... până la moarte

Există un complex al soldatului întors de pe câmpul de luptă, consemnează scriitorul Daniel Drăgan în Apel la memorie. Psihologia modernă, în opinia scriitorului, este preocupată de întoarcerea acasă a soldaţilor americani care au luptat în Vietnam, a ruşilor întorşi din Afganistan, a soldaţilor din Bosnia şi Kosovo. Aceştia poartă în memorie zgomotele bătăliilor, scenele de groază pe care le-au văzut sau le-au făptuit. Ei rămân pe câmpul de luptă, precum Ulise din poemul lui Radu Gyr Întoarcerea lui Ulise. Acalamat ca rege, când revine în Itaca, Ulise nu aude uralele mulţimii,  nu vede fastul, priveşte în gol, continuând să fie pe câmpul de luptă de la Troia: Eu am rămas sub zidurile Troiei...

Complexul soldatului întors de pe câmpul de luptă şi poemul lui Radu Gyr îi amintesc scriitorului Daniel Drăgan de un prieten plecat din ţară, în 1988, în America, pentru a-şi găsi libertatea şi bucuria de a exista, după ce a cunoscut tortura psihică şi fizică în închisorile comuniste, acolo unde i s-au zdrobit nu doar degetele de la mâini şi de la picioare, ci şi sufletul. După mai mulţi ani, scriitorul Daniel Drăgan îşi reîntâlneşte prietenul, în America, cu chipul îmbătrânit şi privirea tristă, spunându-i: „ Habar n-ai cât rahat este aici!”  „ – În America?” „- În diaspora. Între români. Umblă lefegiii securităţii printre noi ca păduchii...”

Era în anul 2002, precizează scriitorul Daniel Drăgan, repetând versul lui Radu Gyr: Eu am rămas sub zidurile Troiei...;Autorul Apelului la memorie nu poate evita întrebările legate de ce ar putea să facă pentru aceşti soldaţi ai eliberării care nu mai izbutesc să se întoarcă de la Troia, care, în Ţara Libertăţii nu sunt liberi şi pe Pământul Fericirii nu sunt fericiţi. Fiinţa rămâne zguduită în piatra zidului... căci mulţi „au luat zidurile cu ei în spinare şi le poartă prin lume ca pe o închisoare din care nu mai pot ieşi.”

Thomas Schneider, personajul din romanul Părintele Thom de Daniel Drăgan caută înălţarea într-o lume a căderilor, a abnormităţii, cu chipul viţelul cu trei picioare fătat de bivoliţa unui ţăran din Transilvania. Golul spiritual se amplifică, la fel brutalitatea materiei, pe străzi, în curţi, pe câmp crescând maldărele de limuzine în lefăiala ruginii.

Alături, soldaţii întorşi de pe câmpul de luptă asurzesc, în continuare, în vuietul sinistru al absurdului lumii.

Între lumi

Despre talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspiciunii în viaţa literară, puterea discernământului în critică, semnele însingurării şi ale fricii scriitorului; despre curaj, bunătate, laşitate, cuviinţă, denunţ, invidie, inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau „ţâşnirea spre libertate”; despre teroarea în literatură, batjocorirea valorilor literare, primejdia compromisului; despre aderarea la comunism, prin grabă şi necunoaştere; despre comunism ca generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; despre dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia biruitoare, răbdarea convulsiilor istoriei care înfrigurează, irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea încăpută pe mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om fantomă şi locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere şi caznă; despre memoriile ca literatură, discreţia literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea lui Noica, integrarea lui M.Eliade în cultura română,  experimentul literar, poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de moarte;  despre declinul Occidentului sau hotărârea acestuia de a se sinucide; despre amestecul, în scrisul literar, a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de ploaie”, când lipsesc: strunirea, reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, fleacurile, repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor; despre a fi treaz în literatură.

Un altar de idei,  în litera şi legea Monahului de la Rohia; în ( şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, apărută la Editura Dacia. O carte a devoţiunii. Pentru ideea de sfinţenie, Steinhardt avea, cum mărturiseşte Al.Paleologu, „o devoţiune, o închinare pe care, de fapt, ar trebui s-o avem şi noi...” Nicolae Băciuţ aşază această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii.  Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un  tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului. Nu „justeţea” destinului vieţii şi operei în cultura română e invocată în gestul editorial, ci smerenia şi veghea lor. Cu atât mai mult, cu cât Nicolae Băciuţ i-a cerut Monahului binecuvântarea ca dialogurile şi paginile de corespondenţă să se transforme într-o carte, neîngăduind, precum ilustrul său interlocutor, minciuna şi compromisul.

Interviurile şi scrisorile, adunate cu ardere şi eleganţă, sunt însoţite,  în această ediţie  a volumului Între lumi, de un jurnal scris de Nicolae Băciuţ între 21 august 1986 şi 6 iunie 1988, la fel de răpunsurile la ancheta literară N.Steinhardt şi generaţia 80, iniţiată de revista „Mişcarea literară” din Bistriţa. Sunt paginate şi 3 dialoguri cu apropiaţi ai Monahului, Al.Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, autentificând rafinamentul cărţii. Abilitatea publicistică a lui Nicolae Băciuţ îi face reverenţă cititorului. Parcurgem o carte vie, despre cel care trebuie să aibă, acum, ca altădată, un public viu, în stare să dobândească, dăruindu-se; fără vicleşug, precum Natanail...

I. Urdă - Solie cu pană de înger

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic...) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând...”(Postapocaliptică 1, p. 36).

Câtă este poezie, în acest volum – este a unui om care se străduieşte, din răsputeri, să trăiască în mijlocul acestor vremi, dar sentimentul rătăcirii existenţiale (pustiitoare de Duh) şi al unei (parţial) asumate singurătăţi dar, mai ales, cel exasperant, al răcelii părăsirii, care îl domină şi-l face pradă Iluziei/Auto-Iluziei (visul nu e, ca la romantici, semnul Revelaţiei!), pe Poet, în cele din urmă:  „Tot rătăcind prin stele cu sufletul pustiu/(...) Şi-aştepţi cu-nfrigurare o rază, o clipire/Dar steaua-i tot mai rece şi tot mai depărtată/Iar tu, asteroidul de piatră îngheţată,/Tot rătăceşti prin stele visând la nemurire” (cf. Pelerin, p. 7). „Pelerinajul” prin stele, ca şi „visul nemuririi”(cu valenţe, însă, expresioniste!) şi „steaua” singurătăţii – sunt motive romantic-eminesciene evidente (amintind, îndepărtat, dar insistent, de Povestea magului călător în stele...). Ion Urdă – un neo-romantic/neo-eminescian, rătăcit într-o lume apocaliptic de mercantilă. Un elegiac tot mai rar tandru şi idilic („dar nu vei greşi mult/ dacă vei răspunde:/-Să iubim florile!” – cf. Remarcă, p. 27) – dar tot mai des şi cumplit năpădit de exasperări ale limitei, un romantic tot mai adânc „infectat” de expresionism: „...La marginea lumii / iubirea/ e tot mai tentată/ de gânduri sinucigaşe...” (cf. Preapocaliptică, p. 15).

Şi „apocalipsele”-viziunile terminale ale acestui cosmos, abundă, cu destulă vigoare a imaginii, în acest volum – fie că se numesc Preapocaliptică, fie Postapocaliptică ( 1 şi 2): „...Sfere buimace dansau printre valuri/pe nisipul de la marginea mării/Din când în când/câte o trombă de apă / se ridica, stâlp argintiu,/către ceruri, zvârlind /peste plajă fosilele/zilei tunetului (...) Tot mai adesea stihiile/îşi dezlănţuie puteri/bestiale/ sub aripa preaîntunecatului/arhistrateg al haosului” (cf. Preapocaliptică, p. 15); „Era mult după vremea/când răgetul fiarei/cuprinsese pământul//Trecuseră ani/ de la ziua ne-ziuă/înflorită din mugurii/nopţii în care//trilul privighetorii/încremenise în umbra/ încrustată în stâncă...” (cf. Postapocaliptică 1, p. 35). De la Dumnezeu-Bocitorul-Doinitorul, se ajunge la exasperarea sugestiei înfrângerii Planului Divin, al acceptării Morţii-consecinţă-a-Păcatului – şi sugestie a confuziei (din pricina oboselii monstruoase a luptei metafizice), dintre conştientizarea  soteriologică a păcatului – şi acceptarea Păcatului, ca...”binecuvântare” a unei false şi întru dezertarea Duhului - linişti-liniştiri:

„La fereastra sufletului,/ca o binecuvântare,/rânjetul morţii...” (Postapocaliptică 2, p. 39). De aceea, afirmăm că lipseşte (sau sunt momente când se diminuează drastic forţa poetică vaticinară), din „panoplia” romantică a poetului Ion Urdă, autenticul vizionarism (de tip „chateaubriand”-ist, „hugo”-lian sau chiar eminescian), cel al „nebuniei întru Hristos” – singurul care ar asigura constanţa metafizică a ritmului luptei Duhului cu lumea. Scăzând  „fanatismul” romantic, îşi face loc sumbrul disperării/nebuniei terne, fără soluţii ontologice, sumbrul de tip expresionist, care nu mai atribuie funcţii soteriologice Artei: „...ochiul cu-ncetul adună/O fixă putere nebună/Şi totul e negru, pustiu/Când, singur, în noapte, mai scriu...” (cf. Disperare, p. 43); „O anticameră goală/pe unde, cândva,/forfoteau speranţe...” (cf. Mi-e sufletul o anticameră, p. 47).Urmează, firesc, schizofrenia-frângerea „între durere şi-adevăr” (Stau frânt..., p. 55).Cvasi-aleatoriu, în condiţii stabilite „de dincolo”, revine puritatea soteriologică, „clinchetul de clopoţel” al speranţei (cf. Colecţionarul de suflete, p. 57). Dar până şi îngerii nu sunt fideli şi constanţi în misiunea divină... – nu sunt ”correctness political”, faţă de Dumnezeu şi de om (îl „sapă”, la rădăcina-Creaţie!):  „-De ce nu vezi, Doamne,/cum te sapă la rădăcină îngerii?” (cf. De ce nu vrei să vezi, Doamne..., p. 61).

Poetul, în genere, are facultăţile extrasenzoriale de excepţie, prin care să simtă trepidaţiile luptei spirituale cosmice, pentru a impune victoria Iubirii şi a alunga demonii lumii interioare, care subminează serafii – zâmbetul, cu valenţe duble, demoniace şi serafice, fiind întru lucrare a confuziei Duhului – singura metodă eficace de exorcizare a  Iubitei-Iubirii, convulsionată între demoniacele confuzii fiind, conform Poetului (de-acum!), Versul-Arta (uneori...nu mereu! – poate că şi patima – marcă a infernalizării, şi giulgiul/îngropăciunea/zidirea, dau un semn anti-manolic, în sensul „soluţiei/soluţionării ILUZORII” – real-deconstructive, inhibitorii de lume!): „Sub chipul cast, serafic de-angelică făptură/stă zâmbetul demonic, al patimei izvor./(...) Cu pagina pe care îmi încrustez cuvântul/drept giulgi de-ngropăciune te voi zidi în vers” (cf. Exorcizare – elegie romantică, p. 29).

Cu excepţia izbutitei (din punct de vedere estetic şi vizionar) şi frumoasei balade „doinaşiene”, Legenda corvină – şi a 1-2 „cugetări” ( „Căutăm mereu/în viaţă/fericirea/şi abia la sfârşit,/ ne dăm seama/ că ea a stat, cuminte,/în cel mai ascuns/cotlon al inimii,/ aşteptând/să fie băgată în seamă...” - cf. Pseudo cugetări, p. 71), părţile a II-a şi a III-a, Alte poeme şi Poeme pentru cei dragi, sunt dovada unui om de mare caracter şi prieten admirabil – dar au o dominantă prea personal-intimistă, encomiastică, pentru a dezvolta şi suficiente valenţe estetice, spre a le face remarcabile.

În schimb, articolele din secţiunea/partea a IV-a (Delincvent de opinie – cronici, eseuri, publicistică) sunt vii, abordând domenii ale contemporanului, în care noi am înlocuit existenţa reală cu şabloanele – ba chiar sunt, pe alocuri, strălucitoare, prin ideatică, bun-simţ şi logică panoramico-istoricizantă. De o generozitate rarissimă, în Revelaţia  Ideii. Chiar de n-om fi toţi de acord cu ele toate, trebuie să fim de acord cu noi înşine, că aceste frânturi de magmă spirituală ne incită la viaţa-retrezirea Duhului – Prezentului şi Veşniciei, egal! „Ne putem purifica mistuind în arderea creaţei orgolii şi vanităţi, dăruind fără a cere nimic în schimb” (cf. Atunci vom fi flacără..., p. 91); „Este evident că, prin pierderea limbajului universal, oamenii au pierdut mai mult decât posibilitatea de a se înţelege, şi-au pierdut aspiraţia spre divinitate (...) Iată de ce turnul Babel poate fi interpretat drept punctul de plecare a tot ce înseamnă egoism, orgoliu şi individualism, pierderea contactului cu semenii, atrofierea simţului colectivităţii ” (Despre „babilonie”, p. 100); „Orice extensie prin atribuirea de semnificaţii acestei sărbători (n.n.: 1 Mai) o va denatura, aruncând-o în arena propagandei şi disputelor politice, aservund-o <<internaţionalismului>>, doctrină care a făcut destul rău în lume şi care, paradoxal, din forma sa proletară, acum, cu o altă semnificaţie, <<globalizarea>>, tinde să devină financiară, economică, militară, cu efectele cunoscute deja în lume, de subjugare totală a naţiunilor mici şi sărace” (cf. Substituirea simbolurilor şi pericolul semnificaţiilor, p. 115).  Şi, apoteotic, secţiunea a IV-a se încheie cu definirea AUTENTICULUI intelectual al zilelor noastre, în care se afirmă, răspicat, că misiunea şi responsabilitatea/responsabilizarea „intelighenţiei” şi elitelor spirituale, peste tot în lume, ar trebui să crească (în rang spiritual) - de-a dreptul exponenţial: „Pentru că un adevărat intelectual de elită trebuie, în opinia mea, să constituie, pentru societate, un real model de comportament social şi un catalizator al reacţiilor de dezinfecţie şi dezintoxicare socială” (cf. Despre intelectuali).

Din punctul nostru de vedere, şansele ca poezia lui Ion Urdă să se impună, în lumea contemporană, dominată de grosolănie, indiferenţă, iresponsabilitate şi laşitate - nu sunt prea mari: este o poezie prea delicată, dar şi suficient de instabilă-„dezaxată”, la nivelul forţei trăirii religioase şi a vaticinarului-vizionarismului poetic, pentru ca să...”viieze”, printre brutele şi monştrii sociali. În schimb, „proza” sa eseistico-jurnalistică, atât de tăioasă, atât de decis şi expresiv-ideatică, are toate şansele să facă chiar...”şcoală”, să coaguleze „ucenici-cetăţeni/oameni ai Cetăţii”, cu care Ion Urdă să împărtăşească, precum Hristos la Cina de Taină, armele de combatere a şabloanelor (de gândire, de simţire-amintire-anamneză), deci de combatere a morţii spirirtuale.

Eugenia Nicoară - Arc peste timp

Când am primit cartea Arc peste timp a scriitoarei Eugenia Nicoară, apărută la Editura Napoca Star în 2008, aflasem că este un jurnal de călătorie, o oglindire sensibilă, atent structurată în timpul periplului turistic la care luase parte autoarea de faţă. Aveam să descopăr că în fapt sunt trei jurnale într-unul… Miezul evenimenţial îl constituie trei călătorii, evident, sub forma unei transcrieri de zi cu zi: pelerinajul de 8 zile în Israel, cu ocazia Rusaliilor (22-28 aprilie 2007), excursia-croazieră pe Nil (7-14 mai 2008) şi excursia Anglia - Scoţia - Irlanda de Nord (31.07-18.08.2007). Asta va descoperi lectorul în filele întâlnite între copertele volumului de faţă, Eugenia Nicoară propunându-i să o urmeze într-un spaţiu de contradictorii afecte (primează cele pozitive), de la Drumul Crucii sau Via Dolorosa cu cele 14 opriri, legate de patimile lui Iisus (p. 34), la care se adaugă sonoritatea dumnezeiască dată de orga de la Biserica „Sfântul Mormânt”, cu escală la Zidul Plângerii, cel mai sfânt loc de pelerinaj şi închinăciune pentru evrei, unde fiecare îşi îndeasă vrerile sufleteşti pe bileţele mototolite în scobiturile de piatră, la abandonarea în lumea antică, o lume a deşertului egiptean alintat de briza Mării Roşii şi Nilul, cu darul lui de preţ, pământul mănos de pe malurile lui, unica bogăţie agricolă (p. 46). Treptat revine la istoria recentă, postdecembristă, cea care ne-a repus în drepturile democraţiei, asta însemnând şi libertatea circulaţiei omului, actul de cunoaştere, ca rol important în mersul pe propriile picioare (p. 80) şi care ne-a adus bucuria ridicării barierei insulare în Europa, adică intrarea în Anglia, cu mare influenţă – nu-i aşa – în istoria lumii, pe care şi-o cultivă nu doar cu talentul său de a sintetiza istoria fiecărui tărâm vizitat, ci şi cu simplitatea epică îngemănată cu tonalităţile ştiinţificităţii (nu e de mirare, dacă este să avem în vedere profesia sa de farmacistă!).

Aşa cum afirmam în rândurile de mai sus, cartea este structurată în trei părţi, de fapt sunt trei jurnale, de întindere medie, ce reuşesc să păstreze vii, proaspete, captivante amintirile scriitoarei Eugenia Nicoară: Pelerini şi pelerinaj în Ţara Sfântă, Turişti în Ţara Faraonilor şi Spre Anglia – Scoţia – Irlanda de Nord, prin Europa unită.

Încă de la bun început am fost cucerită mai ales de primele două jurnale, călătorii în Ţara Sfântă (pe care o vizitasem anul trecut în septembrie) şi Egipt (ţara viselor mele şi în care am reuşit să ajung în septembrie 2006), motiv pentru care parcurgerea acestor pagini devenea o reală desfătare sufletească. Aveam să retrăiesc clipele când făcusem parte din acea lume multicoloră, vie, plină de discrepanţe: de la acel pământ pe care a călcat Cel ce prin Iubirea şi Jertfa Sa a adus iertarea pe pământ, în Ţara Sfântă (p. 5), împărţit în patru zone (litorală, colinară, muntoasă şi Valea râului Iordan şi a Mării Moarte) şi tărâmul piramidelor care sunt cele mai importante monumente funerare, construcţii ce dăinuiesc de milenii, măsură supremă a timpului (pp. 45-46). Nu e de mirare că şi autoarea noastră s-a lăsat ademenită de tentaţia de întoarcere în timp şi de respirare a aerului minunilor antice ce au reuşit să sfideze timpul, raţionamentele, mijloacele şi mecanismele de cercetare ştiinţifică a lumii (post)moderne.

Eugenia Nicoară se exprimă simplu şi dezinvolt, fără complexe, chiar şi atunci când foloseşte, inevitabil, unele descrieri istorico-ritualice de mulţi dintre noi cunoscute - parcă încremenite în timp -, cărora le conferă însă cu talentul său o nouă prospeţime. Dar acest Arc peste timp a mai făcut ca în sufletul meu să crească sentimentul de iubire pentru semenii mei. (…) Lumina transmisă şi călăuzitoare! (p. 44)

Prin urmare, asistăm la împlinirea unor vise amânate, care cunosc în cele din urmă (aici, după pensionare) împlinirea. Fiindcă a te afla în faţa celor mai importante minuni ale lumii – piramidele şi Sfinxul de la Giza şi Templul din Karnak (p. 78) sau a te întâlni cu diferite culturi ale statelor şi popoarelor (p. 118) un alt arc peste timp şi spaţiu, generat de evoluţia lumii moderne. De cunoaştere şi evoluţie ştiinţifică (p. 120) pe care autoarea a avut prilejul şi bucuria de a le simţi, vedea şi - iată – împărtăşi nouă celor ce ne vom apleca asupra rândurilor scrise, stârneşte nu numai curiozitatea, dar invită şi la reflecţie, făcându-ne pe unii să tresărim până la nostalgie, pe alţii să dorim până la obsesie să le aflăm direct. Este, fără îndoială, numai meritul condeiului Eugeniei Nicoară.

Autoarea însăşi pare a fi tânjit mult după amintirile auzite în familia tatălui ei, acesta din urmă fiind nevoit să-şi vândă o pereche de boi pentru un pelerinaj Basarabia-Ierusalim făcut de doi dintre fraţii săi… Şi, totuşi, impulsul accentuat pentru acest pas creştinesc a venit în anii de singurătate, după pierderea soţului, cu care se străduie să dialogheze în spirit, peste timp, parte dintre trăirile sale lăuntrice regăsindu-le cuprinse aici, într-o înlănţuire epică emoţionantă care, iată, aduce în literatura română - l-aş numi - un ghid de cunoaştere şi îmbunătăţire morală în condiţiile vieţii (post)moderne.

Prin urmare, Eugenia Nicoară însăşi îşi asumă acest mod de manifestare publică a credinţei în forma unei experienţe spirituale atent gestionate, ca participare a întregii sale fiinţe la actul sacramental prin cuvântul scris. Nu întâmplător îşi numeşte scrierile sale Arc peste timp.

Tocmai prin concizie şi forţa de concentrare simbolică se remarcă rândurile de faţă, scrise fluent, într-o notă de bun simţ, având semnificaţia unei experienţe de călătorie aşteptate, pregătite, într-un moment de răscruce, anume ales. Nu în altceva constă substanţa lor şi mesajul transmis, oferind celor sensibili la expresia civilizaţiei antice, dar şi la cele ale gândirii evoluate, ale computerizării, o lectură responsabilă şi stimulativă.

Trăind printre cărţi.Cotidiană poetică.La lilieci...

Se observă cu multă uşurinţă că Marian Barbu, în cele cinci volume apărute până în prezent ale deja urieşeştii sale lucrări, Trăind printre cărţi*, şi-a propus parcă mai mult decât Eugen Simion, în cele patru volume ale lucrării Scriitori români de azi, astăzi veritabilă istorie a literaturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Pentru că Marian Barbu este atent, se încordează / angajează cu toată fiinţa-i pandurească nu numai întru receptarea şi analizarea / sintetizarea a tot ceea ce-i curent / dinamică literară / culturală, a tot ceea ce-i operă / scriitor de valoare, în geografia spirituală valahofonă, ci şi întru radiografierea artei cuvântului de pe „continentele“ care se însumează în întregul spiritual al Terrei. ‘Cercarea lui Marian Barbu nu se vrea sisifică, printre munţii de cărămizi de celuloză, nici donquijotescă, „pe câmpiile asire“, chiar dacă astăzi „Rosinantele“ au în ciberdotare „volane“ (nu „volănaşe“) de aur, ci numai „exact-admirativă“, atât la atingerea „epidermei” / „semnificantului“, cât şi la „reverberările“ întru catharsis / „semnificat“ ale abisurilor operei / capodoperei. Şi al V-lea volum cuprinde articole, studii, eseuri, cronici literare, recenzii, interviuri, evocări, glose şi note, repartizate – ca şi în anterioarele volume – în macrosecţiunile Literatură română (I) şi Literatură universală (II), secţiunea a III-a, fiind un foarte interesant Bloc Notes, fireşte, în interiorul acestora, capitolele (autori / cărţi) dispunându-se pe genuri: «A. Poezie» («1. Clasici» – Eminescu, Macedonski, Gellu Naum, Sorescu; «2. Contemporani» – Ion Beldeanu, Octavian Doclin, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Evu, Gabriela Pachia, Ion Pop, Nicolae St. Sorescu ş. a.), «B. Proză» (Georgeta Iliescu, Marius Tupan, Dumitru Ţepeneag ş. a.), «C. Teatru» (Ştefan Amariţei, Ion Luca şi Dumitru Velea), «D. Critică şi istorie literară» (Tudor Arghezi, Marian Barbu, Nicolae Georgescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Pachia Tatomirescu, Cassian Maria Spiridon, Dan Lupescu ş. a.), «E. Evocări» (Elis Râpeanu, C-tin Cubleşan ş. a.). În macrosecţiunea de literatură universală, după ce glosează cu privire la Jean-Baptiste Baronian, autorul celebrei lucrări (din 2007), Panorama literaturii fantastice de limbă franceză, se ocupă de câteva antologii americane / canadiene: Robert Bingham Downs, Cărţi care au schimbat lumea  (1956 / 1978), Daniel S. Burt, Top literar 100 (2001), Frank N. Magill, Capodopere ale literaturii universale (1989), Patrick Coopens, Antologia scriitorilor lavaloazi de azi (1988), René Dionne, Antologia literaturii franco-ontariene de la origini până în zilele noastre (1997) etc.



(*Marian Barbu, Trăind printre cărţi, vol. V, Craiova, Editura Sitech, 2008, pagini A-5: 490)

Din interferenţa a două strălucite culturi ale Ortodoxismului răsare soarele de vară al fiecărui verb din cerul poemelor ce alcătuiesc volumul Cotidiana poetică (2008)*, de Ratcu Golesîn. Originala artă poetică golesîniană întâmpină receptorul cu căldură, cu sinceritate, chiar din poemul „deschiderii“, Nume, unde valorifică spiritul paradoxismului din direcţia Vasile / Vasko Popa – Nichita Stănescu (1957 – 1967), dinspre mitemele unei  post-Faceri / post-Geneze a „dării Numelui“ spre a expune şi instaura un nou regim liric rezidând într-o esteică a însuşirii de nume / „semnificanţi“ („cuvinte“) în direct-proporţionalitate cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“: «La început au fost numai lucruri, / iar după aceea şi cuvinte, adică nume – / fiecare lucru are cel puţin un nume. // Un lucru nou trebuie botezat – / noi batem în el un cui / şi de acesta atârnăm o fişă / cu numele lucrului înscris pe ea: / vai de lucrurile cu sinonime ! // Ca să ne însuşim numele unui lucru, / noi batem în noi un cui / şi atârnăm de el fişa / din cuiul lucrului respectiv. // Durerea pe care o simţim / este şi de la cuiele acelea, / şi de la greutatea numelor. / Ne însuşim atâtea nume / câtă durere putem suporta.» (Nume). În text, metonimia cuiului angajează şi sacra simbolică a Răstignirii lui Iisus Hristos ca „absolut“ al suportabilităţii durerilor Lumii. „Chipurile Durerii“ de tip martiric-individual / colectiv ce se nimbează în poemele lui Ratcu Golesîn sunt onomastice de geniu orfeic, de geniu din orizontul ştiinţific, de geniu din orizontul cunoaşterii metaforice, de geniu napoleonic / războinic, de geniu etnogenezic etc.: Ludwig van Beethoven («îngerul muzicii clasice» – p. 17), etnologul / antropologul Paul Sedci Dallier (pp. 29 – 37; lui Sedric / Dallier îi este dedicată o duzină de poeme: «Avionul Concord a avut primul zbor comercial / în anul o mie nouă sute şaptezeci şi şase – / Sedric şi Concord erau de-o vârstă / şi-au avut acelaşi destin tragic» – p. 31), Mihai Eminescu (simbol al „durerii“ Geniului hyperionic, 1877 – 1879: casa de la «Timpul» – p. 5 sq.; «Mergeam pe traseul ultimului drum / al lui Eminescu spre Cimitirul Belu – / eram în cortegiul lui funerar – / dar cu o sută de ani mai târziu» – p. 6), Alexandar Karageorgevici («Tatăl meu Tinu a făcut armata / în anul o mie nouă sute treizeci şi patru – / atunci a fost ucis / regele iugoslav Alecsandar Karageorgevici» – p. 42), Wolfgang Amadeus Mozart («şi iar au aplaudat – / şi aşa încă de trei-patru ori… / Atunci a ieşit şi maestrul Moţart din sală» – p. 15), Vasile / Vasko Popa («Eu îl cunoşteam pe românul Vasile / Vasko Popa / – cu el vorbeam numai româneşte – / care era cel mai mare poet sârb, / care era cel mai mare poet din lume. / […] // După ce a decedat, / voiam să-i dedic o poezie / în semn de stimă şi respect. // La un moment dat mi-am amintit / că el dedicase fiecare volum al său de poezie, / adică întreaga sa operă poetică, / soţiei sale Haşa. // Aşadar, am dedicat şi eu poezia mea / soţiei sale Haşa – / pe care, de fapt, nici nu am cunoscut-o.» – p. 11), Poporul Sârb («În Lupta de la Câmpia Mierlei / fiecare turc a ucis un sârb, / fiecare sârb a ucis un turc. // Turcii au fost mai mulţi / şi nu a rămas viu nici un sârb – / cei morţi nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // Nici turcii care nu au luat parte / nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // De unde ştim noi acum dacă a şi avut loc / Lupta de la Câmpia Mierlei? // Ştim pentru că asta a spus turcul / care l-a ucis pe ultimul sârb.» – Lupta de la Câmpia Mierlei, p. 40), Poporul Valah («Poporul Român este un copac / cu adânci rădăcini în pământ – / până în lumea lui Orfeu, / mare erou al mitului antic tracic. // Poporul Sârb un copac este / cu adânci rădăcini în ceruri, / până în lumea lui Lazăr şi Miloş, / mari eroi ai Luptei de la Câmpia Mierlei, / ai mitului medieval sârbesc. // Ramurile celor două popoare cresc / împletite într-o veşnică prietenie.» – p. 39), Marin Sorescu («Îi cunoşteam pe marii poeţi / Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, / pe care îi respectam, îi admiram – / care acum nu mai trăiesc. // Eu am citit / toate volumele lor de poezii – / aşa s-a întâmplat, nu intenţionat. / Va să zică dânşii, amândoi, / în ceea ce mă priveşte, / încă scriu poezii – / ei mai trăiesc.» – p. 7), Nichita Stănescu («La mormântul lui Nichita Stănescu, / poetul Adam Pâslă a exclamat: / – Nichita, iartă-ne că noi mai trăim !»; Adam Pâslă = Adam Puslojić – p. 7), Sava Şumanovici («Sava Şumanovici a fost ucis / de două ori: / o dată ca pictor / şi o dată ca sârb din Srem.» – p. 21), Iosip Broz Tito («Eu nu am făcut armata / în anul o mie nouă sute şaizeci şi cinci – / atunci nu a fost ucis / regele iugoslav Iosip Broz Tito.» – p. 42) ş. a. Ars poetica lui Ratcu Golesîn din „deschidere“, poemul Nume, are în „complementaritate“, în „închiderea“ volumului, un interesant interviu „postfaţator“, acordat de autor lui Sima Petrovici (pp. 55 – 60), axat pe spinoase probleme legate de „deontologia“ din perimetrul criticii literare, de întâmpinarea Poeziei de către criticul corupt, de „secretele atelierului scriitoricesc“, de „facerea Poemului“, sau „noua poetică“ / „poi-etică“, de „faptele poetice“ dintr-o literatură, de «raportul dintre metaforă şi faptele poetice» (p. 58) etc. (* Ratcu Golesîn, Cotidiană poetică, poeme, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Adrianso, 2008, pagini A-5: 64)

***

Asupra multor lucruri frumoase, minunoase, din sorescianul, sacrul topos liliecesc, atrage atenţia Marian Barbu, în lucrarea-i care a văzut lumina tiparului în zariştea primăverii lui 2009, La Lilieci – şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu*, mai la vale de «argumente sau conspecte ca argumente», încorolându­-şi secţiunile: (I) Dicţionar repede deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj), cu ajutorul lui Marin Sorescu sau invers, în 6 Cărţi de… Lilieci (pp. 49 – 277), (II) Glosar regional (1962 – Limba Română), (III) Bibliografie consultată (La Lilieci, critică şi istorie literară, Dicţionare), (IV) Glose, comentarii, studii şi articole despre Marin Sorescu, semnate de M. B. («Morala ambiguităţii într-o parodie metodică. Viziunea vizuinii», «Shakespeare, comentariu literar», Vărul Shakespeare – cronică dramatică», «Marin Sorescu – homo ludens», «Marin Sorescu – poet al iubirii; Descântoteca după trei decenii» etc.) şi (V) Addenda (în această secţiune, oferindu-ne bucuria de a descoperi autografe acordate de Marin Sorescu lui Marian Barbu: pe Singur printre poeţi, 1964, pe cartea a III-a, La Lilieci, 1980, pe Tratat de inspiraţie, 1985 etc., ori «trei portrete de Marin Sorescu făcute cu mâna stângă» etc.). În cele peste două sute de pagini de «Dicţionar repede deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj), cu ajutorul lui Marin Sorescu sau invers, în 6 Cărţi de… Lilieci», Marian Barbu îşi dezvăluie un chip nou, cel de veritabil, de acribios lexicolog / dialectolog, un excelent trăitor-cunoscător al subdialectului / sub-Logos-ului Oltean, asupra căruia s-a aplecat cu ochi de cercetător, sub îndrumarea unor inimoşi dascăli universitari bucureşteni, încă din studenţie – vezi Glosar regional – raionul Craiova, comuna Izvor-Mileşti, din anul 1962. (*Marian Barbu, La Lilieci – şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Craiova, Editura Sitech, 2009, pagini A-5: 348).

Maria Diana Popescu "... Restul este legendă". Editura Conphys.

Apariţia la prestigioasa editură CONPHYS, a volumului „... RESTUL ESTE LEGENDĂ” semat de erudita creatoare de frumos, Maria Diana Popescu, nume consacrat pe firmamentul astral al literaturii româneşti contemporane, ca poet, jurnalist, eseist şi critic literar remarcabil, nu a trecut neobservată iubitorilor de cultură.  Conţinutul liric al volumului, asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă:  Despre mine,/  nimic pe de-a-ntregul./ Locuiesc  împreună cu pămîntul / care se coace,/  se răscoace,/ în verile strînse /ca pumnul./

Fiecare poem are un mesaj personal pe care îl emite în felul în care numai un poet avizat îl poate transmite:  dragostea faţă de cititori, lirismul curat, temperat şi binecuvîntat, care împovărează cu greutatea unei nobile sensibilităţi: „Foşnetul de nuntă al amiezei/ inel imi pune pe deget./ Deşi nu ştiu încotro se îndreaptă alaiul,/ vă aştept să-mi cunoaşteţi pruncii/ care dorm  şi plîng/ pe zidul de miază-noapte”. Un volum despre felul de a tăcea al autoarei, atunci cînd poemele vorbesc, neegalat şi neconfundat,  cu o tristeţe austeră: „De miliarde de ani,/ prin clasicile găuri negre/ mă întorc la Tine,/  pasăre albă,/ în pomul  de apă./  Tu, Doamne,  Te uiţi cum mă clatin/ pe lemnul/ din care a fost cioplită crucea Golgotei”. Iată un mod de scrutare a eului poetic, ce se soldează cu nevoia de a se defini prin creaţie: „Cusută de piatra rîurilor,/mă-necam cu fiecare val,/ în ziua în care se duelau fulgii/ şi toţi ceilalţi erau dezbrăcaţi de timpul / în care sîntem” […] pîndeam cu ochii scăpătaţi/  pe tăciunii stinşi de pe vatră.” Rigoarea lirismului, asprimea faţă de mirajul poemelor, dar şi cenzura propriei expansibilităţi demonstrează şi dovedeşte conştienţa responsabilităţii a ceea ce scrie Maria Diana Popescu.  Noutatea metaforicii şi a virtuozităţii consacră volumului un simfonism poetic sublim, suprapus  iluminării motivelor afective, înaltelor trăiri spirituale, printr-o manieră de vizualizare a frămîntărilor interioare: „Cerul se stinge, din nord, subţire / pe noptiera mea,/  gîndul pentru care cad la pat,/ schimbă seară de seară, aria,/ dar nu  dirijorul...”. Un tablou liric  tinzînd fie spre încifrarea în cheie intima a datelor vizibilului, fie spre evaziunea din realitate, sub puterea unor nelinişti poemelor primesc un timbru delectabil şi deopotrivă, o expresie tensionată, într-un joc suplu, diversificat al echivocurilor: iluminări radioase şi întunecări tulburi îmblînzesc moartea şi viaţa din cuvinte. „Tot mai rare şi mai repezi erau ploile/ Deşi aveam cusut ascunzişul cu iarbă sălbatică,/ gustam din rădăcini amare/ pînă plesneam în muguri/ şi rodeam...” Tridimensionalitatea, fluenţa versului designatic cu accente lirice, uneori uşor revolute, alteori evanescente, conferă poemelor un parfum dulce-amărui, precum gustul cafelei sorbite dimineaţa, lângă „un crin nefurat”: „Bucuros să-mi uşurezi naşterea şi moartea,/ m-ai poftit la cina de spice./ Mireasă la drumul mare,/ mă respirai ca pe aerul curat,/ rămas la cumpăna serii.” O altă latură a demersului liric este relaţia interumană,  amintirile pigmentate pe alocuri, cu o „tristeţe iremediabilă”, în care natura ocupă un bine-meritat loc, aureolată printr-o metaforă picturală de mare sensibilitate: „dealului de salcîmi înfloriţi, Golgotă îi sînt, în nevăzută esenţă...” . Spre încântarea cititorului, volumul „... RESTUL ESTE LEGENDĂ” vădeşte cu prisosinţă apetenţa autoarei spre abordarea poetică ce ţine de micro şi de macro-universul existenţial uman: „…multe şi frumoase lumini/ mi-au intrat pe fereastră.../ pasărea aceasta cu numele meu/ şi-a prins aripa/ între umerii dealului./ Fiecare laţ de mătase/  are casa lui în care locuieşte”.

Volumul-album se constituie într-un inspirat tandem ideatic între arta literară şi artă plastică, între creaţiile a două distinse doamne ale frumosului românesc, poeta Maria Diana Popescu, care ne încântă cu harul ei augural: „Deşi ceasul e dat înapoi cu o eră,/ aud scîncetul lunii în fiare,/  smochinele se coc în borcane,/ pentru gustul salubru al mierii”. Pictoriţa pariziană, Rodica Iliescu, „colorează” volumul cu un maxim de exprimări plastice. Exuberanţa artistei se manifestă în inedita perspectivare şi percepere a imaginilor, asupra cărora aplică nota personală, panoramată şi conceptuală a motivului. Alăturare mai mult decât fericită, formula  vers-grafică  singularizează liric şi plastic volumul, iar grafica prezentată intră în rezonanţă deplină cu vibraţiile poemelor. Revelaţia poetică a elevatei Maria Diana Popescu este, fapt dovedit, un modus vivendi al Domniei Sale, afirmaţie validată şi prin omagierea celestului afectiv, prin maniera inteligentă de tratare a motivelor poetice şi de redare a stărilor sufleteşti: „Stau în poem de veghe,/ mă rup  literă cu literă,/ rînd cu rînd,/ o chestiune de iubire,/ o luptă cu zilnica biografie […] Mă strîng pînzele albe, intinse pe iarba cealaltă şi cu sete sorb  nu din vin, nu din cafea, ci din făptura ta de rouă.” Maniera lirică generatoare de confort meditativ, conferă eleganţă poemelor, mărturiseşte sensibilitatea şi plurivalenţa literară ale autoarei: „…atîta vreme am stăpînit cu sîngele, cu carnea, cu nervii, femeia îngropată de vie sub fruntea mea de femeie.” Originalitatea volumului rezidă nu numai în expuneri poetice expresiv-inspirate, ci şi într-o coabitare personalizată, perfectă,  între cromatica scrisului şi scrisul imaginii picturale.  O concretizare a sublimului amplificat la esenţă: „Apusul trage dealul  pe trepte,/ lup singuratic/  înroşind salcîmii-nfloriţi.” Hărăzită creatoare, Maria Diana Popescu singularizează, personalizează şi consacră fiecare apariţie editorială pe care îşi pune delicata amprentă de frumos. Ca variaţiune pe aceeaşi temă, cititorul poate beneficia de privilegiul evaluării travaliului artistic, finalizat prin filmul cu titlul omonim volumului de poeme, „... RESTUL ESTE LEGENDĂ”. Grafica coperţii şi a DVD-ului ataşat cărţii, pe care este inscripţionată derularea imaginilor şi a poemelor denunţă, nu numai frumuseţea spiritului ci şi încântătorul chip al autoarei, care alături de vocea omului de radio, Teodor Brucăr, ne delectează cu o lectură de înalt rafinament. În surdină, pentru a-şi face loc „dilatând poemul”, pe parcursul a peste treizeci şi cinci de minute, fondul muzical al excelentului filmul realizat de Ion Măldărescu „cade în bemol, se înalţă în diez”, emanând un liniştitor confort spiritual cu notă personală, juxtapus nedisimulatei stări de bine, ce se prelungeşte în timp.

Oază de confort spiritual.Dialoguri privilegiate vol.III

Un gen mai puţin întâlnit în peisajul literaturii contemporane, da, am scris literatură, pentru că, deşi se referă la domeniul jurnalistic, apariţia unor interviuri pretenţios, cu înalt rafinament elaborate şi prezentate cu o eleganţă mai puţin obişnuită, au ca instrument de operare abordarea literar-artistică şi sociologică a dialogurilor.

Prestigioasa editură CONPYIS, a scos de curând, de sub tipar, sub consacrata semnătură a eruditei Maria Diana Popescu, al treilea volum din seria intitulată sugestiv, DIALOGURI PRIVILEGIATE, o dezbatere de opinii estetico-literare, scriitură ce poate fi definită contact între culturi, preocupări şi oameni.
Acest al treilea volum, firesc şi evolutiv, se detaşează de restul seriei,  oferind cititorilor prilejul de a intra într-o lume nonconvenţională, lumea de dincolo „etaloane”  şi orânduieli deşarte.

 Descoperitoare de noi universuri şi atragerea acestora spre universul propriu, creatoare de inedit, Maria Diana Popescu este un autentic „compozitor”, adept al onestităţii, caracterizat prin polivalenţă, prin harul jurnalistului „maximus”, capabil să valorifice augural parteneriatul interactiv cu intervievatul, printr-o abordare densă, plină de originalitate ce vizează o arie largă, de la  teme consacrate, la subiecte de mare delicateţă jurnalistică. Cititorul va remarca, cu uşurinţă, o nativă hărăzită cu ştiinţa culturii lexicale, educate şi pline de rafinament; cu ajutorul lor MDP realizează veritabile bijuterii ale alchimiei interogaţiei, cu bogate reverberaţii, ce conferă interviului un aer de certă originalitate.

Elementul realist şi exactitatea „matematică”  a întrebărilor se îmbină în mod armonios cu elementul  liric, prin apelul, la modul figurativ, al reprezentării în sensul stăpânirii şi valorificarii, cu maximă eficienţă a informaţiilor.

Practicând un stil propriu, caracterizat printr-un  control subtil, inteligent şi o surprinzătoare  mobilitate jurnalistică, MDP reuşeşte, prin revelaţii cu care panoramează, direcţionează şi recompune dialogul, în funcţie de atitudinea partenerului, în sensul de a obţine un maxim de sugestivitate şi un aer viabil să capteze atenţia partenerului de dialog, motivaţia rămânând, în mod cert, în memoria afectivă” a cititorului. Formele condensate de intervievare, aparent antagonice, ca gândire, dar potenţate de tehnica psihologiei proprii, se îmbină armonios cu atmosfera dialogului, emanând, în egală măsură, diversitate şi unitate. Coerenţa percepţiei se manifestă prin excelentul echilibru întrebare-răspuns, lăsând libertatea intervievatului să brodeze pe „osatura” de ea creată. Tendinţă parcimonioasă, uneori austeră, alteori, cu o indicibilă notă de diafan,  direcţionează formularea întrebărilor spre o maximă expresivitate.

 Seria volumelor „DIALOGURI PRIVILEGIATE” constituie o OAZĂ DE CONFORT SPIRITUAL cu parfum revolut, aparţinînd valorilor autentice şi creatorului de fumos. Omul de litere, jurnalista Maria Diana Popescu este dotată cu remarcabile şi de nepreţuit calităţi: har, dăruire altruistă, profesionalism şi nivel spiritual de înaltă ţinută, distincţie şi rafinament... Toate acestea permit situarea sa printre valorile atutentice ale scriitorimii şi jurnalisticii româneşti, şi nu greşesc afirmând, printre valorile internaţionale ale genului.

 Potirul eu mi l-am băut până-n fund... (Ion Vinea)

            Martor e cartea ce întregeşte semnificativ opera lui Lazăr Lădariu, îndreptăţindu-ne să-o căutăm printre acei scriitori care îşi beau potirul până la fund; cu credinţa, nicicând oscilantă, în logica şi înţelepciunea vieţii, în nevoia de dreptate şi de adevăr. Motto-ul editorialului Gaiţa cea mincinoasă, din Aristotel, – Prieten îmi este Platon, dar mai prieten adevărul – poate fi şi un supratitlu al volumului, cum  un subtitlu  pot fi cuvintele Asta să nu se uite. Niciodată!, din finalul editorialului în care autorul îi poartă, responsabil, Transilvaniei de grijă, Cei cu gând rău vor fi loviţi de blestemul Transilvaniei.

            Martor vine să autentifice eficienţa alegerii cu tact a faptelor de presă; de la mahării zilei la dictatura minorităţii, de la legea, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă,  la ostatecii de la Dubrovka,  de la culpabilizarea poporului român pentru vini ce nu-i aparţin, evenimentele din Irak,  replicile revizioniştilor budapestani la stupizenia unor acte legislative sau la imperialismul cultural, de la monumentele demnităţii naţionale la atacurile furibunde împotriva Bisericii Ortodoxe, de la discursurile în Academie la Cioran, Nicolae Manolescu sau Corneliu Coposu, Sarkozy, Kucima, Voronin sau George W.Bush, de la uciderea Mareşalului Antonescu la impostorul ce călăreşte un cal mort, cu numele de Sabin Gherman, de la maidanizarea României la butoiul cu pulbere al Balcanilor, de la năzbâtia numită „Mari români”, cu Becali pe aceeaşi linie cu Brâncuşi şi Mihai Viteazul, la Insula Şerpilor din centrul României.  Urmărind distribuţia subiectelor, cititorul are configurată integralitatea stringentă a zilei( a zilelor noastre!). Credem, nu există subiect mare neabordat. Şi nu există subiect necuprins în cuvânt publicistic autoritar, credibil, reverberant; o contrapunere jurnalismului flecar, încât apreciem cartea ca fiind un patrimoniu de idei.

Cuvintele publicistului, ale scriitorului, nu îşi rătăcesc ecoul. Ele urmează linia dreaptă a mărturiei drepte, prefigurând rostul mărturiei pentru următorul pas de timp; de aici amploarea textului, insistenţa argumentativă, analitică, bogăţia datelor. Martor este nu doar cartea despre importanţa lui a spune, acum, pentru a se şti, a se cunoaşte, a se reflecta, dar şi cartea despre importanţa lui a îndrepta.

La fel, volumul ilustrează audienţa editorialului, articolului de idei, comentariului, eseului din presa scrisă cotidiană, când semnatarul  nu doar surprinde clipa, bătaia de viaţă, secvenţa de istorie, evenimentul, ci comunică, cu o laborioasă documentare şi o pecete stilistică personală, proeminenţa acestora, proximitatea, dinamica consecinţelor, verticalitatea abordării: Dacă la noi era „Holocaust”, de ce, oare, evreii din Ungaria şi polonezii căutau refugiu şi salvare sigură în România?  

Se spune că ziaristul reprezintă ochii, urechile, degetele, nasul unui cititor care stă în fotoliul său, vrea să afle, să caute, să fie uimit, fără să se ridice din acel fotoliu. Lazăr Lădariu, în complicitate cu adevărul, îi dă cititorului un asemenea confort de receptare, eliminând din partitura sa publicistică superioritatea ostentativă faţă de cititor, zeloşenia bezmetică, demagogia deplorabilă şi confuzia ideatică, atât de înfloritoare în jurnalele de azi şi atât de primejdioase. Litera şi spiritul publicistului îşi găsesc temei în intensitatea subiectului,  acuitatea lui,  straturile lui de adâncime, nevoia de dezbatere, promptitudinea argumentelor, lipsa ambiguităţii şi a tonului deceptiv, dar şi în vigoarea frazei. Publicistul respinge, cu ascuţit condei de scriitor, moda pizmei, agresivitatea împotriva fiinţei naţionale, vicleniile politice, barbaria inculturii, siluirea cotidiană a conştiinţelor, insultarea Transilvaniei, încruntarea unora la valorile noastre culturale. Gabriel Andreescu dirijează atacurile împotriva PF Teoctist; Zoltan Kallos susţine că Mioriţa este creaţia ceangăilor; Gheorghe Zamfir este trădat şi umilit; lui Antonescu nu i s-a păstrat cenuşa trupului, pe când amiralul fără mare, Horthy Miklos, a fost adus şi înhumat în pământul Ungariei cu onoruri militare; viermuiesc bolnavii de nostalgia Trianonului; detractorii neamului românesc au cale liberă la hulpavă hulire; scriitorului Vasi Şoimoşanu i se ia dreptul la a-şi recupera manuscrisul, prefaţat de C.Noica, Istoria cimitirelor, confiscat de securitate.

Aceste răsuciri ale rădăcinii, umiliri şi  răutăţi,  sunt privite şi apreciate, fără întârziere, prin exemplaritatea conştiinţei jurnalistice  (consider că am tot dreptul, ca român, să-mi exprim deschis punctele de vedere) şi încărcătura de sens a reflecţiei : să gândeşti înainte, pentru ca să nu te căieşti mai târziu.

În faţa unei lumi abisale, dominată de jalnicul Nichipercea, purtător al derizoriului şi al subculturii, publicistul e martorul prin intransigenţa spiritului său critic; cum ar spune Nicolae Iorga despre publicistica lui Eminescu : biciuind şi arzând, pe de-o parte, sfătuind şi revelând, de alta. Căci, reliefează publicistul, ce s-a câştigat cu sânge nu se negociază cu cerneală sau „Zeii sunt departe, sus, / Duşmanii lângă noi”. O asemenea construcţie publicistică îşi găseşte coezivitatea în francheţe ideatică,  având şi componente de pură şi amară frumuseţe. Lazăr Lădariu citează, sugestiv, din marea poezie română, deschizând, astfel, în editorialele sale, acolade ale durerii, prelungind şi visul său de a-i vedea României hotarele neschilodite. Martor este şi cartea despre ţara în întregimea ei. „Dacă scrie Grigore, în jur este mai puţină tristeţe...!”

                                    ***

În 11 decembrie 1910, O.Goga  îi scrie, de la Paris, unui prieten( vezi Pro domo, în Pagini publicistice, Ed.Dacia, 1981, p.94) că a ajuns pe coastele Vezuviului, unde „era întunecat şi din craterul aprins se ridicau suluri negre de fum... M-am înfiorat în clipa asta, trupul mi s-a răcit...Mi-am dat seama că sub picioarele mele clocoteşte o lume care se zbuciumă necontenit şi în orice clipită poate acoperi cu torente de foc întreg cuprinsul. Şi cum am stat aşa pironit locului, cu sufletul stăpânit de fiori(...)ce am văzut! La vreo douăzeci de paşi de mine, un animal tacticos, liniştit şi cuminte îşi vedea de treabă. Păştea săracul măgar şi Vezuviul fumega mai departe...Mi-ai ghicit vorba. Da, aşa am vrut să zic: mulţi măgari avem noi în Ardeal, care pasc ( inconştienţi!)pe coastele Vezuviului nostru...”

            Martor este cartea publicistului treaz, consecvent, care ştie să anunţe calea binelui, să dezvăluie pericolele inconştienţei şi ale abdicării de la morală,  să prevadă, salutar, cel puţin cu o secundă mai repede, convulsia răului, în „învolburată vreme”; imprimând o direcţie în scrierea editorialului, a articolului de atitudine, a comentariului de fond din paginile cotidianului Cuvântul liber.

            Trăim într-o lume a imaginilor, o lume pe care nu o poţi cunoaşte într-o singură viaţă. Fiecare zonă este specială, fiecare oraş are povestea sa, iar oamenii cei mai norocoşi sunt cei care reuşesc să descopere pe parcursul vieţii lor cât mai multe poveşti. Elizabeth Adler ne arată în romanul “Ne întâlnim la Veneţia” o lume a experienţelor inedite, o lume interconectată în permanenţă, un univers în care orice este posibil. Scriitoarea crează o atmosferă intensă, care te prinde aidoma unui carusel înnebunitor. De la Shanghai la Paris, de la Veneţia în Canada, toate par să fie atât de aproape, toate par să fie la îndemâna noastră.

            Volumul surprinde prin simplitate şi naturaleţe. Călătoria este parte integrantă a fiinţelor, iar diferenţele culturale sunt topite cu rafinament. Seducţia devine elementul principal, iar sentimentele se amestecă aidoma dialectelor. Descoperim că de multe ori inima este mai puternică decât raţiunea, dar de asemenea descoperim că nu există drame definitive. Ajutate de simboluri şi referinţe culturale exotice, personajele se regăsesc, descoperă noi perspective şi înţeleg de ce frumuseţea se află pretutindeni în jurul nostru, în diferitele ei forme: ”În taxiul care îi ducea la Pont de l’Alma, Bennett păstră o distanţă discretă între ei, umplând tăcerea cu întrebări despre viaţa lui Preshy la Paris. Taxiul scrâşni din frâne şi opri în cele din urmă la chei, iar ei se grăbiră să urce în strălucitorul Bateau Mouche, luminat feeric. În timp ce vaporul cu acoperiş de sticlă aluneca uşor în josul fluviului, Bennett o conduse la una dintre banchetele din faţă. Farurile ambarcaţiunii împrăştiau în jur luciri magice în timp ce alunecau pe sub fermecătoarele poduri ale Parisului, printre clădirile publice şi monumentele magnific iluminate: cupola albă de la Sacre Coeur, contraforturile masive şi turnurile cu statui de monştri fantastici ale catedralei Notre-Dame. Preshy rămase uluită, nu văzuse niciodată Parisul din această perspectivă.”

            Stilul este alert. Elizabeth Adler construieşte acţiunea veridic, fără să apeleze la artificiile specifice romanelor de acest tip. Nu există crime perfecte, nu există eroi care să salveze totul în ultimul moment. Povestea este reală, ţările există, fiecare dintre noi se poate pierde pe o stradă din Veneţia, fiecare dintre îşi poate petrece noaptea la un hotel din colţurile de lume descrise de Adler. Valoarea volumul rezidă tocmai în aerul de realism şi de naturaleţe pe care îl oferă. Acţiunea pare că se petrece lângă noi, ne aşteptăm ca personajele să ţâşnească din carte şi să apară în faţa noastră în orice moment.

            Limbajul folosit de Adler este direct. Autoarea nu încearcă să ne impresioneze cu aere intelectuale, demonstrând că înţelege perfect lumea despre care vorbeşte. O lume glossy, o lume glamour, o lume în care strălucirea nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Destinele se făuresc şi se frâng în jurul diamantelor, împărătesele moarte se întorc pentru a-şi cere tributul. Iar totul se reduce până la urmă la poveste, o poveste pe care fiecare dintre noi o trăieşte la intensitate maximă: “Simţi că i se face milă de Sam, atunci când opri în faţa hotelului său jerpelit. El ieşi din maşină, apoi se aplecă şi o privi în ochi, acum aproape la fel de obosiţi ca şi ai lui.

            - Mulţumesc mult, Rafferty, spuse. Mulţumesc că m-ai adus. Fără tine ar fi trebuit să fac tot drumul pe jos.

            - Cu plăcere. Mulţumesc pentru companie.

            - Noroc cu misterioasa Lily Song. Dădu să închidă portiera, dar se răzgândi. De ce nu-mi dai numărul tău de telefon? spuse degajat. Pentru cazul în care m-aş întoarce la Paris. Mi-ai putea spune restul poveştii cu Lily.

            - Toţi avem câte o poveste, zise ea, şi el zâmbi.”

            Folosind foarte puţin descrierea, Adler reuşeşte să construiască acţiunea prin prisma personajelor. Fiecare viziune diferă, iar prin intermediul naratorului omniscient suntem martorii unor schimbări bruşte de perspectivă, care potenţează volumul. Ţările se transformă, există simboluri care apar pretutindeni, există globalizarea care acţionează în cadrul volumului ca un fir conductor, aducând totul între nişte limite bine stabilite. Regăsim aceleaşi idei, aceleaşi emoţii, iar romanul ne arată că oamenii simt la fel, indiferent de continentul de pe care privesc cerul albastru.

            Personajele sunt construite realist, acoperind aproape toate tipologiile. Fără a avea destine de poveste, reuşesc să ajungă în situaţii excepţionale, pe care însă le rezolvă aşa cum probabil ar face-o fiecare dintre noi. Şi iată cum descoperim că o pisică poate schimba destine, iată cum descoperim că o simplă statuie poate să ascundă un suflet. Până la urmă, totul se reduce la un sărut şi la un viitor nesigur. Ca întotdeauna... “- Acum ce facem? Preshy se uită la perla funerară, strălucind rece ca luna pe masa neagră de sticlă. Simţi că o iau fiorii. Nu-i a mea. A fost furată de la o împărăteasă moartă. Face parte din patrimoniul istoric. Ar trebui să meargă înapoi unde îi este locul. Înapoi în China. Am să le donez lor colierul. Poate că îl vor expune într-un muzeu. El încuviinţă.

            - Sunt sigur că darul tău îi va umple de încântare.

            Ea luă pisica în braţe.

            - Dacă n-ai fi fost tu, reaua de Mausi, nu l-am fi găsit niciodată, spuse, sărutându-i urechile ciocolatii.

            Mau întinse labele pe umerii lui Preshy şi îl privi triumfătoare pe Sam. Putea să jure că pisica râdea. Pe faţa lui îngustă se iţi un zâmbet.

            - Lasă pisica jos şi vino încoace, Rafferty, zise, deschizând larg braţele.

            De pe locul ei de la fereastră, Mau o urmări pe Preshy îndreptându-se către el. Apoi feţele lor se contopiră într-un sărut. Viaţa cam avea să se schimbe, în viitor…”

            “Ne întâlnim la Veneţia” este o carte a explorării, o carte a lumilor care converg. Ne întâlnim la mijloc, acolo unde Orientul şi Occidentul se îmbrăţişează. O lume veche care învaţă să accepte noul, o lume unde căsătoriile se pot termina în sânge. Adler ilustrează foarte bine lucrurile pe care oamenii sunt dispuşi să le facă pentru bani. Pentru că, deşi este greu de acceptat, de multe ori un diamant este mai frumos şi mai atrăgător decât o inimă...

Bibliografie

Elizabeth Adler – Ne întâlnim la Veneţia – Reader’s Digest – 2008

Astăzi, societatea noastră se mişcă fulgerător. Nu mai avem timp să zăbovim asupra fiinţei noastre, nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe. Nu avem ce să facem, nu avem cum să pretindem o schimbare, când însăşi existenţa noastră ne-a adus aici. Globalizarea este viitorul, evoluţia nu poate fi respinsă.

            Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb. Realitatea noastră este realitatea schimbului. Foarte multe dintre acţiunile noastre sunt determinate exclusiv de privilegiile pe care le vom obţine în urma lor. Vremea cavalerilor pe cai albi a apus demult, astăzi multitudinea de posibilităţi solicită un cinism existenţial elementar. Dacă vrem să ne adresăm unui cititor modern, trebuie să îl convingem pe acesta că merită să ne citească.

            Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte, teoriile sterile nu îşi pot găsi locul într-o lume în care optimizarea este cel mai important fenomen. Nu poţi construi împotriva curentului, nu le poţi pretinde cititorilor să îşi schimbe existenţa pentru a putea relaţiona cu textul tău. În momentul în care efortul necesar pentru a putea înţelege se dovedeşte a fi prea mare, omul renunţă, pentru că fiecare dintre noi este conştient că timpul său este limitat. Poezia care nu reuşeşte să se adapteze cerinţelor publicului ţintă, dispare. Iar creatorii, frustraţi, acuză degradarea societăţii, pretextând condiţia lor privilegiată. Din cele mai vechi timpuri, poeţii s-au izolat într-un turn de fildeş, respingând naturaleţea şi încercând să pară speciali. Genialitatea presupusă a acestora s-a răsfrânt de multe ori asupra operei lor, îndepărtându-i pe cititori. Astăzi această modalitate de lucru nu mai poate funcţiona. Falsa preţiozitate, încercarea de a părea un geniu neînţeles şi toate consecinţele inerente acestei atitudini, îl irită pe cititorul modern.

            Fiecare dintre noi trece prin dificultăţi, cu toţii avem probleme, pe care inevitabil le considerăm absolute. De aceea nu avem răbdare decât foarte rar să ascultăm problemele celorlalţi. Şi de obicei facem asta atunci când este vorba despre persoane apropiate. Nu avem nicio legătură cu poetul şi atunci acesta trebuie să ne câştige încrederea şi nu să ne plictisească povestindu-ne despre problemele sale. Învinşii nu vor fi niciodată apreciaţi, pentru că învinşii au o imagine negativă. Instinctual, fiinţa umană caută fericirea şi motive pentru a o justifica. Atunci când descoperim oameni nefericiţi, o parte din sentimentul negativ se transmite automat şi asupra noastră. Iată de ce încearcă oamenii să evite cerşetorii, iată de ce întoarcem capul când vedem ceva neplăcut. De multe ori fără să ne dăm seama, evităm situaţiile negative, încercăm să ne focalizăm întreaga atenţie asupra elementelor pozitive din jurul nostru.

            Iată de ce o carte care vorbeşte despre problemele unui individ aflat în afara intereselor noastre imediate ne plictiseşte. Nu se creează nicio legătură între carte şi cititor, iar atunci acesta din urmă simte că ceea ce face este inutil.

            Marele secret al poeziei de succes constă în găsirea liantului dintre versuri şi cititor. Dacă acesta simte că poezia îi spune ceva, se va întoarce la ea, dacă se regăseşte în versuri, o va citi cu interes, pentru a descoperi sensuri noi, de care înainte poate că nu ţinuse cont. Sentimentele sunt elementele principale asupra cărora trebuie să se focalizeze poezia noului mileniu, pentru că oamenii acţionează din ce în ce mai des pe baza acestora. Vieţile noastre nu se desfăşoară raţional, de foarte multe ori nu avem timpul necesar pentru a construi teorii complexe. Vrem să simţim, vrem să trăim clipa, vrem să ne bucurăm de fiecare element constitutiv al existenţei noastre. Dacă poezia nu reuşeşte să se muleze pe acest concept elementar, ea va fi eliminată automat.

            Specialiştii afirmă astăzi că poezia nu mai este căutată, că cititorul modern nu mai vrea poezie. Situaţia este însă analizată greşit. În loc să vorbim despre o problemă în cadrul publicului, ar trebui să vorbim despre o problemă în cazul creatorilor de poezie. Până la urmă, suntem cu toţii oameni şi facem parte din aceeaşi lume, de aceea cei care nu respectă regulile elementare ale naturii umane se autoelimină. Cititorul modern este dispus să citească şi poezie, pentru că cititorul modern nu alege pe baza criteriilor literare. Să nu mai confundăm cititorii cu criticii, pentru că aceste două categorii nu au nicio, din fericire, nicio legătură. Oamenii citesc pentru că vor să găsească pretexte generatoare de sentimente. Vrem să ne simţim bine şi căutăm orice mijloc pentru a atinge acest deziderat. Dacă poezia ne oferă asta, o vom alege fără să ezităm. Dacă nu o alegem, înseamnă că ea pur şi simplu nu se potriveşte cu dorinţele noastre. Dacă oamenii nu înţeleg, vinovat este doar creatorul.

            Poeţii par să aibă o predispoziţie pentru a crede în interese oculte. Toate evenimentele sunt puse pe baza unor conspiraţii. Cititorii sunt demonizaţi, nivelul cultural scăzut este identificat ca sursă principală a problemelor. Creatorii aleg drumul uşor, pentru că este foarte simplu să îi acuzi pe cei din jurul tău de rea voinţă, este foarte simplu să te consideri neînţeles. Această atitudine dăunează însă tuturor elementelor implicate în proces, pentru că victimele sunt resemnate cu soarta lor şi nu încearcă să se autodepăşească.

            Sentimentul pe care îl transmit poeziile scrise dintr-o suferinţă definită eronat este frustrarea. Autorii care scriu din frustrare nu reuşesc să-şi elibereze versurile de spectrul acesteia. Iar poemul încărcat de frustrare devine în scurt timp antipatic, pentru că cititorul este prea preocupat de propriile frustrări pentru a mai avea timp să se gândească la altele. Căutăm soluţii, nu şi mai multe probleme construite pe baza unei ambiguităţi complexe. Poezia modernă trebuie să ofere şi soluţii, pentru că doar promisiunea acestora îi poate atrage pe cititori. Eşti interesat atunci când ştii că autorul îţi poate îmbogăţi viziunea, eşti interesat atunci când crezi că vei rămâne cu ceva inedit după lectură. Astfel, aceasta din urmă capătă importanţă, astfel ea merită!

            Pentru a conferi poeziei contemporaneitatea atât de necesară, creatorii trebuie să introducă simboluri actuale în versurile lor. Altfel, arta poetică va părea desprinsă dintr-o altă lume, faţă de care cititorii actuali nu se pot simţi familiari. Trecutul este foarte important pentru înţelegerea prezentului şi pentru planificarea viitorului, însă el va rămâne trecut. Nu îl putem metamorfoza în altceva, nu îl putem transforma în prezent, de aceea nu le putem pretinde cititorilor de astăzi să accepte o poezie contemporană care “miroase” a trecut. Fiecare timp are automat simbolurile sale, arta atemporală nu există. Perspectiva pe care noi o avem astăzi asupra operelor marilor maeştri renaşcentişti de exemplu, nu are aproape nicio legătură cu perspectiva pe care o aveau contemporanii lor. Nu putem impune o schimbare de perspectivă atâta timp cât perspectiva ţine de sistemul în care fiinţăm, de timpul nostru istoric. Trăim astăzi, suntem martorii prezentului, este ridicol să pretindem că trebuie să îl ignorăm, pentru că asta ar însemna că alegem de bună voie să ne ignorăm natura umană. Fiecare acţiune este urmată de o reacţiune, aşa este firesc, este o lege simplă a naturii. De aceea toate evenimentele la care suntem martori ne influenţează în mod decisiv modul de gândire. Poate că de multe ori nici nu înţelegem asta, însă realitatea noastră interioară se modifică în fiecare clipă. Plecăm de la nişte premise care se pot sau nu verifica. Conştiinţa umană funcţionează pe principiul anticipaţiei. Ne gândim ce se poate întâmpla, construim ipoteze, pentru a vedea mai apoi dacă realitatea le confirmă sau nu. Apoi, construim concluzii pe baza acestui feedback, concluzii din care se nasc la rândul lor alte şi alte ipoteze, iar ciclul continuă. Nu putem perturba acest ciclu, pentru că el ţine de însăşi umanitatea noastră.

Cititorul de poezie are anumite aşteptări de la text, pe care acesta poate sau nu să i le îndeplinească. În momentul în care textul îndeplineşte aşteptările, el este apreciat, în momentul în care nu le îndeplineşte, el este respins. Nu este vorba despre teorii complexe, nu este vorba despre mecanisme de manipulare, este vorba pur şi simplu despre natural. Nu îţi place şi vrei să respingi ceea ce nu se ridică la standardele tale.

Creatorii de poezie au refuzat pe parcursul timpului orice feedback. Cititorii nu au fost lăsaţi să îşi pună părerea, au fost obligaţi să se descurce doar cu ceea poeţii doreau să le ofere. Nu aveai posibilitatea să ceri mai mult sau să ceri altceva, pentru că asta ar fi însemnat să atentezi la presupusa genialitate a autorului. Iar metoda a funcţionat atâta timp pentru că nu existau alternative. Astăzi, când oferta s-a diversificat, poezia s-a transformat într-o simplă opţiune. În cadrul peisajului literar, poezia a pierdut prestigiul de care se bucura în trecut, pentru că poezia astăzi nu mai reuşeşte să se impună, să impresioneze publicul. Poezia are o reputaţie negativă, oamenii ştiu că ea obişnuia să se adreseze elitelor şi o tratează ca atare. În faţa aroganţei, ai tendiinţa să lupţi. În momentul în care poezia îţi lasă senzaţia că “te ia peste picior” şi încearcă să îţi demonstreze că eşti prost, o vei respinge, în momentul în care poezia îţi minimizează problemele, te va enerva.

Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor. Dacă vorbeşti despre ceea ce îi interesează pe cei din jurul tău, aceştia vor fi atenţi.

Ruinele pe care le protejăm sunt valoroase prin vechimea lor, dezvăluind rămăşiţele unor civilizaţii fascinante. Însă chiar dacă le apreciem, ar fi ridicol să le copiem. Un creator care ar proiecta astăzi un stadion aidoma Colosseumului ar fi considerat în cel mai bun caz nebun, la fel cum un poet care încă scrie aidoma lui Eminescu este respins de public. Nu are rost să reinventăm roata. Sunt evenimente care se întâmplă o singură dată, într-un anumit context, evenimente pe care nu putem să le reproducem fără a aluneca în ridicol. Piramidele ar fi astăzi inutile din punct de vedere tehnic, per total o investiţie neprofitabilă, la fel cum gestul de revoltă al lui Martin Luther King ar fi astăzi doar o altă manifestare dintr-un lung şir de acţiuni extremiste. Timpurile s-au schimbat, lumea în care trăim trece prin metamorfoze evidente şi trebuie să ne adaptăm acestora. Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale, pentru că poezia, pentru a exista, trebuie să se adreseze oamenilor. În momentul în care alegem să evadăm din sistem, renunţăm la toate elementele acestuia.

Foarte mulţi poeţi se consolează cu ideea geniului neînţeles de contemporanii săi, fiind siguri că cei din viitor îi vor aprecia. Din nou, este o modalitate foarte uşoară pentru a scăpa de presiune. Este mult mai comod să crezi că nu eşti apreciat exclusiv din cauza lipsei de perspective dovedită de cei din jurul tău decât să îţi faci o introspecţie serioasă. Atunci când cititorul nu înţelege, singurul vinovat este creatorul, pentru că nu a reuşit să găsească modalităţi pentru a îl face să înţeleagă.

Cititorul modern nu mai acceptă astăzi să fie tratat de sus. Oamenii nu au nevoie de despoţi, ci de indivizi dispuşi să îi asculte şi să ţină cont de părerile lor. Poeţii care refuză interacţiunea şi continuă să scrie pentru propriile idealuri înalte nu vor fi apreciaţi. Arta făcută pentru artă nu mai este o opţiune viabilă pentru că astăzi valoarea este oferită de context. Dacă vrei să ai un cuvânt de spus, dacă vrei să poţi influenţa realitatea imediată, trebuie să înţelegi lumea care te înconjoară. Nu poţi schimba regulile jocului decât atunci când ajungi să controlezi sistemul. Până atunci, trebuie să le respecţi.

Poezia are şi a avut mereu un avantaj: dimensiunile în general reduse facilitează lectura. Poeţii, în loc să se încrânceneze într-o atitudine sfidătoare care nu le poate crea decât probleme, ar trebui să caute modalităţi prin care să folosească acest atu. Poezia poate fi citită în mijloacele de transport în comun, în pauza de masă etc. Creatorii, în loc să se simtă ofensaţi de aceste posibilităţi, ar trebui să accepte orice şansă care li se oferă. Nu ne mai putem permite astăzi luxul de a impune modele. Oamenii îşi creează singuri modele, pentru că astăzi ei sunt capabili să o facă. Nivelul intelectual a crescut, posibilităţile de informare sunt practic nelimitate. Poezia, aşa cum este ea scrisă astăzi, apare în majoritatea cazurilor ca un element nociv. Ea te poate trage înapoi, pentru că nu îţi permite să te dezvolţi. Iar pentru a remedia asta creatorii trebuie să facă mai mult decât să se plângă, trebuie să abordeze pozitiv problema şi să caute soluţii reale.

Rima este un element definitoriu al poeziei clasice. Astăzi, în poezia modernă, ea este foarte rar folosită, pentru a nu duce cu gândul la clasicism. Este o greşeală să condiţionăm procedeele tehnice de anumite principii sterile. Oamenii nu ţin cont de teorii, pentru că oamenii acţionează pe baza sentimentelor de moment. Nu citim generaţii, nu citim teorii literare, ci cărţi, iar dacă acestea răspund cerinţelor noastre, le vom aprecia indiferent de părerea criticilor. Poezia care reuşeşte să spună ceva va fi apreciată pentru asta, în timp ce poezia care ne irită, chiar dacă este o realizare tehnică extraordinară, va fi respinsă.

Poezia cu rimă poate fi pe gustul cititorului atunci când procedeul tehnic este aservit ideii şi nu invers. În momentul în care îţi ciunteşti ideile pentru a construi rima, cititorul se va simţi tras pe sfoară. Nu suntem impresionaţi de construcţii extraordinare, pentru că tehnica în sine nu ne poate aduce nimic. Vrem să vedem efectele, vrem să simţim rezultate palpabile. Dacă vrea să reuşească, poezia trebuie să-şi stabilească foarte clar priorităţile. Creatorul de poezie trebuie să-şi înţeleagă creaţia şi să fie conştient de ceea ce le poate oferi cititorilor săi. Fără să încerce să îi amăgească, pentru că aceştia îşi vor da seama imediat. Nu ai cum să păcăleşti cititorii, pentru că naturaleţea învinge întotdeauna.

Tendiinţa generală ţine astăzi de o formă de vulgarizare a informaţiei. Pentru a fi accesibilă, aceasta trebuie îmbrăcată într-un înveliş cât mai atrăgător. Poezia nu face excepţie, iar ţinând cont de trecutul ei şi de tradiţia elitismului pe care încă o propovăduiesc mulţi autori, o astfel de ajustare a imaginii este imperios necesară. Valoarea unei informaţii este dată astăzi în primul rând de accesibilitatea ei. Mesajul care nu ajunge la cât mai mulţi cititori are un impact redus, iar mesajele care au un impact redus sunt inutile.

Poziţionarea de nişă nu trebuie generalizată şi mai ales nu trebuie transformată într-un etalon. Poezia, prin multitudinea de subiecte pe care le poate aborda, se adresează întregii palete de publicuri. Nu ideile în sine deranjează, ci forma în care ele sunt spuse. Arta oratorică este foarte importantă, pentru că doar cu ajutorul ei reuşim să transmitem mai departe mesajul. Putem vorbi despre cea mai mare nenorocire cu zâmbetul pe buze, schimbând astfel total percepţia interlocutorului nostru. Nu realitatea este importantă, ci percepţia fiecărui individ asupra realităţii. Degeaba încercăm să ne credem deţinătorii adevărului absolut, pentru că acesta nu există.

Cinismul existenţial trebuie să stea la baza poeziei viitorului. Aceasta se adresează unor oameni mai puternici, angrenaţi într-o multitudine de activităţi. Fără referinţe la viaţa reală, pozitivă, a fiecăruia dintre noi, viitorul poeziei se profilează a fi sumbru.

Este simplu să atragi cititori, trebuie doar să şti care sunt mesajele faţă de care ei dovedesc deschidere. Sensibilitatea este caracteristica indivizilor pe care poezia trebuie să o exploateze. Nu este nimic negativ în asta, nu este un procedeu imoral. A le oferi oamenilor ceea ce ei vor şi sunt dispuşi să primească înseamnă a şti să-ţi vinzi creaţia. Dacă astfel poezia ta reuşeşte să ajungă la cât mai mulţi indivizi, înseamnă că scopul a fost atins.

Dacă într-un poem apar mai multe referinţe, şansele ca acel poem să fie apreciat cresc, deoarece diversitatea înseamnă lărgirea ariei publicurilor. Fiecare individ se poate concentra asupra unui element, care lui personal îi spune ceva. Nu trebuie să îţi placă tot, pentru că impresia de moment este mult mai importantă decât imaginea de ansamblu. Îţi poţi schimba părerea într-o singură secundă, teoria se poate prăbuşi în faţa primului sâmbure de realitate. Poezia nu trebuie decât să găsească acele motive speciale, acele intruziuni ideatice brutale care să îl impresioneze pe cititor, să îl lase să viseze. Te întorci întotdeauna acolo unde şti că eşti liber, îţi place atunci când şti că poţi să îţi construieşti propriul univers de la zero, fără să ţii cont de constrângerile inerente raţionalului.

Poezia este un act virtual care există exclusiv prin influenţa sa. Dacă nu există reacţii, poezia este inutilă, dacă nu te face să simţi, poezia nu există. Poetul modern trebuie să încerce în fiecare moment să obţină reacţii, să îşi aţâţe cititorii, să îi facă să-şi dorească interacţiune. Trăim într-un mileniu al vitezei, iar poezia nu mai poate face excepţie. Autorii sunt obligaţi să accepte realitatea, sunt obligaţi să scrie pentru cititorii lor. Există filmele, există Internetul, care preiau din ce în ce mai mulţi utilizatori. Poezia, pentru a rezista, trebuie să fuzioneze cu aceste canale media. Pentru a îl face pe om să citească, trebuie să aducem poezia şi pe Internet, trebuie să o aducem la televizor, în prim-plan. Şi nu putem face asta dacă poezia rămâne în continuare un concept învechit, nu putem face asta atâta timp cât insistăm pe modele inaplicabile.

  Motivele centrale trebuie să fie adaptate noului cititor. Clişeele trebuie evitate pe cât posibil, mai ales cele profunde. Oamenii s-au plictisit de motive greoaie, pentru că oamenii resping îngâmfarea care transcende acele poeme. Oamenii vor naturaleţe, oamenii vor să se simtă înţeleşi. Foloseşte clişee emoţionale, nu folosi clişee filosofice. Acestea din urmă stârnesc astăzi repulsie. Singurele elemente pe care oamenii le pot suporta sunt sentimentele. Iubirea în exces nu dăunează, suferinţa este o etapă prin care fiecare dintre noi trece, emoţiile împlinesc individul. Cititorul noului mileniu, captiv într-o lume care nu îl poate înţelege, visează la apropiere. Ne plac din ce în ce mai mult poveştile fericite, pentru că am înţeles în sfârşit că fericirea ne este accesibilă. Vrem să ne bucurăm de lectură, să ne relaxăm. Iată de ce poezia încrâncenată nu mai este apreciată. Ai nevoie de oameni actuali, care înţeleg şi acceptă lumea în care trăieşti. Profeţii aparţin unor timpuri apuse, la fel cum declamaţiile sunt caracteristice fanaticilor. Oamenii nu apreciază fanaticii şi încearcă să se distanţeze de ei. Poeţii au fost şi sunt priviţi ca şi fanatici şi dacă vor să modifice percepţia trebuie să renunţe la acest stil. Uitaţi-vă în jur, oamenilor le place normalitatea. Asta nu înseamnă că poetul nu poate să fie inovator, diferit. Este însă o mare diferenţă între a fi inovator şi a te lăuda cu asta. Oamenilor le place să descopere modele, însă nu vor să se simtă inferiori. Poetul noului mileniu trebuie să înveţe să ofere lecţii de pe scaunul elevului. Fie că ne convine sau nu, aparenţa joacă un rol crucial în viaţa noastră.

Motivul religios nu mai are ce căuta în poezia modernă. Religia, înţeleasă în sensul tradiţional, este respinsă de foarte mulţi cititori. În urma violenţelor care au marcat începutul mileniului trei, oamenii au dezvoltat o aversiune faţă de bigotism. Religia este, în viziunea celor mai mulţi, pur personală. Crezi în intimitatea ta, fără să încerci să le impui celorlalţi propriile tale concepţii asupra vieţii. De aceea, infuzia de religie în poezie îi conferă acesteia un balast nedorit. Nu ne convine să vedem cum poetul îşi “varsă” în capul nostru “problemele”, credinţa lui nu trebuie să fie şi a noastră. Pentru religie sunt forme poetice construite special (psalmii de exemplu), de aceea cititorul care nu le alege vrea să evite religia. Ne simţim înşelaţi atunci când descoperim motive religioase în nişte poeme în care acestea nu au ce căuta. Iar oamenii înşelaţi de obicei nu se mai întorc, pentru că există atâtea alte opţiuni.

Simbolurile pe care poeţii le stabilesc ca fiind imuabile ajung să sufoce cititorul. Pe acesta nu-l interesează de ce şi cum a murit Eminescu, pentru că mâine s-ar putea să moară el şi asta este mult mai important. Cititorul nu este interesat de viaţa lui Nichita Stănescu, pentru că trebuie să trăiască la rândul lui. Morţii nu trebuie să ne monopolizeze existenţa. Nu avem timp să ne mai gândim la modele, pentru că trebuie să construim la rândul nostru. Noul mileniu nu îţi mai permite luxul de a fi închistat în trecut. Ceea ce se scria acum cincizeci de ani apare ridicol pentru mulţi dintre cititorii de astăzi şi nu este nicio problemă. Suferinţele inutile nu îşi au rostul în cazul poeţilor. Nimeni nu va asculta plânsul lor, poezia nu este indispensabilă.

Dacă analizăm atent lumea din jurul nostru, vom descoperi că de multe ori poezia este ridicolă, neavând nicio legătură cu realitatea. Normal că pentru un băiat obligat să fure pentru a putea să trăiască Eminescu poate fi doar un alt “băieţaş de cartier”. Normal că pentru un om de afaceri poetul poate să fie o sursă de câştig sau poate să nu fie deloc. Aceasta este naturaleţea existenţei şi este chiar bine că mai există momente violente care îi aduc pe creatori cu picioarele pe pământ. Mulţi cititori sunt iritaţi de pretenţiile poeţilor şi atunci parcă ne bucurăm când vedem indignarea “elitei” când constată că oamenii nu dau doi bani pe ea şi pe simbolurile ei. “România, e cumva vreun soi de salată?”, întreba un american acum câţiva ani ilustrând încă o dată o lecţie a bunului simţ. În noul mileniu contează doar cei care ştiu să-şi creeze o imagine. Poezia, dacă vrea să se impună, trebuie să devină atractivă. Altfel, vom rămâne pentru totdeauna “o salată”. Iar pământul nu se va opri din cauza asta.

Înainte de a începe să scrie, poetul trebuie să fie conştient de poziţia lui banală. Poeţii nu sunt elementele neconvenţionale ale societăţii, poeţii nu sunt bieţii damnaţi. Nu, ei sunt simpli oameni, care au ales să scrie în loc să răspundă la telefoane. Nu e vorba despre o misiune sacră. Viaţa lor este la fel cu viaţa fiecăruia dintre noi, iată de ce poetul nu trebuie să încerce să se victimizeze. Lumea modernă este crudă, pentru că omul modern îşi regăseşte astăzi individualitatea. Oamenii îşi vor bate joc de poeţi atâta timp cât aceştia le vor oferi motive să o facă. Problema nu este a cititorilor care tratează superficial poezia, problema este a creatorilor care nu ştiu să îi convingă pe oameni că poezia merită tratată cu seriozitate.

Pentru a scrie bine, poetul are nevoie de cunoştiinţe de psihologie. Dacă nu îţi înţelegi cititorul, nu vei reuşi niciodată să i te adresezi de la nivelul său. Iar dacă nu faci asta, reacţia lui va fi negativă. Există anumite cuvinte care atrag, există anumite teme care pot dinamiza un poem.

Sexul este cel mai important catalizator. Noul mileniu a adus cu sine accesibilitatea, care a facilitat transformarea sexului într-un produs media. Astăzi există categorii de utilizatori care urmăresc doar elementele sexuale din cadrul produselor media. Poezia, dacă vrea să se adreseze publicului larg, nu poate evita aceste teme de interes general. Nu suntem eunuci, sexul ne determină în mod esenţial viaţa. S-a demonstrat că bărbaţii se gândesc la sex odată la câteva secunde, deci a evita cu obstinaţie această temă înseamnă a refuza să accepţi realitatea.

Să nu ne mai amăgim. Adevăratele motive pentru care oamenii citesc sunt esenţialmente vulgare. Citim pentru că ne place să ne regăsim în postura voyeurului, citim pentru că vrem să ne comparăm realitatea personală cu ceea ce descrie poetul. Vrem să ne regăsim în poezii, iar elementele sexuale ne pot ajuta să o facem. A nu se confunda însă sexualitatea cu vulgaritatea. În cazul acesteia din urmă, apare problema artificializării. Oamenii înjură, oamenii sunt vulgari, însă nu vor aproape niciodată să recunoască asta. De aceea, chiar dacă tu înjuri odată la câteva cuvinte, te vei simţi stânjenit când vei regăsi înjurăturile tale într-o poezie. Este aidoma unei oglinzi, care îţi arată adevărata ta faţă. Şi sunt foarte puţini cei care pot accepta asta, de aceea poetul trebuie să înjure cu fineţe. Dacă el nu înţelege că trebuie să fie foarte atent şi să încerce în prealabil să anticipeze reacţiile cititorilor săi, îi va pierde foarte repede.

Pentru a deveni actuală, poezia trebuie să abordeze simboluri ale actualităţii. Nu toate simbolurile pot fi însă abordate în lirică. Versurile în care regăseşti declamaţii politice plictisesc şi irită, versurile care deplâng violent degradarea societăţii sunt aruncate foarte repede la coşul de gunoi. Oamenii nu vor să urle, oamenii vor să rezolve, oamenii nu vor să lupte, oamenii vor să câştige. Nu contează dacă realitatea nu este aşa, cititorul modern de poezie nu vrea o radiografie fidelă a lumii în care trăieşte. Nu avem nevoie de explicaţii, suntem capabili să înţelegem şi singuri. Sunt însă momente în care vrem să ne verificăm concluziile, să simţim că avem dreptate şi atunci apelăm la poezie. Un poet bun ştie cum să satisfacă capriciile cititorilor săi.

O întrebare pe care creatorii de poezie nu şi-o pun aproape niciodată este: are şanse poezia noastră să fie competitivă?

Pentru că, mai ales în momentul în care abordează genuri inedite, creatorul trebuie să se gândească cui se adresează. Videopoemul pare astăzi ceva inedit, dar dacă îl comparăm cu filmul sau cu videoclipul propriu-zis, vom descoperi că este în cel mai bun caz o caricatură. La fel, îi auzi pe creatorii de audiopoeme cum vorbesc despre inspiraţia de a pune versuri pe acorduri muzicale şi nu poţi să nu te gândeşti râzând că asta se face de atâta timp şi se numeşte muzică. Poeţii trebuie să evite alunecarea în ridicol, pentru că aceasta nu mai este de mult atractivă. Roata a fost inventată, nu mai are rost să o facem încă şi încă o dată. Mai ales dacă încercările noastre ies mai prost. Poezia poate să devină produs media, însă dacă vrea să se impună trebuie să devină un produs media bine făcut. Altfel, totul este inutil şi ridicol.

Poetul modern se agaţă încă de teoriile învechite care i-au marcat tinereţea. Pentru a deveni actual, el trebuie să renunţe la vechile “datorii” şi să înceapă să scrie despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Realitatea lui Shakespeare nu este şi realitatea noastră, Matsuo Basho scria despre o altă lume, Pablo Neruda a murit ca un martir într-o societate care încă mai credea în martiri. Noi astăzi avem de înfruntat o altă evidenţă, poate mai puţin atrăgătoare, însă la fel de complexă. Generaţia care trebuie să rezoneze la poemele actuale este generaţia care mănâncă junk-food şi citeşte pentru a se distra între două partide de sex şi o bere. Nu are rost să o condamnăm, pentru că nu este nimic de condamnat. Important este să fii fericit şi nu ceea ce faci pentru a ajunge acolo. Învăţaţi să îi faceţi pe oameni fericiţi şi ei vor dori să stea lîngă voi. Indivizii nu sunt dispuşi să se sacrifice decât foarte rar, şi doar pentru ceea ce iubesc.

Soluţii există. Poezia, dacă acceptă actualitatea, poate deveni o parte integrantă a acesteia. Va fi însă un proces complex şi de durată, pentru că în prezent, poezia nu există din punctul de vedere al majorităţii. Oamenii nu citesc şi nu dau doi bani pe poeţi,  aceştia există într-o inutilitate împinsă la extrem. Versurile sunt obsesiile repetate ale creatorilor, în loc să fie simple cuvinte adresate cititorilor. Poeţii vorbesc despre clipe (în timp ce oamenii au deadline-uri), despre dumnezei (în timp ce oamenii văd cum fanaticii atentează din acelaşi motiv la fericirea lor), despre suferinţa proprie (în timp ce oamenii nu ştiu cum să uite de a lor), despre morţi şi îngeri care miros a tei (în timp ce oamenii se gândesc la cum miroase femeia care trece pe lângă ei sau la cum miroase porţia de cartofi prăjiţi), despre suferinţă (în timp ce oamenii vor să iasă cu iubita în oraş), despre şanse ratate (în timp ce oamenii vor să fie învingători). Iată de ce nu ar trebui să ne mire că poezia nu este populară, iată de ce poeţii sunt astăzi elemente neglijabile.

Nu cititorii sunt de vină, ei au învăţat să ceară şi să accepte doar ceea ce se mulează pe dorinţele lor. Poeţii trebuie să se desprindă de vechile obsesii, să renunţe la turnul de fildeş. Da, protecţia călduţă a acestuia apare de multe ori ca o perspectivă extraordinară, însă ea amăgeşte. Este uşor să nu faci nimic găsind scuze, este uşor să arunci vina asupra celorlalţi. În scurt timp însă totul se termină şi descoperim că nu existăm, în scurt timp înţelegem că viaţa noastră este inutilă.

Poezia trebuie să mizeze pe sentiment, poezia trebuie să ne ofere emoţii. Cititorii s-au plictisit de poeţi impotenţi. Vremea masturbărilor triste a apus în poezie. Astăzi, vrem să vedem vigoare, vrem să vedem sentimente în care să ne regăsim. Avem nevoie de o poezie de corazon care să nu uite din când în când de cojones. O sete de viaţă pe care să o putem savura în doze din ce în ce mai mari, o poezie în continuă mişcare care să existe pentru noi şi numai pentru noi!

Poezia modernă trebuie să lupte pentru a-şi câştiga o poziţie. Spre dezamăgirea “rataţilor profesionişti”, nimeni nu mai oferă astăzi cadouri, mila nu mai e de mult cool. Lumea aparţine învingătorilor şi trebuie să luptăm pentru fiecare clipă de fericire. Poezia poate sau nu să ofere fericire, poate să atragă cititori, sau poate să se zbată în continuare în mocirlă. Totul depinde de creator şi de cât de mult înţelege acesta.

Selecţia naturală funcţionează şi în poezie. Iată de ce învinşii rămân cu discuţiile în timp ce învingătorii culeg laurii. Da, ştim, ştim, aceştia înţeapă, dar, pentru că “tinerii ăştia depravaţi doresc sânge”, lumea arată bine.

Anuarul 2008 al Institutului de cercetări socio-umane „Gheorghe Şincai” din Târgu-Mureş, ( comitetul de redacţie : Ioan Chiorean, Carmen Andraş, Maria Costea, Cornel Sigmirean, Marian Zăloagă), cuprinde, în paginile sale de exemplaritate academică, cercetarea Exilul şi moartea: Povestea celui plecat în imaginarul celor rămaşi acasă. Cazul Al.I.Cuza. Autorul, Andi Mihalache,  de la Institutul de istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, delimitează în cadrul literaturii de călătorie o subspecie, aceea a naraţiunilor moderne ce vizează întoarcerea exilaţilor politici. Este propusă, ca studiu de caz revelator, povestea lui Al.I.Cuza, detronat în urma loviturii de stat din 11 februarie 1866, exilat în Viena, Paris, Florenţa sau Heidelberg, decedat  la 3 mai 1873, adus în ţară cu un tren mortuar şi înmormântat în curtea Castelului său de la Ruginoasa. Autorul cercetării conturează o metafizică a înstrăinării, stabilind evoluţia memoriei domnitorului în societatea care îl exclude, sub acuzaţiile de autoritarism, dar îl reconsideră în postumitate. În povestirile despre exil ale celor de-acasă se amplifică  sacrificialul domnitorului şi se accentuează un sentiment al culpei faţă de moartea „pe pământu streinu”. În postumitate, biografia domnitorului se aşază între Dumnezeu şi ţară, în potrivirea dintre repatriere şi percepţia creştină asupra vieţii: din pământ venim şi în pământ ne întoarcem. După şapte ani de desţerare, se spune într-o povestire despre Cuza, exilatul reintră în patria Lui, pentru vecinicie; reintră în apartenenţă, în pământul ideatic, în ocuparea spaţiului care defineşte egoul. Dacă „exilul delocalizează eroul, repatrierea rămăşiţelor sale reîntregeşte, simbolic vorbind, teritoriul ţării sale”, semnificând întoarcerea la originile telurice şi rădăcinile etnice ce-l reprimesc ca trup gloriosu alu unui sufletu mare şi nobilu... Distanţa repune eroul în dreptul virtuţilor, „lăsând să domine numai esenţialul: reformele...”

În imaginarul celor de-acasă,  exilatul este înstrăinatul împovărat de durere şi sfâşiere sufletească, ameninţat să nu-şi împlinească naşterea şi moartea în acelaşi spaţiu. Acest nefiresc e trecut în plâns cosmic :  plângeau pietrele şi chiar verdeţa era în doliu, consemna „Trompeta Carpaţilor” din 3/15 iunie 1873. Povestirea celor de-acasă, refăcând biograficul, reînşuşindu-l,  recompune ceremonia ştergerii „nedreptăţii iniţiale” şi dezvoltă empatia cu suferinţa exilatului. Astfel, conchide  cercetătorul, „îndepărtarea temporară de aceia declaraţi indezirabili ne schimbă percepţiile, ne stinge aversiunea, distanţa faţă de asemenea personaje neaducând uitarea surghiuniţilor, ci, dimpotrivă, panteonizarea lor.” 

Cercetarea Exilul şi moartea..., povestea reprimirii fiilor ostracizaţi, îndeamnă la cunoaşterea unor pagini bibliografice esenţiale despre metafizica depărtării şi antropologia spaţiului, fiind, în acelaşi timp, un remarcabil edificiu eseistic despre psihologia iertării.

"...cine distruge o carte, omoară raţiunea însăşi, imaginea lui Dumnezeu”       

Motto: „Cine omoară un om, omoară o fiinţă raţională; cine distruge o carte, omoară raţiunea însăşi, imaginea lui Dumnezeu”        John Milton
        

         Pentru început  se impune clarificarea noţiunii de incunabul. În limba latină cuvîntul incunabulum (pl. incunabula) însemna „scutece” sau „leagăn”, dar putea căpăta şi semnificaţia mai largă de început, „drum de plecare[1]”.  Incunabulele sunt acele lucrări apărute între anii 1455 şi 1500, în ateliere aflate în localităţi din vestul şi centrul Europei, unde s-a aplicat invenţia lui Gutenberg: tiparul cu litere mobile. Unii cercetători limitează această dată la anul 1480, cînd s-a produs o diferenţiere precisă a tipurilor de literă şi o unificare a fiecărui caracter în parte. Alţii extind perioada pînă la începutul secolului al XVI-lea, cînd perfecţionările aduse tiparului au permis tiraje mai numeroase şi o ieftinire relativă a cărţilor[2]. Primele incunabule reproduc prescurtările, ligaturile şi ornamentele din manuscrise. Textul incunabulelor se deschide – în absenţa foii de titlu – cu incipit şi se încheie cu explicit, formule care sunt caracteristice manuscriselor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Bernhard von Mallinckroth în anul 1639, referindu-se însă la prima tipographiae incunabula, pentru a denumi perioada de început a tiparului şi nu cărţile însele. Centre tipografice importante în secolul al XV-lea au fost: Mainz, Kőln, Strassburg, Nürnberg – în statele germane, Venezia, Pavia, Florenţa, Milano,  Roma – în statele italiene, Leyden – în Ţările de Jos, Paris, Marsilia, Lyon – în Franţa şi aşa mai departe. Caracteristicile incunabulelor sunt date de hîrtia gălbuie, similară celei a pergamentului; litere inegale şi slab conturate; iniţialele şi ornamentele sunt desenate manual; data imprimării şi numele tipografului sunt trecute  de multe ori în ultimul paragraf al cărţii, numit „explicit”.[3]

         Sunt necesare cîteva cuvinte despre noua invenţie. Prima instalaţie de tipar a fost presa de lemn, similară teascului de struguri, a lui Gutenberg, folosită cu unele mici modificări pînă la începutul secolului al XIX-lea. Mecanismul de presare era fixat de o grindă. Cu ajutorul unui mîner se acţiona un ax vertical terminat cu o suprafaţă plană, sub care se afla forma pusă pe un cărucior. După ungerea formei cu cerneală şi acoperirea ei cu o coală albă, se manevra mînerul pînă ce tighelul (suprafaţa plană) presa hîrtia pe formă. Literele lui Gutenberg erau reproduse exact după scrisul de mînă. Copistul putea lărgi sau îngusta literele sau cuvintele după cum concepea el pagina, zeţarul însă, lucrînd cu litere de metal separate, trebuia să ţină seama de lărgimea blocurilor de litere, dacă dorea să scoată marginea unei coloane în linie dreaptă. Gutenberg îşi alcătuia rîndurile într-o reţea ajurată omogen[4] şi folosea, cu multă fineţe artistică, semne de abreviere, ligaturi (litere legate între ele pentru a economisi spaţiul). Întreaga înfăţişare a paginii aducea mult cu un manuscris. Prima lucrare tipărită de Johannes Gutenberg la Mainz a fost Biblia (cu 42 de rînduri), lucrare la care se pare că  a lucrat vreme de trei ani, între anii 1452 şi 1455; trebuie însă  menţionat că înaintea acestei bijuterii au mai fost tipărite şi alte lucrări de mică importanţă, printre care şi un „Kalender” în anul 1444.  În atelierele medievale, pe lîngă tipografii (Typographus), care aşezau în presă formele culese şi punea cerneală deasupra lor, se mai găseau cîte un fusor literarius care turna literele cu minuţiozitate, un adumbrator care reproducea sensibil liniile gravurii pentru cartea cu ilustraţii şi un illuminator imaginum care colora ilustraţiile proaspăt imprimate în coală[5].

         În ţara noastră primele tipografii au început să funcţioneze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu Cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneţia în perioada incunabulară, de unde adusese şi literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. Menţionăm că după Cracovia şi Veneţia, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice. De asemenea, foarte mulţi români au contribuit prin priceperea lor la crearea acelor bijuterii ale tiparului occidental numite incunabule. În special românii din Transilvania sunt menţionaţi în diferite lucrări ca maeştri tipografi. Este vorba de Thoma Septemcastrensis de Civitate Hermani (Toma Transilvăneanul din Cetatea Sibiului), menţionat pe două cărţi tipărite la Mantua în anii 1470 şi 1473, precum şi pe una tipărită la Modena în anul 1481. Bernard din Dacia apare pe un volum editat la Napoli. Andrei Corbul din Braşov (Andreas de Corona sau Corvus), împreună cu  Martin Bârseanul (Martinus Bruciensis de Szeioino), meşter tipograf din Codlea (Ţara Bârsei) apar ca editori ai unui incunabul din Brünn[6], numit Breviarul Olomucense, ce a fost tipărit la Veneţia în anul 1484[7].  Aceasta dovedeşte pregătirea  foarte bună pe care au avut-o românii în utilizarea noii invenţii.

         Primul tipograf al Angliei – pe nume William Caxton -  a descris în termeni foarte plastici noul meşteşug care se născuse cu doar 20 de ani mai înainte: „Pana mea s-a uzat de atîtea transcrieri, mîna mi-a obosit şi tremură, ochii mi-s extenuaţi, tot uitîndu-mă la hîrtia albă. Puterea mea de concentrare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atît de proaspăt şi de viu ca mai înainte, ele slăbesc continuu, căci bătrîneţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Iată de ce, cu un suprem efort, şi cu cheltuieli mari pentru punga mea, m-am familiarizat cu această muncă şi am învăţat-o pentru a tipări pomenita carte în chipul şi felul în care o vedeţi aici. Nu e scrisă cu pană şi cerneală, ca cele de pînă acum.”[8]  William Caxton a trăit între anii 1422-1491. Originar din ţinutul Kent, s-a ocupat iniţial cu  negustoria de pînzeturi, dar cu ocazia unei deplasări la Kőln cumpără de acolo o instalaţie de tipărit pe care o duce la Bruges. Prima carte în limba engleză a tipărit-o la Bruges în anul 1475. (The Recuyell of the Histoyes of Troye). Abia în 1476 a înfiinţat prima tiparniţă în Anglia, unde devine primul editor al „Povestirilor din Canterbury”, scrise de Geoffrey Chaucer. Tot în Anglia a luat fiinţă prima editură din lume, Oxford University Press, în anul 1478. Aceasta a fost înfiinţată de un tipograf din Köln: Theodorie Rood.

         Anii următori au adus noi tipărituri, atît în Germania, la Mainz, unde mai mulţi meşteri începuseră să tipărească Biblii, calendare, cărţi cu subiecte religioase sau profane. Peter Schőffer a tipărit la Mainz, în anul 1457 Psaltirea care poartă numele oraşului; acelaşi, în asociaţie cu Johann Fust tipăreşte în anul 1459, Psaltirea congregaţiei de la Bursfeld.

         Un nou elogiu adus tiparului se va produce în 1460, în lucrarea Catholicon scrisă de Johannes Balbus: „Sub ocrotirea Celui-de-Sus la al cărui semn limbile nevîrstnicilor încep să vorbească şi care, adeseori, dezvăluie celor umili ceea ce tăinuieşte înţelepţilor, a fost tipărită şi isprăvită această carte remarcabilă, Catholicon, în măreţul oraş Mainz, aparţinînd renumitei naţiuni germane şi pe care bunătatea lui Dumnezeu a găsit-o demnă, înaintea tuturor celorlalte naţiuni de pe pămînt, s-o distingă în chip cu totul aparte, printr-un atît de înalt spirit luminos şi har dumnezeiesc¸în anul 1460 al devenirii omului – fără ajutorul vreunei trestii, al vreunui calam sau al vreunei pene, mulţămită mai curînd unei minunate munci în comun, legături şi potriviri de poansoane şi forme.”[9]

         Joachim Du Bellay a numit noua invenţie ca fiind „a zecea muză”, iar Henri Estienne, într-o lucrare apărută în anul 1569 – Artis Typographiae Querimonia”- spune că : „Această artă, dacă nu cea mai nobilă dintre toate, este cel puţin cea mai utilă, deoarece ea serveşte, rodeşte, şi propagă toate ştiinţele şi artele.”. Rabelais o consideră „o invenţie divină”, iar Nicolaus Cusanus „haec sancta ars” – o artă sfîntă.

         Nu toţi cărturarii vremii au fost atît de entuziaşti de inventarea tiparului. Johann Heidenberg (Trithemius; 1462-1516), călugăr benedictin care avea să scrie prima bibliografie ecleziastică, tipărită în anul 1494: „Liber de scriptoribus ecclesiasticis”; aceasta îi va crea autorului faima de „părinte al bibliografiei”. Trithemius susţine teza superiorităţii manuscrisului asupra tiparului[10]. În lucrarea sa „De Laude Scripturorum”, argumentele de care se foloseşte Trithemius sunt următoarele: a) textul scris de mînă asigură posteritate autorului; b) textul manuscris este mai rezistent decît textul tipărit; c) nimeni nu poate cumpăra toate cărţile tipărite.

        Producerea hîrtiei a devenit o industrie la mijlocul secolului al XV-lea. „Perfecţionarea morilor de apă, unde mişcarea circulară a roţii este transformată în mişcare verticală a ciocanelor, folosirea pe scară largă a pînzei şi a culturilor de in şi cînepă, erau condiţiile necesare pentru dezvoltarea industriilor de hîrtie ale Europei”, scrie Albert Flocon, în lucrarea sa „Universul cărţilor”[11]. Astfel, industria hîrtiei depindea într-un mod hotărîtor de colectarea şi comerţul de cîrpe vechi, ce constituiau materie primă  în cursul secolului al XV-lea.

         Cîrpele erau triate, rupte în bucăti de mici dimensiuni şi supuse unei fermentaţii pentru eliminarea grăsimilor. Apoi, erau zdrobite în butoaie cu apă şi săpun, urmărindu-se dizolvarea lor completă într-o pastă de celuloză. Această pastă era pusă într-o cadă, unde se introducea forma – constituită dintr-o reţea deasă din fire de aramă. Această sită avea rolul de a reţine pasta, pe care lucrătorii o întindeau uniform, obţinînd foaia de hîrtie. Acestea erau stivuite în forme, pentru a li se da mai multă consistenţă, şi erau uscate. 

         Răspîndirea artei tipografice s-a produs cu multă rapiditate. La Mainz, Johann Fust şi Peter Schőffer, la Nürnberg, Anton Koberger şi-au creat adevărate şcoli de tipografie, unde lucrau nenumărate calfe. De altfel, ultimul avea şi cea mai mare tipografie din epocă, cu 24 de prese. În Elveţia, cel mai mare atelier tipografic din secolul al XV-lea a aparţinut lui Johannes Amerbach la Basel. Primul tipograf care a redus dimensiunile formatului de carte a fost şi unul dintre cei mai activi tipografi ai incunabulelor: este vorba de Aldus Manutius din Veneţia (1449-1514) – supranumit şi „cel Bătrîn” -  care în anul 1501 a creat prima carte cu un format mult mai redus[12]. De altfel Aldus Manutius a fost declarat „bonarum litterarum vindicator”, apreciere făcută de Erasmus din Rotterdam într-una din epistolele sale. În Köln, unul dintre cei mai activi tipografi a fost Ulrich Zell, născut în Hanau, student în anul 1464 şi care va edita pînă în anul 1502 circa 200 de titluri[13].

         În lucrarea sa „Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim”[14], Roger Chartier a apreciat că primele zece centre tipografice din Europa în perioada anilor 1450-1500 au fost, în ordine: Veneţia – cu 3754 ediţii, Paris – cu 2254 ediţii, Roma – cu 1613 ediţii; Kőln – cu 1304 ediţii; Strassburg, Milano, Lyon, Augsburg, Florenţa şi Leipzig. Aşadar, primele zece centre au fost în Franţa, Italia şi Germania, dar incunabule s-au tipărit şi în Ţările de Jos, Polonia (începînd din anul 1477), Spania. Dintre acestea, majoritatea tipăriturilor au avut un caracter religios.

„Poezii româneşti alese – Selected Romanian Poems”,2009, Cavallioti,Bucureşti ediţie bilingvă

Cred că nu mai este necesar să amintesc după versurile cărui mare poet român era făcută traducerea şi cum se numeşte poemul! Aceea carte trimisă aici la Sydney, în Australia, de un conaţional de-al meu, român-european, stabilit pe continentul american „îmi lumina viaţa” cu cât intram mai adânc în lectura versurilor. Acolo m-am întâlnit cu Eminescu, cu Coşbuc, cu Minulescu, cu Bacovia, cu Blaga şi cu Barbu. Acolo, în volum,   erau poezii alese ale acestor mari poeţi români... publicate bilingv în română şi în engleză. Traducere impecabilă! Traducător, Adrian Şoncodi! Şi astfel am realizat că prin aceea trimitere poştală, poezia românească circula pe trei continente...

De domnul Şoncodi mai auzisem şi îi admirasem scrierile. În urmă cu un an găsisem în căsuţa redacţiei Agero, un email, în care autorul ne oferea spre publicare poemul „Luceafărul” în limba engleză. Mi-am aruncat ochii, atunci, peste traducere şi de la primele strofe... mi-am dat seama că are substanţă şi valoare. Desigur că „The Evening Star” a fost publicat imediat în „paginile” revistei după care am luat legătura prin poşta electronică cu autorul. Vroiam să-l cunosc, să ştiu mai multe despre domnia sa. Am aflat că anul acesta a împlinit 50 de ani, că a plecat din Bucureşti în 1990 pentru a se stabili împreună cu familia în Texas, la Plano, o suburbie a marii metropole Dallas. În tinereţe a fost înclinat mai mult spre matematică dar până la urma s-a orientat spre o carieră tehnică absolvind Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Bucureşti în 1984. De profesie este inginer de software specializat în telecomunicaţii. În timpul liber se ocupă cu multă dăruire de literatură.

Scrisem în urmă cu câteva luni un articol intitulat „ Păcatul traducerilor neprofesionale” în care criticam (zic eu!) obiceiul unor poeţi români contemporani – unii cu o necontestată valoare – care pentru a câştiga notorietate se dădeau pe mâna unor emigranţi români stabiliţi prin diferite ţări ale lumii, pentru a le traduce „opera”. Aceşti pseudo-traducători, care după câţva ani de stat în occident, româneşte uitaseră, iar „occidentaliteşte” nu învăţaseră, făceau mai multă pagubă decât bine celor pe care „îi traduceau”. Adrian Şoncodi, este o excepţie de la această critică. Chiar dacă nu îl cunoscusem până de curând, după ce i-am citit traducerile mi-am dat seama că nu este doar un simplu traducător, cum cu modestie se intitulează, ci un poet talentat, un poet de limbă engleză, un bun cunoscător al ambelor limbi. Mi-am dat seama că foloseşte pentru traduceri cuvinte şi expresii pe care numai un om de litere, un om cu pregătire solidă în studiul limbii, o poate face.

Am amintit mai sus că am comparat poeziile traduse de domnul Şoncodi cu alte poezii similare traduse de nume sonore şi bine cunoscute. Pot enumăra aici pe talentaţii Leon Leviţchi, Andrei Bantaş, Dimitrie Cuclin, Petre Grimm, Roy McGregor-Hastie, Sylvia Pankhurst, Corneliu M. Popescu, Adrian G. Săhlean sau Brenda Walker, traducători care au căştigat pe parcursul timpului notorietate, aprecieri şi mare admiraţie din parte citiorilor de limbă engleză. Mi-am amintit cum îl „plângea” presa engleză pe tânărul Corneliu M. Popescu, când a murit la numai 19 ani la cutremurul din 1977. Până la aceea vârstă lăsase literaturii de limbă engleză, precum nimeni altul până atunci, traduceri de seamă ale operei marelui Eminescu. Să nu credeţi că occidentalii nu sunt sensibil şi nu vor să ştie de cultura şi literatura română. Atunci când le oferim „produse” de valoare, pe înţelesul lor, ne admiră şi ne comentează pozitiv. Totul este să ne facem cunoscuţi şi acest rol revine în special traducătorilor şi desigur producţiilor literare de valoare. Am comparat deci traducerile lui Adrian Şoncodi cu alte traduceri făcute de nume consacrate enumărate mai sus şi mi-am dat seama că acesta poate să stea oricând pe podiumul traducătorilor de elită.  

Dar sa revenim la carte. „Poezii româneşti alese – Selected Romanian Poems”, a apărut în 2009, la editura Cavallioti, din Bucureşti, în format A5 şi un conţinut de 182 de pagini. Coperta şi grafica volumului: Marta Şoncodi. O bucurie pentru minte şi suflet. O carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui român stabilit în lumea vorbitoare de limbă engleză, mai ales pentru a o etala şi celor care nu conosc în profunzime minunata literatură românească.
-----------------------------------------
* Mă refer la volumul „Eminescu – Poezii – Poems”, ediţie bilingvă, editura Teora, Bucureşti, 1999, tradus de Leon Leviţchi şi Andrei Bantaş

Când nu va mai fi criză ce se va întâmpla cu cartea?

A venit criza. Nu e numai criza României, e criza întregii lumi. Mai puţin a Chinei că au declarat cu gura lor, prevăzătorii fiind, că nu vor duce lipsă de bani. Dar România duce. România duce lipsă nu de acum, dar de data asta avem un motiv plauzibil şi o isterie generală. Din isterie s-a ajuns la concretizare şi din concretizare cel mai rău se dă în cărţi.

In quarto

În 1500-1600 cele mai multe scrieri erau publicate in quarto, adică se lua o foaie şi se împărţea în patru. Desigur, vorbim de scrieri pe care editorii timpului nu le credeau importante. Erau mai sărăcăcioase, azi am putea spune că era un paperback şi aşa am mulţumi pe toată lumea. Operele in quarto, cele mai multe dintre ele, nu s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă atunci nu era vorba de o criză, tot la bani ajungem. Piesele de teatru, de exemplu, erau mai întâi tipărite in quarto, dacă publicul nu era mulţumit şi un domn mai fanatic nu păstra piesa, puteam să-i punem cruce şi să uităm de ea.

Cam asta se întâmplă azi cu editurile din România sub pretextul crizei. Nu că nu ar fi criză, pentru că e, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Dacă până acum celor mari nu le-a păsat nu a fost aşa o tragedie pentru că editurile s-au descurcat singure, dar acum e o tragedie. În timp ce guvernanţii se ceartă între ei, fără a avea vreo legătură cu omul simplu ce se holbează la televizor încercând să înţeleagă care nu a furat destul şi mai vrea un os, lumea cărţilor dispare încet, încet, ca Biblioteca Regală din Alexandria sub auspiciul nepăsării.

Că celor de la putere nu le-a păsat niciodată în ce parte se îndreaptă cultura cu literatura ei, pictură, muzică etc, nu e chiar aşa o mare tragedie, ne-am obişnuit, dar că nici muritorului de rând nu îi mai pasă, e de-a dreptul înfiorător.

Şi în timp ce editurile luptă, ca în romanul lui Cervantes, cu creditori, tipografii etc, lumea din clasa de mijloc sau chiar din pătura boierească, nu ştie cum să îşi mai cumpere o maşină scumpă că tot s-au ieftinit pe timp de criză.

Am ajuns să ne bucurăm când un parvenit cultural face comandă de o sută de cărţi: „cu acelaşi tip de copertă”, pentru a-şi aranja biblioteca. Cărţile or să zacă acolo, pentru că parvenitul nu o să deschidă vreodată vreuna, dar ce bine ne putem lăuda cu ele şi ce intelectuali ne dăm.

Oamenii încă n-au înţeles că există cărţi şi cărţi. Pentru destindere şi pentru cunoaştere. Dar şi cele pentru destindere ne poate aduce cunoaşterea şi invers. Ţara asta nu dă doi bani pe carte, oricât ne-am chinui unii dintre noi să o ridicăm la ranguri aristotelice. România e ţara în care nu mai găseşti piesele de teatru ale lui Shakespeare decât prin vreun anticariat prăfuit, undeva în fundul lăzii, pentru a nu reuşi să ajungi uşor la cunoaştere.

Acum toate par a se vărsa în capul nostru, nimeni nu mai caută un El Dorado al lecturii, din contră, fiecare încearcă să fugă de aceste comori sub diverse pretexte. Că în România nu se mai cumpără carte nu e o realitate venită odată cu criza, e o realitate veche, asumată. Dar măcar acum, în al zecelea ceas, Institutul ăla mare şi tare Cultural, cum îi zic ei, ar putea face ceva pentru ca editurile şi cartea în general să supravieţuiască.

Acum mai mult ca niciodată am impresia că vom ajunge un fel de Alexandria. Peste două sute de ani oamenii se vor întreba ce s-a întâmplat cu scrieriile de azi. Probabil le vom mânca, chiar dacă nu se mai scrie de mult timp pe pielea animalelor, presupun că şi hârtia e un bun supliment nutritiv. Dacă nu vom găsi ce să facem cu ele, la ce ne mai folosesc? De cărţi avem noi nevoie? De edituri? Educaţie? La ce, când omul vrea doar să aibă maşină, vilă şi piscină?

Acum e criză, dar mă întreb: când nu va mai fi ce se va întâmpla cu cartea? Să îi mai dăm şanse de supravieţuire? Mă îndoiesc. Ne schimbăm şi nu în bine. Involuăm de la zi la zi, iar editurile din România încep să-şi pună singure cruce pentru a nu ajunge în situaţii şi mai dificile.

Ce e mai rău e că în alte ţări, cu sau fără criză, cartea se vinde. Se citeşte, se caută. Atunci să cred că românii sunt cei neinteresaţi? Aşa se pare. În cazul ăsta toţi scriitorii vor fi nevoiţi să emigreze? Probabil. Nu mai e mult până vom afla, aşa că aşteptăm neputincioşi să se prăbuşească tot, în timp ce mai marii, cei ce ar putea face ceva pentru toate valorile noastre, stau şi se ceartă fără a concretiza nimic în nici un domeniu.

Iluziile fac parte din viaţa noastră. În acest mileniu al vitezei, oamenii nu mai au timp să mediteze asupra semnificaţiei gesturilor. Angrenaţi în goana nebună, încercând să ne maximizăm potenţialul, să trăim cât mai bine, uităm ce înseamnă viaţa, uităm să simţim. Iubirea nu poate fi rentabilă, de aceea pierde din ce în ce mai mult teren. Sentimentele sunt înlocuite tot mai des de jocuri de societate convenabile, care nu cer implicare şi nu oferă nimic. Oamenii poartă măşti spărgând oglinzile care se încăpăţânează să le ofere mostre de realitate...

Acţiunea se derulează într-un ritm antrenant. Personajul principal, un alter ego al scriitorului, îşi trăieşte viaţa din plin, fiind implicat social, bucurându-se de faimă şi reuşind prin cărţile sale să modeleze destine. Succesul se dovedeşte a fi însă unul iluzoriu, pentru că artistul nu face decât să inventeze poveşti, creează vieţi artificiale prin însăşi esenţa lor, uitând să trăiască la rândul lui. Esther încearcă să îl înveţe pe soţul ei să perceapă viaţa la intensitate maximă, ea reuşind să descopere adevărata plăcere în mijlocul războiului, unde stereotipiile dispar. Atunci când şti că următoarea secundă ar putea fi ultima din viaţa ta priveşti altfel lucrurile, atunci când înţelegi efemeritatea existenţei nu mai ţii cont de gesturile mecanice care erodează în timp fericirea.

Personajul principal nu este definit. Coelho încearcă să sugereze calitatea arhetipală a acestuia. Drumul de iniţiere este cel parcurs de occidentalul tipic, care reuşeşte să se rupă de lumea lui monetară profund eficientă şi să găsească calea spre iluminare. O iluminare spirituală care se petrece în decorul oriental al Kazahstanului, unde, în imensitatea deşertului, în tăcerea profundă, sufletul se poate regăsi. Esther alege soluţia extremă, obligându-l pe soţul ei să decidă. El o urmează şi reuşeşte astfel să treacă testul, să demonstreze forţa iubirii lor.

“Zahir” prezintă realitatea. Coelho nu încearcă să se ascundă în spatele ideilor, nu evită subiectele tabu. Toate certitudinile se prăbuşesc, dragostea se dovedeşte până la urmă mai importantă decât convenţiile sterile ale unei societăţi ce nu poate înţelege ab initio sentimentele. Cei doi soţi se regăsesc, descoperind că dragostea lor este mai puternică, înţelegând că sentimentul transcede toate elementele pur mundane care i-au făcut să se despartă.

Trăgând un semnal de alarmă, invitând la meditaţie, Coelho oferă o imagine idealizată a iubirii, considerând-o principala forţă fiinţativă. Prin numeroasele elemente emoţionale, prin exprimarea lejeră şi prin temele de interes abordate, scriitorul de origine braziliană reuşeşte să fascineze încă o dată publicul. Poveştile adevărate nu mor niciodată, iar Coelho demonstrează încă o dată, prin “Zahir”, că este un povestitor desăvârşit. Nu poţi să rămâi impasibil în faţa obsesiei, pentru că fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin asta. Dragostea transformă individul, îl desăvârşeşte. Paulo Coelho oferă doar o variantă, pe care fiecare dintre noi o poate filtra prin propria sensibilitate. Posibilităţile sunt nelimitate. Contează cu adevărat doar binecuvântarea iubirii...

Bibliografie

Nina Killham – Sex, romance şi bestselleruri – Humanitas – 2008

Chick-lit, iată cuvântul cel mai la modă în literatură astăzi. Acest gen a invadat topurile şi a răsturnat orice prejudecăţi, demonstrâng încă o dată că o literatură asumată, matură, scrisă de profesionişti, încă mai poate stârni adevărate fenomene, încă mai poate modela generaţii. Cărţi ca “Jurnalul lui Bridget Jones” sau “Dădacul” au transformat lumea şi au inspirat milioane de cititori să îşi schimbe viaţa şi să capete mai multă încredere în posibilităţile pe care această lume le oferă. Cărţi puternice, cărţi care inspiră, cărţi scrise pe baza unor studii de piaţă coerente. Omul modern a învăţat să îşi asculte dorinţele, iar autoarele de chick-lit ştiu ce să le ofere pentru a îi convinge să revină încă şi încă o dată.

Nina Killham este considerată una dintre cele mai bune autoare de chick-lit ale momentului, devenind deja o vedetă a genului. Romanul său, ”Sex, romane şi bestselleruri” îl poartă pe cititor printr-o lume familiară, hyperaccelerată, o lume din care sentimentele profunde şi dragostea adevărată au dispărut de mult. Personajele nu mai au timp să aştepte, refuză să mai creadă în poveşti şi încearcă în fiecare moment să iasă în faţă, să câştige cât mai mult. Iar în tot acest vălătuc, Jack este singur, încrâncenat, ca un ultim mohican agăţându-se cu disperare de tradiţiile pierdute. Răspunsul lumii este savuros, iar cititorul va descoperi pe parcursul romanului ce înseamnă cu adevărat băieţii buni:

“Jack îşi ridică privirea
- M-am gândit să mă extind, să încerc să scriu o carte despre un tip care se îndrăgosteşte la prima vedere, şi ea, la fel, şi amândoi sunt foarte drăguţi, sensibili, singurul lucru care îi îndepărtează unul de celălalt fiind... societatea. Ştii, ca în Romeo şi Julieta.
- În Romeo şi Julieta e vorba despre sex între minori, abuz parental, sinucidere şi crimă. Ei, asta da poveste de dragoste.
Îşi scutură reverele, ca şi cum ar fi încercat să scape de el, de Jack. Dar el părea atât de amărât, încât i se făcu milă.

- Ascultă, Jack, dacă vrei să continui să fii ceea ce eşti trebuie să înţelegi un concept simplu.

- Care este?

- Femeilor nu le plac băieţii buni.”

Stilul lui Killham este direct, iar simbolurile folosite de autoare se regăsesc pretutindeni în jurul nostru. Personajele ei sunt arţăgoase, beneficiază din plin de umor şi reuşesc de multe ori să rezolve prin intermediul acestuia probleme complicate. Viaţa nu mai pare atât de complicată când vedem acest roman, pentru că viaţa este în esenţă frumoasă. Libertate, fericire, simţurile îmbogăţite şi un mozaic al trăirilor specific societăţii actuale. Totul se întâmplă foarte repede, totul este amestecat, nimic nu este sigur. Descoperi alături de Jack o lume care îţi pândeşte fiecare mişcare, o lume pe care nu poţi decât să o iei aşa cum e ea, simplu, fără scrupule.

Erotismul este omniprezent în volum, transcendând fiecare eveniment şi impunându-se în faţa prejudecăţilor. Oamenii se iubesc, uită de orice convenţie şi se abandonează plăcerii carnale. Nina Killham reuşeşte să ofere scene autentice, descriind dragostea cu umor şi rafinament, oferind cititorilor pretexte şi făcându-i să aştepte o izbucnire care nu vine niciodată. Aştepţi artificiile, dar însăşi aşteptarea este o perioadă a sărbătorii, o perioadă de rut. Sex şi romantism, amestecat într-un bestseller despre bestsellere, o care care ne descrie cu lux de amănunte lumea ascunsă în spatele cortinei. O lume a vitezei, o lume a jocului pe muchie de cuţit. Vârsta nu mai contează, trebuie doar să închidem ochii şi să intrăm unul într-altul: “El o sărută cu foc şi o strânse în braţe cu putere. Gurile lor se căutau una pe alta, precum nişte degete care citeau în alfabetul braille. Îi ţintui braţul pe pat şi o pătrunse un şoc de plăcere. Îi ţinea penisul în mână şi îl strângea ca şi cum ar fi strâns mâna unui vechi prieten. Un lucru minunat la un bărbat. Felul în care creştea, felul în care atingea pielea, mişcarea lui, apoi suspinul împăcat în momentul în care îşi găsi locul. Încercă din tot sufletul să nu se distanţeze, să nu se plaseze undeva deasupra actului, aşa cum deseori făcea, comentând asupra acţiunii în desfăşurare. Ooo, uită-te la ăştia doi, la vârsta lor. Totuşi zâmbi, conştientă de absurdul situaţiei, chiar dacă, în acelaşi timp, se bucura că se întâmplase aşa. El continuă să împingă. Ea închise ochii şi îl simţi croindu-şi drum tot mai adânc.”

Stilul este direct, autoarea foloseşte naratorul omniscient, presărând însă cartea cu pasaje rafinate scrise la persoana I. Treci prin fiecare personaj, le înţelegi şi te identifici cu ele. Nina Killham ştie exact care sunt cerinţele acestui tip de literatură şi le oferă cititorilor exact ce aşteaptă aceştia să găsească. O lume glossy, o lume a strălucirii, din care însă nu lipsesc dramele. Ne regăsim în personaje, descoperim cum dragostea se poate îmbina cu o cură de slăbire, descoperim cum o femeie însărcinată poate fi mai apetisantă decât o prostituată. Totul la intensitate maximă, totul pe repede înainte, în stilul glamour al unui Pământ din ce în ce mai trendy...

Finalul este considerat cel mai important element al unei cărţi chick-lit. Iar o regulă nescrisă spune că pentru ca o asemenea carte să aibă succes, ea are nevoie de un final fericit. Autoarea respectă acest tipar, însă nu ne lasă să anticipăm în niciun moment climaxul. Personajele sunt aruncate în cele mai adânci prăpăstii, sunt obligate să facă faţă obstacolelor, totul pentru a face ca victoria să fie mai dulce. În final, atunci când totul pare că s-a terminat, scriitoarea ne învaţă puterea iubirii şi ne demonstrează că sexul şi iubirea nu trebuie să însemne altceva. Până la urmă, când iubeşti înveţi să aştepţi. De multe ori, merită:

“Jack o scoase pe Molly din apă şi o aşeză, cu grijă, pe nisip.

- Trebuie să vă arestez pentru expunere indecentă, spuse poliţistul. Şi pentru consumarea unui act sexual în spaţiul public.

- Dar încă nu ajunsesem până acolo, spuse Jack.

Sergentul îi puse lui Jack cătuşele şi îl conduse la maşină, ale cărei beculeţe roşii şi albastre luminau aleea asemenea unor faruri. Partenerul lui o escortă pe Molly pe partea cealaltă a maşinii şi o împinse în spate, lângă Jack.

- Of, Jack, spuse Molly, ridicându-şi privirea plină de iubire spre el.

El îi ridică bărbia şi o sărută cu foc. Nu-i uşor să fii virgin, reflectă Jack, în timp ce erau transportaţi la secţie pentru a fi reţinuţi şi pentru a li se lua amprentele, dar, totuşi, pentru unele femei merita să aştepţi.”

“Sex, romance şi bestselleruri” este o carte puternică, o carte rafinată, pe care fiecare cititor o va descoperi cu plăcere. O poveste modernă, o poveste a fiecăruia dintre noi. Cu toţii visăm să descoperim adevărata iubire, şi totuşi aceasta apare atunci când ne aşteptăm mai puţin. Sensibilitate, sex, romantism, toate pălesc în faţa unui zâmbet. Nina Killham ne învaţă să iubim cu toată inima şi să înţelegem că, înainte de orice altceva, contează poveştile. Poveştile frumoase sunt singurele care vor înfrunta timpul. Pentru că doar ele pot trezi ceea ce este mai frumos în fiecare dintre noi. Contează doar momentele acelea, contează doar clipele în care cuvintele nu mai înseamnă nimic. Suferinţa se va termina întotdeauna într-o izbucnire de fericire care va transcende orice fiinţă. Nina Killham ne învaţă că nimic nu este mai frumos decât viaţa. O viaţă trăită la maximum, fără niciun compromis. La fel ca un bestseller...

Apărut la Editura Primus din Oradea, 2007 cartea a fost prezentată de către distinse personalităţi ale vieţii spirituale orădene: Paşcu Balaci, scriitor şi avocat, preşedintele Cenaclului literar «Barbu Ştefănescu Delavrancea» care a găzduit lansarea, şi moderatorul întâlnirii; conf. univ. Dr. Corneliu Crăciun, istoric literar col. Dr. Constantin Moşincat, istoric militar, preot Dorel Octavian Rusu, scritor, protopop de Oradea, ing. Gavril Coltău, scriitor, dr. Lucian Munteanu, scriitor şi epigramist.

Romanul istoric «SCUTIERUL» a apărut sub semnătura talentatului om de litere  orădean, Constantin Nicolae Mălinaş, scriitor productiv, aflat la cea de a treia carte de proză literară în ultimii ani, totodată autor a nu mai puţin de nouă cărţi de specialitate din domeniul biblioteconomiei şi istoriei.

«SCUTIERUL» este, în fond, un roman de familie, în care se recunoaşte formula artistică a biografismului literar, ca tendinţa de cea mai nouă actualitate în construcţia prozei. Pornind de la vechea soluţie renascentistă, a dialogului de luminare dintre generaţii, autorul face reutilizarea lui, ca punte de comunicare dintre tată şi fiu, prin dialog narativ, cu rol de recuperare şi memorare a ceea ce nu trebuie să se uite.

Totodată, putem socoti romanul «SCUTIERUL» ca fiind de factură istorică, prin traseul de viaţă al personajuluii principal, subofiţerul guard de geniu Dumitru MALINU,  care în peste o jumătate de secol de pace şi război se mişcă pe un spaţiu vast, între Odesa, Transilvania şi Viena, având parte de toate, bune şi rele.

George ROCA

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Prezentăm în continuare un fragment din roman:

(1)

ULTIMELE  ZILE…

Tata a căzut bolnav la pat după Sfântul Dumitru, în 1988, când a căpătat o răceală zdravănă, pentru că a băut vin rece de ziua lui. Atunci a venit frate-său la el, de la Cluj, Dionisie, a stat câteva zile, au petrecut, au povestit, au băut vin rece în pivniţă şi apoi tata l-a condus la autobuz. Acolo s-au despărţit, fără să ştie că este pentru ultima oară, când se văd, de unde să ştie, că erau amândoi în bună dispoziţie, ca nişte feciori târzii. A venit de la autobuz bolnav, tata, că a transpirat, de ce a transpirat, zicea vesel că a transpirat ca să nu răcească. Mama i-a dat una, alta, ca la răceală, i-a pus termometrul, avea febră, l-a înfăşurat cu compresă rece. Dar era altceva, altfel de răceală, care nu a mai trecut. Era vârsta, era uzura organismului, era războiul şi toate greutăţile, care i-au rămas în memoria trupului, de cip, sub forma unei hepatite mecanice. Care acum s-a activat, zicea doctorul. Şi din răceală a dat în aprindere de plămâni, din asta a dat în hepatita, care, cum spunea doctorul, s-a trezit şi a avansat foarte repede. Medicamente nu prea erau, arginina era în Franţa, medicii buni erau departe, la oraş, aşa că boala a evoluat şi tata a rămas la pat. De şedere prea lungă pe şolduri, în patul din bucătărie, cât pe spate, cât pe stânga, sau pe dreapta, i-a pocnit pielea şi carnea se vedea în dreptul articulaţiei femurale, provocându-i dureri la fiecare mişcare. Piele bătrână, de 76 de ani! Cu ceva alifii din vitamine s-a mai fortificat şi s-a adunat, parcă a fost mai bine.

Era şi rău cu mama, că tot cerea să-i dea miere de albine, însă dizolvată în ţuică de prună, că ăsta e medicamentul fabulos, proorocit din poveştile  cu doctorii de pe la sate şi o să-l facă bine! Asta este o prostie inventată de crâşmari, dar părea o poveste atractivă şi el tot cerea! Mama nu-i dădea şi atunci se supăra. Cum i-a plăcut toată viaţa să fie independent, acum l-a deranjat şi că pensia a încasat-o mama de la poştaş. În replică, a adunat de prin casă şi a pus sub muşamaua de pe masă o mică arhivă, de acte şi tot felul de însemnări personale, din care nu lipseau biletele de pronosport, la care i-a plăcut să joace, deşi nu a câştigat decît o singură dată în treizeci de ani, un premiu de vreo patru mii de lei, care au fost atunci bani buni, prin 1960. 

Am ajuns acasă, la Gintelec, luni, în 26 decembrie 1988 şi l-am găsit nu prea bine, se simţea chiar rău şi, mai ales, se simţea abandonat. L-am ridicat, l-am şters cu un prosop umed, cam peste tot, apoi i-am tomnit o perină bună, ca să poată sta sus şi am încercat să purtăm o discuţie desluşită. Era pe deplin lucid şi chiar pus pe şotii, ceea ce însemna că îşi revenise psihic. Şi am discutat mult despre munca lui de la Diosig, unde a fost repartizat după terminarea Şcolii de subofiţeri guarzi de geniu de la Cotroceni, în 1937. Toată promoţia lor a fost trimisă acolo, ca să facă linia de fortificaţii la graniţa cu Ungaria.

Era târziu, după miezul nopţii, când l-am lăsat să doarmă şi eu m-am dus dincolo să mă culc, unde era mai rece, în cameră mare, dinspre uliţă. M-am trezit a doua zi, marţi, 27 decembrie, pe la orele opt şi am mers uşor în bucătărie să văd ce face. Era cald şi linişte. Nu-i auzeam respiraţia şi m-am speriat. Am mers dincolo, în dormitor, unde am trezit-o pe mama. Ea, săraca, dormea, căci avusese parte de multe nopţi dormite pe apucate, şi acum se răzămase în nădejdea mea. Am strigat-o uşor, să nu o sperii.

- Mamă!, zic, l-ai auzit pe tata acuma dimineaţa? A bătut în perete?

- Nu l-am auzit, da bate el în perete, când vrea să mă cheme, dacă nu sunt cumva acolo.

- Da acuma a bătut?, întreb. Că şi eu am adormit!

- Nu l-am auzit, că tare am adormit, da mă duc eu acuma să-l văd ce face!       

Şi s-a sculat, a luat ceva halat pe ea şi am mers împreună în bucătărie, unul după celălalt. Tata se ridicase răzemat în perină şi şmecherea din ochi.

- Ceee!?, zice. Aţi crezut că am murit?

Cuvintele acestea m-au pălit în suflet, şi cu ele a însemnat că toţi ştiam că moartea e pe undeva în jur, prin grădini, şi poate oricând să vină, chiar dacă dimineaţa tata a vrut doar să mă fi păcălit, să facă o probă, că nu mai suflă.

- Doamne, Dumitre, multă minte mai îţi trebuie!, a zis mama înlăcrimată. De ce vrei să ne superi, că şi aşa suntem amărâţi destul! Că dacă nu-ţi era aşa de drag bufetul ăla, din sat, nu erai tu acuma pe pat!

Mă uitam la tata, care era nebărbierit şi nu arăta bine din cauza aceasta. La împunsătura cu bufetul nu a zis nimic, ca altădată, ceea ce însemna că se judecase în sine şi acum avea altă părere, mai bună, decât cele de dinainte. Dar ca să nu se lase, a început să chiuie, pocnind din degete, ca ţigănuşii:

- Halaripu, ripu, a murit Dumitru, pă scândură lată, cu aia sculată! Dar nu a râs. S-a uitat numai la noi, cu mare curiozitate.

- Tată!, zic eu, hai să te bărbieresc, să te fac băiat frumos!

- La limbă, dacă ai putea să-l faci băiat frumos!, a bombănit mama.

Şi am început să-l bărbieresc, cum stătea în pat, pe jumătate ridicat, apoi i-am spus să se întindă şi i-am tăiat unghiile de la picioare, punându-mi în operaţie toată priceperea mea de pedichiurist amator. Avea degete deformate de încălţăminte proastă şi de drumuri multe, cu unghiile răsfrînte lateral sub carne, ceea ce mi-a dat mult de furcă, da până la urmă le-am dat gata, l-am şters cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal şi l-am vânturat cu un prosop uscat. Ceea ce l-a făcut să fie tare satisfăcut.

- Nu am fost spălat aşa de vreo 60 de ani, de pe când eram elev la Liceul „Petru Maior” din Gherla! Atunci venea în fiecare an Epsicopul Hosu şi spăla picioarele la zece tineri. O dată m-am nimerit şi eu între ei. De atunci, am crezut că sunt ales, poate am crezut şi că sunt nemuritor… Dacă m-a spălat pe picioare un episcop!

- Dar şi un episcop este muritor!, am încercat eu să-l aduc pe pământ.

- Păi, el a murit, că l-au omorât comuniştii, dar nu trebuia s-o facă, poate dacă nu îl omorau, trăia şi acuma...

- Mai taci bărbate, interveni mama, că aşa vorbeai şi pe la bufet!, se sperie ea în mod demonstrativ.

- Nu am rămas nimănui dator! Nu vreau nici acum să rămân. Vă rog să-mi pregătiţi bine înmormântarea. Vă las vin, ţuică, bani...Să ajungă la toţi! Dar, să nu mă uitaţi! Poate mai am câteva zile, poate mai am câteva ceasuri!... Şi se opri deodată înecat: Doamne, de ce-i făcută lumea asta aşa!?, exclamă, de parcă ar fi dialogat cu Dumnezeu, vorbind despre altă entitate, a treia, care ar fi făcut lumea aşa cum este, rău alcătuită. De fapt, aşa vorbesc oamenii, nu în dodii, ci în trei, de căte ori vor să facă o generalizare, au în subconştient un fel de Sfăntă Treime verbală, profundă, care vine din comuna primitivă şi ar avea rol de protejare a omului prost, care se simţea atunci ameninţat de tot felul de slăbiciuni şi sălbăticiuni, de puteri cereşti şi de trunchiurile de copaci, pe care le vedea ca fiind vii. Animismul vechi a pătruns masiv în poezie şi nu ne lasă niciodată singuri nici în proză! Strâmbă Lemne, care se luptă cu copacii, ca şi cu nişte luptători, este din acele credinţe.

În ziua aceea tata a povestit una, alta, din lecturile lui, între altele despre Caligula, care şi-a făcut calul senator şi a început el jocul cu zarurile. Apoi şi-a închipuit cum va muri:

- Măăăă Titel, îmi zice, cum şedeam eu la masă şi el culcat pe jumătate în pat, moartea asta de pe grădini vine aşa, cât ai face hâra, hâra, de două ori, şi gata!

Prin urmare, ar fi dorit să moară uşor şi repede, ca pe front, cum văzuse probabil, şi i se părea acum mai convenabil, decât să se chinuie în lupta sufletului cu trupul, cum zice scriptura.

- Tată!, zic eu pe la miezul nopţii, te rog să nu te superi, acuma mă duc şi eu să mă culc!

- Bine!, zice. Da lasă lumina cea mare aprinsă în antreu! Şi cea mică aprinsă aici!

L-am culcat, l-am învelit, l-am mai întrebat câte ceva, dar culcat parcă ameţeşte, sau aşa ceva, căci nu răspundea bine, parcă nu-l ascultau buzele.

- Nu-l mai omor pe Caligula!, zice el. Da nici el pe mine. Că numai una ştia! Să omoare oameni! Tu’i mama lui de împărat nemernic! După care a început să-l înjure pe Ceauşescu, de mamă, fapt care m-a speriat, chiar dacă era miezul nopţii şi noi singuri, dacă-l înjură şi ziua, când vine cineva pe la noi, aude şi ne reclamă la securitate.

- Te rog, tată, nu-l mai înjura, că nu e bine!

- Da ce o să-mi facă, o să mă omoare, că mai mult nu mai are ce să-mi facă!

Şi se apucă de scuipat, se întoarce şi scuipă pe jos, în direcţia găleţii. Eu mă apuc să şterg, aşa, ceva mai demonstrativ, ca să nu-i zic decât aşa că să nu mai scuipe pe jos, nu este bine la un bolnav de hepatită.

- Lasă să scuip!, zice deodată, ca în telepatie. Că n-oi mai scuipa mult!... În casa mea scuip, eu am făcut-o! Cu treizeci şi opt de mii de lei şi nu ştiu câte sute, în anul cincizeci şi şase. Când v-am dat şi pe voi la liceu, pe amândoi, dintr-un singur salar...am făcut-o!

- Doamne, zice mama, mai bine nu-i dădeai la liceu, mă gândesc câteodată, că am rămas în casa asta numai noi doi, singuri!

- Taci femeie! Că el a făcut un apartament în bloc. Nu o casă! Un apartament! Da l-a făcut cu o sută şaizeci de mii de lei. De patru ori mai mult! Ce progres e ăsta?!

- Pe tine, pe vremea ta, te-a ajutat întreprinderea să faci casa!

- Daaa! M-a ajutat. Dar şi pe tine te-a ajutat. Să-ţi ia salariul pe 15 ani? Băga-i-aş în gaura mamii lor! Măgarii! Da şi voi! Că nimic nu ştiţi zice, numai aplaudaţi la adunări!

Cu astea ne culcăm şi, obosit, mă trezesc tot obosit, miercuri, pe la orele cinci dimineaţa. Îl aud pe tata cum tuşeşte greu şi bate cu bota în perete. Vin.

E treaz şi suferind.

- Sunteţi superficiali cu mine!, zice... E ziuă? Cât e ceasul?

- Cum să fie ziuă? E iarnă, la cinci dimineaţa...

- Bine că am mai apucat ziua. Noapte ca asta nu mai vreau!... Nici n-am dormit, nici n-am visat. Uite, ce vă rog! De acuma să nu mă mai lăsaţi singur... Cât o fi?

- Ceasul e trecut de cinci!

- Nu! Plapoma! Ce plapomă am eu şi ce plapomă are maică-ta!

- Ei, aşa-s femeile! De plapumă!

- Ad-o p-a ei aici, ca s-o vezi! Că cearceaf de zece ani nu am văzut. Şi ăsta mi l-a dat numai când i-am dat pensia!...

- Tată, te rog, nu spune aşa! Ştii bine că nu-i aşa!

- Acum, i-am dat toţi banii! Nu mai am ce face cu ei… Auzi, ce mă întreabă deunăzi, până ai venit tu acasă: Dacă mori, Dumitre, capăt eu pensia ta?

- Şi ce i-ai răspuns?, întreb eu mai glumeţ.

- Mai capeţi un drac şut, o sută de lei! Aşa i-am răspuns!

- Tată, nu fii aşa de suspicios. A întrebat din nelinişte. Şi din neştire.

- Că dacă nu mureau porcii, rămâneam tot cu ţoalele alea.

Am impresia că aiurează.

- Doamne, Dumitre, ce vorbeşti de pe front!, strigă mama.

- Păi nu i-am tăiat, care au murit. Atunci au trebuit spălate hainele şi altele nu mi-au trebuit.

- Tată, tată!, îl strig eu încet, dar nu mă aude. Mă simt disperat şi neajutorat, total nepregătit şi nepriceput să fac faţă la o astfel de situaţie. Parcă toată şcoala, multă, câtă am făcut-o, nu e de nici un folos, dacă nu m-a învăţat cele mai simple lucruri despre îngrijirea unui bolnav.

- Doamne, oftează iar mama, cum v-am dat la şcoală şi cât am plătit, da nimica nu v-or învăţat, numa partidu şi partidu! Da de moarte ce v-o spus?!

- Caligula!? Începe tata să fie real. Păi nu ţi-am spus aseară!? În insula Capri, cu Tiberiu. Asta a fost, zăcea între perini, bolnav. S-a cerut să se ducă la Roma. Da nu l-au dus. L-au omorât.

- Cum aşa?!

- Cum fac evreii! L-au sufocat cu perina!

- Tată, tată!, îl întreb, bucuros că şi-a revenit. Mai înainte, ce-ai visat? Mă priveşte lung.

- Nimic!, răspunde limpede. În vise nu cred, nu vreau să cred. Că odată am visat că-s şomer şi umblam să-mi caut de lucru în Bucureşti. Nu aflam! Ce mă fac eu acuma?!... Şi odată mă trezesc: Stai Dumitre, că doară tu eşti pensionar! Vezi, băiete, poţi să crezi în vise!

Apoi se cere pe găleată. O aduc, pregătesc şi capacul de plastic de veceu, pe care-l pun deasupra. Acuma e acuma, cum voi putea să-l ajut, ca să nu urineze pe jos. Se ambiţionează să se întoarcă şi să se aşeze singur, da nu poate. Îl apuc de subsiori, îl ridic cu totul şi-l las încet pe capac. Acum şade convenabil, chiar îi arde de râs:

- Ba pot!, zice. Uite că pot! Ştii cum am fost eu toată viaţa! Ca acuma! Urină şi căcat!...

- Doamne, tată!

- Aşa să fii şi tu! Că atunci te vor îndrăgi oamenii.

- Bine tată! Da cum...

- Maică-ta, zice, n-a citit decît o singură carte! Nici pe aia n-a terminat-o. Cartea de rugăciuni!... E habotnică!

- Bine că ai citit tu toate prostiile alea, la ce ţi-au folosit? Mai bine gată şi hai să facem o mică plimbare prin casă, să te mai dezmorţeşti de stat în pat!

- Nu mă doare nimica!, răspunde tata de pe găleată. Numai putere nu am. Plimbă-te Dumitre, făcea mamă-ta! Plimbă-te între pat şi masă! Că mişcarea e aaauur!.. Plimba-m-aş eu, dacă aş putea. Da nu pot, nu mai pot!

După ce gătă, îl ridic iar de subsiori, şi-l ţin atârnat ca pe un sac de box, aşa de tare eram atunci, mama vine de îl şterge, apoi eu îl pun în pat, unde îl tot moşmonesc şi îl învelesc bine, pe la margini şi pe la picioare. Apoi mă aşez pe scaunul de la geam şi mă uit pierdut în pătrăţelele de labirint ale muşamalei de pe masă.

- Uite ce vreau să-ţi spun, zice tata cu ton mai rar. Eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!

- Cum aşa, tată!

- Am făcut războiul! Şi acolo, pe front, nu l-am văzut prezent pe Dumnezeu. Dacă acolo nu l-am văzut, atunci în timp de pace nu mai e de nici un folos, căci este legea în locul lui. Însă, Dumnezeu nu a făcut bine, că nu a venit cu noi pe front! Acolo era diavolul, iar noi eram în pântecele lui!

- Bine, tată, dar legea o fac oamenii!

- Dar fărădelegea cine o face?! De aceea vreau să-ţi spun, eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am crezut, nici n-am crezut!... Am fost neutru, ca să zic aşa. Asta e! Că şi cu popii ăştia!...Tare sunt lacomi şi sunt dictatori, ca nişte nuiele de împăraţi!

Se îneacă şi începe să tuşească. Ar scoate batista de sub perină, dar nu o găseşte acolo. Îi aduc eu repede o batistă de dincolo.

- Vezi!, zice. Uită-te! E batista de sânge?

- Nu, nu e de sânge!

- Atunci noaptea asta nu am dat impozit de sânge. Înseamnă că nu este ultima!...

Scuipă în batistă, se văd firicele de sânge, de care mă sperii, pentru prima dată văd altfel decât în literatură, adică pe viu.

- Ascunde batista sub pernă!, îmi zice. Nu acolo! Sub pernă! Să nu vadă mamă-ta că e de sânge, să nu se sperie... Dar te rog să stai cu mine... Să nu mă laşi fără de om în casă.

- Poftim? Să te întorc?

- Nu măăăă! Să nu mă laşi fără de om în casă! Bine?!

- Da, desigur! Pot să stau pe dormeză, în antreu?

- Poţi, da!, zice. Da ţi-am spus, pui pe cineva, sau plăteşti pe cineva, că eu nu mai am... Ce zi e azi?

- Miercuri!

- i trebuie o zi, ca să vină de la Marghita şi până aici. O zi îi trebuie, da, îi trebuie!

De fată vorbeşte, de Otilia, care este căsătorită în Marghita. Îi este foarte dragă, e preferata lui. De aceea, în aceeaşi clipă o vorbeşte  cu reproş, dar o şi apără. Ca să schimb vorba, îi spun de Pavlov, cum a vrut el să ştie tot, până în ultima clipă, şi a cerut studenţilor să-l observe şi să-l întrebe prin apăsări tactile, la care să răspundă cu pleoapele, sau cu degetele, ce vede dincolo, sau dacă a ajuns în rai.

- Apoi, zice, mulţi au mâncat pîine după omul acela!... Dar, mă întreabă, ştii cine o zis: După mine, potopul!

- Păi..., nu prea îmi arde acum...

- Vezi, asta este, că o zis! De ce o fi zis? Uite, că nici frate-tău nu vine de la Braşov, nici sortă-ta nu vine de la Marghita... Că de celălalt, de la Viena, se îneacă de un tremur, ce să mai zic? E fugar! Că dacă vine, îl apucă ăştia şi-i pun cătuşele, că l-au condamnat ăştia, e politic, eu înţeleg, este ca pe front, căci frontul la noi încă  nu s-a terminat,  mai bine să nu vină! Au ăştia în vigoare ceva, mai tare ca legea marţială!

- Hai să-i scriem o scrisoare!

- Bine! Apucă-te şi ia o foaie de hârtie, nu scrie tu, că îţi spun eu ce să scrii!...

- Daaa, gata, am luat. Poţi să zici!

- Dragă fiule Marin!…

Dragă fiule Marin!!!

Au trecut aproape zece ani de când ai plecat şi de atunci eu trăiesc mereu cu speranţa că, poate, vei reuşi ca să te reîntorci la vatră… Eventual, mai pot să mai am un pic de răbdare, că ne vom revedea şi aceasta numai în cazul că voi supravieţui până atunci.

Speranţele sunt cam slabe, gândindu-mă că de aproape un an de zile îmi petrec mai mult tiiimpul prin spital, devenind numai umbra aceluia, care am fost odată, când îţi mai dădeam vreo două. Fiecare dintre noi e liber, ca să-şi aranjeze treburile după bunul său plac, însă nu avem voie ca să ne rupem de bârlogul, în care am crescut şi am împărtăşit cu ai mei şi cele bune şi cele rele.

Trăind în credinţa că, poate, nu te voi mai vedea, tu vei găsi însă locul meu, unde voi trece la odihna veşnică, unde, sper, că vei depune şi tu o floare, în amintirea mea. Să nu mă uitaţi!

Te sărută cu drag

Tata

- Ai pus data de azi?

- Da, am pus!

- Şi crezi că o lasă ăştia să meargă la Viena?

- O lasă, cu poşta! După ce o deschid şi o citesc!

- Ar trebui să pui înăuntru un purec, ca să verificăm!

- Cum să verificăm?

- Păi, noi aşa verificam în armată! Dacă se deschidea scrisoarea la cenzură, purecul sărea afară, nu mai ajungea la destinaţie. Şi atunci, cel care primea scrisoarea fără purec, ştia că a fost deschisă şi citită!

Am mai stat în tăcere, până când l-am văzut că lasă capul într-o parte şi începe să sforăie. Atunci m-am dus alături, pe canapeaua din antreu, unde m-am întins pe jumătate, ca un paznic de noapte, răzemându-mă într-o nădejde vagă, cu care mi-am trecut noaptea ca un pustiu. Tata, cel puternic de altădată, nu mai era decât umbră şi frunză. Spre dimineaţă m-au trezit cântările cocoşilor şi am urmărit în geamul mare din faţă, cu vedere peste sat, cum încep să se aprindă treptat luminiţele, care m-au impresionat foarte tare, peste sufletul meu slăbit de deznădejde. Şi dintr-acelea a ieşit un poem, ce l-am şi notat cu creionul, sau cu ce, nu ştiu, în caieţelul ăsta lung, ce l-am purtat cu mine în acele zile. Poemul nu s-a pierdut şi suna în felul următor:

Paznic de noapte

Peste sat a dormit o noapte de gheaţă neagră.

Uite, pe vale, s-a aprins o lumină,

prima,

asta e de la Trăian

poate îşi iubeşte nevasta, sau dă la vaci,

uite, s-a mai aprins una

pe uliţa dinspre pădure.

asta este de la Dumitru

se mişcă lumina, iese la vite.

Uite, încă una, la Floarea Mihăiesii,

văduva nu are somn.

Dincolo cântă cocoşul Mariei,

dincoace cântă găina lu Petru

şi se aprind lumini dezgheţate

în toate părţile,

până sunt atâtea, încât

se face ziuă.

Lumina zilei iese din case pe horn ca iarba

şi urcă pe cer.

Satul e treaz ca barba

i-am dat drumu-n eter paşte drumul

pot merge să mă culc

adormit ca şi fumul.

Gintelec, 29 decembrie 1988

(va urma)

Dr. Constantin Nicolae MALINAŞ

Oradea, 2008

Iluziile fac parte din viaţa noastră. În acest mileniu al vitezei, oamenii nu mai au timp să mediteze asupra semnificaţiei gesturilor. Angrenaţi în goana nebună, încercând să ne maximizăm potenţialul, să trăim cât mai bine, uităm ce înseamnă viaţa, uităm să simţim. Iubirea nu poate fi rentabilă, de aceea pierde din ce în ce mai mult teren. Sentimentele sunt înlocuite tot mai des de jocuri de societate convenabile, care nu cer implicare şi nu oferă nimic. Oamenii poartă măşti spărgând oglinzile care se încăpăţânează să le ofere mostre de realitate...

Acţiunea se derulează într-un ritm antrenant. Personajul principal, un alter ego al scriitorului, îşi trăieşte viaţa din plin, fiind implicat social, bucurându-se de faimă şi reuşind prin cărţile sale să modeleze destine. Succesul se dovedeşte a fi însă unul iluzoriu, pentru că artistul nu face decât să inventeze poveşti, creează vieţi artificiale prin însăşi esenţa lor, uitând să trăiască la rândul lui. Esther încearcă să îl înveţe pe soţul ei să perceapă viaţa la intensitate maximă, ea reuşind să descopere adevărata plăcere în mijlocul războiului, unde stereotipiile dispar. Atunci când şti că următoarea secundă ar putea fi ultima din viaţa ta priveşti altfel lucrurile, atunci când înţelegi efemeritatea existenţei nu mai ţii cont de gesturile mecanice care erodează în timp fericirea.

Personajul principal nu este definit. Coelho încearcă să sugereze calitatea arhetipală a acestuia. Drumul de iniţiere este cel parcurs de occidentalul tipic, care reuşeşte să se rupă de lumea lui monetară profund eficientă şi să găsească calea spre iluminare. O iluminare spirituală care se petrece în decorul oriental al Kazahstanului, unde, în imensitatea deşertului, în tăcerea profundă, sufletul se poate regăsi. Esther alege soluţia extremă, obligându-l pe soţul ei să decidă. El o urmează şi reuşeşte astfel să treacă testul, să demonstreze forţa iubirii lor.

“Zahir” prezintă realitatea. Coelho nu încearcă să se ascundă în spatele ideilor, nu evită subiectele tabu. Toate certitudinile se prăbuşesc, dragostea se dovedeşte până la urmă mai importantă decât convenţiile sterile ale unei societăţi ce nu poate înţelege ab initio sentimentele. Cei doi soţi se regăsesc, descoperind că dragostea lor este mai puternică, înţelegând că sentimentul transcede toate elementele pur mundane care i-au făcut să se despartă.

Trăgând un semnal de alarmă, invitând la meditaţie, Coelho oferă o imagine idealizată a iubirii, considerând-o principala forţă fiinţativă. Prin numeroasele elemente emoţionale, prin exprimarea lejeră şi prin temele de interes abordate, scriitorul de origine braziliană reuşeşte să fascineze încă o dată publicul. Poveştile adevărate nu mor niciodată, iar Coelho demonstrează încă o dată, prin “Zahir”, că este un povestitor desăvârşit. Nu poţi să rămâi impasibil în faţa obsesiei, pentru că fiecare dintre noi a trecut la un moment dat prin asta. Dragostea transformă individul, îl desăvârşeşte. Paulo Coelho oferă doar o variantă, pe care fiecare dintre noi o poate filtra prin propria sensibilitate. Posibilităţile sunt nelimitate. Contează cu adevărat doar binecuvântarea iubirii...

Bibliografie

Suferinţa poate fi înţeleasă din mai multe perspective. Sensurile ascunse ale acesteia pot oferi cititorului perspective inedite. Adina Ungur construieşte un univers al durerii, o lume în care variantele nu există. Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de desluşire. Cartea se focalizează în jurul sentimentelor, iar cititorul este aruncat direct în mijlocul vârtejului. Nu ai timp să refuzi, pentru că acţiunea te antrenează într-un carusel al senzaţiilor. Durerea poate fi potenţată doar atunci când este împinsă la extrem, iar “Calvaria” ne demonstrează încă o dată asta.

Lipsa de perspective caracterizează volumul. Nu există soluţii, pentru că durerea este transformată într-un status quo. Tonul general este discursiv, iar cititorului i se explică fiecare amănunt. Peisajul impresionează prin lipsa detaliilor. Decorul este conturat în nuanţe de gri. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, şi cu toate astea demiurgul pare neputincios. Disperarea este generală, iar elemetele strălucitoare îşi pierd aura într-o multitudine de negaţii: “Aici. / Ar fi trebuit să ne privim prin ochi în noi / să ni se ofere un timp cu tine de mână / presimt că te vei dezice de mine, spuneam, tu negai / dând vina pe vremea trecută / bătrână / Dincolo. / Un babilon de femei te scutura prin trup, tu uiţi cuvântul / de-o vreme se tace nătâng şi sec, se tace-urât, chiar / prosteşte / arşiţa de stepă distruge un narator pe dinăuntru / ori bătrânul ori copilul din tine / împietreşte / Dincoace. Se tot cântă uimirea pe corzi înţepenite, se aşteaptă / tu dai cu piatra-ţi de inimă la ţintă, linşezi vorace / pasărea-mesager din povestea noastră departe / şi-ncă plouă cu scrisori omorâte / dincoace”.

Poezia este filosofică în esenţă. Trebuie să o citeşti cu atenţie dacă vrei să-i pătrunzi sensurile, trebuie să o înţelegi contextual. Fiecare vers pare o bucăţică desprinsă dintr-un mozaic, iar misiunea cititorului este să îl reconstruiască. Adina Ungur nu încearcă să simplifice, scrisul ei se adresează iniţiaţilor, pe care îi invită să facă un drum spre cunoaştere, drum presărat cu pericole şi cu dezamăgiri. Cartea nu încearcă să cosmetizeze realitatea, oferind un mesaj frust, în afara oricăror posibile contestări. Sentinţele sunt definitive, iar imuabilitatea nu poate fi pusă la îndoială, fiind definită de sofisme inatacabile din punct de vedere logic. Atitudinea generală este descriptivă, rece. Cititorul este liber să aleagă, iar cuvintele nu fac decât să oglindească posibilităţile, fără sentimente inutile.

Referinţele apar foarte des. Adina Ungur ne face să medităm asupra existenţei noastre, oferindu-ne puncte de plecare. Cărţile sfinte, personajele mitice, toate sunt integrate în universul durerii, simbolizând diferite etape ale descompunerii filosofice pe care autoarea o conturează cu naturaleţe. Te simţi înconjurat de tristeţe, însă nu ai senzaţia de artificialitate. Eul liric nu încearcă să epateze, ci se rezumă la a-şi monologa dramele. Nu eşti obligat să asculţi, nu eşti atras de artificii strălucitoare. Cartea convinge prin redundanţă, prin modul în care reuşeşte să definească o realitate alternativă cu ajutorul unui singur concept: “cu fiecare rană vom ţipa muţeşte durut şi stins până / când glasuri se vor risipi / când fiecare verb îşi pierde sensul / a plânge / a aştepta / a împlini / cu toate rănile (ca iovii) ne obişnuim la drum până la urmă / în fiecare an ne vom deprinde s-aşteptăm tot mai puţin / de-olaltă boala sărăcia lepădarea vin şi curmă / când chiar cu neiubirea sau cu moartea / ne obişnuim”.

Cartea se bazează pe elitismul său. Durerea este definită ca o senzaţie privilegiată, accesibilă exclusiv oamenilor care ştiu să o preţuiască. Ceilalţi nu pot înţelege. Adina Ungur nu scrie pentru a impresiona. Versurile ei pot fi definite ca o necesitate interioară. O confesiune în esenţă, volumul capătă aspect de jurnal. Dramele sunt înţelese, se construiesc sensuri noi, potenţialul este evidenţiat, iar cititorul este lăsat să aleagă. Dacă vrem să descoperim o lume inedită, “Calvaria” ne va oferi asta. Dacă însă căutăm un strop de speranţă, vom fi dezamăgiţi, pentru că volumul merge până la capăt, sanctificând suferinţa, idolatrizând-o.

Lipsa soluţiilor este o caracteristică definitorie a cărţii, însă devine la un anumit moment deranjantă. Stilul este pe alocuri greoi, însă pentru un cititor răbdător, bogăţia de informaţii se poate dovedi utilă. Arta pentru exprimarea durerii este ideea principală a volumului. Poeta se dezlănţuie, îşi rosteşte apăsat frustrările, insistând pe generalizarea lor. Calvarul este o definiţie a vieţii, iar încercările sunt simple stadii ale acestuia. Cititorul nu este lăsat să spere. Adina Ungur foloseşte versuri lungi, discursul concretizându-se într-o filosofie negativistă care astăzi poate fi acceptată foarte greu. Acum, când soluţiile sunt aproape infinite, a accepta înfrângerea este de cele mai multe ori inacceptabil: “alteori trebuie să ne trecem trupul printr-un vârf de cuţit / de trei ori, după vârsta lui trei / aşa aflăm c-am rămas dincoace, pentru, poate, cineva / sau ceva, că vocea pe care o posedăm, de pildă, / a fost leagăn şi duh într-o înşiruire aleatorie / de copilării devoratoare de poveşti / vis de vis, seară / de seară peste / oraş / mulţi oameni s-au rugat într-un moment important pentru noi / şi mai poate că suntem, fiindcă trebuie să împlinim un drum / cu siguranţă, înainte de a deveni flacără stinsă pe un raft, / la vedere ori scăpărare pe bolta indigo / ce ne poate, dacă vrem, naşte / esenţa.”

Adina Ungur reuşeşte să-şi surprindă cititorii prin elemente tehnice inedite. Descoperi cuvinte noi, asocierii complexe, pe care le poţi înţelege doar urmând trimiterile rafinate. Dacă nu faci un efort, cartea nu ţi se va deschide. Lectura este solicitantă, însă sensurile descoperite pot încununa acest efort. Adina Ungur nu scrie pentru public, pentru că nu încearcă să i se adreseze direct. Poezia ei este aidoma unei exorcizări, la care pot fi martori doar cei deja iniţiaţi. Astăzi însă, o astfel de carte pare sortită unei izolări naturale. Nu mai avem timp pentru discursuri întortocheate, vrem să obţinem mai repede senzaţiile. Demersurile care nu pot fi concretizate sunt inutile.

“Calvaria” este o carte interesantă, în care ne putem regăsi. Însă pentru a face asta trebuie să ignorăm tonul negativ, tristeţea care transcende întregul volum. Adina Ungur refuză să ofere un happy ending, contestând astfel una dintre regulile de bază ale entertainment-ului modern. Oamenii nu vor să citească despre suferinţa absolută, pentru că realitatea îi sufocă de multe ori. Ne place atunci când totul se termină cu bine, ne plac eroii. Adina Ungur nu vrea însă asta. Viaţa ei, transpusă în versuri, capătă o tentă apocaliptică. Volumul se individualizează astfel, impresionând prin unicitate. Vom vedea însă dacă acest desen în tuş negru va fi sau nu pe placul cititorilor. Aceştia au întotdeauna ultimul cuvânt, singurul care contează cu adevărat.

Bibliografie

 Adina Ungur – Calvaria – Eikon – 2007

Puţine sunt regiunile din România unde lăcaşurile de cult au suferit atât de mult ca în Vrancea şi Ţinutul Putnei. Nu este alt loc în această ţară unde societatea civilă risipeşte timpul pe eterne lupte intestine şi polemici fără substanţă, iar capodoperele religioase ale geniului artistic românesc să se năruie sub foc, ploaie şi vânt.

Nici un judeţ din România nu se poate lăuda cu tristul record al distrugerii patrimoniului religios ca Vrancea. Cu excepţia capitalelor celor două Principate – Iaşi şi Bucureşti şi a reşedinţei Banilor olteni – Craiova, nu există alt oraş în această ţară care să rivalizeze în biserici cu reşedinţa judeţului Vrancea – municipiul Focşani.

Dacă Bucureştii au peste 200 de biserici la 2 milioane de locuitori, Focşanii, cu cei 100 de mii de locuitori, au peste 50 de biserici, adică o biserică pentru 2000 de locuitori, având, după unele statistici, cele mai multe lăcaşuri de cult pe cap de locuitor din întreaga Europă. Şi totuşi, la Focşani, în anul de graţie 2006, sunt în lucru noi biserici, gen „Biserica ANL”, iar în 2001 a demarat proiectul unei megalomanice „catedrale”, deşi în perimetrul acestui viitor lăcaş de cult există cinci biserici ortodoxe, iar la câteva sute de metri de centrul administrativ al municipiului, două biserici monument istoric sunt ruine - biserica „Sfântul Nicolae” din Tăbăcari şi biserica „Sfântul Gheorghe” Armeană. Proprietarii acestor lăcaşuri, Protoieria Focşani I şi Epitropia Armeană, aşteaptă, probabil, ca aceste monumente să se prăbuşească pentru a valorifica pământul, întrucât se găsesc într-o zonă centrală şi dispun de o suprafaţă de teren importantă, care pare să fi intrat deja în vizorul oamenilor de afaceri. Nu este exclus ca aceste două biserici să aibă soarta cimitirului evreiesc¹ din Focşani, situat în strada Nicolae Bălcescu, care a ajuns, cu morminte cu tot, pe piaţa imobiliară.

Dacă Bucureştii deţin nefericitul record al demolărilor din „epoca de aur”, cu 29 de lăcaşuri de cult², Vrancea şi Ţinutul Putnei nu sunt departe, prin monumentele distruse în ultimul secol. Indiferent pe unde am intra în judeţ, dinspre Moldova, Muntenia sau Transilvania, judeţul nostru arată ca o necropolă profanată, pentru că Vrancea este cimitirul monumentelor religioase. Dacă vii pe drumul naţional dinspre Bucureşti, te întâmpină ruinele bisericii „brâncoveneşti” de la Bordeşti, ignorate de un secol, de toate regimurile politice. Dacă intri în judeţ dinspre Transilvania, dai peste Soveja şi Vizantea, pietrele de temelie ale istoriei medievale vrâncene, care se găsesc de ani buni în ruină, iar la ieşire, spre nord, bisericile de lemn de lângă Adjud trăiesc ultimele zile. Acestea sunt argumentele pentru care am realizat această radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean.

Cauzele distrugerii patrimoniului religios: cutremurele, războaiele, focul, ignoranţa

Patru mari nenorociri au îngenunchiat aşezămintele religioase din „spaţiul mioritic” în ultimile două secole şi au distrus pentru totdeauna zeci de lăcaşuri de închinăciune: cutremurele, războaiele, focul şi ignoranţa. De la „cutremurul cel mare” din 1802, care a trimis în apa Dobromirului biserica „Naşterea Domnului” a Mănăstirii Dobromir (Soveja), ridicată de Matei Basarab, continuând cu seismele din 1838, 1868, 1894, 1908 şi terminând cu seismul din 1940, care a distrus cele mai multe lăcaşuri de cult din toate timpurile, peste 100 de lăcaşuri de rugăciune au fost distruse parţial, pe parcursul ultimilor două secole. Aproape jumătate dintre acestea au ieşit definitiv din peisajul religios al Vrancei.

Celălalt duşman al bisericilor, războaiele duse pe teritoriul Vrancei şi în Ţinutul Putnei, între începutul secolului al XVIII-lea şi jumătatea secolului al XX-lea, au ruinat lăcaşurile de cult şi aşezămintele monahale în mai multe rânduri. Cele mai dureroase momente au fost în timpul războiului austro-ruso-turc din 1736-1739, în timpul invaziei tătare din 1758 şi a turcilor din 1769. Au urmat distrugerile în perioada războaielor ruso-turce din 1787-1792 şi 1806-1812. Lăcaşurile de cult din acest colţ de Românie au fost folosite şi ca adăpost pentru ostaşi şi animale, în timpul războaielor, iar multe biserici de lemn au fost puse pe foc. Uneori ostaşii creştini au fost mai lipsiţi de umanitate decât musulmanii. Nu numai că au pus pe foc bisericile ortodoxe, dar soldaţii austrieci au scos osemintele Cantemireştilor din cripta domnească a Mănăstirii Mera şi le-au aruncat în apele Milcovului.

Nici eteriştii nu au fost mai indulgenţi cu bisericile, iar ultima lovitură, înaintea secularizării, a venit din partea ruşilor care, la 1854, au trecut Focşanii prin foc. Din acel dramatic incendiu, cel mai important aşezământ religios de pe malul Milcovului – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” nu şi-a mai revenit niciodată. Doi ani mai târziu, în 1856, Emanuel Baron de Salomon de Friedberg³, aflat în trecere prin Focşani, notează în amintirile sale o imagine de-a dreptul deplorabilă a bisericilor din Focşani cu trei ani înaintea Unirii de la 1859, consemnând faptul că lăcaşurile sfinte, deşi erau pictate în stil bizantin, fuseseră văruite pe dinafară, iar pe focşăneni îi omora o lene grea!

La jumătate de secol de la constatarea Baronului de Salmon de Friedberg, în timpul Primului Război Mondial au fost bombardate de nemţi şi ruşi 25 de biserici, dintre care unele au fost rase de pe suprafaţa pământului ca biserica din Boloteşti, de exemplu. După al Doilea Război Mondial, consecinţa decretului nr. 410/1959, prin care monahismul a fost anihilat, alte biserici au ajuns în ruină pe teritoriul Vrancei, unele nemaiputând fi restaurate după 1989. Cutremurul din 1977 a zguduit din nou, din temelii, zeci de biserici, statul comunist profitând de ocazie şi demolând biserica „Ovidenia” de lângă Odobeşti şi biserica „Domnească” din Focşani.

Războaielor şi cutremurelor li s-a adăugat focul. Doar în câţiva ani au ars trei biserici de lemn, ultima fiind a Schitului Tarniţa, în aprilie 2006, şi sunt toate premizele ca altele să urmeze, din cauza instalaţiilor vetuste.

Situaţia oficială şi neoficială a monumentelor

O radiografie⁴ a acestor aşezăminte de cult distruse parţial sau dispărute nu a fost publicată niciodată de vreo instituţie din judeţ, nici înainte, nici după 1989 şi nici nu există vreun proiect în lucru. Din nefericire, în acest an există în Vrancea mai bine de 10 lăcaşuri de cult mutilate, abandonate din neglijenţa conducătorilor bisericii locale⁵ şi a credincioşilor. O listă completă a acestor lăcaşuri şi starea acestora nu deţine nimeni. Nici Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Vrancea, nici Episcopia Buzăului şi Vrancei pentru că, din 1989 există un haos generalizat în administrarea Patrimoniului Cultural Naţional, deşi există o legislaţie a protejării şi conservării patrimoniului, începând cu Legea Patrimoniului nr. 58/1974 şi terminând cu ultimile măsuri legislative în domeniu, respectiv Legea 422/2004. Atât statul cât şi Biserica au, în principiu, pârghii pentru protejarea acestui patrimoniu. În realitate, situaţia la zi a lăcaşurilor de cult din Vrancea nu o cunoaşte nimeni. Chiar oficiala Listă a Monumentelor Istorice, realizată cu greu de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aflată pe site-ul ministerului, cuprinde erori de clasificare, date inexacte, informaţii depăşite. În ultimul an DJCCPCN Vrancea a încercat să le corecteze, dar nu este decât un început.

Din cele 420 monumente istorice din Vrancea, existente pe această listă, au dispărut, în ultimii ani, unsprezece. Conform datelor generale oferite de Ministerul Culturii şi Cultelor, 75% din aceste monumente sunt în pericol şi 35% din monumente sunt degradate. Nu mai vorbim despre dispariţia multor documente privitoare la biserici şi la celelalte monumente religioase aflate pe listă, cum ar fi de exemplu cimitirele evreieşti şi fostele mănăstiri. Unele din aceste documente au fost ridicate de organele de miliţie după desfiinţarea mănăstirilor în 1959. Altele au ajuns la Arhivele Episcopiei şi Protoieriilor, în dosare încă inaccesibile sau zac prin beciurile unor mănăstiri ori au fost, pur şi simplu, distruse. La aceasta se adaugă intervenţia pripită a Bisericii după 1989 care, din dorinţa de a redeschide aceste lăcaşuri, închise în 1959, a început lucrări fără o prea bună cercetare a monumentelor. Acest lucru chiar cu acordul fostului Inspectorat de Cultură Vrancea, cum a fost în cazul distrugerii picturilor murale unicat din „Peştera" de la Mănăstirea Brazi.

Episcopia Buzăului şi Vrancei refuză dialogul

Refuzul Bisericii de a furniza informaţii oficiale privind patrimoniul religios este de notorietate. Cât priveşte opacitatea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în urma demersului nostru de a avea situaţia lăcaşurilor de cult la zi, această poziţie este de neînţeles. Reprezentantul Episcopiei, respectiv consilierul juridic⁶ venit special la Focşani, ne-a trimis să numărăm lăcaşurile de cult din Eparhie şi a refuzat să ofere orice informaţie despre patrimoniul religios al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, respectiv fostele colecţii muzeale bisericeşti care existau la parohii. Unele din aceste colecţii au fost desfiinţate tacit, înainte şi după 1989, iar obiectele din colecţie s-au evaporat. Neavând sprijinul, nici suportul logistic al Bisericii, lucrarea nu poate pretinde că oferă toate datele despre starea patrimoniului religios al Vrancei. Este doar o simplă mărturie despre lăcaşurile de cult, de care se leagă o parte din istoria acestor teritorii de la Curbura Carpaţilor, atât din Vrancea arhaică, cât şi din întreg Ţinutul Putnei şi de pe Valea Râmnicului.

Ţinând cont de lipsa fondurilor pentru protejarea acestor mărturii ale trecutului religios al actualei unităţi administrative, peste câţiva ani, multe din aceste monumente vor dispărea definitiv. Vor rămâne imortalizate, în parte, pe fişele realizate, paradoxal, pe timpul comuniştilor, de specialiştii Muzeului Vrancei, în articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară, în Cronica Vrancei, editată de Muzeul Vrancei şi între copertele acestei lucrări, ca generaţiile care vor veni să afle că pe aceste meleaguri au fost odată oameni care, între două anotimpuri, ridicau şi lăcaşuri de închinăciune, unele, adevărate opere de artă. Faptul că biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bordeşti a fost pictată de zugravul Pârvu Mutu, iar mănăstirile din Munţii Vrancei erau adevărate fortăreţe medievale, demonstrează că pe aceste ţinuturi nu erau numai păturici şi scatii, chiar dacă personajul Tănase Scatiu a existat în carne şi oase pe pământul Vrancei, iar conacul boierului Râmniceanu se mai ţine pe picioare la Bonţeşti.

Aceste rânduri sunt mai degrabă un semnal de alarmă, prin care dorim să arătăm opiniei publice starea jalnică a patrimoniului religios. O parte din aceste informaţii au fost prezentate, dintr-o perspectivă jurnalistică, în „Ziarul de Vrancea”, sub forma unui serial, pentru a sensibiliza opinia publică din judeţ şi ne-au atras animozităţi din partea Bisericii locale, mai precis din partea aşa numitei „ortodoxii mioriţice”⁷.              

Un alt aspect dezolant al patrimoniului religios din Vrancea îl reprezintă capelele din mausoleele eroilor neamului de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja. Subfinanţarea din partea autorităţilor locale a acestor monumente istorice a transformat aceste capele ale memoriei eroilor neamului în triste lăcaşuri de închinăciune. Din cauza umidităţii, aceste sanctuare ale vitejiei poporului român arată ca nişte morminte ale durerii. În lumea civilizată, pe altarul acestor capele arde continuu câte o flacără în memoria acestor martiri. La noi, nici nu ai de unde să cumperi o lumânare pentru a o aprinde la căpătâiul miilor de ostaşi căzuţi pe câmpurile şi în Munţii Vrancei.

Cât despre Capela din Mausoleul Eroilor din Focşani, aceasta funcţionează împotriva oricărei legi civile sau bisericeşti, pentru că mausoleul este prin definiţie un monument funerar şi nu o biserică, iar legile bisericeşti interzic funcţionarea unei biserici într-un cavou. Faptul că timp de 17 ani această capelă a funcţionat fără întrerupere, încă mai funcţionează şi nu deranjează pe nimeni, înseamnă că în Vrancea anormalitatea a luat locul normalităţii şi prostia a ajuns la rang de virtute.

Şi pentru că ignoranţa în acest judeţ este la ea acasă, în 2005 a fost declasat unul din puţinele morminte monument istoric din Cimitirul Nordic (Focşani) - mormântul familiei Apostoleanu, deşi morţii fuseseră strămutaţi în alte morminte după cutremurul din 1977, iar mormântul vândut de mai bine de două decenii, deşi acest lucru nu trebuia să se întâmple, întrucât era un monument istoric şi nu putea fi tranzacţionat. De altfel, mormintele monument istoric din cimitirele Vrancei, fie ele cimitire creştine sau evreieşti, sunt alt capitol sumbru al acestui dezastru sistematic care se desfăşoară în judeţ, de zeci de ani, fără ca autorităţile să mişte măcar un deget. La sesizările specialiştilor de la DJCCPCN Vrancea, autorităţile iau act, jaful continuă, iar organele abilitate nu se autosesizează.

Necesitatea unui studiu al bisericilor mutilate

Pentru a uşura înţelegerea materialului prezentat şi a nu poticni lectura acestei cărţi, nu vom oferi decât un minim bagaj informaţional şi o sumară bibliografie. Cu excepţia {mosimage}studiului introductiv, vom da doar câteva note bibliografice la începutul fiecărui capitol. De asemenea, imaginile monumentelor religioase vor fi grupate la sfârşitul lucrării.

Împotriva uitării am adunat câteva zeci de imagini cu ruine ale creaţiei sufletului celor care au construit, fără fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de la Consiliul Judeţean, biserici pentru nevoile lor sufleteşti.

Frumuseţea Munţilor Vrancei l-a determinat pe Carol I, care a vizitat, în 1869, aceste teritorii, să ceară titlul de „Conte al Vrancei”. Vrancea şi Ţinutul Putnei din 2006 au ajuns o ruină a monumentelor religioase. Nimeni nu ar mai dori să poarte astăzi numele unei asemenea provincii.

O lucrare despre bisericile mutilate din Vrancea şi Ţinutul Putnei, într-o lume normală, scrisă cu timp şi mijloace adecvate, ar trebui să aibă peste o mie de pagini şi să cuprindă câteva tomuri. Din păcate statul, prin reprezentanţii şi instituţiile sale de cultură, nu subvenţionează decât propriile lucrări pentru a justifica salariile. Noi înşine am bătut la uşile multor instituţii vrâncene, încercând să le explicăm importanţa subvenţionării tipăririi unei asemenea cărţi, dar nu am găsit îngăduinţă. Cu excepţia Primăriei şi Consiliului Local Odobeşti şi a DJCCPCN Vrancea, conducătorii celorlalte instituţii, fie au ridicat din umeri, neînţelegând nici o iotă din demersul nostru, fie se pregăteau de „luptă” şi ne-au spus să revenim după „război”.                     

La 17 ani de la căderea comunismului, autorităţile Vrancei nu au reuşit să subvenţioneze o istorie a Ţării Vrancei, o istorie a Ţinutului Putnei sau a Bisericilor din acest colţ de ţară, ori o istorie a Focşanilor sau vreo monografie a unei mănăstiri vrâncene. Vorbind despre cercetarea istorică, în cuvântul înainte al monografiei despre Vizantea, preotul I. T. Grosu, scria la 15 decembrie 1940 : „Ceea ce se cere a se face la noi acum, pe acest tărâm, în Apus s-a făcut cu mult înainte”⁸. La aproape 7 decenii de la constatarea preotului Grosu, cercetarea istorică asupra monumentelor religioase din Vrancea a rămas la acelaşi stadiu. Singura branşă care a beneficiat de o atenţie deosebită este cea a bisericilor de lemn, unde specialiştii Muzeului Vrancei au publicat două lucrări importante prin cercetătorii Lelia Pavel⁹ şi Ion Cherciu¹⁰.

Pentru că am luat ca reper oraşul celor 200 de biserici – Bucureştii, localitatea care a pierdut cele mai multe lăcaşuri de cult în timpul regimului comunist şi chiar în secolele trecute, vom constata că şi înainte şi după 1989, Bucureştii au avut parte de studii pe măsură. De la Bisericile Bucureştiului, scrisă de Costin Dacus Florescu¹¹, până la cea mai recentă lucrare, o adevărată enciclopedie¹² dedicată monumentelor religioase bucureştene, s-au publicat sute de studii şi lucrări despre istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. În ultimii ani s-a editat chiar un ghid¹³ al acestor aşezăminte religioase şi multe din parohiile bucureştene au iniţiat publicarea unor monografii despre biserici celebre ori le-au retipărit pe cele vechi.

În Vrancea, după 70 de ani de la monografia pr. I. T. Grosu nu avem decât un singur monument religios care a beneficiat de atenţia unor istorici şi anume Mănăstirea Brazi¹⁴. Dacă în timpul comunismului cercetarea lăcaşurilor de cult s-a făcut cu parcimonie, iar studiile s-au publicat, în general, în revistele bisericeşti şi almanahuri, după 1989 au trecut 17 ani şi cu excepţia Brazilor, nu a apărut nici o monografie¹⁵ de anvergură despre lăcaşurile de cult din actualul judeţ, scrisă de vreun specialist. Mănăstirile vrâncene, singurele monumente de arhitectură ale Evului Mediu din „spaţiul mioritic”, nu şi-au găsit încă cercetătorii, cu toate că mulţi oameni ai Bisericii din Vrancea sunt licenţiaţi în teologie, au masterate şi doctorate şi defilează pe la manifestările oficiale din judeţ, purtând cruci grele pe piept şi primesc chiar diplome.

Deşi există numeroşi cercetători care au cochetat cu istoria vieţii religioase din Vrancea şi Ţinutul Putnei, aceste teritorii nu figurează cu nici o lucrare de anvergură în bibliotecile străine ori în vreo colecţie de specialitate a vreunei edituri occidentale. Documente există, ziduri mai sunt, bisericile nu au fost desfigurate definitiv de restauratori, cadrul juridic permite, timpul are multă răbdare, lipseşte însă pasiunea şi dorinţa de a se dedica unor lucrări elaborate pe teme precise şi mai lipseşte şi o politică culturală de anvergură în acest domeniu.

Este o ruşine pentru cei care conduc instituţiile de cultură din Vrancea că la începutul secolului al XXI-lea încă mai cităm, cu nonşalanţă, din „Istoria oraşului Focşani”, scrisă de ardeleanul Dimitrie F. Caian, fost primar al oraşului şi om de cultură, dar nu istoric, acum un secol, în 1906! Paradoxal, la un secol de la paginile scrise de Caian despre bisericile focşănene, nu putem adăuga altele. Puţinele studii care s-au publicat în acest secol nu au îmbogăţit cunoştinţele despre monumentele religioase din Focşani, pentru că multe din aceste studii nu fac decât să-l citeze pe Caian.

Dispreţul faţă de patrimoniul religios după 1989

Din 1989 şi până în 2006 s-au schimbat guverne, s-au făcut promisiuni, s-au băut litri de şampanie prin birourile focşănene cu reprezentanţii Ministerului Culturii şi Cultelor, veniţi în vizită în oraşul Unirii, dar nu s-a făcut mare lucru pentru bisericile monument istoric din Vrancea şi Ţinutul Putnei, cu excepţia câtorva miliarde acordate anual pentru a calma spiritele. Şi ca totul să aibă un nume, în Vrancea s-a mai demolat o biserică şi după căderea comunismului, singura biserică romano-catolică, construită în 1846, în centrul Focşanilor, pentru a se ridica, pe acelaşi loc, o „catedrală” impozantă! Neoficial, acest lucru i-a determinat pe ortodocşi să grăbească demararea lucrărilor la „catedrala ruşinii”, în 2001, anul sfinţirii bisericii romano-catolice, altă „catedrală a ruşinii”, de această dată deoarece s-a distrus o biserică monument istoric, pentru a face loc unei biserici impunătoare.

Pe lângă aceste monumente, în Vrancea mai există peste 30 de biserici de lemn, unele consolidate, altele restaurate, iar unele aflate într-o stare de degradare avansată, dar nici una nu este protejată împotriva incendiilor. Cu toate că majoritatea se găsesc pe Lista Monumentelor Istorice şi fac parte din Patrimoniul Cultural Naţional, nu există nici o strategie de salvare şi protejare a acestor monumente de arhitectură medievală românească. Dacă inerţia şi dezinteresul continuă, la sfârşitul acestui secol nu va mai exista nici un monument de arhitectură din lemn. Culmea ignoranţei a fost construirea în Focşani a unei biserici de lemn în stil „maramureşan”, stil care nu are nici o legătură cu tradiţia meşterilor lemnari vrânceni. În loc să aducă o biserică de lemn din Munţii Vrancei, care oricum va dispărea, din lipsa conservării lemnului, au adus una din Maramureş. Nu mai spunem că la Muzeul Etnografic din Crângul Petreşti nu este nici o biserică de lemn, deşi pentru a crea imaginea unui sat vrâncean, prezenţa unei biserici este lucrul fundamental.

În aceeaşi situaţie se găsesc şi crucile de piatră vechi de secole, Troiţele care încă mai stăjuie drumurile, răspântiile şi cimitirele Vrancei. Starea avansată de degradare şi intervenţia accidentală a omului vor duce la dispariţia sigură a acestor simboluri ale religiozităţii neamului românesc. Faţă de kitchurile de troiţe realizate după 1989, în care se amestecă hristoşi proletari cu chipuri apocaliptice, împodobiţi cu beculeţe şi artificii din talciok şi texte scrise de fel de fel de mecena băştinaşi, aceste vechi Cruci de piatră sunt adevărate opere de artă.

Din aceeşi categorie fac parte şi crucile de piatră din vechile cimitire părăsite, pe care creştini fără suflet le-au folosit ca element de umplutură la betoane, prin borduri şi ziduri de consolidare. Noi înşine am descoperit asemenea sacrilegii prin jurul bisericilor monument istoric, unde vechile cruci sunt acoperite de alei de beton sau adunate la colţul sinucigaşilor din cimitir. Printre aceste cruci din secolele XIX, chiar XVIII, am sesizat texte vechi, care ar putea îmbogăţi cu informaţii istoria acestui judeţ. Dar cine să cutreiere cimitirele după asemenea valori?

La distrugerea monumentelor de piatră se adaugă jaful care există în patrimoniul culturii scrise, respectiv cărţile vechi de cult şi icoanele, o adevărată afacere mafiotă, prin care comorile Vrancei medievale sunt vândute de adevărate reţele de traficanţi, aşa cum se întâmplă cu bijuiterile dacilor din Munţii Orăştiei. Sute de tipărituri şi icoane de o valoare inestimabilă, care încă mai mucegăiesc prin beciuri şi case parohiale părăsite, vor intra în curând pe mâinile acestor afacerişti.

Dacă regimul comunist a prigonit slujitorii Bisericii, a demolat lăcaşuri de cult şi a persecutat pe  creştini, acel regim odios nu închidea ochii în faţa afacerilor cu obiecte de patrimoniu, respectiv carte veche, icoane, obiecte bisericeşti etc. După 1989 în schimb s-a dat liber la jaful patrimoniului religios şi instituţiile statului nu mai protejează aceste valori.

Am rămas înmărmurit când am descoperit cum dispar din anumite mănăstiri şi biserici vrâncene cărţile vechi, fără să se consemneze aceste dispariţii. Deşi pare surprinzător, nici o instituţie din România, fie ea bisericească sau laică, nu are un inventar al acestui patrimoniu şi nici o faţă bisericească nu a pus problema spolierii patrimoniului religios din ultimii ani.

Nimeni nu ştie ce valori se află în custodia aşezămintelor monahale sau ale parohiilor, pentru că nu există nici un invenatar al acestor valori. Le vom descoperi peste ani, prin colecţii private occidentale şi abia atunci vom realiza valorile acestor cărţi şi icoane. După ce s-a dat Legea Patrimoniului în 1974, o mică parte a fost inventariată şi câteva cărţi vechi şi icoane au fost salvate. Au mai fost salvate de la distrugere cărţi şi icoane vechi o dată cu înfiinţarea Depozitului Muzeu al Cultelor de la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, la sfârşitul anilor ’70. Un inventar general al acestor cărţi şi icoane din România nu s-a mai făcut de un secol şi jumătate şi anume din 1869, când regele Carol I, constatând jaful din patrimoniul religios al ţării, după secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, a dat o lege prin care s-au inventariat toate bunurile mănăstirilor. În 2006, ne găsim în aceeaşi situaţie ca în 1869 şi numai intervenţia statului mai poate opri afacerile cu obiecte din patrimoniul Bisericii, fie printr-o lege sinonimă cu aceea a regelui Carol I, fie prin autosesizarea organelor abilitate care pot verifica, în baza Legii Patrimoniului, valorile de patrimoniu existente la fiecare parohie şi mănăstire.

Apartenenţa juridică a Bisericii din Vrancea

Pentru a înţelege mai bine situaţia religioasă din actuala unitate administrativă şi poziţionarea monumentelor religioase despre care facem referire în această lucrare, trebuie spus că, din punct de vedere canonic, Ţinutul Putnei şi Vrancea arhaică au ţinut de Episcopia Romanului până în perioada interbelică, iar partea de la sud de Milcov şi din zona de câmpie au depins de Episcopia Buzăului. Cât despre apartenenţa statală a Vrancei arhaice, până la 1482, aceasta a fost teritoriu al Munteniei. După ce Ştefan Cel Mare îl învinge pe Basarab al IV-lea (Ţepeluş) şi alipeşte cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Ţara Vrancei a ţinut de Moldova, fapt dovedit şi de jurisdicţia canonică a bisericilor din Ţara Vrancei. Credincioşii din zona de câmpie şi Râmnicul Sărat au depins, canonic, de Episcopia Buzăului.

În concluzie, Vrancea de astăzi cuprinde trei mari ţinuturi, care au aparţinut până la 1859, de Muntenia şi Moldova. Vrancea actuală este o entitate modernă şi a luat fiinţă în 1968. Până la jumătatea secolului trecut, locuitorii judeţului se numeau putneni. Încă mai sunt intelectuali din  vechea gardă care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în judeţul Putna. Melancolia putneană se mai simte în târgul Focşanilor, dar noile generaţii habar nu au că în perioada interbelică la Focşani funcţionau zeci de societăţi şi organizaţii putnene, Focşanii fiind reşedinţa judeţului Putna. Pentru aceşti venerabili, Vrancea este denumirea adusă de ultimul război, care a aruncat Putna la coşul de vechituri, după ce timp de jumătate de mileniu aceste ţinuturi s-au numit Putna, iar Starostele Ţinutului Putnei a fost la un moment dat cronicarul Miron Costin. În acel Ţinut al Putnei, oficial, la 1888¹⁶ existau 210 biserici ortodoxe, trei catolice, şapte sinagogi şi două biserici armene.

Înainte de Al Doilea Război Mondial, pe aceste teritorii au existat trei protoierii : Focşani, cu reşedinţa la Focşani, cu 47 de parohii; Mărăşeşti cu reşedinţa la Adjud, cu 43 de parohii; Vrancea cu sediul la Vidra, cu 30 parohii. În 1936¹⁷ erau 136 de parohii, cu 135 biserici parohiale şi 68 de biserici filiale. În 1943¹⁸ existau în acest teritoriu de la Curbura Carpaţilor peste 200 de biserici, 147 de parohii, 163 de slujitori şi nouă schituri funcţionale. La aceste date trebuie adăugate şi edificiile religioase de pe Valea Râmnicului şi cele situate la sud de Milcov ce au aparţinut până în 1968 de judeţul Râmnicu Sărat. Anuarul Eparhiei Buzău¹⁹ din 1935 consemnează existenţa a 4 aşezăminte religioase în această regiune (Dălhăuţi, Vărzăreşti, Coteşti, Rogoz) şi un schit desfiinţat (Poiana Mărului), care funcţiona în acel an ca staţiune. Astăzi, în 2006, parohiile din Vrancea se înmulţesc de la o zi la alta, prin divizarea parohiilor şi sunt împărţite în trei protoierii : Focşani I, Focşani II şi Panciu. Vrancea pe care o cunoaştem în 2006 este o construcţie administrativă modernă şi orice referire la Vrancea, de-a lungul acestui studiu, va privi această unitate administrativă.

Organizarea materialului

Pentru o mai bine situare a acestor monumente în spaţiul geografic al judeţului, am ales prezentarea materialului în cinci mari capitole, ce corespund, grosso modo, celor cinci zone culturale, grupate, întrucâtva, în jurul centrelor economice importante. Este vorba despre Podgoria Odobeştilor, cu bisericile mutilate din Măgura Odobeştilor şi din oraşul de la poalele Şarbei, singurul târg din acest colţ de ţară unde negustorii cazaclii au ridicat propria lor biserică, ale cărei ruine există încă pe verticală la marginea oraşului. Odobeştii sunt şi oraşul care mai poartă doliul demolării bisericii „Ovidenia” din Boteştii Păţeştilor. Ajungem apoi la oraşul Unirii – Focşanii, două oraşe distincte până la 1862, oraş simbolic prin situarea sa pe cele două maluri ale Milcovului, cu biserici ruine în plin centrul oraşului, în 2006, singurul oraş din fostele ţări socialiste unde s-a distrus o biserică după căderea regimului.

Continuând spre nordul judeţului ajungem în Podgoria Panciului, un oraş înconjurat de schituri şi mănăstiri, cu multe biserici demolate şi cu un ansamblu religios subteran despre care nu vorbeşte nici o lucrare de istorie bisericească. Un capitol aparte îl constituie ruinele celor mai celebre ctitorii voievodale din Munţii Vrancei : Mănăstirile Vizantea, Dobromira (Soveja) şi Mera, ajunse (cu excepţia fostei Mănăstiri Mera) într-o stare de degradare iremediabilă. Vom consacra un capitol Vrancei de sud, ruinelor bisericeşti de pe Valea Râmnicului-Sărat, dintre care se remarcă enigmatica biserică a fostului Seminar Monahal de la Dălhăuţi şi biserica pictată de Pârvu Mutu de la fosta Mănăstire Bordeşti, ambele în ruină.

Pentru că Biserica s-a născut în sinagoga evreiască, iar Iisus Hristos şi Apostolii au predicat mesajul iubirii în sinagogă, o lucrare despre creştinism şi lăcaşurile de cult nu poate să omită lăcaşurile de închinăciune evreieşti şi vestigiile religioase ale poporului în sânul căruia s-a născut Fiul lui Dumnezeu.

Această lucrare nu ar fi putut fi scrisă fără bunăvoinţa unor persoane cărora le mulţumim pe această cale. Dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei şi muzeografa Lelia Pavel, şefa Secţiei de Istorie a Muzeului, ne-au pus la dispoziţie biblioteca, arhiva, informaţii şi imagini inedite despre unele din lăcaşurile de cult care fac obiectul lucrării. Prof. Petre Obodariu directorului Direcţiei Judeţene Vrancea a Arhivelor Statului, ne-a permis studierea documentelor într-un moment în care arhivele vrâncene erau sufocate de cererile pentru recalcularea pensiilor şi la arhivele vrâncene am descoperit imaginea rară a bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Buluc. Informaţii de ultimă oră despre monumentul religios de la Bordeşti şi biserica „Sfântul Gheorghe” Armeană din Focşani am primit de la drd. Aurel Nicodei, cel care a participat alături de o echipă a Muzeului Vrancei la cercetări pe aceste monumente. Paraschiv Usturoi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vrancea care, cu riscul de deranja conducerea Bisericii locale, ne-a prezentat situaţia reală a monumentelor religioase din judeţ. Profesorul Ionel Budescu ne-a dat informaţii interesante despre istoria Dălhăuţilor şi a avut răbdarea să citească manuscrisul înaintea publicării. Ţin să mulţumesc tuturor monahiilor şi monahilor care mi-au oferit documente şi informaţii despre monumentele religioase din Vrancea. În sfârşit, mulţumesc iubitei mele soţii Ani şi fiului nostru Andrei-Raphael, pentru că mi-au lăsat nopţile să rămân în faţa computerului ca această lucrare să vadă lumina zilei.

Dacă pe unii i-am uitat, să mă ierte, dacă pe alţii i-am nedreptăţit, să treacă cu vederea. Istoricii şi teologii vrânceni care vor comenta această lucrare îi rog, încă de pe acum, să scrie ei, pe banii lor, în timpul lor liber, alta mai „bună”. Comentariile lor nu au nici o valoare, atâta timp cât nu vor avea curajul să realizeze o radiografie a dezastrului din patrimoniul religios vrâncean. Nu pentru că i-ar ameninţa cineva, dar şi-ar pierde salariul de merit, autoturismul de serviciu şi ştampila. Or, timpurile sunt grele, benzina se scumpeşte de la o zi la alta, posturile bugetare se restructurează, şi-i mai bine să te faci că nu vezi dezastrul din patrimoniu religios vrâncean, să nu superi mai marii zilei, care ar putea să-ţi ia, şi maşina, şi benzina, şi chenzina.

            Anul acesta, Editura Junimea din Iaşi a publicat cartea "30 de zile în Siberia, căutând arhivele Bucovinei", o carte de cercetare a românilor sub ocupaţie din trecut, cât şi o incursiune a vieţii de zi cu zi a românilor din Cernăuţi.

            O să lăsăm autorul să comenteze mai jos folosindu-ne de citate din carte, datorită valorii operei sale de cercetare şi de reportaj gazetăresc într-o lume românească ocupată de Ucraina, de care suntem legaţi prin istorie, limbă, tradiţie, neam şi înaintaşi.

            Călătoria înspre Cernăuţi începe cam aşa: "După ce ajungem acolo (la frontiera de la Siret, n.r.), coborâm din maşină şi ne iau în primire doi grăniceri tineri şi cu priviri severe, iscoditoare. Sunt invitat mai întâi să trec printr-un fel de strungă metalică - tata avusese cândva stână şi, în vacanţe, mă punea să dau oile la strungă pentru muls. Însă strunga asta... e toată din metal şi în vreme ce păşeşti uşor prin ea, nişte ace metalice aşezate în fata unor cadrane numerotate, tremură şi ţiuie uşor ori de câte ori aparatul portabil al grănicerului depistează obiecte metalice, de la catarama de curea la pix". (p. 20)

            Odată trecută frontiera în spaţiul ocupat de grănicerii ucrainieni, autorul s-a văzut nevoit să plătească "taxa pentru drum, taxa de asigurare, taxa locală, taxa de dezinfecţie, taxa ecologică, taxa ‘nu mai ştiu care mama dracului’, taxa..." (p. 20), plus un bacşiş oficial de $10, ostentativ pentru un "defect la frâna de mână", care a venit ca retaliere autorului pentru că n-a vrut să plătească bacşişul neoficial, tot de $10". (p. 21)

Odată ajuns în Cernăuţi, autorul se vede pus în postura repetată de-a "mă înţelege cu ucrainienii prin semne şi în limba rusă - pe care am învăţat-o de frică vreme de 8 ani şi în care abia mai pot închega propoziţii simple" (p. 24), "inclusiv cu intelectuali ucrainieni care deşi ştiu, refuză să vorbească în limba română, fiindcă nu-i de circulaţie europeană". (p. 48)

            Eventual autorul descoperă şi intră, cu asistenta intelectualilor români din Cernăuţi, la Arhivele Bucovinei, unde descoperă paradigma imperialistă aplicată românilor din Bucovina, Transilvania şi Banat de către Austro-Ungari pentru 144 de ani (1774-1918), şi mai apoi continuată de către ruşi şi ucrainienii din prezent pentru peste 60 de ani (1940-?). Această politică enunţată oficial de către Adolf Fischoff, consilier al Casei de Hapsburg, sună aşa: "Îi văd pe aceştia ca pe-o armată mergândă de soldaţi, o armată şezândă de funcţionari, o armată în genunchi de popi, şi o armată târâietoare de denunţători". (p. 33)

            Pe măsură de autorul descoperă din arhivele încă rămase nedistruse de către austrieci, ruşi, ucrainieni şi timp, atrocităţile prin care au trecut românii din Bucovina, acesta reacţionează chiar în sala de arhive: "Îmi fac în taină, semnul crucii cu limba - nu din laşitate, nici din ruşine că m-ar vedea cineva, ci dintr-o anumită pudicitate, fiindcă atunci când te rogi şi faci dragoste cu aleasa inimii, nu poţi face din asta un spectacol public -, şi zic tot în gând, ‘Doamne Ajută’, ca în copilărie, când trebuia să trec noaptea prin întuneric prin fata cimitirului...". (p. 49)

            Documentele sunt greu de descifrat, chiar şi pentru un cercetător avizat ca şi autorul: "Încep să le răsfoiesc cu nerăbdare. Unele conţin file deteriorate. Altele sunt scrise într-o gotică indescifrabilă, scrise-n mare grabă, cu literele şi cuvintele azvârlite ca din furcă, parc-ar fi dat turcii nu alta... mă simt obligat să scot din mapă lupa, care ca şi raşpa pentru arheologi, îmi este de mare trebuinţă". (p. 49-50)

            În astfel de condiţii, autorul află din aceste documente îngălbenite de vreme, că în perioada 1884-1885, "89% din românii Bucovinei trăiau la sate" (p. 53), şi deşi erau cea mai mare populaţie din Bucovina, aveau cea mai mică rată de burse acordate: "... la Gura Humorului - de pildă - din cei 202 de elevi, 109 de elevi erau germani, 66 erau evrei, şi numai 27 erau români". (p. 59)

            Mai mult, pe lângă exploatarea pământului şi a muncii gospodarilor români, acest lucru a fost făcut în mod sistematic, hulpav şi brutal, autorul descoperind o reflecţie şi într-o doină românească din zonă: "... Noi trudim prin cele sate,/ Ei se-mbuibă prin palate,/ Şi când le cerem dreptate,/ Poliţaiul lor ne bate,/ Ca pe vite-njunghiate...". (p. 64)

            După lungile ore de cercetare la Arhivele Bucovinei din Cernăuţi, autorul se plimbă prin oraş şi realizează că-şi poate da seama, cum poate ghici prototipul românului, mai precis femininul românesc din Cernăuţi, fată de alogenii slavi. Iată descrierea pe care ne-o dă: "... o femeie abia la jumătatea vieţii, înaltă, frumoasă, meditativă, marcată de-o anumită tristeţe înconjurătoare, care i se citeşte în ochii mari, adânci, căprui, străjuiţi de sprâncene fine, subţiri, uşor rimelate". (p. 66)

            Când este interpelat de alogeni asupra necesităţii de a "scormoni" trecutul, acesta dă replica: "Cercetând şi neputând modifica trecutul Bucovinei, îi doresc să aibă vrerea, înţelepciunea şi puterea de a prospecta, înţelege şi modela mai cu seamă prezentul, în speranţa prosperării şi reunificării aceleaşi Bucovine, în viitor" (p. 67).

Autorul, într-una din incursiunile sale la Sala Arhivelor, intră într-un dialog grăitor cu o angajată a Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi unde sunt ţinute arhivele:

- "Da dumitale mă rog cine eşti, că văd că te învârti de mai multă vreme pe aici, când la dreapta când la stânga... De unde eşti? De unde vii...?"

- "Din România"!

Femeia face ochii mari şi mă ia din scurt:

- "Şi mă rog, ce vânt te aduce pe la noi?"

- "Sunt cercetător istoric".

- "Şi mă rog, spune mătăluţă, dragă domnule, România asta ce mai vrea să ştie despre Bucovina, dacă a dat-o ucrainienilor, aşa de pomană, printr-un tratat ruşinos, fără măcar să ne întrebe şi pe noi, compatrioţi cu dumneavoastră, cam cum am vrea şi noi să ne hotărâm soarta? Dumneata vii şi te duci acasă cu istoria dumitale, dar noi tot sub ucrainieni rămânem. Eu sunt femeie ca oricare alta. Şi n-am învăţat decât un biet liceu, şi-acela la ruşi. Dar istoria mea, eu o ştiu din sat de la mine, din Mahala, de unde a fost şi lelea Aniţa Nandris-Cudla, care a fost deportată în Siberia 30 de ani de zile şi care a scris o carte despre care şi Televiziunea Română a arătat. Şi noi aici tot într-o Siberie suntem. Ce comandă ucrainienii asta facem. Pământul e al nostru, noi îl lucrăm, dar roadele trebuie să le împărţim cu dânşii. Şi-atunci ne lasă cât vor ei. Şcolile-s ale lor. Parlamentul îi al lor. Guvernul, Biserica, Armata, toate-s a lor. Nu-ti fie cu supărare, eu îs numai portăreasă aici, şi nu ştiu ce m-am trezit aşa să-ti spun, dar să nu spui la aistea că eu ti-am zis, că mă dau afară. Du-te cu Dumnezeu în pază!" (p. 70-71). De aici derivă şi titlul cărţii.

            Revenind la politica ocupaţiei austriece (replicată după cum am menţionat şi de către ocupanţii ruşi şi ucrainieni de mai târziu), autorul nu se retine în a condamna aroganta unui parlamentar austriac, Otto Von Habsburg, care în zilele noastre, în loc ca să condamne şi să îşi ceară scuze în numele tării şi a familiei lui, pentru crimele şi exploatarea comise de către austrieci în Bucovina, de-a lungul anilor, declara senin că "Bucovina reprezintă o piesă ‘model’ al conceptului supranaţional" şi că "experienţa austriacă (a ocupării şi exploatării Bucovinei - n. red.) merită valorificată în interesul Europei". (p. 79)

            Ce fel de piesă "model" este Bucovina? Conform datelor austriece însăşi, "modelul" a constat din a ocupa pământul, în a închiria la preturi derizorii acest pământ de la boierii autohtoni şi/sau de la Biserică (sau de a-l face "dispărut" pe proprietarul român şi închide bisericile dacă aceştia refuzau) şi de-a folosi pe sistem feudal de iobagism munca gospodarilor români. Un asemenea caz este un anume Cavallar, care, "în 1783, a arendat la un preţ derizoriu păşunile şi braniştile din Munţii Stirbu, Găina şi Lucina, moşia Horait (com. Grăniceşti), precum şi alte terenuri agricole de la boierul Iordache Russet, Cavallar stabilindu-şi sediul pe domeniile acestuia la Văscăuti, pe Ceremus". (p. 90)

            Acest "model" pentru Europa - conform parlamentarului austriac şi propus cu tupeu Comunităţii Europene - a adus un număr enorm de exploatatori colonişti aristocraţi puşi pe îmbogăţire, cât şi a slugilor lor, de fapt a unor întregi infrastructuri de exploatare a românilor şi a pământurilor Bucovinei, iar profiturile aduse Vienei au fost aşa de mari încât însuşi împăratul Ferdinand I a făcut o vizită la Rădăuţi în 1817, pentru a felicita pe coloniştii ocupanţi.

            Nu este nevoie de menţionat că pe măsură ce intermediarii curţii imperiale şi împăratul se îmbogăţeau, localnicii români din Bucovina au ajuns la exploatare maximă şi disperare. (p. 98)

            În 1865, de exemplu, gimnaziul din Cernăuţi avea un total de 611 elevi, din care doar la 162 de români (provenind din populaţia majoritară) li se permisese înscrierea.

În industria lemnului, una din cele mai mari industrii a Bucovinei, din cei 7 (şapte) proprietari autohtoni, care încercaseră să-şi menţină făbricuţele de lemn în acţiune, la 1908 nu mai rămăsese nici unul. Trusturile austriece de prelucrarea lemnului, ori i-au ameninţat pe aceşti proprietari şi tormentat până ce aceştia au trebuit să vândă făbricuţele la un preţ de nimic, ori au dat faliment din lipsă de contracte pe care nu le primeau pentru că "erau indigeni". (p. 108)

            În perioada 1896-1903, cercurile imperiale au trecut la represalii contra românilor, într-un efort de a le şterge identitatea, pe acelaşi calapod folosit de maghiari în Transilvania. Paradoxul este că motivele pentru care nenumăraţi români erau trimişi la puşcărie, li se confisca proprietăţile şi erau chiar asasinaţi, erau lipsite de criminalitate cu privire la orice altă etnie din Bucovina. Astfel şcolile, bisericile, presa, partidele, comunităţile, numele oamenilor şi a locurilor şi indivizii erau supuşi la constante presiuni de înstrăinare. (p. 116)

            În acelaşi timp, un anume A. Nazimov, consul al Rusiei la Cernăuţi, facilita sub privirea îngăduitoare a austriecilor acordarea de bani, cărţi literare şi politice, învăţători şi preoţi ruşi pentru minoritatea rusă şi ucrainiană, cât şi pentru scopuri "misionare" de rusificare a românilor. (p. 116)

            Pe de altă parte, pe lângă germanizarea regiunii, austriecii au construit edificii impunătoare de biserici catolice, chiar acolo unde erau foarte putini catolici, încă de la 1787, în astfel de localităţi ca: Cernăuţi, Boian, Gura Humorului, Tibeni, Câmpulung Moldovenesc, Sadagura, Siret, Suceava, Frătăuţi, Văscăuţi ş.a. Împreună cu fiecare biserică catolică, a venit şi infrastructura bisericilor catolice, de la şcolile catolice la germanizarea localităţilor ca "limbă de stat".

            Reîntorcându-se la prezent, autorul comentează cum de pe frontispiciul Catedralei Ortodoxe Româneşti din Cernăuţi ucrainienii şterseseră binecuvântarea: "Unul În Trei Ipostazuri, Dumnezeu", pentru vina că au fost dăltuite în româneşte (p. 129), sau cum Palatul Mitropolitan aparţinând României în perioada 1918-1940 a fost transformat actual în universitatea "Yuri Fedkovici" (?!). Populaţia de studenţi români din universitate (când până şi acum românii/moldovenii constituie a treia populaţie din Ucraina, după ucrainieni şi ruşi): 1%.

            Autorul conclude observaţiile din carte menţionând deportările românilor din Bucovina, urmate de refugiul acestora în Canada încă din 1897, asasinarea românilor promiţători unionişti, chiar prin internaţionala serviciilor secrete ruseşti (vezi cazul bucovineanului Cristinel Coltun asasinat la Chişinău de către un comando ruso-ucrainian în anii "Podului de Flori" şi ai doborârii statuii lui Lenin de la Chişinău şi îngropat lângă fratele bunicului său Grigore Colţun, care venise după 23 de ani de deportare în Siberia ca să moară şi să fie îngropat acasă). ( p. 166)

            În ciuda acestor represiuni crunte de la două imperii şi un invadator, autorul comentează că, la ora actuală, sunt sute de organizaţii, zeci de publicaţii periodice şi că, conştiinţa românească este vie şi auto-regenerantă în teritoriile de sub ocupaţie ucrainiană.

            Autorul termină cartea menţionând două episoade. Primul descrie cum redactorul-sef de la o publicaţie românească cernăuteană i-a înmânat un stilou ca şi cadou şi i-a urat: "Să scrii ce crezi. Să crezi ce ştii!". În al doilea episod, autorul descrie titlul de pe prima pagină a altei publicaţii de limbă română cernăuteană, care descriind întâlnirea dintre Kuchima şi Iliescu (care reînnoiseră ruşinosul "tratat" al lui Emil Constantinescu, după realegerea lui Iliescu a treia - sic! - oară), spunea: "Vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca prostii...".

            Această călătorie în lumea de sârmă ghimpată a românilor din Bucovina ocupată va da reacţii diferite cititorilor. Însă - cu excepţia Presedenţiei României actuale care perpetuează injustiţiile românilor din Ucraina fără ca să-i apere în mod competent - cu siguranţă că nu ne va lăsa indiferenţi.

Dorinţele noastre sunt vii. Trăiesc în noi şi ne îndeamnă să mergem mai departe. Dar orice dorinţă împlinită aduce cu sine şi un moment de amărăciune. Uneori atunci când ni se îndeplineşte o dorinţă automat vine alta, şi alta, şi alta şi uite aşa nu reuşim să ne mulţumim sinele niciodată. „Stăpânul tuturor dorinţelor. Relicva magică”, romanul autoarei Judith Merkle Riley, evidenţază acest lucru într-un mod inedit.

Cartea este, de departe, o ficţiune. Însă, are şi o bază istorică destul de solidă. Acţiunea se petrece în Franţa anului 1556, având-o într-unul din planurile principale pe regina Caterina de Medici. Cum şi reginele au sentimente, dureri şi, mai ales, dorinţe, nici regina noastră nu iese din tiparul omului. Italianca Caterina de Medici, credincioasă, dar în acelaşi timp pasionată de arta vrăjitoriei începe să îşi dorească un anume obiect magic care să îi poată îndeplini dorinţele sufletului. Regina trece printr-o perioadă „neagră”. Regele preferă în patul său o femeie mai în vârstă, căreia îi cere şi sfatul ori de câte ori este în impas. Lucru pe care Caterina îl pune pe seama unei magii necurate, „fabricată” chiar de magicianul ei. În acelaşi timp, marele profet, Nostradamus, tipareşte cartea sa de căpătâi „Centaurii”, printre rândurile căreia este prezisă şi moartea regelui.

Relicva magică, atât de mult râvnită, cade în mâinile unei poete mediocre, lucru care o face pe Caterina de Medici să o invite pe tânără la cercurile ei literare şi să-i ceară privilegiu de a-şi pune o dorinţă. Dar oare ştie ea ce anume îi va aduce lucrul acesta? Este pregătită să suporte consecinţele?

Ei bine, nu. Nimeni nu poate suporta consecinţele. Relicva magică, care este de fapt capul unui „diavol” nemuritor, care tălmăceşte dorinţele şi le îndeplineşte după propria voie, nu poate fi controlată. Jocul dorinţelor este un joc periculos, un labirint al dorinţelor din care nu poţi ieşi decât atunci când sufletul îţi este vândut în totalitate şi moartea de prinde în braţele ei.

„Stăpânul tuturor dorinţelor” nu pune în evidenţă doar latura mistică, ci şi pe cea istorică şi pe cea a marilor iubiri. Căci, în timpuri ca acelea, dragostea nu era permisă, nu era nobilă decât prin prisma averii celui cu care te uneai. O poveste teribilă de iubire îşi face simţită prezenţa pe parcursul istorisirii. Două femei, din două lumi diferite, cu tragedii asemănătoare, ce luptă pentru ceea ce iubesc, fiecare pe calea ei. Un profet ce înţelege prea târziu că nu „Stăpânul tuturor dorinţelor” va distruge lumea, ci ea – lumea – se va autodistruge, prin ambiţie şi neînţelegere. Aşadar, nu diavolul este cel mai mare duşman al omului, ci chiar omul este cel mai mare duşman al său.

Un război ce se desfăşoară în mijlocul unei drame şi o lume înconjurată de puteri supranaturale şi iubiri imposibile.

Editura Allfa, recomandă această carte tuturor celor ce doresc o altfel de lectură: pasională, plină de umor, de vrăjitorii şi de vieţi duse la extrem.

Lectură plăcută!

“Bărbaţilor şi femeilor din Mossad care nu sunt niciodată lăudaţi în public şi al căror nume rămâne necunoscut, al căror curaj, devotament şi profesionalism şi-a adus o contribuţie indescriptibilă şi unică la securitatea statului Israel şi la apărarea lumii libere.”

Spionajul internaţional a fascinat numeroase generaţii de-a lungul istoriei şi continuă şi astăzi să incite. Mossadul, serviciul de informaţii externe al Israelului, s-a identificat pe parcursul anilor cu destinul statului evreu, reuşind să schimbe cursul istoriei prin acţiunile de multe ori extraordinare pe care le-a regizat. Integrat perfect în sistemul administrativ, Mossadul a primit în permanenţă sprijing guvernamental, fiind considerat întotdeauna un element esenţial pentru supravieţuirea populaţiei. Israelul a demonstrat întregii lumi ce înseamnă tenacitatea, reuşind să se nască şi să reziste cu stoicism într-o lume arabă ostilă. Reuşind să facă faţă atacurilor şi presiunilor politice externe, Mossadul a devenit garantul imuabilităţii statului evreu, reuşind să se transforme pe parcursul deceniilor într-un judecător de anvergură mondială.

           
Efraim Halevy, director al Mossad între 1998 şi 2002, încearcă să arunce puţină lumină asupra mecanismelor ascunse care determină până la urmă viaţa fiecăruia dintre noi. “Omul din umbră” oferă o perspectivă inedită, pătrunzând adânc în organizarea agenţiei şi insistând asupra capitolelor importante din istoria recentă a Orientului Mijlociu. Israelul a fost perceput întotdeauna în zonă ca un arbitru, reuşind să tempereze spiritele. Procedeele folosite nu au fost de multe ori corecte din punct de vedere politic, iar Halevy acceptă asta, fără să încerce să caute scuze. Politica nu poate fi înţeleasă prin prisma eticii simple, pentru că politica presupune întotdeauna conjuncturii complexe. Nu vom cunoaşte niciodată toate informaţiile de aceea nu vom putea niciodată să ne formăm o opinie exhaustivă.

Abordând problemele din perspectiva experienţei proprii, Halevy ne oferă un jurnal al spionajului internaţional, insistând pe diplomaţia rafinată care a reuşit de multe ori să salveze situaţii aparent fără ieşire. Oamenii politici se dezvăluie, putem observa defecte umanizante, obsesii, acţiuni hazardate. Autorul reuşeşte să distrugă mituri, însă învăluie evenimentele într-o eleganţă discretă. Eşti martorul unor evenimente în faţa cărora fiecare dintre noi rămâne pe gânduri: “Aceste observaţii referitoare la fundalul acţiunilor sunt, aşa cum gândesc eu, esenţiale pentru oricine ar dori să înţeleagă natura performanţelor Israelului pe scena internaţională în cei treisprezece ani scurşi între războiul din Golf şi războiul împotriva Irakului. La momentul distrugerii celui de al doilea Tempul al evreilor din oraşul sfânt, Ierusalim, atât tradiţia, cât şi istoria, au înregistrat că evreii erau împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Când a sosit momentul restaurării suveranităţii naţionale evreieşti asupra “Ţării Biblice”, cei rămaşi în exil s-au întors din peste şaptezeci de ţări de pe tot globul şi s-au adaptat treptat pentru a da caracterul naţiunii reînsufleţite. Se poate spune fără să greşim că implicarea Israelului în atâtea aspecte ale vieţii internaţionale a fost rezultatul caracterului său, a capacităţilor şi a valorilor deosebite, a revendicărilor imperios necesare la acest moment al istoriei lumii.”

Stilul direct al naraţiunii facilitează înţelegerea. Halevy nu apelează la noţiuni filosofice complexe, rezumându-se la a descrie posibilităţi. Judecăţile nu pot fi absolute, fiecare acţiune este în esenţă relativă. Iată de ce cartea nu oferă sentinţe ci doar ipoteze, concentrându-se asupra evenimentelor reale şi mai puţin asupra supoziţiilor. Nu are rost să ne gândim la ceea ce ar fi putut să fie când prezentul este aproape şi ne copleşeşte, nu trebuie să sperăm într-o iluzie când putem observa clar că mijloacele deţinute nu ne vor permite să o atingem. Lucid, pe alocuri cinic, Halevy nu exclude greşeala, însă învaţă să o accepte ca pe o parte integrantă a oricărui sistem.

Experienţa directă înseamnă lipsa bibliografiei. Evenimentele sunt relatate în viziune proprie, fără ca autorul să apeleze la descrieri teoretice fundamentate exlcusiv pe zvonuri. “Omul din umbră” devine astfel o incursiune frustă în istoria Mossadului, răpind din exagerări însă oferind în schimb informaţii solide, pe baza cărora alte şi alte legende se pot naşte. Patriotismul este evident, fiecare pagină este încărcată cu mândria naţională specifică evreilor. Halevy insistă pe lupta perpetuă şi mai ales pe poziţia din prima linie ocupată de Mossad.

Întregul volum arată aidoma unui tablou. Cititorul descoperă pe parcurs imaginea, recompunând fragmente, intrând din ce în ce mai mult în hăţişul informaţional specific timpurilor noastre. Mozaicul ilustrat de Halevy defineşte în esenţă relaţiile diplomatice internaţionale, unde deciziile cele mai importante sunt discutate până la epuizarea celui mai mic amănunt. Teama, intrigile, rivalităţile, asasinatele, toate joacă un rol important în această lume ascunsă: “Interacţiunea personalităţilor descrise în acest tablou restrâns al dosarului iordanian este, din punctul meu de vedere, reprezentativă pentru ceea ce se întâmplă în această parte a lumii – slăbiciunile naturii umane, geloziile, rivalitatea şi inerenta neputinţă ca două persoane să poarte coroana în acelaşi timp – toate au jucat un rol pe scena istoriei într-un mod care aminteşte de epoci apuse. Preocupările avute pe parcursul carierei de ofiţer de informaţii timp de patruzeci de ani, fascinaţia pentru natura şi comportamentul uman sunt cele care m-au condus la cele mai mari succese şi la cele mai îngrozitoare eşecuri.”           

Aborând istoria recentă şi reminiscenţele acesteia, Halevy oferă o carte actuală. Putem înţelege mai bine deciziile politice, putem percepe importanţa covârşitoare a relaţiilor internaţionale şi putem vizualiza raporturile firave care păstrează scena internaţională în echilibru. Fără să se teamă de consecinţe, Halevy trage un semnal de alarmă în privinţa ameninţărilor teroriste. Lumea modernă trebuie să îşi înfrunte proprii demoni pentru a putea construi un viitor durabil. Informaţia este bunul cel mai de preţ al noului mileniu şi trebuie să ştim cum să o obţinem.           

Exprimarea este lejeră, apropiindu-se foarte mult de cea orală. Ai impresia că Halevy îţi spune o poveste. Evenimentele, chiar dacă nu sunt tratate în ordine cronologică, se succed cu naturaleţe. Mecanismele de decizie apar clar, observăm motivele şi consecinţele acţiunilor, totul fiind explicat pe îndelete, simplu, accesibil. Fără să vulgarizeze, Halevy reuşeşte să se apropie de public, oferind informaţii preţioase camuflate în spatele unei acţiuni antrenante, care te împinge într-un labirint aparent nesfârşit. Neofitul asistă la propria iniţiere şi descoperă încetul cu încetul o lume pe care poate că nici măcar nu o intuia.Raporturile politice actuale ţin cont invariabil de istorie. Fiecare stat are o istorie pe care nu o poate renega. Fără să maximizeze importanţa trecutului, Halevy încearcă să înţeleagă şi să justifice mecanismele care au condus la situaţia conflictuală din Orientul Mijlociu. Războiul răpeşte vieţi, iar masacrul poate fi uneori justificat printr-o simplă decizie de salon. Dacă vrem să evităm în viitor conflictele trebuie să învăţăm ce înseamnă toleranţa. Şi pentru a face asta este bine să ne întrebăm, cu toată seriozitatea, în ce direcţie se îndreaptă lumea noastră: “Rareori în istoria recentă s-au mai întâlnit tranzacţii atât de ciudate şi arareori preţul a fost atât de mare. La începutul acestei cărţi am pornit de la Bagdad şi de la personajul cheie – Saddam Hussein – , care înfrunta uraganul revoluţionar şiit provenit din Iran. Hussein era pe atunci salvatorul lumii arabe moderate şi a intereselor vitale ale Statelor Unite în acea regiune. Cincisprezece ani mai târziu, Washingtonul sărbătorea victoria asupra Uniunii Sovietice şi îngenuncherea finală a imperiului sovietic împreună cu talibanii şi bin Laden ca mini-eroi ai celor cincizeci de ani de Război Rece, care fusese în sfârşit câştigat. Iar acum – quo vadis? Încotro ne îndreptăm? În război şi pace, diplomaţia şi negocierile sunt atât ştiinţă cât şi artă. Lumea de azi are nevoie de puterea ştiinţei şi aptitudinile artei ca niciodată înainte, dar, dincolo de toate acestea, este mare nevoie de meşteşugul celor din serviciile de informaţii, care este mai mult artă decât ştiinţă. Multe dintre cele care urmează pot fi obţinute doar prin metode clandestine iar terenul trebuie studiat şi înţeles de adevăraţii experţi în ştiinţa şi arta informaţiei. Dacă diplomaţia este arta posibilului, informaţiile sunt meşteşugul imposibilului. Iar viaţa a devenit mai imposibilă decât în oricare alt moment al istoriei umane.”

Efraim Halevy ne oferă o carte captivantă, o privire sinceră asupra unei istorii pe care nu o vom cunoaşte niciodată în totalitate. O privire în spatele cortinei, o incursiune într-o lume ascunsă. Tratând probleme politice complicate, Halevy reuşeşte să ofere în acelaşi timp o acţiune antrenantă, transformând cartea într-una de succes şi garantându-i astfel o plajă largă de publicuri. Te simţi învăluit de personaje, simţi cum istoria capătă sens. Ocultările sunt eliminate şi, deşi este evident că nu oferă decât o parte a informaţiei, Halevy impresionează prin sinceritate. Totul pare un joc, iar tensiunea, insuportabilă pe alocuri, este disecată şi percepută printr-o perspectivă rece, distantă. Făuritorii istoriei trebuie să rămână rezervaţi, să se detaşeze de opera lor. Efraim Halevy reuşeşte să facă asta şi ne oferă o lume a umbrelor umană, fără a îi răpi însă din măreţie. Mossadul este pretutindeni şi trebuie să ne obişnuim cu asta. O carte care poate fi redusă la un îndemn. Viaţa devine din ce în ce mai complicată şi doar noi putem alege de care parte a cortinei dorim să fim. Informaţia există şi poate fi a noastră. Trebuie doar să ştim ce vrem să facem cu ea...

Bibliografie

 Efraim Halevy – Omul din umbră – Rao – 2007

Stilul minimal pe care îl adoptă poezia Lindei Maria Baros oferă cititorilor frânturi, imagini comprimate. Fondul descriptiv este potenţat de numeroasele simboluri, de multe ori antagonice. Versurile pendulează între extreme, alegând aproape întotdeauna calea de mijloc, dualitatea. Nu există certitudini, materia este volatilă, casa se preschimbă neîncetat, oferind faţete independent construite care competează mozaicul, fără a îl pune  însă  la îndoială. Prezenţa ascuţită nu este contestată, starea de acceptare tacită a realităţii este omniprezentă. Linda Maria Baros trece însă peste barierele impuse de mundan, ocultează repetat, creionând un univers aparte prin însăşi polaritatea sa multiplă.

Întregul volum este focalizat asupra unui microsistem arhetipal. Casa este descrisă în totalitatea ei existenţială, fiecare parte fiinţativă individualizându-se şi oferind sensuri. Întunericul este risipit pe măsură ce călătoria continuă. “Casa din lame de ras” este un drum iniţiatic, un drum marcat de labirintul în care se afundă conştient. Sensurile se revelează în etape, completând peisajul, oferind multiple dimensiuni, conturând personajele. Sistemul îşi construieşte actanţii, locuitorii casei se nasc din ea şi respectă fiecare frântură a ei: “Casa care se-nalţă din ceţurile fiinţei / pare-un palat din lame de ras / care stă-n echilibru / pe încheietura mâinii tale. / De sus, de la fereastră, poate strigi: / - Aduceţi mortarul odată, zidari! / Zidarii însă plutesc alene printre schele. / Şapte lupi tineri / dorm cu botul pe prag.”

Stilul este descriptiv, insistând pe caracteristicile fizice. Peisajul în care fiinţează poeta este static. Nu se întâmplă nimic, iar această staţionare nu face decât să adâncească sensurile. Casa se transformă într-un mit, arhetipurile inundă perspectiva. Absenţa personajelor, intuite subtil, sugerează o animie elementară. Viaţa erupe din fiecare obiect, chiar şi în absenţa catalizatorilor. Starea de permanentă efervescenţă aseamănă poezia Lindei Maria Baros cu filosofia orientală. Principiile imanente care transced realitatea brută îl fac pe cititor să se oprească şi să analizeze atent fiecare element.

Eul liric are puternice trăsături demiurgice. În mijlocul universului construit cu abilitate, nimic nu pare să fie lăsat în seama hazardului. Lupii semnifică ordinea, prezenţa lor, aidoma unor paznici, garantează integritatea sistemului. Haosul este căutat, el defineşte însăşi esenţa construcţiei lirice. Ritmul antrenant, completat de imagini sugestive, reuşeşte să sugereze idei percutante. Meditaţiile existenţiale sunt perfect integrate în mozaicul fiinţativ. Linda Maria Baros este sinceră, poezia ei se deschide în faţa cititorului, care este invitat să o descopere încetul cu încetul, în funcţie de posibilităţi: “Sunt zile în care ai vrea să-ţi faci loc / pe marginea ferestrei, să te plimbi liniştit, / cu ochii închişi, ca pe un pod hipnotic, / ca pe marginea unei tăceri adânci. / (De jos, te priveşte doar vidul, înălţimea lui.) / Ca şi cum ai fi altcineva, / cu picioarele scăpate până la genunchi într-o tăcere adâncă, / cineva care s-ar plimba liniştit pe-acolo. / O clipă doar, / fiindcă aerul zăbrelit în fereastră te dă la o parte, / ca-n puşcăriile de maximă securitate. / Şi camera te resoarbe în ea.”

Dualitatea perspectivelor caracterizează volumul. Eul liric dirijează acţiunea şi se substituie adesea cititorului. Stările îţi sunt sugerate, reacţiile îţi sunt anticipate. Ai impresia că eşti supus unor experimente, că totul este planificat cu atenţie. Şi totuşi poemele nu pierd din realism, pentru că universul este definit prin antiteze. Regulile se pot schimba, însă există piloni imuabili, casa nu este o certitudine, însă transcede cartea. Linda Maria Baros experimentează, forţează cuvintele, le obligă să îşi reveleze sensuri ascunse. În ciuda concentrării poemelor, stilul este baroc, iar elementele inedite îi conferă o greutate aparte. Ai impresia că în acest microunivers realitatea converge, ai impresia că întreaga lume este dirijată de model arhetipal al unui singur colţ izolat. Lupii care păzesc intrarea susţin prin impasibilitatea lor universul, iar cititorul nu ştie cum să reacţioneze ajuns în faţa unei geneze. O lume este construită de la zero, suntem martorii unei călătorii iniţiatice dinspre exterior, dinspre vastitate, înspre interiorul esenţializat.

Versurile scurte şi exclamaţiile dese ajută la eliminarea tensiunii. Poezia este unitară, rămâne la acelaşi nivel, nu există suişuri şi coborâşuri. Deşi are multe imagini puternice, Linda Maria Baros nu mizează pe şocuri, ci pe un fond complex. Treci de la o idee la alta fără să te opreşti, meditaţia acţionează perpetuu, ca un efect placebo. Atâta timp cât mantra continuă, te afli sub influenţa ei, eşti hipnotizat de zidurile care par să te înglobeze. Casa este terminată de mult şi totuşi se află într-o permanentă construcţie. Ne remodelăm vieţile în fiecare secundă în timp ce lupii ne privesc în continuare, impasibili, de pe prag, având de partea lor timpul: “Te zideşti zi de zi în casa din lame de ras. / O casă care se construieşte pe sine - / singurătatea o ţine-n echilibru / pe încheietura mâinii tale. / Strigi de sus la zidar. / Se lasă bruma. Nimeni nu te-aude. / Zidarii beau sânge şi râd. / Sunt ameţiţi. / Se leagănă tot mai mare pe schele. / Iar lupii tineri pândesc răbdători de pe prag.”

“Casa din lame de ras” este o poveste a elementelor care refuză să moară. Zbuciumul înfruntă timpul, materia se reorganizează, se încearcă modele, totul este transpus într-un mozaic multicultural rafinat. Filosofia din spatele metaforelor conferă un mesaj consistent poemelor. Sunt multe puncte controversate, sunt multe idei contradictorii, care definesc sui generis volumul. Această pendulare între extreme, acest joc al vieţii fiind permanente, zbuciumul nu poate fi evitat. Linda Maria Baros încearcă să înveţe să trăiască, încearcă să meargă pe lama subţire care desparte lumile. Casa se află la răscruce de universuri. În ea pot pătrunde însă numai cei pregătiţi...

Bibliografie

Linda Maria Baros – Casa din lame de ras – Cartea Românească – 2006

    Seria “Cronicile vampirilor” oferă cititorilor un adevărat regal baroc. Stilul complex, proza spumoasă, trimiterile cultural-istorice rafinate, toate completează un mozaic în care te afunzi, fără să întrevezi un final. Nemurirea este spectrul, de multe ori înfricoşător, sub care această serie fiinţează. Nemurirea este înţeleasă ca o modalitate de viaţă, ca un garant al unei înţelegeri superioare, de care dau dovadă toţi cei ce au posibilitatea atemporalităţi. Perspectiva pe care aceştia o oferă, modul în care ei percep lumea este radical altul. În momentul în care nu mai eşti constrâns de singura tară reală a sistemului tău fiinţativ, libertatea devine supremă.

Anne Rice sondează abil psihologia umană, scoţând în evidenţă avantajele şi dezavantajele fiinţei. Teama de moarte, nesiguranţa, suferinţa, toate sunt eliminate din viaţa nemuritorilor, însă odată cu acestea dispare şi întreaga paletă de senzaţii asociată ludicului temporalizat. Micile momente de împlinire specifice oamenilor devin banale, nu mai pot satisface fiinţa pentru care limitele s-au topit. Nemuritorul este izolat, marcat sui generis de superioritatea care îl caracterizează. Legăturile dintre el şi lume se topesc, pentru că aceasta devine o scenă şi nimic mai mult. Romanul “Vampirul Armand” reuşeşte să redea foarte bine atmosfera rece, creionând abil un cadru în care acţiunea complexă se poate desfăşura în deplinătatea ei conceptuală: ”- Acesta este singurul soare pe care-l vei mai vedea. În schimb, vei avea un milion de nopţi ca să vezi lumini pe care muritorii nu le pot vedea, să furi din stelele îndepărtate, aşa cum a făcut Prometeu, o iluminare nesfârşită prin care să înţelegi toate lucrurile. Iar eu, care contemplasem o lumină mult mai minunată în acel tărâm din care fusesem alungat, tânjeam ca el să o umbrească acum pentru totdeauna.”

Personajele sunt caracterizate amănunţit, acţiunea este o înşiruire de ipostaze. Arhetipurile sunt scoase în evidenţă, istoria este reînţeleasă şi analizată prin prisma unei obiectivităţi dure, aproape aseptice în multe momente. Naratorul personaj păstrează distanţa, evocarea permiţându-i să se detaşeze de trăiri şi să le expună coerent. El pare să se maturizeze, să-şi exorcizeze demonii interiori, {mosimage}să înţeleagă mai bine ritualul de iniţiere la care a fost supus. Neofitul priveşte înapoi, cu maturitate, îşi conştientizează procesul iniţiatic şi explică simbolurile ascunse. “Vampirul Armand” este o veritabilă saga a redescoperii, o redefinire a valorilor, oferindu-i cititorului pretexte meditative. Viaţa îşi pierde calitatea esenţială, efemeritatea, diluându-se într-o imuabilitate înfricoşătoare pe alocuri. Dispare teama de moarte, dispare condiţionarea temporală. Naraţiunea devine ciclică, 500 de ani înseamnă un simplu început. Anne Rice demonstrează viabilitatea unei lumi paralele, posibilităţile infinite ale existenţei.

Evenimentele se derulează rapid, nu există certitudini, decorul pare să ascundă întotdeauna ceva. Lumea banală este ocultată în repetate rânduri, pentru că însăşi existenţa personajelor presupune o transcedere a stărilor fireşti. Vampirul este o paradigmă definitorie, o augumentare stilistică a omului-creator: “În acea ultimă dimineaţă în Roma, înainte de plecarea spre nord, au hotărât că trebuia să îmi schimb numele. Amadeo, care conţinea chiar numele lui Dumnezeu, era cel mai ruşinos nume pentru un Copil al Întunericului, mai ales unul care urma să se afle în fruntea Clanului din Paris. Din mulţimea de variante ce mi-au fost propuse, Alessandra a ales numele Armand. Aşa că am devenit Vampirul Armand.”

 Cadrul istoric este conturat foarte bine, reuşind, prin intermediul numeroaselor trimiteri culturale şi istorice, să îşi păstreze autenticitatea. Personajele trec prin perioade de şlefuire, progresează o dată cu lumea din jurul lor. În ciuda aparenţei de enclavă, vampirii sunt activi din punct de vedere social, participă la făurirea istoriei. Anne Rice reia aici mitul zeilor. Nemuritorii sunt cei care deţin controlul, cei care pot dispune după bunul plac de resursele infinite ale realităţii imediate. Magnetismul lor, farmecul rafinat, puterile excepţionale sunt calităţi umane exacerbate, care izvorăsc însă din imuabilitatea lor şi le conferă o aură mistificatoare imposibil de ignorat.

Tehnica jurnalului avantajează coerenţa romanului. Perspectiva este unitară, acţiunea se desfăşoară rapid, însă faptele sunt construite pe baza unui fond ideatic complex care oferă cărţii profunzime. Nu poţi să treci uşor peste anumite idei, asupra cărora trebuie să meditezi. Nivelul psihologic este construit atipic, iar citirea gândurilor oferă o nouă dimensiune acţiunii. Incipienţa devine un status quo, iar Anne Rice se dovedeşte un sociolog abil, reuşind să exemplifice câteva dintre obsesiile specifice omului modern: nevoia de a fi iubit, frica, sentimentul de alienare, imposibilitatea apropierii... În “Vampirul Armand”, nemuritorii sunt umanizaţi prin acţiunile lor, demonstrând că problema morţii este o problemă strict temporală, de facto. Muzica nu se va opri niciodată: “Ea se întorsese deja. Îl privea uimită, în timp ce el mergea încet pe gazon către casă. Pandora s-a dat la o parte şi noi toţi l-am privit într-o linişte respectuoasă, în vreme ce s-a aşezat lângă pian, cu spatele spre piciorul drept din faţă al pianului, cu genunchii strânşi şi cu capul odihnindu-se obosit pe braţele strânse. Şi-a închis ochii. - Sybelle, am întrebat, ai cânta pentru el? Appassionata, din nou, dacă vrei. Şi desigur, ea a cântat.”

Mitul vampirilor este deja un subiect tabu pentru literatura mondială. Numeroşi autori au folosit simbolurile aferente lui, construind clişee care obosesc cititorul. Anne Rice însă vine cu o viziune nouă, proprie. Ea nu insistă pe monstruozitatea vampirilor, ci oferă o pledoarie a corporalităţii. “Vampirul Armand” este o călătorie printr-un labirint interminabil, o frescă a plăcerii carnale. Constrângerea temporală dispare, însă vampirul nu devine captivul propriului mit, ci se individualizează, scoţând în evidenţă umanitatea sa. Prin această umanizare a supranaturalului, Anne Rice reuşeşte să se apropie de cititor, să îl convingă de veridicitatea lumii pe care a creat-o. Vampirul Armand poate să fie oricare dintre noi. Nemurirea de care el se agaţă nu este însă decât un pretext. Până la urmă, cele mai frumoase tablouri nu înseamnă nimic fără o rază de soare...

Bibliografie Anne Rice – Vampirul Armand – Rao – 2004