuţi, dacă-mi aduc bine aminte, în zodia orgoliului regal al Leului, şi în aceeaşi zi, a Schimbării la faţă, 6 august, cu o diferenţă de ani, fireşte, ca de la maestru la discipol…

Orgoliul nepotolit îl costă poate, cel mai mult, pe prietenul nostru Cezar Ivănescu, poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii, şi de canoanele trecerii dintr-o barcă într-alta…Ce i-o fi trebuit să se implice într-un joc al ierarhiilor dubioase, din care autenticul său talent, specialul său talent l-a exclus ab initio; de ce i-a trebuit să sufere pentru nimic, dacă nimeni „nu-l vede” şi nici nu-l citeşte cel puţin, în litera şi-n toată măreţia amplitudinilor sale; a crezut fie şi pentru o clipă că era chemat să fie preşedintele găştilor literare imunde, din „turcitul Bucureşti”?!

Retras de o vreme în Iaşi, ca director al Editurii Junimea, nerenunţând însă la naveta Bucureşti–Iaşi, hăituitul poet nici în dulcea capitală a Moldovei nu a trezit un unanim entuziasm; cine cunoaşte provincia culturală românească îşi poate da seama; o dâră de respect, datorată evidentului său talent, şi atât; respectul datorat operei sale i-ar fi ajuns să trăiască o glorie subsumată, lucrând pentru o recunoaştere de dincolo de lovituri şi poncife; dar omul dificil, „genus iritabile vatum”, a ales să participe şi să se manifeste altfel; poate amestecul „sanguinar” de rase, pe care singur şi-l recunoştea undeva, într-un vers: „grec, albanez, turc şi moldav” să fie de vină?!

Conflictul ivit după eşecul campaniei sale electorale, la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, cu un scor de febleţe, totuşi, pentru poet, ca să zicem aşa, se perpetuează, nefiind fără o legătură subterană, în conflicul de azi, cu „dosarul de la securitate”… Care dosar?! Poetul Cezar Ivănescu, învinuit a fi fost informator al securităţii „după ureche”, de anticul şi străvechiul său duşman literar Mircea Dinescu, care într-o emisiune pe Realitatea TV, cu nelipsitul său pataşon Stelian Tănase, afirmă ca „dintr-o furie”, aşa, la plesneală: „A fost informator, domne, ştim noi”… Dar să ştie şi Grivei, nu-i aşa…

Poetul declarase greva foamei la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor. Adversarul său electoral Dl N. Manolescu, preşedintele în funcţie al US, a trebuit să dea un comunicat presei, prin care să pună lucrurile la punct măcar formal: „Nu există nici un dosar de informator şi nici un verdict pe numele poetului Cezar Ivănescu”.

Greva foamei a încetat dar urmele traumei nu; în succesivele „greve ale foamei”, prin care a atras de-a lungul vremii atenţia asupra stării dificile, precare, cel mai adesea grave, în care a trăit şi a scris; asupra desfiinţării abuzive a cenaclului Numele Poetului, de la revista „Luceafărul”; asupra tratamentului barbar din timpul ultimei mineriade, de la care a scăpat, aflându-se într-o redacţie vandalizată, mai mult mort decât viu, temperamentul de luptător al poetului, sau orgoliul de „hoplit literar” va fi avut de câştigat; caracterul omului s-a vulnerabilizat şi mai mult însă; singurătatea „geniului neînţeles” strigă din toate părţile, şi jură pe numele lui unic şi inefabil, atunci când îi redeschizi cărţile de poezie…

Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la „Naşul”, unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a 153 de la naşterea lui Eminescu, prilej cu care un ziar din Bucureşti publica un simptomatic documentar despre moartea „poetului nepereche”; conform acestui documentar, susţinut de istorici literari dar şi de prestigioşi medici, poetul Eminescu ar fi murit asasinat, din motive politice, dar cu complicitatea şi a „amicilor” săi literari, oameni politici ai vremii, după ce mai întâi i se înscenase legendara, de-acum, „nebunie”…

Să spunem, deci, că istoria se repetă, pe-aceeaşi falie şi tragică şi grotescă?! După ce, într-o altă carte post-decembristă, „Timpul asasinilor” , poetul Cezar Ivănescu, aflat el de data aceasta în corzile unei triviale defăimări, atrăsese atenţia că Nicolae Labiş însuşi fusese „asasinat”, căci fiind urmărit, pas cu pas, în acel tulbure decembrie 1956, fusese „ajutat” să lunece sub roţile sinistrului tramvai numit destin…

Am dezvoltat altădată, despre trista „vocaţie”a poporului român din istorie, ajutat mereu de observatori prea puţin amicali, din afară, de a-şi elimina marii conducătorii; observăm cu adâncă mâhnire că nici la capitolul „poeţi de geniu” nu stăm mai bine… Cui prodest? L-am întreba totuşi pe Mircea Dinescu?! Ca poeţi cei doi nu au nici o incidenţă şi nici o „coincidenţă”: distanţa de la unul la celălalt, cu trecerea timpului va deveni „cosmică”; Quidlibet audendi potestas/ „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduinţa oricărei îndrăzneli”, zice latinul coleg Horaţiu, inclusiv al poetului de la Slobozia, nu-i va şterge audienţa „din istorie” a „detonatorului” Mircea Dinescu, din 21 dec. 89; dar trasul „la gioale”, tipic balcanic, într-un adversar lipsit de abilităţile lipsei de sportivitate, dar încăpăţânat să practice, cu vehemenţă fairplay-ul, nu va fi uşor uitat…

Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, ponegrirea lui, fie şi „într-o clipă de neatenţie” a unei lumi şi-a unei societăţi grav avariate, batjocorirea numelui său, umilirea omului, înjosirea aproapelui, vor face un nou dosar de istorie literară, amintind, fireşte, de dosarul Macedonski–Eminescu, şi de atâtea altele, din care, din nefericire, n-am învăţat, nu învăţăm nimic.

CEZAR IVANESCU

JEU D’AMOUR

(Clară lumină)

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L

L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -,

cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în tremniţă grea,

cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-L

Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea!

! ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,

casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scria doar cu inima mea,

ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,

visul în inimă scris de inima mea!

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul,

vine acea dimineaţă care mă va libera,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă şi l-am scris doar cu inima mea,

tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! eu numai versul l-am scrisu-l, eu numai versul l-am scrisu-l,

muzica e doar visare, muzica e doar visa-,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,

tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,

în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! inimii Clară Lumină i-ai fost mie, Proscrisul,

balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,

dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca,

Dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,

Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca!

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1 comentariu la „Defăimarea lui Cezar Ivănescu o provocare riscantă”

Comentariu by mihai — februarie 24, 2008 @ 9:52 am

Splendid, dureros şi premonitoriu poemul lui Cezar Ivănescu. Cum să nu-l urască măscăricii vremurilor noastre, „oamenii noi” rezultat hidos al melanjului comunist-postdecembrist samd.?

Nimeni nu-i profet în ţara sa…

Ce să înteleagă M. Dinescu din tragismul devorator de viaţă, din subtilele imagini, acelea pe care le elogia şi Noica atunci când îi spunea lui C. Ivănescu că „peste tot în poezia dumitale simt ceva sacru…”, din toată candoarea scrisului divin al acestui imens şi tragic artist?

Cu ce senzori să perceapa acest troglodit de M. Dinescu, slobozit şi slobod la gură, rafinamentul scriiturii lui Ivănescu? Cu senzorii care i-au fost implementaţi la Academia de Partid Şt. Gheorghiu, cu cei pe care i-a primit în dotare la înscrierea în PCR? De altfel M. Dinescu pare cuprins de un microb al nebuniei pentru că nu mai percepe gravitatea niciunui lucru de pe lumea asta, fie el din domeniul legislativ, moral, intelectual…

Aflat într-o postură evidentă de ilegalitate, fiind într-un vădit conflict de interese conform legilor în vigoare în anul de graţie 2008, în România, declara nici mai mult nici mai puţin decât: „Că-l doare în C–R ca este incompatibil!”/ fiind şi în Colegiul CNSAS – funcţie asimilată celei de Secretar de Stat şi în Consiliul director al ziarului Cotidianul/. Atunci, noi, solidari cu această durere strict poziţionată dpdv anatomic şi oarecum jenantă nu-i putem dori, cu toată compasiunea de care poate da dovadă un popor creştin, decât dureri mult mai rafinate… pentru început, poate de cap… în viitor sperăm din tot sufletul şi unele legate de ce nu, de procese? Ar trebui totuşi la un moment dat să raspundă şi în faţa instanţei judecătoreşti, că doar n-om aştepta totul de la instanţele divine, nu?

(va urma)

Moartea lui Cezar: Cronica adevarului

Luni, 30 Iunie 2008 Clara ARUSTEI

A murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit...

Motto:

„O iubire doar iubire

sufletul mi-l lumina”

Cezar Ivănescu

Aş dori să fac o notă la textul doamnei Lucreţia Stanciu (publicat recent în revista „Minimum” din Israel n.r.) în legătura cu statutul Uniunii Scriitorilor din România, pentru că eu consider că este important să se vadă că toată conducerea USR (la nivel de uniune - Bucureşti, dar şi de asociaţie – Iaşi) a acţionat nestatutar.

Trebuie să fie clar că un asemenea comunicat (cum foarte bine şi cu mare onestitate afirmă şi doamna Lucreţia Stanciu) nu ar fi denotat altceva decât un gest normal de respectare a Statutului USR, Cezar Ivanescu fiind membru al USR şi membru în Consiliul USR.

Articolul doamnei Lucretia Stanciu este încă o mărturie în cazul Cezar Ivănescu. Şi din acest articol reiese neîmplicarea totală a celor din USR, inclusiv din reacţia domnului Valeriu Stancu, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, în care activa ca membru şi Cezar Ivănescu.

Ce ar mai fi de spus...? Deţin o inregistrare în care Cezar Ivănescu relatează cum l-a contactat pe domnul Valeriu Stancu pentru a-i cere să ia atitudine - exact în acea perioadă critică, 29-30 ianuarie 2008 -, când în calitatea domniei sale de preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi ar fi trebuit să declare ceva în mod public şi în conformitate cu Statutul Uniunii, şi că acesta i-a spus: „Unde sunteţi, domnule Ivănescu, în Bucureşti? Vă sun eu înapoi imediat”. Bineînţeles că nu l-a mai sunat şi că nici nu a mai dat nici un semn de viaţă. Elocvent...

În cazul defăimării „pe surse”, a cărui victimă a fost Cezar Ivănescu, este foarte important de precizat că toate actele de la CNSAS veneau în mod oficial pe adresa instituţiei care ceruse verificarea, Uniunea Scriitorilor din România (cerută bineînţeles cu acordul dat în clar de către toţi cei care urmau a fi verificati).

Deci propriul statut şi toate aceste evidenţe îi obligau să aibă o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat. Adică să spună clar dacă au primit ceva sau nu. Atât şi nimic mai mult. Nedând această declaraţie au arătat clar de care parte a baricadei se situează.

Daca ar fi existat o vocală, o virgula, orice fapt minor suspectibil de a-i fi imputabil lui Cezar Ivănescu presa ar fi fost plină, ar fi vuit, l-ar fi transat public, precum pe stâlpnici, odinioară.

Înţelegeţi, o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe!

Puteau afirma orice, că a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că Ştiu Ei. (În acest sens dl. Cristian Teodorescu şi începuse, tot în presă, şi tot în Cotidianul, cu afirmaţii de genul „are privire de criminal”, „ca de cuţitar” s.a.m.d.

Dumneavoastră cum aţi numi un om care afirmă că X-ulescu este securist pentru ca are privire ca de criminal? (Şi aici aş face o trimitere la bancul clasic, cel cu tuberculoasa... pentru cunoscători!) Citez spre ruşinea veşnică a domnului Cristian Teodorescu: „Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat”. (Cezarul Securităţii, 30 ianuarie 2008, Cotidianul)

Atunci l-am întrebat pe Cezar Ivănescu ce este cu acest Cristian Teodorescu. Nu o să vă spun ce mi-a răspuns, dar a răspuns într-un mod sublim, rafinat şi elegant. La sfâşitul discuţiei mi-a spus, şi nu-mi ies din minte cuvintele sale, cu o resemnare şi o tristeţe de natură divină: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (...) Daca m-ar citi, m-ar înţelege. Ar inţelege cum sunt eu cu adevărat".

Din toate aceste motive Cezar Ivanescu pentru mine este un OM cu totul excepţional, înainte de a fi un GENIU (desigur, nu genul de OM elogiat de domnia-sa domnul Nicolae Manolescu în numărul de pomină, post-mineriadă, al României literare), un OM cu totul excepţional şi un OM de mare caracter pentru că nu avea diferenţe de limbaj şi de enunţ, ceea ce spunea în mod public, spunea şi în particular. Eu recunosc cu sinceritate: despre mine însămi nu pot afirma asta.

Nu o boală l-a ucis, ci suferinţa, suferinţa generată de conştientizarea faptului că în toată lupta sa de o viaţă, cu un întreg sistem putred, corupt şi corupător, cu tot ceea ce a însemnat ciuma socială numită comunism, a fost trădat mereu şi mai cu seamă de prieteni. Ştia că l-au trădat mulţi, dar măcar nu îi ştia chiar pe toţi, pe toţi şi atunci, şi acum îi ştie numai Bunul Dumnezeu.

Am locuit în Bucureşti, alături de Maria şi de Cezar Ivănescu şi am trecut împreună prin toate momentele cumplite de după aşa-zisa revoluţie. De la prima grevă a foamei din 5 ianuarie 1990, anunţată de Romania libera (grevă făcută în semn de protest pentru desfacerea în mod ilegal a contractului de muncă de la revista Luceafărul de către domnul Mircea Dinescu!). Deci Cezar Ivănescu a fost primul grevist al foamei din democraţie şi primul scriitor nemembru de partid dat afară de SISTEM). La sosirea acasă transfigurat/mutilat, cu capul spart, cu hainele îmbibate, şiroind de sânge, având tot trupul tumefiat, aşa încât a trebuit să-i tăiem toate hainele în fâşii pentru a reuşi să îi desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge ca urmare a bătăii crunte pe care i-au aplicat-o „minerii” în sediul din bulevardul Magheru al Societăţii Scriitorilor Români, societate pe care a reinfiinţat-o după revoluţie. De la alegerile din 2005 până la ceea ce a însemnat campania de presă murdară, fără probe, fără absolut nimic, începând din 29 ianuarie 2008, care de altfel i-a determinat dpdv moral şi social moartea. Tot mai des mi se spune „A murit ca Labiş”, cine înţelege acest enunţ cu adevărat dramatic, pricepe totul!

Amintesc aceste lucruri pentru că suntem din nou în 13 iunie... şi din nou victimele mineriadei sunt uitate. A fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară civilizată, modernă şi europeană, când o parte a societăţii civile a fost asmuţită, cu bună-ştiinţă împotriva alteia... Nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei... Aşteptau „sfioşi” venirea nopţii...! Uitaţi că toate acestea s-au putut petrece sub lumina blândă şi îngăduitoare a zilei, în democraţie... atunci când lupii tineri şi cei mai puţin tineri au simţit miros de putere, de răzbunare şi de sânge... s-au putut petrece fără ca nimeni să fie pedepsit, ba din contră aş spune... Aşadar, eu chiar ştiu cine este cu adevărat Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului şi ucis de „trimişii beznei”, cei atât de prezenţi – ca o sumbra imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.

Închei cu un fragment dintr-o ultimă scrisoare deschisă adresată de Cezar Ivanescu domnului Nicolae Manolescu în calitatea domniei sale de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România:

„[...] dupa primele anunţuri murdare ale presei, din 30. 01. 2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă, sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea […]”

martie 2008

Şi altele:

Aproape de finalul emisiunii, Radu Moraru îl întreabă pe Cezar Ivănescu: „Ce aţi simţit atunci când primul om pe care l-aţi văzut la TV după fuga lui Ceauşescu, era Mircea Dinescu?”. Cezar Ivănescu: „Am înţeles foarte multe lucruri. Că ne aşteaptă lucruri îngrozitoare şi cumplite. Cum ne-au şi aşteptat. (…) Totul trebuie să fie controlat”.

(Emisiunea Nasul, B1tv, 6 febr. 2008)

Final?

„!neam bun şi blând, –/ de trădători,/ cuminte neam,/ frumoasă cruce,/
pe Fiii lui dumnezeieşti/ neamul cu drag/ pe cruce-i duce!”
(Cezar Ivănescu, Sutra XI)

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit.

Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, romane) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…

În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevarata ÎNVIERE?

Cu speranţe şi gânduri bune,

Clara ARUŞTEI

Bucureşti – Iaşi

Iunie 2008

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Articol publicat în revista „Minimum”, iunie 2008, Israel

MOARTEA UNUI POET

A citit în presă că, aşa cum susţin cei de la CNSAS, ar fi fost agent al Securităţii. A intrat, în semn de protest, în greva foamei. S-a îmbolnăvit grav. Iar luna trecută a fost înmormântat. Poetul despre care vorbim este Cezar Ivănescu din Iaşi, unul dintre cei mai de seamă scriitori români de azi. Colaboratoarea noastră Lucreţia Stanciu din Ramat Gan l-a cunoscut bine. Şi ne-a trimis rândurile de faţă:

Vreau să vă mărturisesc că m-a afectat mult moartea poetului Cezar Ivănescu. După apariţia acelei informaţii false (29. 01. 2008) precum că ar fi primit Decizie de la CNSAS că ar fi făcut poliţie politică, i-am telefonat să-l susţin. M-a revoltat atitudinea celor de la Iaşi, optzeciştii, cum li se mai spune (scriitorii afirmaţi în anii '80, n. red.), care, atunci când erau debutanţi în poezie, se foloseau de poetul Cezar Ivănescu, iar acum nu l-au apărat în presă în nici un fel. Am avut o convorbire şi cu Valeriu Stancu (preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi) în acest sens, dar fără rezultat. Puteau să dea ştirea că nu s-a primit nici o decizie de la CNSAS. Nimic mai mult. Cezar era membru în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi. Valeriu Stancu mi-a spus: „Am vorbit cu cei din comitet şi au spus că e o problemă personală, ce nu ţine de Asociaţie”. „Da, dar cum sunt apăraţi membrii de o defăimare de nedescris?”. Nimic!

Când Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei (04. 02. 2008) pentru adevăr, l-am susţinut în continuare pe Internet, la diverse publicaţii şi agenţii de ştiri din România. Un semnal al meu lansat la o agenţie de ştiri (Amos News) a fost preluat, ca o previziune, de autorul unui articol apărut în „Jurnalul Naţional“ (30. 04. 2008). care sună aşa:

„PREVIZIUNE, în luna februarie, când Cezar Ivănescu intra în greva foamei, un cititor, pe forum, lansa următorul semnal: «Scriitori români din ţară şi de pretutindeni, e bine să vă uniţi pentru dreptatea confratelui dumneavoastră, poetul Cezar Ivănescu! Lăsaţi micile neînţelegeri deoparte! Acum e o situaţie majoră. Sănătatea lui e sub semnul întrebării. Deja, cu două zile înainte de începerea grevei foamei, nu a putut mânca. Cineva o să răspundă dacă viaţa îi va fi în pericol. Ştiţi foarte bine ce au făcut aşa-zişii mineri în Capitală în 1990. Cezar Ivănescu se numără printre numeroşii intelectuali care au fost maltrataţi de către aceştia. Dacă era informator la Securitate, ar fi fost protejat de „mineri“ şi nu ar fi avut parte de atâtea nenorociri. Dumnezeu să-l ocrotească!», îngrijorarea acelui cititor a fost fioros de îndreptăţită. Cezar Ivănescu nu mai este. Dumnezeu să-l odihnească!”

La începutul lunii martie am aflat de la fiica adoptivă, Clara Aruştei, că el, marele poet şi director la editura „Junimea“, locuieşte la Muzeul Literaturii din Iaşi. Avusese un apartament închiriat, însă proprietarul îl vânduse, obligându-l să elibereze locuinţa. Ştiam că Cezar Ivănescu ajunsese într-o stare jalnică după defăimarea în ziare; nu mânca, fuma mult şi slăbise 20 de kilograme. Am vrut să-l ajut, să-l salvez, din respect pentru valoarea sa, şi i-am propus să se mute în apartamentul meu care nu era locuit de nimeni, fără chirie, ci suportând doar costurile de întreţinere. Cu mare bucurie a primit oferta mea şi s-a mutat imediat. Era mulţumit şi avea şi multă inspiraţie, după cum îmi spunea la telefon.

Cu o zi înainte de a muri am primit o scrisoare de la el, însoţită de patru cărţi cu dedicaţii, un CD şi un DVD cu muzică dintr-un spectacol de-al lui. Scrisoarea a făcut pe drum două săptămâni, timp în care m-a întrebat de câteva ori dacă am primit-o. Parcă nu voia să ne părăsească până nu primesc scrisoarea, un fel de adio. A reuşit să-i spună fiica lui, pe patul spitalului, că eu am primit scrisoarea.

Citez un fragment din scrisoare: „Ştiu că anul acesta e decisiv şi dacă Dumnezeu va vrea să fie şi ultimul în viaţă, vreau să ştii că îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine în această lume şi, în Ţara Sfântă în care te afli, îţi trimit gândul meu de dragoste...”.

Lucreţia STANCIU

Ramat Gan

Motto:

„!neam bun şi blând, de trădători,

cuminte neam, frumoasă cruce,
pe Fiii lui dumnezeieşti

neamul cu drag pe cruce-i duce!”

Cezar Ivănescu

( Sutra XI)

Am constatat [a câta oară!] că altfel stateau lucrurile atunci [în groaznica perioadă comunistă] când lupta era luptă, şi sistemul oricât ar fi fost de odios totuşi putea fi înfruntat. Atunci gloria era maximă şi pentru Luptător şi pentru Sistem. Acum totul a ajuns de o băşcălie criminală... Morţii sunt victime şi nu eroi.

Cu toate acestea, consider că lupta în numele Adevărului şi a unui om mort, lipsit deci de Apărare, este necesară, onorantă şi onorabilă... Şi este singura formă de supravieţuire pe care o pot accepta. Într-un fel este şi o lecţie totală de morală pe care o primesc cu umilinţă şi dragoste de la Cezar Ivănescu, de dincolo de moarte... lecţie pe care sufletul său tandru şi sfânt mi-o trimite cu bunătate părintească şi creştină...

Eu, netrăind în acele vremuri ale terorii totale, nu prea aveam senzorii necesari pentru a înţelege cum stăteau exact faptele cu „lichidarea” lui Labiş. De câteva ori l-am întrebat pe Cezar Ivănescu (spre ruşinea mea) de ce se zbate atât de mult pentru Labiş... nici măcar nu l-a cunoscut... de ce consideră că este cauza lui. Mi-a explicat cu blândeţe totul, cu vocea lui frumoasă şi cu aceeaşi inteligenţă extraordinară care întotdeauna îmi stârnea admiraţia. Atunci am acceptat, în sfâşit acum, am şi înţeles.

Culpe criminale: morale, medicale...

„Am manuscrise din studenţie pe care acuma le desfac din dosare, necitite de exact 30 de ani. Sunt scrise de când eram student în Iaşi şi le-am purtat din dosar în dosar ca să nu mi le fure sau să nu mi le găsească Securitatea sau să nu mi le ardă, să nu mi le distrugă nemernicii. Am scris o viaţă, nu am publicat. Ceea ce am publicat sunt firimituri. (...) ...n-am timp cu amândouă mâinile să transcriu ce-am scris deja. Ei ce au? Nu au nimic în casă şi nimic în cap. Şi mai ales, ceea ce e cel mai grav, nu au nimic în suflet, dragul meu. (...) ...eu n-am făcut rău nici unei furnici: de-aici îmi vine forţa şi curajul să le spun că sunt o adunătură de nemernici.“

[Cezar Ivănescu, interviu publicat în Timpul, nr. 2(45)/februarie 1997]

Cezar Ivănescu a fost obligat la vârsta de 66 de ani să declare greva foamei doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că Cezar Ivănescu ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva pe Terra. Cezar Ivănescu a murit fără a primi măcar un răspuns, fără a-şi vedea dosarul, fără ca vreo instituţie a Statului Român, Democrat, European, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile domniei-sale.

A trimis scrisori deschise, cu număr de înregistrare atât domnului Nicolae Manolescu – preşedintele USR, cât şi domnului Traian Băsescu, preşedintele României, garantul respectării Constituţiei. Nu a primit răspuns. Timpul legal s-a scurs, 30, 45 de zile, Cezar Ivănescu a murit. A murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urmă se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.

Născut în ziua Schimbării la Faţă şi mort în Joia Mare... Dintr-o operaţie care ar fi trebuit să fie banală (de hemoroizi), într-o clinică particulară din Bacău [clinica Palade], ca urmare a unui şir continuu de culpe medicale s-a ajuns la acest final cumplit. Totul a fost cauzat de incompetenţa medicilor, de lipsa lor de reacţie,de faptul că se pare ca a fost supus operaţiei înainte de a fi sosit rezultatul analizelor, fără ca măcar să i se facă o minima verificare din punct de vedere cardiologic (aceasta este o culpă de natură penală, dar în România este aproape imposibil de dovedit pentru că se muşamalizează totul), de faptul că, ulterior, i-au greşit şi diagnosticul, tratându-l în mod superficial de embolie pulmonară, cu toate că suferinţa sa era de natură cardiacă, că nu l-au transferat imediat la Iaşi, ţinându-l la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău fără să anunţe familia, că nu i-au făcut nici măcar o ecografie a inimii pentru a vedea de ce natura îi este suferinţa, nemaispunând de grava eroare de a i se face anestezie generală...

Iată ce scrie Mădălina Rotaru în „Ziarul de Bacău”, din 15 iunie 2008. Desigur, după cele relatate în articol sunt publicate şi câteva comentarii ale cititorilor printre care şi răspunsurile mele:

Mădălina Rotaru

CAUZELE MORŢII POETULUI CEZAR IVĂNESCU, ÎNVĂLUITE DE MISTER

Pe 21 aprilie a.c., scriitorul Cezar Ivănescu a fost internat la Clinica Palade din Bacău, unde, a doua zi, avea să fie supus unei operaţii pentru hemoroizi. La 24 de ore de la intervenţie, care a fost efectuată de medicul chirurg Vasile Palade, se pare că scriitorul a suferit o complicaţie, motiv pentru care a fost transferat la secţia Terapie Intensivă din cadrul Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău. De aici, pe 24 aprilie, s-a luat decizia transportării lui cu un elicopter SMURD la Spitalul Floreasca din Bucureşti. În aceeaşi zi, în instituţia amintită, Cezar Ivănescu a decedat.

Printr-o sesizare ajunsă la Colegiul Medicilor din Bacău, pe 9 iunie a.c., semnată de o prietena apropiată a lui Ivănescu, stabilită în Israel, se solicita cercetarea cauzelor care au dus la moartea poetului, cauze de care este legat de aceasta numele medicului băcăuan. De asemenea, surse din anturajul scriitorului, printre care şi fiica adoptivă a acestuia, Clara Aruştei, susţin că „în Clinica Palade, pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănatate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse”. Un alt semn de întrebare ridicat de apropiaţii poetului este acela al supunerii lui, înainte de operaţie, anesteziei generale, în condiţiile în care, se pare, pacientul „era practic, inoperabil”.

Chirurgul spune că a respectat procedurile

Contactat de reporterii Ziarului de Bacău, medicul Vasile Palade susţine ca a urmat îndeaproape procedurile care se impun în astfel de cazuri, mai mult, că poetul Cezar Ivănescu a beneficiat de tratemente „mai aparte”, fiind considerat o persoană specială. „A venit la consultaţie, l-am vazut, l-am diagnosticat cu hemoroizi gradul IV, sîngerînzi, cu o vechime a bolii de cel puţin 15 ani”, a declarat dr. Palade.

Potrivit acestuia, cei doi, medic-pacient, au convenit de comun acord data la care Ivănescu urma să fie supus intervenţiei chirurgicale pentru boala sa. „Nu s-a plîns de alte afecţiuni şi, în 21 aprilie, ora 10.00, a fost internat. Înainte de operaţie, i-am făcut analizele de laborator, i-am efectuat electrocardiograma, seara l-am sedat şi l-am hidratat. A doua zi a fost operat, după ce l-am anesteziat general, în condiţii normale, intervenţia durînd circa 15-20 de minute. Totul a decurs fără probleme. Cam la şase-şapte ore după, deja vorbea la telefon şi se arăta chiar mulţumit de tratamentul de care beneficiază în clinică. În cursul nopţii a avut evoluţie normală. În 23 aprilie, la vizită, totul era, din nou, normal. L-am pansat, după care eu am intrat la program, el rămînînd în salon. Pe la prînz, în jur de ora 12.30, asistenta m-a sesizat că Cezar Ivanescu e cam apatic. I-am luat tensiunea, care arăta opt, anestezista l-a luat în grijă.Totuşi, tensiunea continua să scadă, moment în care am luat hotărîrea că trebuie transportat la Spitalul Judeţean, la secţia ATI, unde a şi ajuns, în jurul orei 13.30. Acolo, sub tratament, a avut o evoluţie imediată favorabilă, a început să-şi revină şi chiar să colaboreze cu noi, iar tensiunea se menţinea în jur de 11-12. Pe 24 aprilie, a venit cineva din familie, care a solicitat transferul lui Cezar Ivănescu la Bucureşti. Am spus că trebuie vorbit cu cardiologii în privinţa acestui lucru, personal avînd reţineri la transfer. A ajuns la Floreasca, unde am aflat că a murit la scurt timp. A fost ceva total neaşteptat”, a relatat medicul chirurg Vasile Palade. În ceea ce priveşte acuzaţia de neefectuare corespunzătoare a analizelor preoperatorii, Palade a precizat că, din rezultatele analizelor înscrise pe buletinul medical al pacientului, nu a reieşit în nici un fel că supunerea acestuia unei anestezii generale ar fi prezentat vreun risc. Totodată, medicul a declarat că „există formular de consimţămînt în vederea tratamentului anestezic-chirurgical, semnat de pacientul Cezar Ivănescu, în 21 aprilie 2008, şi-n care se specifică explicit atît natura intervenţiei, cît şi riscurile posibile, inclusiv cel mortal”.

La Colegiul Medicilor a demarat o ancheta

Luni, 9 iunie, petiţia semnată de prietena din Israel a poetului Cezar Ivănescu, trimisă iniţial la Colegiul Medicilor din Bucureşti, a ajuns şi în atenţia Colegiului Medicilor (CM) din Bacău. „Reclamaţia este dată Comisiei de Jurisdicţie. Urmează să se audieze reclamatul şi sa fie contactaţi cei implicaţi”, a declarat dr. George Ioan Coneac, vicepreşedintele CM Bacau. Potrivit acestuia, ancheta va fi una de durată, cu atît mai mult cu cît reclamaţia nu este venită din partea unui membru al familiei decedatului. „Declanşăm ancheta, dar reclamantei îi vom putea transmite doar atît cît ne permite legea, ţinînd cont de principiul confidenţialităţii datelor”, a mai spus dr. Coneac. Contactată telefonic, fiica adoptivă a scriitorului Cezar Ivănescu ne-a declarat că intenţionează, la rîndul ei, să se adreseze instituţiilor competente în elucidarea cazului. Vom reveni cu amănunte.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

4 comentarii la “Cauzele morţii poetului Cezar Ivănescu, învăluite în mister”

Antonia on Iunie 15th, 2008 at 10:48 pm

Domnule dr. Palade, culpa dumneavoastră este majoră! Nu pacientul trebuie să se plângă de afecţiuni!

Medicul în conformitate cu meseria pe care şi-a asumat-o trebuie să facă numai acte responsabile! Nu omori un pacient pentru 15 minute şi pentru o operaţie minoră şi programată. Problemele care se pun în acea clinică sunt majore!

2. Clara Aruştei on Iunie 15th, 2008 at 11:56 pm

Singurul poet de premiu Nobel al României lichidat de incompetenţa crasă a medicilor contra unei sume exorbitante la Bacău.

Poetului Cezar Ivănescu tocmai îi apăruse o traducere în limba albaneză (Jeu d’Amour), la editura Ora din Tirana. Editura condusă de un distins domn, intelectual rafinat, fost Ministru de Externe al Albaniei, fost Ambasador UNESCO la Paris, actualmente Preşedinte al PENCLUBULUI Albanez şi Deputat în Parlamentul Albaniei, Besnik Mustafaj – scriitor şi om de o eleganţă şi de un discurs extrem de rafinat şi intelectualizat.

Domnul Besnik Mustafaj a declarat că a fost profund impresionat de poezia lui Cezar Ivănescu, şi apoi după ce l-a cunoscut pe Cezar Ivănescu în carne şi oase, că a fost cucerit de forţa pe care o emană, de candoarea şi erudiţia lui şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii i-a propus ca „Cezar Ivănescu să devină candidat din partea Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatură”.

A revenit în ţară, apoi a plecat la Iaşi şi ulterior la Bacău. În Bacău a fost convins de nepoata sa, dr. Carina Ribac că trebuie să facă o intervenţie minoră pentru tratarea hemoroizilor pentru că ea cunoaşte un profesor [sic!] cu o clinică modernă şi că oricum ea nu îl va lăsa nici o clipă singur, nesupravegheat etc. Este singurul motiv pentru care poetul Cezar Ivănescu a acceptat aceasta intervenţie în oraşul Bacău.

Luni dimineaţa 21 aprilie, în jurul orei 8:45, a ajuns împreuna cu şoferul său la Carina Ribac, nepoata sa, medic în Bacău. Cezar Ivănescu, şoferul şi Carina Ribac au mers împreună la Clinica Palade. În jurul orei 9:30 Cezar Ivănescu era în rezervă, dând telefoane şi făcându-şi programul pentru toată săptămâna, începând cu ziua de miercuri. În cursul zilei, înainte de efectuarea vreunor analize, Cezar Ivănescu a primit permisiunea de a consuma cafea.

Tinând cont de datele particulare ale pacientului, şi anume, vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată pentru rezolvarea unei probleme de sănătate minore şi nu a unei suferinţe acute de natură a-i pune viaţa în pericol; de faptul că pacientul era fumator activ, se impunea efectuarea tuturor analizelor standard preliminare unei operaţii (radiografie pulmonară, serii repetate de EKG-uri, toate analizele de orientare a diagnosticului).

Din seara zilei de marţi 22 aprilie, Cezar Ivănescu nu a mai luat legătura telefonic cu nimeni. În dimineaţa zilei de 23 aprilie a fost sunat cu mare insistenţă de prietenii din ţară, cât şi de cei din străinatate. Nu a mai raspuns. În schimb, un element straniu este că există doi martori care au declarat că cineva le închidea apelurile telefonice, atât în seara zilei de marţi, cât şi miercuri.

În cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALA, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul Cezar Ivănescu aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU. Diagnosticul la internare în Clinica Palade menţionat în aceasta fişă era: Hemoroizi grad IV. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică.

Diagnosticul la transferul din Clinica Palade către Spitalul Judeţean de Urgenţa era: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Atunci: „În ce a constat de fapt intervenţia chirurgicală la care a fost supus pacientul? De ce la transferul din Clinica Particulară Palade starea pacientului era extrem de gravă, iar diagnosticul foarte mult agravat?”

La epicriză este specificat atât: „În cursul zilei de 23. 04. 2008 sub o evoluţie aparent simplă acuză dispnee din ce în ce mai severă şi prăbuşirea valorilor tensionale la 80 mmHg. Se instituie terapie intensivă. Se suspicionează posibilitatea instalării unui infarct miocardic şi se ia decizia transferului pacientului la spitalul judeţean.” F.O. nr. SC 348 cu care Cezar Ivănescu a fost transferat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău a fost semnată doar de dr. Vasile Palade, în calitate de director al clinicii şi de medic curant.

De altfel situatia analizelor pare mult mai complicată. Cezar Ivănescu nu figura nicăieri ca având o suferinţă cardiacă. Dacă a fost diagnosticat, a fost diagnosticat la clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Şi dacă într-adevar a fost diagnosticat atunci cum de s-au încumetat să-l opereze a doua zi şi facându-i anestezie generală? Fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace, fără a-i pune în vedere pacientului că este suferind cu inimă, fără a o informa pe nepoata acestuia Carina Ribac şi familia? Toţi prietenii acestuia cunosc faptul că nu figura nicăieri ca fiind bolnav de inimă, şi sunt peste 15 martori care pot depune mărturie.

Deci, dacă acel control chiar a avut loc, dr. Vasile Palade şi-a asumat nişte riscuri nepermise şi putem crede că de fapt a pus ulterior diagnosticul de cardiopatie ischemică nedureroasă pentru a-şi acoperi cumva urmele, a justifica evoluţia extrem de nefavorabilă, faptul că pacientul a fost operat fără a i se face un control cardiologic şi fără a i se face investigaţiile standard paraclinice absolut obligatorii unui pacient care urma a fi supus unei intervenţii chirurgicale, rezultate în urma carora decizia operatorie cu anestezie generala ar fi impus amânare pâna la stabilizarea pacientului.

Familia a fost informată foarte târziu, în seara zilei de 23 aprilie cum că „Cezar Ivănescu este internat la Spitatul de Urgenţa Judeţean din Bacău pentru că are nişte minore complicaţii”, fără a se specifica exact gravitatea situaţiei. Că miercuri dimineaţa era bine, că s-a plimbat pe terasă, că i-au scos pansamentul şi că spre prânz, dar fără a se specifica vreo oră i s-a făcut rău şi a fost dus la Spitalul Judeţean de Urgenţă… Se poate presupune că de fapt pacientului i s-a făcut rău în cursul serii de marţi, 22 aprilie, că era singur, nesupravegheat şi că a fost găsit probabil dimineaţa în stare foarte gravă.

Imediat ce am aflat am plecat cu primul tren spre Bacău cu toate că dr. Carina Ribac mă minţea în continuare, neinformându-mă absolut deloc despre starea sănătaţii sale.

La ora 4:15 - 4:20 dimineaţa eram deja în Bacău, la Spitalul Judeţean de Urgenţă. Nu m-au lăsat să intru la terapie intensivă, am reuşit să sun de la poartă şi să aflu şi să-i implor să aiba grijă de starea sănătaţii sale, să nu îl lase singur. Am intrat pe la 6:30, era conştient, lucid şi a vorbit cu mine, avea sonda, îi făceau în continuare heparina, era cianotic, avea extremităţile reci.

Întreb, dar şi acuz…

Cum este posibil ca unui pacient în stare critică, sosit cu tensiunea 6 la SJU Bacău să nu i se facă nici o investigaţie [tomografie, ecografie etc.] să fie ţinut în stare critică fără să fie anunţat un medic şi un spital competent, la 2 ore de un centru universitar [Iaşi]?

La ora 4:30 dimineaţa, pe holul SJU Bacău, am întâlnit un pacient care avea o fractură, acel pacient era considerat o urgenţa medicală şi lui i-a fost facută o radiografie la acea oră. Poetul Cezar Ivănescu în schimb zăcea în stare critică fără ca membrii familiei să fie lăsaţi sa intre, fără ca să i se acorde sau să i se facă investigaţiile necesare, zăcea cu un diagnostic fals şi un tratament ineficient.

Ca urmare a nenumăratelor intervenţii telefonice făcute din acel moment de prietenii lui Cezar Ivănescu din ţară şi din străinatate la Spitalul Judeţean Bacău au început să apară informaţii despre starea sănătaţii acestuia. Diagnosticul pus la Spitalul Judeţean Bacău era de embolie pulmonară (diagnostic acoperitor!) şi tratamentul adoptat cel clasic, cu heparină.

În cursul zilei de joi dimineaţa Spitalul Judeţean Bacău nu avea un diagnostic pus ca urmare a unor investigaţii medicale serioase şi un tratament adecvat. Pacientul avea extremităţile reci, cianozate (degetele de la picioare, degetele de la mâini, vârfurile urechilor – parţial), limba de culoare normală, conştient, extrem de deshidratat (dupa cum declara medicul de la ATI) şi avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge. Medicul privind aceasta sonda i-a mai cerut asistentei să-i facă încă un furosemid.

A sunat şi domnul ambasador Simirad, fost primar al laşiului şi ni l-a recomandat pe prof. dr. Tinică, care intra la ora 9 la o operaţie de transplant. Domnul profesor dr. Tinică [Iaşi] a fost extrem de săritor, l-am sunat şi l-am pus în legătură cu doctorul de gardă Dahnovici, de la Spitalul de Urgenţă Bacău.

Familia pacientului nu avea informaţii despre starea reală a sănătaţii acestuia. Prin intermediul prietenilor, familia a pus medicii de la Spitalul Judeţean Bacău – Secţia Terapie Intensivă în legatură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Tinică, prof. dr. Datcu). Doctorul de gardă Dahnovici de la ATI Bacău părea complet depăşit.

Diagnosticul de embolie pulmonară a fost pus fără ca pacientului să i se facă o ecografie, o tomografie sau vreun alt examen medical complex. În aceeaşi zi, pacientului i s-au administrat 3 furosemide (un medicament care, conform contraindicaţiilor, provoacă aritmii şi scăderea tensiunii, şi este total nerecomandat în cazul insuficienţei renale şi persoanelor în vârstă), asta în situaţia în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 6. Se pare că nu îi făceau şi altceva în afară de heparină pentru că le era frică de o hemoragie. Acest risc este de neînţeles în cazul unei intervenţii minore de hemoroizi.

Este de menţionat şi reacţia de totală consternare a echipajului Salvării din Bacău (care s-a nimerit a fi acelaşi ca în ziua anterioară, când Cezar Ivănescu a fost transportat de la Clinica Palade la SJU Bacău), doctoriţa, căreia îi mulţumesc pentru onestitate şi pe aceasta cale, efectiv a strigat la mine: „De ce nu aţi chemat imediat SMURD-ul, ieri, imediat trebuiau chemaţi şi trebuia efectuat un examen medical complet, imediat!” Atunci am realizat, din nou, gravele erori care s-au produs şi nepăsarea criminală cu care a fost tratat marele poet, poetul de geniu Cezar Ivănescu.

Diagnosticul incomplet de pe fişa de transfer dintre Clinica Palade şi Spitalul Judeţean de Urgenţa Bacău denotă că pacientul nu a fost evaluat preoperatoriu şi, în absenţa unui control preoperatoriu, diagnosticul a fost pus făcându-se presupuneri (embolie pulmonară).

La Spitalul de Urgenţa Floreasca a ajuns în stare foarte gravă, în comă profundă, semnele vitale (ritmul cardiac şi respirator) erau foarte slabe şi de la început medicii Urgenţei au afirmat ca şansele sunt minime. Imediat i-a fost făcută o ecografie şi analizată inima. În Bucureşti diagnosticul corect a fost pus în 3 minute, în Bacău nici după aproape două zile pacientului nu i s-a pus un diagnostic corect…

Constant cu mare durere că actul medical nu este un act asumat de către medici, aceştia dând dovadă de o nepăsare crasă. Şi nici chiar acum, după ce un mare poet al României, cel mai important după mulţi: Marin Preda şi Basarab Nicolescu, Noica şi Eliade, Petru Creţia şi Nichita Stănescu, a murit în condiţii inumane, chinuit, abandonat fără a i se da practic nici cea mai mică şansa de supravieţuire, nu se autosesizează nici un for competent. Cezar Ivănescu a murit pentru că practic a fost trimis la moarte de incompetenţa crasă şi de nepăsarea criminală de care au dat dovada toţi acei medici care ar fi trebuit să-i protejeze viaţa şi nu să se acopere pe ei, omorând prin nepăsare, nepricepere şi neimplicare un om, un mare om şi un excepţional poet.

Fac un apel public la toţi cei care îşi pierd rudele, prietenii ca urmare a nepăsării medicilor, la toţi cei care rămân marcaţi pentru tot restul vieţii, la toţi cei care suferă în timp ce medicii beau şampanie [cum era şi atunci când Cezar Ivănescu zăcea…], la toţi cei care au pierdut pe cineva drag, să ne unim şi să facem tot ce ne stă în putinţa ca cei dragi nouă, genii şi muncitori, copii şi bătrâni, tineri şi mai puţini tineri să nu mai fie măcelăriţi şi omorâţi cu zile…

Mă rog pentru sufletul lui Cezar Ivănescu, mă rog, dar nu iert… Un mare poet a murit umilit în propria sa ţară… Istoria literaturii va consemna asta… dar înainte de toate a murit un om care ca şi noi toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, avea dreptul la viaţă, dreptul la un tratament corect şi eficient, drepturi esenţiale garantate prin Constituţie şi prin Cartea Drepturilor Omului…

Nu este posibil ca în anul 2008 să se moară dintr-o operatie de hemoroizi de 15 minute, este nedrept, inuman şi cineva trebuie să răspundă pentru asta… S-a stabilit că nu avea embolie pulmonară şi că toate problemele erau de natură cardiacă. Conform unor surse medicale de la Spitalul Floreasca inima mărită putea fi consecinţa unei anestezii generale greşite.

3. Flory Berzintu on Iunie 16th, 2008 at 1:46 am

Am neclarităţi privind conţinutul articolului. De aceea fac cîteva completări:

Cezar Ivănescu, începând cu 29 ianuarie 2008 cînd a apărut defăimarea sa în presa din România, fără nici o bază legală, şi-a declanşat o scădere a imunităţii organismului prin greva foamei, nealimentaţie, dezhidratare, stres, ajungând până la internarea în clinica Palade din Bacău din 21 aprilie 2008, cu 20 kg mai puţin. Cum era posibilă o intervenţie chirurgicală cu anestezie generală pe un organism atît de epuizat?

Vorbind cu el la telefon în acea perioadă grea, am cunoscut din vocea sa că era fără putere, epuizat, respira greu… sigur analizele n-ar fi ieşit bune!

Cu o zi înainte de a muri am primit o scrisoare de la el în care îmi scrie ca i s-au umflat picioarele şi-i anchilozase o mână. Cum poate să afirme un medic că era sănătos? Şi mai ales cum era posibilă o intervenţie de orice natură, pe un asemenea organism?

Nu cred că i s-au făcut analizele şi electrocardiogramă. Nu ar fi ieşit bine.

Înainte de transferul pacientului la Spitalul de Urgenţă Bacău, ce diagnostic avea? I s-a făcut vreun control în acest sens?

Nu apare în articol nici o informaţie privind măsurile luate la Spitalul de Urgenţă Bacău, pentru salvarea pacientului Cezar Ivănescu. De aceea aduc câteva informaţii: în noaptea de 23/24 aprilie am vorbit la telefon cu medicul de gardă şi asistentul de serviciu şi mi-au spus că pacientul Cezar Ivănescu a făcut embolie pulmonară, i se aplică tratament cu heparină, fiind conectat la aparate pentru respiraţie, având tensiunea 10. Mi s-a mai spus că în dimineaţa zilei de 24 aprilie îi vor face tomografie să vadă ce-i de făcut pentru salvarea vieţii. Ei bine, în următoarea zi, trecuse dimineaţa şi nu i se făcuse nici o tomografie pîna la ora 16.00 când a sosit elicopterul SMURD.

Dacă trebuia un cardiolog pentru pacient, nu era de datorie personalului din Bacău să aducă acel specialist? Oricum, medicul cred că e răspunzător privind decizia de transfer, sau decizia dacă un pacient e operabil sau inoperabil, după examinarile de rigoare. Cred că nu e valabilă părerea pacientului în a spune ca nu are nici o afecţiune. El poate să nu ştie de vreo afecţiune cu inima, mai ales în cazul Cezar Ivănescu, după defăimarea în ziare, călcându-i demnitatea în picioare. Pacientul nu-şi facuse analize şi controale, cred, de mulţi ani de zile. Nu avea nici medic de familie. Ştiind că-i bolnav, îl rugasem să se interneze la spital pentru control şi tratament. Avea de gând să se interneze la Elias. Chiar vorbise cu un medic în acest sens.

Problema cu operaţia de hemoroizi a apărut aşa, dintr-o dată. El nu se gândea la asta. Suferea de hemoroizi de cel puţin 30 de ani, şi nu 15 cum e scris în articol. Putea să mai traiască mulţi ani aşa, fără operaţie. Dar acum este o altă tehnică de a scăpa de hemoroizi, fără operaţie!

La operaţie a ajuns din cauza că l-a influenţat o nepoată din Bacău, dr. Carina Ribac. L-a invitat acasă la ea, în Bacău, la un sfârşit de săptămîna şi l-a controlat în sacoşă să vadă ce medicamente foloseşte. Astfel i-a găsit supozitoare pentru tratament hemoroizi, şi a provocat discuţia în acest sens, spunându-i că trebuie să se opereze, că ea îl va duce la o clinică privată (clinica Palade), că va avea grijă lui s.a.m.d.

Tot acea nepoata, Carina, i-a dat lui Cezar Ivănescu să ia câte 3 furosemid pe zi, cu cca. o săptămână înainte de operaţie, ceea ce a dus la o mare deshidratare, adăugată la organismul mult slăbit şi nealimentat.

Transferat la Spitalul de Urgenţă, pacientul fiind operat de hemoroizi, avea instalată sonda pentru urină cu urme de sânge în urină, ceea ce a văzut fiica lui Cezar Ivănescu, şi, era normal astfel?

Daca pacientul a fost transferat de la Clinica Palade la Spitalul de Urgenţă Bacău la ora 13,30 (23 aprilie 2008) de ce nu a fost anunţată familia, mai ales că era în stare foarte gravă, cu tensiunea 6? E normal ca familia să fie anunţată abia seara pe la ora 21.00? Anunţul nu l-a făcut cineva de la Clinica Palade, ci de nepoata Carina, care este înafara clinicii profesional, ea având clinica ei – după cum am înţeles, un laborator de analize medicale.

Elicopterul SMURD a venit cu patru ore întârziere, având acelaşi personal medical care l-a transferat de la Clinica Palade la Spitalul de Urgenţă Bacău, ceea ce mă face să cred, că în cele patru ore viaţă pacientului ar fi putut să fie salvată.

Clara Aruştei on Iunie 16th, 2008 at 2:00 am

CEZAR IVĂNESCU A FOST TRATAT MAI RĂU DECÂT ULTIMUL AUROLAC… TRAGIC ŞI ADEVĂRAT…

„A venit la consultaţie, l-am văzut, l-am diagnosticat cu hemoroizi gradul IV, sângerânzi, cu o vechime a bolii de cel puţin 15 ani” spune dr. Palade… Atunci vă întreb, dacă tot susţineţi că era o afecţiune veche, de ce v-aţi grăbit atât de tare?

Din moment ce pacientul a fost „diagnosticat” în clinica dvs. cu afecţiunea „cardiopatie ischemică cronică nedureroasă”, cum de aţi riscat viaţa unui pacient diagnosticat pe 21 aprilie cu această suferinţă cardiacă [!]? Cum de i-aţi făcut o anestezie generală fără a-i face sau măcar recomanda în regim obligatoriu seria de analize care se impunea, inclusiv [absolut obligatoriu] o ecografie…?

Ceea ce aţi făcut este de o gravitate criminală, de altfel anestezia generală a şi provocat moartea pacientului… Şi cum bine aţi declarat dvs. acest pacient chiar dacă avea o suferinţă cronică era în viaţă, scria, muncea cu un talent deosebit, era activ şi în plină glorie literară…

Incompetenţa crasă, faptul că Cezar Ivănescu a fost tratat în Bacău ca ultimul aurolac au dus la acest deznodământ tragic…

În Bacău, în SJU Bacau, la ATI, am fost întrebată: „Cum a ajuns în spital, era în trecere prin Bacău şi i s-a făcut rău?”. Această întrebare este inadmisibilă. Cum este cu putinţă ca nişte cadre medicale să nu cunoască absolut deloc starea unui pacient? Şi apoi nu era evident că acestui pacient i se făcuse o intervenţie chirurgicală?!

Sunt extrem de multe semne de întrebare în legatură cu şirul continuu de culpe medicale care s-au produs la Bacău, începând cu operaţia în sine, cu anestezia, cu ceea ce s-a întamplat la SJU Bacău unde nu i s-a făcut nicio investigaţie serioasă…

III

Motto:

! Aşteptând să vină moartea

treaz lucrez pentru gloria ei… !”

Cezar Ivănescu

(La Baaad)

„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti... După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei... Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea libera care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare, doar e ştiut din Bhagavad-Gita, că nimeni nu poate să ucidă şi nu poate fi ucis...“ (Cezar Ivănescu, interviu, 1996)

Realitate versus normalitate

Într-o societate clădită pe normalitate, Marin Preda ar fi luat şi acum masa la Restaurantul Uniunii Scriitorilor împreună cu Cezar Ivănescu, apoi Cezar Ivănescu i-ar fi cântat aşa cum îi cânta pe vremuri, la Mogoşoia, cu vocea sa frumoasă, plimbându-şi mâinile la fel de frumoase pe corzile chitării sale uşor dezacordate... În cea reală, cumplit de reală, chitara zace într-un colţ în aşteptarea veşnic fără de sosire de acum a Poetului, adusă de la Iaşi, din Casa Flory [cum îi plăcea să numească locuinţa în care prin bunătatea unei vechi prietene stătea, apartament pe care îl adora şi pe care îl considera sigur, trainic şi frumos precum un Imperiu, casa liniştii sale vremelnice, unde a scris cu înverşunare în ultimele două luni, cu mânuţele înţepenite, cu trupul încătuşat de toată suferinţa dată de o existenţă genială, cumplită „ardere de tot”], casă în care hainele i-au rămas încă adunate în nişte bocceluţe. Adunate pentru... adunate să...?

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia). „Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...

Ţin să mulţumesc acum şi veşnic, din suflet, tuturor celor care mi-au fost alături şi prin acest gest au făcut ca ultimul parcurs terestru al poetului Cezar Ivănescu să fie unul încununat de glorie şi nu unul al umilinţei cum ar fi dorit cei care nu au permis ca trupul său să îşi găsească odihna preţ de câteva ore în sediul USR sau în cel al Muzeului Literaturii Române. Trăim într-o ţară a groazei, nişte vremuri îngrozitoare şi de aceea efortul celor care ne-au stat alături este cu atât mai de preţ şi recunoştinţa noastră cu atât mai mare. Sufletul nobil al domnului Victor Roncea a pus în mişcare forţe nebănuite şi astfel poetul Adrian Păunescu, ignorând faptul că şi pentru domnia-sa era sărbătoare, marea sărbătoare a Învierii, a reuşit să elibereze trupul poetului Cezar Ivănescu din captivitatea impusă de un sistem birocratic şi amoral. Primarul Iaşului, domnul Gheorghe Nichita, personalitate de mare caracter, i-a întregit Clipa de Linişte şi Priveghi creştinesc, apropierea admiratorilor, discipolilor şi familiei... Numai Inimile lor de Aur au făcut ca Sufletul drag şi sfânt al lui Cezar Ivănescu, cel născut în ziua Schimbării la Faţă şi mort în Joia Mare, să se înalţe la Ceriuri din Moldova mai puţin înlăcrimat...

În căutarea dreptăţii

Cezar Ivănescu a suferit nespus ca urmare a acuzaţiilor profund nedrepte şi nefondate lansate aşa, într-o doară, de la Paris, de domnul Mircea Dinescu..., a suferit cum numai un suflet mare o putea face. După o viaţa întreagă trăită în onestitate, sărăcie şi martiraj a fost nevoit, la vârsta senectuţii, să înfrunte un atac mediatic unic în România postdecembristă. După prigoana comunistă a urmat teroarea postcomunistă, de nedescris, începând cu darea afară de la revista Luceafărul, prin desfacerea în mod ilegal a contractului de muncă de către domnul Mircea Dinescu, continuând cu bătaia cruntă pe care „minerii“ i-au administrat-o în Sediul Societăţii Scriitorilor Români de pe bulevardul Magheru..., şi tot aşa, într-un crescendo de neînţeles, până la ultimul atac şi cel mai cumplit, care i-a determinat moral şi social moartea, din 29 ianuarie 2008. A suferit pentru că, deşi avea de partea sa Statutul USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), deşi era un cetăţean liber trăitor într-o ţară liberă şi europeană, nu s-a simţit nicio o secundă ocrotit de un stat de drept, ci livrat la bunul plac al unor indivizi de neoprit.

Cezar Ivănescu a trimis mai multe scrisori deschise. Reproducem un fragment dintr-o scrisoare deschisă (postumă) adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel:

Scrisoare deschisă Preafericitului Daniel (Părintele meu), Patriarhul României

Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală? Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:

Să ne strîngem ura stivă

Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul,

batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care

au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos

s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

Cezar Ivănescu

***

Tragedia poetului Cezar Ivănescu continuă şi după moartea sa. Primesc în continuare mesaje de la cunoscuţi şi de la necunoscuţi. Iată conţinutul unui email primit recent:

Cezar avea şanse mari să fie ales la preşedinţia USR. În această competiţie era principalul adversar al lui NM – care i-a dezamăgit pe mulţi din susţinatorii lui din 2001 (LIS este el însuşi unul dintre cei care l-au ales şi acum îşi regretă gestul profund).

Multe încep să se clarifice. Privatizarea USR nu s-ar mai fi realizat sub conducerea lui Cezar, or aici e vorba de grămezi inimaginabile de bănet (gândiţi-vă numai la ce profituri aduce Casa Vernescu, transformată în cazinou, şi la toate celelalte proprietăţi ale USR, Neptun, Valea Vinului etc., nici eu nu le ştiu). Un motiv suficient pentru a face moarte de om.

Un articol publicat pe site-ul de mai jos ne-ar putea da de gândit:

http://www.tiuk.reea.net/lis.html

ANTITEZE

Liviu Ioan Stoiciu

PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR

Reiau (rescriu) un contrapunct. Zilele trecute îmi scria un tânăr poet că i s-a rătăcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filială (la Bucureşti) cum de e posibil, i s-a răspuns că „trebuie să se obişnuiască şi cu chestii din astea, că aşa e la USR”. Tânărul poet mi-a spus că nu mai ştie ce să creadă - merită sau nu să insiste să intre în USR, de drept? Câştigă în definitiv ceva că se inregimentează? Îl ajută cu ceva „acest statut, de membru al unei uniuni de creaţie?” Şi a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis că a auzit o chestie ciudată: în 2008 se pare că USR-ul se va privatiza şi va urma o cuponiadă pentru proprietăţile sau patrimoniul ei”! Mărturisesc, m-a lăsat cu gura cascată. La orice mă aşteptam, dar să aud că se privatizează USR, nu!

O fi bine, o fi rău că se privatizează USR? Că fiecare scriitor devine cuponar-acţionar pe averea USR? Pe ce lume trăiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacă habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizării USR, „de care se discută” (ca nu iese fum fără foc) la nivelul conducerii operative a USR? Iata cum se fac şi se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mână de oameni se crede providenţială, în frunte cu preşedintele N. Manolescu…

Ştiam că se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai preşedintelui USR), Statutul USR, dar că s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasa în 2005 prin delegaţi ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, că adunarea generală nu mai poate fi convocată, din lipsa de bani) depăşeşte orice imaginaţie, e clar. Şi nu numai atât: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizării USR? Până într-atăt se schimbă Statutul USR? Răspunsul lui: el ştia numai că se regionalizează USR (nu auzise de „cuponiadă”)...

Altă bazaconie: acum s-a găsit USR să-şi piardă capul de la Bucureşti, să se regionalizeze (să aibă atâtea capete câte filiale are USR, 15, eventual), când Ministerul Muncii (care dă o jumatate de pensie în plus fiecărui pensionar al USR, conform unei legi care funcţionează din 2007) ţine cont de USR „ca instituţie reprezentativă naţională, centralizată”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual că membrii USR îşi plătesc la zi cotizaţia, că n-au murit şi pot primi jumătatea în plus de pensie…

Tocmai lăudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizată (în UE nu există decât uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, după afinităţi şi interese) prin legea jumătăţii de pensie în plus pentru membrii USR. În condiţiile în care USR a devenit extrem de atrăgătoare pentru pensionari din cauza acestei legi (inventate de Adrian Păunescu şi reevaluate de Varujan Vosganian, vicepreşedinte al USR, la nivel parlamentar şi guvernamental): cererile de intrare în USR s-au înmulţit aberant, iar comisiile de validare sunt bănuite de corupţie (circulă deja legenda că primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlă de whisky).

Ce o fi adevărat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arăta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (căruia i se pare că nu are destule puteri de dominare, deşi face ce doreşte la USR, arogant cum e în funcţie, neîndrăznind nimeni să-l tragă de mâneca) a anunţat din 2005 că vrea să-l schimbe radical, fără să dea amănunte? Personal, nu uit că N. Manolescu a fost acuzat de dictatură cât a condus Partidului Alianţei Civice, chiar de către membrii lui scriitori, făcându-se caz în mass-media de o revoltă oficială, în acest sens. Ar trebui să se ia aminte. Cu atât mai mult cu cât N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest şi înţelegător cu soarta scriitorului român — azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiţie de trai (de lux, face parte acum din „lumea buna”, cu venituri ameţitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris şi se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu imbogăţiţii şi descurcăreţii postcomunişti, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Ştefoi, fostă propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada).

N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe aceşti scriitori (deci, şi pe mine) îi va învăţa minte cu Istoria sa critică… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, după ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gândit preşedintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puţinii scriitori necompromişi de comunism (în schimb îi ţine la inimă pe foştii colaboraţionişti cu PCR-Securitate). Vreau să cred că până la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetăţeneşti şi literare în România cu ajutorul USR. Şi mizez pe bunul simţ: până atunci trebuie operată deconspirarea scriitorilor colaboraţionişti cu PCR-Securitate! Că e nevoie şi de curăţenie morală la vârful USR şi al revistelor ce apar sub egida ei.

Altfel, USR a găsit soluţii de supravieţuire onorabile — ultima dintre ele, aceea a susţinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunţat că se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (să nu se uite că, în 1994, USR, condusă de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Că Varujan Vosganian va face tot posibilul să fie modificată legea timbrului de carte, prin ordonanţa de urgenţă, şi că banii veniţi din timbrul literar vor fi cheltuiţi şi pe susţinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social. În paranteză fie zis, N. Manolescu are o slăbiciune pentru Noua Literatură (neintrată în conştiinţa scriitoricească, dar motivată că e reprezentantă a „tinerilor scriitori”), această revistă îşi acoperă toate cheltuielile de la USR, faţă de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie, ori pentru sa larii şi chirii. Interesant, şi noua serie a revistei Luceafărul a apărut numai din banii USR, rămâne de văzut cât timp, neavând acordul Consiliului de conducere al USR, care răspunde de fiecare leu al USR cheltuit (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-şef numit la revistele ce apar sub egida USR, după ce a fost ales noul preşedinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu îşi pune „oamenii” în funcţii după propriul plac).

Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aş micşora rolul de sindicat al USR (cum aud ca se va întâmpla prin noul Statut la care se lucreaza), scriitorul trebuie protejat — fiindcă numai ajutoarele sociale şi medicale, plus cele de înmormântare îl obligă moral pe scriitor cu adevărat. În rest, a fi membru al USR înseamnă doar să plăteşti o cotizaţie şi, dacă eşti pensionat, o jumătate de pensie în plus. E adevărat, scriitorii în activitate mai apelează la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primeşte 200 de euro pentru o lectură publică (dacă e în graţiile preşedintelui de filială). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci şi literatura română (acest grup e cel care profită de traduceri şi plimbări în străinatate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China şi Vietnam, de exemplu) îşi vede mai departe de interesele lui, abuziv…

PS. Apropo de ajutorul de înmormântare şi de „gaşca Manolescu”. Am citit în presă ca „şefia” USR a refuzat să depună, la sediul ei din Calea Victoriei 115, pe catafalc, sicriul cu trupul lui Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l ierte, să poata să se reculeagă prietenii şi duşmanii poetului, la capătâi. Mai mult, nici Muzeul Naţional al Literaturii Române (condus din 2008 de „un om al lui Manolescu”, Radu Călin Cristea) nu l-a primit pe catafalc – deşi majoritatea scriitorilor dispăruţi au plecat spre cimitir de aici! Şi am mai citit în presă că USR s-a spălat pe mâini, n-a cheltuit nici un leu cu înmormântarea lui Cezar Ivănescu, o personalitate extraordinară a literaturii române (care a murit chiar în ziua în care „elita” USR serba cu fast Centenarul USR, pe 24 aprilie 2008), toate cheltuielile fiind suportate de autorităţile ieşene – la înmormântarea sa neparticipând nici un membru bucureştean din conducerea USR… Aşa că trebuie să întreb iar: pe mâna cui a încăput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviţi”, dezonorant, chiar şi când mor scriitorii de prim rang, dovediţi incomozi cât au fost în viaţă?

30 aprilie 2008. Bucureşti

***

Un alt ecou, din partea domnului Ion Murgeanu. Iată comentariile domniei-sale adaugate la articolul „Cauzele morţii poetului Cezar Ivănescu, învăluite de mister” de Mădălina Rotaru apărut în „Ziarul de Bacău” din 15 iunie 2008:

Ion Murgeanu on June 16th, 2008 at 10:40 am

Cezar Ivănescu a fost asasinat cu premeditare chiar dacă numai şi moral. Vinovaţi de moartea poetului sunt în primul rând Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu. Mircea Dinescu care aflat la Paris a lansat fumigena cu colaborarea poetului cu Securitatea. Îl cunoşteam pe Cezar Ivănescu încă din ultima lui clasă de liceu...

A fost dintotdeauna un anti-comunist convins, şi un luptător puternic pentru dreptul la liberă comunicare şi la libertaţile elementare ale omului, în afara oricărui compromis cu ideea, sau cedare în faţa cenzurii şi a celorlalte „comandamente” ale vremii şi vremurilor. Aşa l-am descris, pe mai multe pagini, în cartea mea de „memorii”, „Himera literaturii”, Editura Curtea Veche, 2007, într-un dialog epistolar cu Ion Lazu.

Este inimaginabil să îl acuzi pe Cezar Ivănescu de colaborare cu infamul regim comunist pe care l-a urât şi condamnat fără oprire toată viaţa, iar cea mai evidentă mărturie este opera sa absolut genială. Ştiu ce vorbesc, am debutat împreună cu poezii în ziarul Flacăra Iaşului, august 1959, am rămas prieteni apropiaţi până la moartea sa survenită, între-un mod absolut suspect, şi am fost primul care, într-un articol apărut în superbissima revistă „Al cincilea anotimp”, de la Oradea, îi propuneam numele, la Premiul Nobel pentru literatură, atragând de fapt atenţia asupra marii sale opere şi personalităţi. Articolul se intitula „Candidatul meu la Premiul Nobel”.

Ultimele 35 de zile din viaţa sa pot spune că am fost printre cele mai apropiate fiinţe din anturajul său. Când am aflat despre defăimarea incalificabilă a poetului, un atac grosolan la persoană, dar cu un scop bine scontat, compromiterea şi înlăturarea lui din viaţa publică, am scris un articol, „Defăimarea poetului Cezar Ivănescu”, apărut mai întâi on-line, dar tipărit imediat şi în Meridianul Românesc, Anaheim, California, USA, şi post-mortem, în revista Baaadul literar, din Bârladul natal, al cărei director fondator fusese.

Nu aş avea nici un interes să-l învinuiesc pe Mircea Dinescu, pe care-l îndrăgeam înainte de-a o face pe inchizitorul, tocmai el despre care, da, ar fi atâtea de spus, şi pe N. Manolescu, al cărui comportament la moartea poetului a fost incalificabil; nu a admis pur şi simplu din poziţia lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor ca trupul neînsufeţit al poetului să fie depus la US sau cel puţin la Muzeul de literatură, măcar pentru o zi, după care putea să-l paseze Iaşilor, aşa cum s-a lepădat de altfel cu ură nedisimulată, din prima clipă, cu laşitate şi impostură.

Locul de veci al lui Cezar Ivănescu ar fi trebuit să fie alături de Eminescu, lângă Nicolae Labiş, pe testamentul de limbă literară şi geniu al cărora şi-a scris întreaga OPERĂ: repet şi subliniez cu majuscule, GENIALĂ. În faţa incomensurabilei pierderi, cu tot şirul ei de confuzii, ce aparţin parcă unei bine puse la punct acţiuni de lichidare fizică, a Securităţii de altă dată, cu personaje dubioase din umbră, fie ele nepoate sau netoate, şi doctori corupţi şi incompetenţi, care i-au luat de pe card şi ultimul leu, pentru a-l duce la moarte sigură, şi din nou, parcă, dinainte parcă planificată: în faţa tuturor acestora, personal nu ACUZ, ci BLESTEM.

Urmaşii lui Cezar Ivănescu şi discipolii lui adevăraţi şi sinceri vor mai avea timp să vadă cum vor dispărea, sau ieşi din scena, cei care au făcut să dispară marele nostru poet şi prieten de o viaţă, CEZAR IVĂNESCU.

(va urma)

Cezar Ivanescu. Mesaj de pe patul de moarte

Duminică, 29 Iunie 2008 George Roca

"...nu există păcat mai mare în univers decît să batjocoreşti sufletul unui om!”... (Cezar Ivănescu)

În urmă cu câteva zile am primit prim poşta electronică un mesaj de la doamna Clara Aruştei, fiica regretatului om de litere Cezar Ivănescu. Îmi relata pe scurt odiseea prin care a trecut tatăl său înainte de a intra în lumea celor drepţi. Iată mesajul:

„... Ceea ce i s-a întamplat tatălui meu este o dramă de nedescris. Nu am puterea să transcriu suferinţa prin care a trecut, coşmarul ultimelor sale zile... nedreptăţile care i s-au făcut toata viaţa, dar în special începând din data de 29 ian. a.c. şi culminând cu această ultimă suferinţă, toate sunt peste putinţa de îndurare a unui om şi sunt pe deplin de natură christică.

Născut în ziua Schimbării la Faţă şi mort în Joia Mare...

Dintr-o operaţie programată care ar fi trebuit să fie una banală (de hemoroizi),
într-o clinică particulara din Bacău [clinica Palade], ca urmare a unui şir continuu de culpe medicale s-a ajuns la acest final cumplit.

Totul a fost cauzat de incompetenţa medicilor, de lipsa lor de reacţie, de faptul că se pare că a fost supus operaţiei înainte de a fi sosit rezultatul analizelor, fără ca măcar să i se facă o minima verificare dpdv cardiologic (aceasta este o culpă de natură penală, dar în România este aproape imposibil de dovedit pentru că se muşamalizează totul), de faptul că, ulterior, i-au greşit şi diagnosticul, tratându-l în mod superficial de embolie pulmonară, cu toate că suferinţa sa era de natură cardiacă, că nu l-au transferat imediat la Iaşi, ţinându-l la Spitalul Judeţean de Urgenţa Bacău fără să anunţe familia, ca nu i-au făcut nici macar o ecografie a inimii pentru a vedea de ce suferă, nemaispunând de grava eroare de a-i face anestezie generală...

În această conjunctură dramatică încerc să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă pentru apararea numelui şi operei lui Cezar Ivănescu, pentru a publica şi a face publice poemele, textele, articolele rămase în manuscris...

Vă mulţumesc din suflet,

Clara Aruştei”

Tot atunci am primit de la această doamnă un articol scris de Ion Murgeanu. Un omagiu adus celui care ne-a părăsit pentru întotdeauna. În acele rânduri scriitorul relata despre prietenia care l-a legat de marele dispărut şi meritele aduse de acesta literaturii române contemporane. Atunci am aflat că: „Un grup de intelectuali albanezi, la iniţiativa lui Besnik Mustafaj - fost ministru de externe al Albaniei democrate, urmau să-l propună, la Premiul Nobel pentru Literatură”.

Doamne! Dar noi românii... pe cine propunem? Când în anul 2001, am participat la cel de al XXVII-lea Congres al Academiei Româno-Americane organizat de Universitatea din Oradea împreună cu Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea) unul dintre obiective au fost organizarea unei „cafenele literare” cu titlul „Un Nobel pentru literatura română”. Printre invitaţi mulţi scriitori români de seamă din ţară şi din străinătate. După trei ore de discuţii nu s-a putut ajunge la un numitor comun şi nu s-a putut nominaliza nicio personalitate a literaturii române pentru prestigiosul premiu Nobel. Atunci, la dezbateri spiritele s-au încălzit! S-au format chiar bisericuţe sau tabere. Unii o propuneau pe pe Blandiana, alţii pe Păunescu, pe Goma, Ivănescu, Astaloş, Manea, ba chiar şi pe Dinescu... Negativiştii din toate taberele adoptau imediat starea de „veto” şi spuneau un NU răspicat oricărei propuneri. Până la urmă sigurul factor benefic al „cafenelei literare” a fost cafeaua şi mizilicurile de pe masă. Ba... sau mai şi legat câte o prietenie pe ici pe colo... Păcat că unii au trebuit să facă eforturi deosebite şi să vină din colţuri îndepărtate ale lumii pentru a savura (doar!) gustul amar... al licoarei negre!

Se zice că atunci când doi se ceartă al treilea câştigă! Noi, după atâtea lupte „intelectuale”, nu am ajuns să avem măcar un candidat... iar alte ţări cu o literatură mai „subţire” decât a noastră a obţinut de mult râvnitul premiu. Nu ne înţelegem, ne certăm şi suferim consecinţele! Dictonul cu „moartea caprei vecinului” ne urmăreşte tot timpul... Şi zic, până nu vom fi uniţi, până nu vom trăi în armonie, până nu vom fi mai toleranţi, vom trage ponoasele... şi vom pierde multe valori naţionale!

***

Duminică, 1 iunie 2008, orele 7:18 AM, ora Sydney-ului, am primit un alt mesaj electronic de la doamna Clara. Un mesaj scurt în care era inclusă şi o adresa de web. Domnia Sa mă atenţiona că voi găsi acolo un fişier cu o înregistrare sonoră numit „Caseta nr. 4”. L-am accesat în grabă şi m-am cutremurat. Era vocea maestrului Cezar Ivănescu. O voce slăbită, stinsă, dar blândă şi prietenoasă. O voce parcă din altă lume! Vocea maestrului pe patul de moarte! Trasmitea un mesaj înregistrat (cu greu) pe o casetă audio. Un apel către cei pe care i-a iubit, un apel de mulţumire, un apel de compasiune adresat celor care i-au făcut rău... Fără blesteme, fără anateme, făra acuze... Un mesaj destul de scurt, dar plin de înţelepciune, de dragoste pentru cei care i-au fost aproape, un mesaj din suflet şi inima... Îl reproduc mai jos!

Odihneşte-te-n pace domnule Cezar Ivănescu!

George ROCA

Sydney, Australia

luni, 2 iunie 2008

***

MESAJUL LUI CEZAR IVĂNESCU:

Puteţi asculta mesajul lui Cezar Ivănescu în secţiunea Multimedia a siteului nostru urmând linkul:
http://www.revistanoinu.com/index.php?option=com_seyret&Itemid=194

„Le mulţumesc Domnului Isus Hristos şi Maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţei absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat tot timpul alături. Tuturor acelora care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea adevărului...

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez mai ales acelora risipiţi prin lume mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei... care îi îndeamnă să se bucure la ivirea în lume a răului. Îl întîmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină...

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, că-mi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins de rău şi putreyiciune.

Mă rog pentru învierea lui.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi... Cu toţii s-au dovedit s-au dovedit nu doar europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai universului. În faţa lor mă plec precum statuile din templu în faţa lui Budha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată „Mai strălucitor decât o mie de sori”, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în univers decît să batjocoreşti sufletul unui om!”

Puteţi asculta mesajul lui Cezar Ivănescu în secţiunea Multimedia a siteului nostru urmând linkul:
http://www.revistanoinu.com/index.php?option=com_seyret&Itemid=194

Poeme pentru Cezar Ivănescu

Duminică, 02 August 2009 Gabriela Creţan

NECONSOLATUL PRINŢ

Lui Maître

Cicuta maculata picurată în ureche.

A mea. În timp ce dormeam. O muzică

distrugătoare.

Vocea lui dând foc partiturii.

Anatema pe ochii vrăjmaşilor.

(Surâsul scrobit al lor ca al unora

care au fost traşi în ţeapă.)

Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii

medici, predicatori, ambasadori, negustori

şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde

iar el îşi rupe carnea în bucăţi

şi ne îmbie

la saţietate, la mâncare

cum o lucire sceptică, tăioasă

cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion

pe degetele lungi care notează-n fugă

glose şi marginalii, miniaturi

ex-libris

pe pagini ca bila neagră amare

cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii

sub apăsarea metalică, atunci când răsare

la polul opus – de neajuns, de necuprins,

un silogism perfect

însingurându-se în monada augustă

(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…

văd imprudenta-i mână care scrie

linsă de fulgere

şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă

străvezind hârtia

în vreme ce toţi mesagerii iadului

îl cotropesc şi-i urlă în spate,

declanşând fulguraţii de cifre stacojii,

un păienjeniş inextricabil de litere

diavoleşti

gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului

iscodind

parcimonia principiilor, omologarea în Unu

şi strălucirea venelor subtile, alcătuind

o plasă senzitivă,

cvadrupla mască împrăştiind în jur

un cerc de foc, o dulce erezie

pe când coboară-n arderi sulfuroase

stema rece a frunţii

deasupra apelor mercuriale

însângerându-se de oglindire...

îl voi numi Neconsolatul Prinţ

cu moartea pre moarte călcând

mielul

iluminat de un trigon stelar

ce umple orizontul

(configuraţie abstractă şi străină)

însuşi iluminându-ne, cezareic...

1985

DISCIPOLUL CĂTRE MAGISTER

(De cântat pe o singură coardă
de către mai marele cântăreţilor)

PASIUNILE

Sângeram sărac şi mut

mă uitase Dumnezeu

eram gol întins pe scut

coborât în hipogeu

preţ ispitei dând, în mâini

sfărmam inima-mi de ghips

îmbălat de urâciuni

prevestind apocalips

într-o beznă roşie

într-o lepră de mormânt

care casa noastră e

cât trăim pe-acest pământ

ca şi tine, domnul meu,

ca şi-acela din vechimi

îngropat de viu, ebreu,

de vicleni şi de prostimi

nu era de sus cuvânt

când pe cruce înălţat

luminând cer şi pământ

moarte grea a dezbrăcat

eram robul plin de vini

de scursori mult întinat

când Lumină din lumini

ochii mei i-a-nluminat

m-am trezit şi am visat

am văzut, Doamne, un miel

un alt fiu crucificat

care strălucea la fel

fiu al doilea lăcrimând

noaptea toată şi ziua

jertfă necurmat arzând

ca făclie-n faţa mea

trupu-i răbduriu şi crud

crud în frumuseţe grea

nelăsându-se văzut

era drept ca sabia...

cum ni-s mâinile la fel

chiromantul a-mpletit

cu migală şi cu zel

iţele ce le-au unit

a-ncurcat, a răsucit

a încondeiat frumos

liniile de argint

ce le leagă os cu os

poate fraţi am fost cândva

poate-odată mi-a fost fiu

poate stam la dreapta sa

îmbrăcat în aur viu

uter poate îi eram

pentru somnul lui potir

şarpelui imperial

îmbăiat în elixir

port şi astăzi, preacurat,

urma-i încă fulgerând

dar mi-e pântecu-ncuiat

altor roduri mai de rând

poate el m-a fost născut

poate-a fost să fie-aşa

să fiu eu rodul durut

când din carnea-i mă rupea

poate amândoi închişi

în Graal, asemene

eram, prunci de Domnul unşi,

două flăcări gemene...

unul a mai fost lovit

unu-n cuie-a mai fost prins

unul care prea cumplit

ne-a iubit şi noi L-am stins

fiindcă-atâta foc curat

inima de râmători

niciodată n-a-ndurat

l-au ucis de mii de ori

unul a mai fost ca Voi,

împăratul meu hulit,

două mii de ani apoi

ipocriţi l-au tot jelit

dar călăilor netoţi

ce-au lovit cu suliţa

le vom împărţi răsplăţi

după fapta’ cestora

în gheena cărnii lor

moară-ascunsă macină

pârjoliţi sunt ca-n cuptor

adunaţi în cocină

cu cuţitul voi tăia

mădularul lor, scârbit,

să se piardă sămânţa

celor ce L-au prigonit

cel care a-nfipt vârtos

dar ferindu-se pieziş

piron gros până la os

va fi smuls din ascunziş

omorât în patul lui

în patul mişelului

de iubirea Fiului

de lacrima mielului...

cum de crimă s-au spurcat

netăiaţii împrejur

pân’ la coate şi-au băgat

mâna-n aurul sperjur

vânzători L-au alungat

tot la Tatăl, hăruit,

pe un lemn încrucişat

ca pe-o navă ţintuit

hăruit de suferinţi

să nu se trezească-n nimb

îi rup trupul între dinţi

şi cerşesc iertarea-n schimb

vezi-i, Doamne, în huzur

în greul păcatului

cum primesc pe frunte mir

tot privind cu ochii şui

le va sta în faţă ’nalt

Îngerul cu sabia,

tu sau eu sau celălalt

să-ngrădească scabia

răului ce s-a întins

răului pizmuitor

şi învingătoru ’nvins

şi învinsu ’nvingător

s-or schimba la faţă cum

este drept, cum ei sunt daţi

într-al morţii galben fum

se vor întâlni ca fraţi

va cădea capul pripit

înaintea soarelui

şoldul de snagă sleit

plâns în neputinţa lui

blestemând şi ricanând

vor îngenunchea mereu

glob de foc’nălţat văzând

din nadir spre apogeu

tot ca’ cesta ne’nclinat

tot ca’ cest al doilea fiu

sângerând nevinovat

alinându-ne-n pustiu

rabdă cazna lui de azi:

celor care pătimesc

le-a pus Domnul pe obraz

semnul soarelui, regesc

Rege-Şarpe, cast exarh

călărind pe un asin

va intra ca un monarh

în visat Ierusalim...

* * *

Tu care ceteşti acum

cântul meu de-nvăţăcel

lasă-ţi casa, cată drum

şi porneşte după el...

scris-a cum s-a priceput

Gabriel, discipolul

care faţa i-a văzut

strălucirii lui emul

Gabriel cel îndurat

miluitul între vii

în lumină ridicat

din greşale şi curvii.

1986

PLÂNSORILE

Via mea nu leagă nici un rod

frunza ei e-nviermuită foarte

coapsele-mi mă trag spre moarte

duhul sfânt de altă parte

ca doi boi în jug ce nu se văd

m-aş ucide-n somn cu mâna mea,

mâna mea visează făptuirea

când din ochiul stins iubirea

se va naşte cum lucire a

capului tăiat de raza Ta...

Cât am fost curat, tot înşelat

curăţia-i astăzi de vânzare

la răscrucile de sare

doar lumina ta Cesare,

ca pe un ogor m-a semănat

renegând, proscrisul s-ar cădea

să dezlege crima care doarme

în netrebnica lui carne,

singur, el cu sine şi cu ea

bâiguind angelic am visat

poama care mâna o culege

neştiind de nici o lege

care-ntre aleşi alege

hotărând sfinţire şi păcat...

Domine, – am visat c-ai să mă ierţi

tâmpla aurindu-mi-o cu spice;

nici lumină-i, scară nice,

sub povară grea de bice

Te închid în ochii mei deşerţi

Doamne, – am să Te iert când voi uita,

Te-aş zidi prin fapta mea, Divine,

singur numai eu cu Tine,

ţapi ce sângeră în sine

până-am să devin Lumina Ta

gol sub cerul gol Te-am lăudat

pururi mucenind în suferinţa

sângelui şi în credinţa

că Eşti mort, că sunt Fiinţa

dintr-un roş extaz înfăpturat...

Cât am fost curat, de tot ucis,

din adâncuri Te-am strigat, Divine,

mort însingurat în sine

nepătruns de rău şi bine

nu mi-ai dat răspuns măcar în vis

Te-ar zidi prin faptă, Tată, iar

dreapta mea care nu-şi vede sporul

Te-ar însămânţa pe-ogorul

bătut numai de piciorul

celui care morţii-i dat în dar...

Coapsele-mi nu leagă nici un rod

aguridă-n ol cu albe toarte

vin de dragoste şi moarte

oţetit, ce se împarte

celor ce porni-vor în exod

celor care-aşteaptă, blânzii fraţi,

cei preafericiţi în goliciune

ne-ndoiţi în rugăciune

drept azimă-având tăciune

de la taina cinei depărtaţi...

cât am fost curat, tot alungat

curăţia-mi astăzi mă omoare

la răscrucile de sare

doar lumina ta, Cesare,

brazdă nouă-n mine a tăiat

chipul meu în tine-o învia,

chipul tău în mine o să-nvie

ca-ntr-o ţarină pustie

lucrată cu boi o mie

până când Treimea s-o-ntrupa

trei în unul singur fiind mereu

tu şi eu şi duh întru Fiinţă

pân’ la dreapta pocăinţă

otrăviţi de-o grea ştiinţă

veşnic luminând în Dumnezeu...

III

Via mea nu leagă roade dulci

poama ei n-atinge vrednic pârgul

nici în zori, nici în amurgul

mâinii înnoindu-i sârgul

înaintea prinderii-n butuci;

scribul Tău nicicând nu-i cel ales,

în robie-i scos la drumul mare

sub corvezi e ars de soare,

plâns şi sterp – doar tu, Cesare,

ca pe-un măr apins l-ai fost cules

în grădina ta l-ai aşezat

în mijlocul meselor de nuntă,

încântându-te se-ncântă

amuţit de raza-ţi sfântă

care coborând l-a botezat...

Domine, în neguri ai trimis

iedul juruit spre sângerare;

– vezi tu crucea grea pe care

lângă tronul tău, Cesare,

stă de pază îngerul promis?

Cât am fost curat, tot nesmerit,

castitatea fiindu-mi desfrânarea,

de băutul, de mâncarea

nedăruite cu sarea

care iscă-n blide gust oprit

crud cu mâna mea m-aş omorî

de n-ar sta alăturea Cesarul

ca lumina pe altarul

Fiinţei, sfâşiind hotarul

beznei ce desparte eu de tu...

via mea se va-mplini de rod

coapsa ei când friptă-o fi de pluguri

ale viţei pline sfârcuri

scuturând pe masă struguri

negri pentru vinul de prohod...

Plâns de bucurie am turnat,

poleire fără turburare

în potir lucrat pe care,

întinzându-ţi-l, Cesare,

mâna mea deasupra l-a-nchinat;

azi suntem lipsiţi, mâine acei

care vom atinge Canaanul

lacrima ne este banul

de plătit pentru limanul

graţiei, când unul fii-va Trei

pân’atunci rămân mereu fidel

pân’atunci şi viaţă după viaţă

călăuză-i a ta faţă

peregrinului în ceaţă,

pajului al Vostru, Gabriel...

1988

Revista Noi,NU!

Font Size

Profile

Menu Style

cezar ivanescu

Cezar Ivanescu a murit ucis

Sarcofagul de hartie

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (XI)

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (X)

Proiect - expozitie in mermoriam Cezar Ivanescu

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (IX)

Maestrul si discipolul

Maître de la clarté

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VIII)

Bienala de arte plastice Cezar Ivanescu 2009

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VII)

Poetul si vanatoarea de oameni

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (VI)

Cantecul otelit al poetului de esenta tare

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (V)

Moartea lui Cezar. Cronica adevarului (IV)

Moartea lui Cezar: Cronica adevarului

Cezar Ivanescu. Mesaj de pe patul de moarte

Poeme pentru Cezar Ivănescu

Harta site

NOI,NU!

Articole

Jurnalul meu

Stiri

Comunitate