Nu pot spune ca sunt “babofobica”. Nu… Asta chiar nu pot spune. Bunica mea are 70 de ani si o ador. E o baba dar e mamaia mea si daca stau bine sa ma gandesc nu suporta sa i se spuna bunica, prefera mamaia…cica o arata mai tanara. De parca  “mamaie” este ca un botox al senectutii.

Nu, nu urasc babele si nici batranetea. La un moment dat, daca voi avea norocul sa nu se prabuseasca vreun meteorit pe Terra sau sa se micsoreze gaura de ozon, sau poate sa cad in vreo groapa din asfalt, voi fi si eu batrana. Probabil ca vor rade altii de mine dar un lucru e cert: daca, prin absurd, se intampla sa ma regasiti in vreuna din ipostazele pe care le voi nara mai jos, impuscati-ma…da! pur si simplu luati un gun de calibru mare si apasati pe tragaci, exact la tampla mea de odioasa baba.

Am mai scris o data despre babe, imi aduc aminte, dar simt ca parca nu am spus totul, este un subiect atat de complex incat nu cred ca il voi putea epuiza vreodata.

Baba aceasta este cu totul speciala. O cunosc de o saptamana dar mi-a intrat in sange si in creier. Parca o stiu de o eternitate lunga si chinuitoare. Am vorbit cu ea de foarte putine ori – Slava Domnului ca mi-au iesit intotdeauna manevrele de evadare din stransoare vreunei discutii cu ea care sa aiba o lungime mai mare de, sa zicem, 5 secunde stiu, exagerez…5 minute, da, sunt mult mai aproape de adevar acum dar nu e nevoie sa vorbesc cu ea ca stiu ca EA E CERBERUL CARE PAZESTE INFERNUL.

Pe baba o vom numi, hmm, Ortansa, ca oricum nu stiu cum o cheama si nici nu m-a pasionat vreodata sa aflu, si daca nu scrie pe usa de la intrare…efortul unei investigatii in acest sens ar fi pur si simplu obositoare. Parca ii mai zice si Militaru’…O! Tu! Ironica soarta, ce bine stii sa le potrivesti si sa le asezi ca un puzzle cosmic.

Avem o Ortansa Militaru’, age 70, proprietara de drept si mai ales de fapt a unui imobil cu doua camere, aproape de mult preacunoscutul Obor. Deci Ortansa de la Obor.

Ortansa e dura, aparent chipul ti se infatiseaza ca al unei bunici oarecare dar nu, nu e asa…de ce as avea eu norocul de o bunica oarecare. Exista bunici oarecare?!

Avem un imobil lustruit pana la sange, ordonat si organizat dupa reguli indelung analizate si incastrate in cutuma cladirii, care parca stie de frica babei si nici macar nu lasa praful sa se aseze pe vreun ungher al sau.

Imobilul e vechi dar intretinut, aparent primitor dar sabotor pana la ultimul sertar.

Si mai sunt eu…chiriasa nou venita care nu cauta decat un pat bun (teapa si la capitolul asta), caldura (va voi explica mai incolo) si apa calda (exista cu aia rece e problema).

Trecand deja prin experienta unei coabitari traumatizante, in clipa in care am vazut camera perzentata de baba, aparent primitoare si ea, m-am aruncat asupra ei ca un leu asupra gazelei (metaforele astea sunt reminescente ale noptilor nedormite si stratului de jeg care se asaza chiar si pe neuroni).

Aveam o camera numai a mea. O baba, o camera…ce iti poti dori mai mult?!

Acum, ca stau sa ma gandesc ar fi trebuit sa incep sa imi pun intrebari din acea seara cand foarte sigura de succesul camerei cu mobilier vechi, Ortansa de la Obor, m-a intrebat direct:”Cand vii?” fara ca macar sa se agate de frazele ipocrite gen:”Iti place?”. Nu, domnule! Era sigura pe oferta ei. Probabil ca succesul camerei era garantat si de aspiratorul care statea pitit dupa usa si se hlizea enervant impreuna cu masa de calcat, niste chestii albastre si inca o chestie alba din metal. Toate se amuzau in camera conceputa pentru o singura persoana.

Dar nu aveam ochi decat pentru camera. Nu le-am vazut ranjetul macabru al obiectelor inghesuite pe care oricum le-am desfintat strategic.

Sau poate ar fi trebuit sa ma sperie putin peretele acoperit in icoane, fiecare sfant in diferite ipostaze si intrebarea babei care se dorea a fi interogativa dar de fapt se transformase pe drumul de la buzele ei pana la urechile mele intr-o exclamatie imperativa:”Pot sa le las aici pe toate?”

Am raspuns da…Malefica deja ma stapanea. Am zis DA…cum am putut?! Ce am avut in cap? De ce nu am fugit?...

M-am calmat. Continuam periplul.    

Prima noapte. Bagajele desfacute. Din sifonierul batran cu trei usi care ofteaza din toate incheieturile de fiecare data cand il deschid aveam liber ceea ce se ascundea dupa usa numarul 1 si jumatate din golul ascuns de usa numarul 2. Si am deschis usa…mirosul de naftalina m-a izbit atat de puternic incat trantita pe patul care se afla foarte aproape (in camera totul e aproape) am avut nevoie de cateva secunde pentru a ma dezmetici. Baba mi-a aratat foarte multumita de ea si un sertarel ascuns :”pentru chiloti si sutiene, mama”.

Alaturi…televizorul. Macar aveam si televizor care, surpriza, nu avea telecomanda. A venit Ortansa draguta si a zis ca imi da telecomanda ei dar m-am gandit la durerile ei de sale si am refuzat-o politicos spunandu-i ca ma descurc si fara. De ce nu am luat telecomanda? Trebuia sa i-o fi smuls din mana. Merita. Macar ca stiam ca se da jos din canapea si se duce sa isi schimbe canalele si m-as fi simtit razbunata. Trebuia sa ii iau telecomanda!

Prozac. M-am calmat.

Era clar: trebuia sa anihilez mirosul de naftalina, sa elimin ustensilele de dupa usa si sa schimb manual canalele la TV iar cand il voi opri sa il scot direct din priza. Bun. Se rezolva. Camera fiind microscopica nu era chiar asa greu.

Baia. Atat mai aveam nevoie. Bucataria nu stiu nici acum cum arata. Nu m-a pasionat niciodata incaparea ba chiar ma oripileaza.

Baia. Mica, curata…ok. Primesc chiar si instructiuni de utilizare: a se sterge cada cu Domestos de fiecare data cand se foloseste…adica dupa ce pielea mea e rasfatata de cele mai fine geluri si crème, hopa clorul este invitat sa desavarseasca opera. WHAT???? Nu-i nimic, umezesc carpa si o sa aiba impresia ca am dezinfectat.

Credeam ca ce e mai greu a trecut. Am cumparat odorizante impotriva naftalinei, am luat patura de pe pat si am pus-o pe ustensile, am cumparat telecomanda.

A doua zi. Obosita, na! zi grea de munca, stat mult pe messenger, fumat cu prietenii, cascat la greu, drum obositor cu autobuzul. Am ajuns acasa. Inca de pe trepte visam la caldura camarutei mele (singurul avantaj al dimensiumilor de strumf) si la o baie fierbinte. Atat.

Pasesc incet. Intru in camera. Usa larg deschisa (nu poate sa imi lase usa inchisa ca ii trebuie curent…ce conteaza ca eu am o circulatie periferica distrusa si caldura e primordiala pentru mine ca apa si aerul), patul facut in maniera ei proprie si personala, patura asezata din nou pe el (macar s-a simtit si si-a luat o parte din ustensile), hainele mutate din spatele usii numarul 1 in spatele usii nr. 3 (a explicat si de ce dar nu ii mai auzeam cuvintele din cauza sangelui mei care clocotea si colcaia).

Imi stia acum toata garderoba plus ca facuse si cunostinta cu Porky de pe chiloteii mei de noapte, pe care ii lasasem in pijamale traind cu impresia ABSURDA SI PERVERSA ca nimeni nu va intra in camera mea…caci IT’S MY FUCKING ROOM si dau bani pentru ea. Insa chipul ei angelic ii demasca bunele intentii in asa fel incat as fi decapitat-o pe loc. Dar mama m-a educat si stiu ca nu am voie sa tai capetele babelor cu iataganul sau ghilotina asa… dupa cum vreau eu.

Ramasese baia…Dau sa inchid usa. Nu se poate. De ce? Pentru ca masina de spalat e in baie. Bun si ce-i cu asta v-ati putea intreba? Pai masina de spalat ca sa functioneze trebuie sa aiba un cablu, fir ce mama naibii o fi ala, bagat intr-o priza care…e pe hol. Deci, usa nu se poate inchide. Asa ca trebuia sa fac pipi  pe mute.

Bineinteles baie nu am facut in acea seara. Nu era apa rece. Si oricum m-am prins greu pentru ca la robinet rosu era pentru apa rece si albastru pentru apa calda.

Sting lumina. Ma culc.

Dimineata…sunetul masinii de cusut acompaniat de caseta de rugaciuni (mi-au mai disparut niste icoane dar au parut niste mileuri acum) joaca rol de cuc. Cu-cu!

Dupa ce ma spal pe dinti cu apa din sticla si scuip a paguba, imi fac patul asa cum stiu eu, camufland chiloteii cu Monkey (ii mai si schimb) dar lasandu-i in ciuda tot acolo si ii ascund patura sub cearsaf. Na, babo…cauta patura.

O alta zi la munca…iar multe mailuri si conversatii pe messenger, cafele, tigari, discutii despre viata si moarte…o zi normala.

Ma indrept cu frica spre casa. Ma rog (e molipsitor) sa am apa rece si usa inchisa.

E! Usa la perete (am incercat sa ii explic doleanta mea dar parca stia dinainte ce vroiam sa ii zic si avea raspunsul pregatit, raspuns pe care nu l-am auzit, din nou, pentru ca m-a speriat figura ei total jignita) si…si…patura pe pat. Cum dracu o gasise?! CINEVA SA O OPREASCA!

Valium. M-am calmat.

Si e abia prima saptamana. Am platit pentru o luna. E decembrie. Probabil ca ma voi muta pana in ianuarie. Daca va mai ramane ceva din mine sa mut. Macar speranta sa ma tina in viata. Dar parca cand imi vorbeste ma blesteama. Daca ma va bantui?

Neeh! E doar o baba!
Doar o baba??? Ha! Nu exista asa ceva.
Calmante…nu le mai stiu denumirile..trebuie sa fie multe.

Aceste cheltuieli legate de poluarea mediului si de eventualele probleme de nutritie nu le suporta companiile producatoare de iaurt. Intr-o societate cu adevarat asezata companiile respective ar trebui sa isi asume si un rol social prin care sa dea inapoi societatii macar o parte pentru a rezolva problemele pe care le creaza. Asa cum producatorii de tigarete suporta costurile asociatiei antifumat si a campaniilor antifumat tot astfel producatorii de iaurt ar trebui sa suporte costurile de mediu legate de poluare si consturile legate de campanii de educatie a publicului in ceea ce priveste alimentatia sanatoasa.

Iaurtul de plastic este doar o expresie sub care reunesc aceste probleme in care companiile nu doresc sa se implice sau unde o fac timid spre deloc.

Nu doresc sa ajung sa discut despre campanii de refolosire a cupelor din plastic dar nu pot observa ca ambalajul de sticla era mult mai putin poluant decat cel folosit in prezent. Avantajele si dezavantajele trebuie asumate integral de companiile implicate in acesta piata. Nu poti tu ca si companie , sa iti asumi doar avantajele iar dezvantajele sa le arunci pe umerii societatii pe care chipurile doresti sa o seduci prin reclame frumos create. Unde mai este atunci politica „naturala” pe care chipurile o duci ?

Iaurtul de plastic tinde sa devina o caracteristica nu numai pentru industria iaurtului ci si pentru alte ramuri unde poluarea este indirecta dar in volume mari.

Asadar pe cand o campanie cu adevarat sociala ?

Scria Mihai Eminescu în zi de întâi ianuarie, 1883: “Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege…”

În cuvinte  prea sărace, i-am conturat Anului Nou  urare şi chip. Ninşi de grabă, nu mai stăruim în idei, luăm nimicurile şi plutim cu ele sub cerul de staniol al zilei, crezându-ne fericiţi şi luminaţi…E păcat şi nu e demn – ar spune, iar, Eminescu. Cel care la începutul pomenitului an vorbea despre misiunea omului; dar şi despre misiunea poporului, căruia îi dorea vrednicie, să trăiască în bună înţelegere cu cei ce nu-l jignesc, să nu-şi viclenească moşia, să nu-şi facă vrajbă şi ură singur, să fie ferit de rea-credinţă, de zel pătimaş şi de nesocotinţă. Misiunea trebuie trecută prin minte limpede, scria Eminescu, întrucât  “vai şi amar de noi dacă, în vremurile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e  prea strâmt spre a putea cuprinde concepţia bogată a misiunei unui popor…”

Trecător pe coaja pământului, omul, în gândirea lui Eminescu, inventează prea multe mijloace prin care îşi face viaţa grea şi dureroasă. “Fără îndoială ceea ce are să se-ntâmple se va întâmpla, dar e păcat şi nu e demn, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru” , scria Eminescu, în acelaşi întâi de ianuarie 1883, exprimându-şi speranţa în îngustarea deşărtăciunilor : “S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deşărtăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor…”

 Zile fără deşărtăciuni… şi… nu vă temeţi!

Sintagma de „ţară civilizată“ constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificări lirice aduse faptului că a fost şi un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.

Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice menite să sublinieze diferenţele dintre societăţile (civile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizate de interesele meschine ale globalizării, care urmăreşte transformarea umanităţii într-o masă amorfă de consumatori. Sunt unul dintre cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei sintagme, în acest mileniu de paleolitic târziu, în care ne aflam.

Nu demult însă, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmulţit cei care deplâng această descriere deoarece, aparent, le-ar nega statutul de zâmbitori câştigători ai eternei tranziţii. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul Uniunii Europene, pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali expulzaţi in corpore din ţările calde, pe care-i hrănesc acum cu firimiturile speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei, pentru a forma acea „clasă de mijloc“ care justifică existenţa tuturor regimurilor exploatatoare.

Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist din care au renăscut precum pasărea Phoenix - transformată într-un papagal limbut de parveniţii plini de icre adăpostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.

Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic carpato-dâmboviţean.

Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele cinci-şase sute de cuvinte care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert de microundele mult-iubitului popor american!

Precum Ileana Cosanzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se dă bătută în faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă, voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.

Trebuie clarificat încă de la început că această dihotomie nu implică genul de statistici tendenţioase, în baza cărora se calculează nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile, de gipane, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheaţă.

Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor – oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. De-aia atunci când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în faţa unei camere de luat vederi (pentru a-şi lua la revedere!...) este şi ultima pentru ei… Dacă, în schimb, li s-ar goli mintea de habotnicia religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!

Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe exploatarea resurselor (dezumanizate de grija profitului!) este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o invazie a culturii de masă - de la manele, la telenovele – sub pretextul libertăţii de comunicare, expresie, sau chiar de impresie, menită să aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de către demagogii regimului drept extremism.

Acest ciocoism este filtrat, după optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin de şobolani ai societăţii civile româneşti, din care nu mai răzbeşte nicio manifestare semnificativă de protest. Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşeta!) de a introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de gipane din Europa“!)… Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci!

In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica, care acompaniază această taxă, nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă întreba cum am făcut primul milion de lei (vechi!)“, sau de sindromul „nu mă întreba de bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al eternei tranziţii…

S-ar părea că tranziţia este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de colo-acolo între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă a statului bunăstării – nu doar celei multilateral dezvoltate. Singurul lucru care tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii…

În al doilea rând, din pricina frustrării cauzate de faptul că avem o tradiţie seculară în a fi fost subiect al batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!)…

Suntem despărţiţi aşadar de restul lumii „civilizate“, de o nouă cortină de fier (forjat de data aceasta lingvistic), care suplineşte – prin autoizolare - instituţiile abilitate (de banii contribuabilului!) să repare nedreptăţile pe care le suferă acest cetăţean din pricina ciocoilor patrupezi - adică, cei care şofează 4X4, cu sentimentul de responsabilitate socială de care vorbeam mai devreme.

Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea - aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, şi la acest capitol, mult mai tari decât noi, în general, înjurăturile considerate moderate, daca nu banale în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.

Formatul acestui op-ed mă obligă să închei prematur această analiză SWOT – în care „S“-ul se traduce în româneşte prin slăbiciune, iar „WOT“-ul rămâne pentru cei nedumeriţi de oportunitatea încheierii analizei neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de atelaje şi o oaie neagră, de-i zice Mioriţa!

Spiritul e în dezordine; şi, scria Petru Creţia, în Luminile şi umbrele sufletului, e plină lumea de rumoarea vorbelor deşarte. Le auzi pretutindeni nestăvilite şi de nestăvilit.

Pe strada audiovizualului (vezi Satul global imaginat de Mc Luhan), cel cu o mie de ochi, cu o mie de urechi, o mie de picioare…, cum îl numea Paul Sterian  pe reporter, în Manifestul din Unu, este, astăzi, şi cel cu o mie de neglijenţe şi confuzii. Să spui Cămil Petrescu, să vorbeşti de maestrul Ilarion Ionescu din Galaţi, despre criticul de artă Negoiţă Lăptaru, să anunţi în Buletinul de ştiri că se joacă Ondine de Jiradi, că doisprezece ore a fost închis aeroportul, că această emisiune vă fidelizează, să-i spui interlocutorului, din dorinţa de a-l complimenta, că este irepresibil, înseamnă să înjoseşti firea limbii române, bogăţia nuanţelor semantice şi stilistice, plasticitatea şi fuiditatea limbii; estompând valoarea exerciţiului de limbă ca exerciţiu de cultură. Spunea Mihai Eminescu : Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii.

Ne îmbrăcăm în moda clişeelor. Din necunoaşterea resurselor şi a fexibilităţii limbii, a valorilor gramaticale şi literare,  se naşte preţiozitatea, exprimarea pleonastică, literaturizarea facilă, aglomerarea detaliilor periferice, aride. Exerciţiul publicistic al audiovizualului este invadat de improvizaţie, emfază, înclinaţie spre insolit, limbaj manierist, facil, de tipul Ce ne puteţi spune despre …?… Priviţi blocul din spatele meu…! ş.a.m.d.  Se adaugă narcisismul profesional, lipsa documentării, supralicitarea sau subaprecierea interlocutorului, creând penibilul. O doamnă-reporter i s-a adresat, la Tg.Mureş, prof.univ.dr. Liviu Maior cu apelativul Domnule Petru Maior. Interviul solicitat s-a oprit… pe loc. Un alt reporter se facea praf să prezinte un eveniment de la „Biblioteca Eminescu” din Reghin, care este, de când o ştim, Biblioteca Petru Maior. Amintindu-şi de interpreţi celebri, care nu mai sunt în viaţă, un ţâfnos prezentator îi vedea „în lumea celor care nu cuvântă”.

Ies la scenă deschisă: subiecte mediocre, minimul efort în căutarea interlocutorului, tendinţele de inflaţionism lingvistic vulgar. Supleţea, coerenţa, cursivitatea limbajului sunt neglijate. Tudor Vianu a prefaţat magistral emisiunea radio Eminescu, din 1964, în 97 de cuvinte.

Sunt invocate, aducătoare de iertare, spontaneitatea şi oralitatea. Le acceptăm, dacă pornesc de la definiţia dată de George Călinescu reporterului :  este un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu.

Urâtul zilei de azi vine şi din lipsa idealului cultural. Ştim să mimăm foarte bine, să stăm în fotolii plutitoare deasupra lucrurilor,  să fim idulgenţi cu cărţile, spectacolele, concertele, expoziţiile mute, să mergem la importante manifestări culturale ale lumii cu mâna în buzunar, să facem din de-a mântuiala formă de intervenţie şi evaluare. O întâlnire a Consiliului Director al Uniunii Scriitorilor a cercetat dacă membrii Uniunii şi-au plătit cotizaţiile… Fericită îndeletnicire… Dar, ştie oare Uniunea că profesori universitari din Belgia nu cunosc nimic despre opera filozofică a lui Lucian Blaga? Cel care în publicaţia Voinţa din 1920 vorbea despre timpul fără ideal cultural, fără idee culturală. Îi reproducem lui Lucian Blaga cuvintele  din vechea publicaţie, simţind că sunt scrise acum, sub ochii noştri : „Ne lipseşte impulsul sigur al unei idei care să străbată toate preocupările noastre sufleteşti. Cele mai contradictorii trebuinţe se luptă într-olaltă fără nădejdea unei apropiate împăcări din care să se înfiripe mult aşteptata idee.”

Despre zvâcnirea idealului cultural  vorbea Ion Agârbiceanu, la Cluj, într-o conferinţă Astra, legând-o de cartea conştiinţei, din care se citeşte tot mai puţin. La masa rotundă a acestei idei, îl primim, în continuare, pe Mircea Vulcănescu , cu Dimensiunea românească a existenţei, unde vorbea de timpul prefacerilor, în care  unii propun să sărim în gol, în viitor, alţii să ne întoarcem la Maiorescu sau să ne facem iarăşi paşoptişti. Cel mai important este, scrie filozoful, să ştim pe ce drum umblăm şi ce înseamnă că un lucru se petrece româneşte. Pentru o asemenea înţelegere, în opinia lui Vulcănescu, e nevoie de scânteie, pricepere şi voinţă. Oare unde sunt, astăzi, graţiile acestea? Ne-am scris pe frunte cuvintele lui Constantin Noica din 1934 : În ţara noastră timpul nu curge?

Articolul FALIMENTUL NOSTRU MORAL semnat de domnul Mircea Cărtărescu a apărut în mai multe publicaţii, din România şi din afara ei, concomitent cu o altă „ştire” trâmbiţată în presa scrisă  italiană: “CĂRTĂRESCU CUCEREŞTE ITALIA”.

Sus-citatul "poet, romancier, critic literar, Mircea Cărtărescu este cu siguranţă scriitorul român cel mai cunoscut din generaţia afirmată în România anilor '80" scrie în ziar.  Nu atât titlul şi veridicitatea comentariului  din ziarul Italian sunt dicutabile, cât momentul apariţiei.
Îmi permit să subliniez câteva rânduri din articolul FALIMENTUL NOSTRU MORAL (FALIMENTUL MORAL AL ROMÂNILOR):

"...lipsa endemică de civilizaţie... arată paragina intregului nostru sistem educativ. O educaţie dezastruoasă, o lipsă de principii morale şi de valori pe care să le transmitem mai departe fiicelor şi fiilor noştri ne-a transformat în ochii lumii intr-un popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi, aşa cum noi inşine, exasperaţi de monstruozităţile pe care românii le comit zilnic în lume şi acasă, am ajuns să ne considerăm... (În mod sigur, poate într-un procent diferit,  şi altora li se întâmplă astfel de lucruri – n. a.)... Decăderea noastră ca popor, vizibilă în sfera politică în interior şi-n imaginea noastră mai rea ca oricând in afară, este produsul absenţei frânelor morale la un numar copleşitor de români, victime ale unei lipse cronice de educaţie."

... Se pare că genul de moralitate şi de educaţie promovat de domnul Mircea Cărtărescu constă în expunerea adevărului pe jumătate sau, altfel spus, arătarea cu degetul NUMAI a "jumătăţii goale" a paharului, nu întregul lui, ceea ce seamănă ca două picături de apă cu  ediţia ştirilor de la ora 17,00 a unui post naţional de televiziune, unde  prin "...lipsa endemică de civilizaţie” a redactorilor sunt anunţate doar nenorociri şi catastrofe.

“Să nu ne înşelăm singuri spunându-ne: lasă, că şi la ei sunt şi crime, şi furturi, şi mafie,  şi corupţie. Adevărul e că infracţionalitatea românească (şi, în consecinţă, imaginea oribilă a noastră în lume cunoaşte un nou vârf lunile acestea, tocmai când lucrurile păreau că se îndreaptă spre bine.” (?) afirmă domnul Cărtărescu în articolul sus-menţionat.

Să privim acum situaţia în ansamblu şi, cu voia dumneavoastră, ambele “jumătăţi”:

Da, şi la alţii se fură - un prim ministru al unui stat din Orientul Mijlociu este acuzat de  fraudă (... unii vorbesc de cazuri  similare şi în România).
Da, şi la alţii se comit crime - în şcolile americane sunt împuşcaţi elevi nevinovaţi iar în Germania mileniului trei „şcolile primare şi mijlocii, în proporţie de 30% - 40% sunt adevărate viespare de scandaluri şi altele de acestea” (Adrian Constantinescu - Germania).
Da, şi la alţii se întâmplă ca mari vedete să şterpelească obiecte din magazine, asemenea unora consemnaţi în „Top 300” - „subtilizatori” din avuţia statului român.
Da, alţii masacrează populaţia civilă cu arme din ultima generaţie numindu-i terorişti pe cei ce se apără cu pietre
Da, alţii bombardează, invadează şi ucid „victime colaterale” în numele democraţiei,  precum cu secole în urmă Inchiziţia comitea asasinate în numele bisericii.
Da, şi puşcaşii marini ucid români pe stradă, dar ţara lor îi apără, adăpostindu-i de privirile indiscrete ale mass-media.
Da şi altii „pompează” în România „mizeria lor morală” - „occidentalii” de import  racolează copii români pentru „civilizatele” lor dereglări psiho-sexuale.
Da, şi alţii fură din buzunarele sărace ale românilor şi  fug cu traista plină, înapoi,  la patria mamă, fără a primi vreo pedeapsă.
Da,  copiii români, acel „soi de Leonardo da Vinci”, cum ironic îi numeşte domnul Cărtărescu pe cei cu ”educaţia de-acasă şi din învăţământ” înving, pe propriul teren, pe cei mai buni copii ai occidentalilor  (educaţi pentru a fi „oameni întregi”) fără a-şi mediatiza premianţii cum se cuvine.
Da, mari companii din străinătate importă materie cenuşie din rândurile aceloraşi „soi de Leonardo da Vinci” români, capabili să „spargă”  şi să acceseze cele mai sigure şi paracodate sisteme informatice din lume.

De aproape două decenii România se află în postura de „DRUMEŢ ÎN CALEA LUPILOR”, condusă fiind de diletanţi, escroci şi politicianişti interesaţi doar de propriul buzunar.

Domnul Cărtărescu mărturiseşte, referindu-se poate şi la propria-i persoană, atunci când declară că cineva „nu şi-a făcut datoria de a ne transforma în persoane morale”. Un exemplu cât se poate de edificator îl constituie   „absenţa frânelor morale”, în anul 2000, la Cenaclul "LITERE", moderat de acelaşi domn Mircea Cărtărescu. Atunci şi acolo, sub "generoasa" sa oblăduire, a fost prezentată o "mostră"  a neţărmuritei moralităţi, a "iubirii de neam şi de ţară ".
Cerând scuze ochilor dvs. pentru că se vor irita lecturând astfel de "opere poetice". Redau o "delicata" creaţie, încurajată şi se pare chiar premiată, apoi motivată de un important critic literar:

"Tu nici nu ştii în ce raporturi, o să fim, România,
O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti!
Sunt atent cu tine, România,
Iţi introduc penisul meu lung si negru
In gură, România.
La sfârsit o să câstigi, România.
Ai invăţat să faci bani?
Mai poţi să răspunzi, România?"

Cum  s-a ajuns la “FALIMENTUL MORAL” declarat de domnul Cărtărescu? Iată ce scria distinsul cărturar şi patriot autentic Şerban C. Andronescu, în volumul său ANCHETE ŞI ESEURI - Ed. BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR, 2001, pag.556, 564-565: “... în România se desfăşoară, pe lângă acţiunea de degradare economică, o campanie de denigrare a valorilor naţionale. Campania afectează negativ nu numai pe compatrioţii de bun simţ, oamenii de ştiinţă sau cultură conştienţi, ea dăuneză imaginii însăşi a României...”
“Pentru înnobilări conjuncturale, reacţia pseudoculturii produce snobi pe bandă rulantă, care masacrează istoria naţională, practicănd injurii şi mitocănii la adresa ţării...”

Cum poate sta recentul articol al domnului Cărtărescu, în care sunt înserate şi realităţi indiscutabile din România de astăzi, alături de promovarea  contraculturii şi a limbajului trivial? Vreţi sau  nu să acceptaţi, dar asta aduce a ipocrizie... Ca să nu mai pomenesc de faptul că în relatarea:: „În timpul studenţiei am încremenit de uimire când l-am văzut pe un coleg - care-avea să devină peste ani un distins şi respectat intelectual - ieşind dintr-o librarie cu nu mai puţin de cinci cărţi ascunse sub camaşa." Îl „văd” pe „intelectualul respectat” ajuns astăzi funcţionar într-o instituţie importantă şi abilitat  să  şantajeze sau „protejeze”, după caz, personalităţi ale vieţii publice româneşti. Fără urmă de îndoială, este potenţial pacient al unei clinici cu profil specializat în remedierea  „deranjamentelor la mansardă”.  Astfel de „falimentaţi moral” conduc România... din fericire însă, mai există capete luminate - dar anonime - care reuşesc să pună frână puseurilor paranoice ale unor veleitari ambiţioşi şi incompetenţi.

Fără intenţia de face aprecieri asupra calităţilor literare ale semnatarului articolului, mă întreb şi vă întreb: cu obligaţia morală a intelectualuluiului Cărtărescu cum rămâne? Domnia sa pare a fi teleportat într-o altă dimensiune - asemenea “marelui intelectual tulburat” (Horia Roman Patapievici) - fiind prea preocupat de imaginea proprie şi aflat în indisponibilitatea resurselor temporale pentru a contribui la educarea tinerei generaţii. El rămâne “nemuritor şi rece” în pofida declaraţiilor de circumstanţă.    

Este usor să arunci cu oua clocite de pe margine, fără a te implica in “jocul actorilor”, dar poate şi asta-i tot ... o petardă fumigenă.  Nu vă surprinde că     într-un moment extrem de dificil pentru ROMÂNI, în toiul unui război mediatic dirijat şi violent " Cărtărescu "... cucereşte Italia" ? Oare cine plăteşte campania publicitară? Desigur,  tot “răul endemic”  şi “educaţia falimentară” a contribuabilului român? (Sic!).

Vă veţi întreba, poate: cine-i acest “nimeni” care îşi permite să comenteze un articol semnat de o "personalitate de talie internaţională precum domnul CĂRTĂRESCU” (am citat  dintr-un comentariu semnat Adrian Constantinescu - Germania).

Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de real: sunt unul dintre milioanele de români care alcătuiesc  acel “popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi” (menţionat în articolul domnului Mircea Cărtărescu).                 

Deşi adevărul poate fi  găsit, ca întotdeauna, pe undeva pe la mijloc, rămâne la latitudinea dumneavoastră să meditaţi şi să apreciaţi, “sine ira et studio”.

Trăim în plin BALAMUC.

Măgarul lui Buridan nu a existat vreodată. Jean Buridan,  filozof şcolastic francez din secolul al XIV-lea l-a născocit pentru a-şi susţine argumentaţia. Măgarul, plasat ipotetic între o găleată cu apă şi  un tain de ovăz, nu se putea decide cu care să înceapă, astfel încât, în cele din urmă a pierdut totul din pricina şovăielii.

Ultimul referendum i-a situat pe unii români în poziţia „Măgarului lui Buridan”: nehotărâţi, nu s-au prezentat la vot şi astfel au pierdut şansa de a lua o decizie.  Mărturisesc că fiind pus în ipostaza de a alege între două „rele” pe cel mai puţin „rău” m-am decis cu greu, dar am făcut-o.

Atâta vrema cât ruta navei numite ROMÂNIA va fi stabilită de un „trio” incompatibil, alcătuit dintr-un marinar „inabil”, un motociclist „instabil” şi un „echipaj” diletant, marşul navei va fi în permanentă în derivă, în zig-zag, sau chiar înapoi, iar riscul eşuării, iminent.

La şefia diplomatiei româneşti - poziţie extrem de importantă în existenţa unui stat modern -  se află în prezent un om nepotrivit, până mai ieri, redactor submediocru la o obscură publicaţie dâmboviţeană, apoi făcător de documentare plăsmuite la TVR, un om lipsit de cea mai elementară noţiune de drept internaţional, un personaj ce concurează la titlurile: „cel mai prost diplomat român, al tuturor timpurilor” şi „campion al gafelor în timp record”.

Fiind demn succesor al „ciobănaşului”, o alta caricatură a diplomaţiei româneşti, nu trebuie să ne mirăm de „succesul” noului ministru sau, ca să mă exprim „modern” de „creşterea negativă” a prestigiului şi  a relaţiilor internaţionale ale României sub înalta sa oblăduire. Un exemplu elocvent îl constituie discuţiile „sincere” cu oficialii americani desantaţi în trombă la Bucureşti şi refuzul ostentativ al Condoleezzei Rice de a-l întâlni pe Adrian Cioroianu la reuniunea NATO de la Oslo.

Actualul ministru de externe - a cărui strălucire de briliant există, dar „lipseşte cu desăvârşire” - dacă ar avea un dram de bun simţ şi o doză infimă a evaluării măsurii, ar putea realiza faptul că poartă o căciulă mult prea mare pentru capul său. Urmarea: cedarea locului pe care se află, în favoarea unui diplomat veritabil... dar „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”

Pe fondul creşterii îngrijorătoare, în România, a cazurilor de cancer şi de diabet un component al „echipajului” de care aminteam mai înainte, în înalta sa înţelepciune şi spre stupefacţia Uniunii Europene, a emis o decizie criminală de reducere a dreptului de tratament a bolnavilor de cancer şi diabet, comiţănd - în opinia mea - un act de genocid premeditat. Motivaţia: „bolnavii de cancer nu sunt... productivi!”  Mai pe şleau spus, purtătorii fără voie ai acestui flagel şi-au câştigat astfel DREPTUL DE A MURI ÎN CHINURI.

Predecesorul său a desfiinţat spitale, ca „nerentabile”, chiar dacă numărul bolnavilor este în creştere, însă actualul ministru calcă în gropi mult mai adânci.

Un alt „ilustru” membru al aceluiaşi „echipaj”, probabil absentând la lecţia de aritmetică din prima clasa de şcoală, atunci când colegii săi învăţau să numere, îşi acuză proprii consilieri că nu i-au „suflat” câte  stele are drapelul european...

Mare ţi-e grădina, Doamne!

Printre „căpeteniile” CNSAS se află indivizi care necesită, imperativ, supunerea la un test psihiatric sever, sau după caz, la un tratament adecvat în una din puşcăriile statului. Conduşi de liberul arbitru, unii dintre ei îşi permit, să „desconspire” sau să „acopere” - „după cum interesele ...nu ştiu cui  o cer” - dosare, autentice, nude  sau cosmetizate...

După logica unora Securitatea, ajunsă „Bau-Bau” contemporan este vinovată - după aproape două decenii de la sucombarea instituţiei - de toate relele care se întâmplă ACUM, în România ca şi pentru  demolarea în curs a instituţiilor, puţine la număr,  care încă mai funcţionează, în vreme ce adevăraţii vinovaţi „nu suportă regimul de detenţie” ...

Uniunea Europeană, pe drept cuvânt, ne arată cu degetul, pentru instabilitate. SUA dă românilor „indicaţii preţioase” prin intermediul unui ambasador infatuat, iar acesta din urmă, cu încuviinţarea tacită a autorităţilor româneşti îşi depăşeşte sistematic prerogativele.

Cândva primeam ordine de la Moscova. Astăzi, nici măcar nu mai ştim căror ordine să le acordam prioritate? Celor de la Washington, celor de la Tel Aviv, sau celor de la Bruxelles? Mâine, poimâine, probabil că vom primi ordine din Uganda, din Patagonia ori din Noua Guinee... n-ar fi de mirare.

Privind situaţia din această perspectivă cu umorul amar al lui Bulă, acest Păcală modern, refrenul unei melodii care circulă astăzi, „neoficial”,  sintetizează lucid realitate românească:

„Aia hoţi, ăştia hoţi... Mama lor la toţi!”

S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? Aşa cum mă aşteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de aşteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii româneşti”.

Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentaţia defăimării este mai puternică decât cea a valorificării trecutului. Ioan Paler este deja la al treilea episod al serialului său din revista ASTRA intitulat „O istorie a eşecurilor din literatura română”. Îmi pare rău pentru autor. Stilul şi erudiţia sa sunt, cum s-ar spune, „demne de o cauză mai bună”. Citându-l pe Emil Cioran, el ne atrage atenţia că „politica este ancorată în viaţa socială mai mult decât spiritul”. Întregul paragraf ce urmează, vorbind despre caracteristicile oamenilor politici, este corect, cu o precizare: pe aceştia îi alegem noi, cu puterea noastră de înţelegere a fenomenului politic, dependentă la răndul ei de cultura noastră, care cultură – într-un feedback continuu – depinde de politică.

Revenind la Mircea Eliade, într-un articol polemic din tinereţe (1936), publicat pe când era încă în ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânară”  cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”. Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura româna azi?”. Avântul generaţiei lui Mircea Eliade s-a prăbuşit între timp. Este generaţia de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiza, etc.? Nu vă aşteptaţi să dau eu răspunsurile. Vor fi alţii mai deştepţi decât mine s-o facă, şi bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Şi constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oţel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecţii psihologice este sexul, şi . . .  mă opresc.

Există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. Alegerea între cele doua alternative este o chestiune personală, consecinţă a educaţiei şi psihologiei proprii. (Netrebnicia, deşi existentă şi încă în exces, nu poate fi o dorinţă, ci doar un rezultat.) În timp ce prima reflectă tendinţa de ieşire din mediocritate, a doua are ca ţel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Primul are privirea îndreptată înainte, este singuratic, este duşmanul tuturor şi toţi îi sunt duşmani. Are tovaraşi doar în haită şi numai pe timpul vânătorii. Al doilea are ochii laterali, se simte bine în mijlocul şi la adăpostul turmei. Este ierbivor şi deobicei pradă pentru primii.  Este bine să nu ne scape din vedere aceste trăsături ale omului ce se află în constituţia noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Aşa se face că unii dintre noi sunt conducători şi alţii conduşi. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educaţie, dar o genă a educaţiei nu s-a descoperit încă.Suntem antrenaţi în demersurile noastre intelectuale să căutăm normalitatea, deşi ea este o noţiune abstractă, un fel de valoare medie faţă de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii sunt capabili să facă chiar evaluări statistice. Cele două trăsături sunt însa contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prizma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează aşa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluţie discontinuă, cu rupturi ale pantei.

Exemplul clasic în psihologie este cel al căţelului care – după ce latră furios şi plin de avânt – în faţa unui pericol iminent o rupe la fugă. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate şi presupune nu numai lipsa dorinţei de a „ieşi din front”, ci şi lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-ştiu-cui de a ne feri de cei fără vicii şi – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puţin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deşi măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice şi mai puţin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate şi să ne înţelegem în mod reciproc slăbiciunie, evident fără să le transformăm în pretenţii.

Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noţiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranţelor admisibile în plus şi în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranţă mai mică. Toleranţa zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, se poate spune şi oricât de dobitoc, tot are câteva calităţi, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care îl voi finaliza mai târziu. Deocamdată să mai facem o remarcă. România, ca orice altă ţară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii, acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de exegeză, de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect.

Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”.

Ce avem noi aici? Cam puţin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Şi totuşi, am cunoscut evenimente din care ar putea învăţa şi alţii, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puţin, aproape nimic. Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficţiunea este adevarata literatură şi nu reflectarea realităţii. Poate, cu o mică observaţie: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândeşte şi înţelege el şi nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipseşte curajul să dea publicităţii un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se foloseste a treia şi gata romanul. Acestor autori le lipseşte prima calitate de scriitori adevăraţi: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecţie, este deja ceva ce le depăseşte cu mult posibilităţile intelectuale. În ceea ce priveşte puterea de convingere, soluţia inversă - relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Am început să scriu aceste rânduri plecând de la o carte pe care tocmai am citit-o. Nu spun care pentru că nu vreau să fiu acuzat că îi fac publicitate. Este autobiografică, adică tocmai ceea ce criticii noştri literari minimizează, nerealizând că în acest mod se desfiinţează pe ei înşişi. Sub forma amintirilor unui copil este redată atmosfera deceniului şase al secolului trecut într-un târg românesc. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viaţa în România acelor ani, iar cărţile de literatură care ne-am aştepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică, iar aceasta este una dintre puţinele cărţi adevărate scrise în ultimul timp. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-şi corecteze imaginea, sau chiar să-şi construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipseşte sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicaţii plauzibile, supoziţiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Orice răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem şi chiar să-l iubim, fiindcă îl înţelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. La şcoală ni se dădea exemplu Shakespeare care o duce pe Gertrude, mama lui Hamlet, de la o convingere la cea opusă, de la ură la dragoste, prin subtilitatea modificărilor psihologice în paşi mici. Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărtii autobiobrafice pe care tocmai am laudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult discutam cu unul binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar şi-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea / cerşetoria notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire.

Recrutaţi dintre elevii mai limitaţi intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală - pe care numai ei ştiu cum au abslolvit-o, dacă au absolvit-o - declară ( fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci şi de un scut menit să le apere ignoranţa în faţa unor „indiscreţi”. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experienţă pe neîncrezători că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare.

Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât şi oriune ar cotiza. Să nu confundăm sportivul cu antrenorul sau – mai grav – cu profesorul de sport. Sunt profesiuni distincte, performer fiind doar primul, dacă a avut norocul să fie lansat de un antrenor inteligent. Nu ştiu de ce tocmai în literatură cele trei profesiuni se amestecă. În plus, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve, etc, etc.

Nici măcar Biblia nu se adreseaza tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel intelectual. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul celorlaţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.          

Unii „oamenii de litere” au devenit şi ei un soi de sectanţi imaginându-şi că doar ei deţin adevărul şi îşi propun să se pronunţe chiar şi acolo unde nu înţeleg despre ce anume se vorbeşte. Iar cum în România socialistă şi post-socialistă administraţiile editurilor literare au fost ocupate în exclusivitate de ştim-noi-cine, ne putem pune cu îngrijorare întrebări asupra viitorului.

Revenind in prezent, eu trebuie să recunosc că fac parte din acea categorie de persoane despre care se spune că, asemenea căţeilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Este vorba despre ingineri. În cazul meu, lucrurile stau chiar mai prost: nici măcar nu am privirea inteligentă. Am ochii verzi şi – se ştie – doar cei cu ochii închişi la culoare sunt acreditaţi cu privire pătrunzătoare şi, implicit, cu o minte pătrunzătoare. Ochii de culoare deschisă inspiră o persoană mai ştearsă. Dacă în ceea priveşte inteligenţa privirii ne-am lamurit, rămâne să analizăm capacitatea de exprimare. Ei bine, aici situaţia e puţin mai complicată. Inginerii se înteleg foarte bine între ei, ceea ce înseamnă că pot exprima şi înţelege subiectele ce-i preocupă. Aceste subiecte sunt în general ceva mai complexe decât cele uzuale. Se pune atunci întrebarea: „cum se face că reuşesc să comunice în probleme complexe şi nu se pot exprima în cele simple?”. Poate că nu exprimarea este de vină, ci întelegerea din partea interlocutorilor şi mai ales selecţia subiectelor apreciate ca meritând să fie discutate. Evident, vorbesc despre inginerii adevăraţi şi nu despre cei făcuţi ştim noi cum, dar în această privinţă nici celelalte categorii profesionale n-au fost în totalitate iertate, iar cele „umaniste” fiind chiar cele mai afectate.     Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă inserează mesajele adulţilor – atunci când o fac. Se poate să n-o facă? Ba bine că nu! Ce se află în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut – ca tot românul – pe pielea mea, recomadările profesorilor, în general bune – nu zic nu – dar şi cu erori şi încă majore.

    N-am înţeles, spre exemplu, niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărţile de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Altă carte recomandată copiilor este Tartarin din Tarascon. Carte pentu copii! Oare??!!! Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Este de presupus a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate nici măcar cu explicaţii. Şi, dacă nu înţelegem noi, recomandăm cartea copiilor, în speranţa că poate măcar ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză!

    Am făcut acest experiment. Am dat cartea spre lectură unor copii cu inteligenţa verificată obiectiv. Doi dintre ei au răspuns testului meu. Deşi nu se cunoşteau între ei, răspunsul lor a fost identic. Au respins-o cu vehemenţă şi cu un mic reproş ne-exprimat: „îi iau cumva drept idioţi?”. Caracterizarea lor a fost: întâmplări neverosimile, un personaj tembel, etc., etc.  Şi atunci, ridicol devine şi cel ce recomandă asemenea lecturi.

    Ne mai miră că cititul nu-i mai atrage pe copii? Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o  satiră ascuţită şi, tot îmbunătaţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

    Oricum, cărţile amintite nu sunt româneşti. O cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar nu se poate lipsi de un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar şi la noi. Nu ştiu de ce nu încolţesc! Întrebare retorică, bineînţeles.

    La Sibiu a apărut cândva ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), având ca obiectiv răspândirea culturii în rândurile românilor transilvăneni, îndelung oprimaţi de către străini. La Braşov apar într-o veselie seriale de reviste ASTRA, de parcă nu se puteau găsi şi alte nume. Cât despre obiectiv, el a fost demult uitat şi, îmi pare rău să constat, ultima serie nu poate avea ca cititori decât un cerc cu foarte puţin mai larg decât cel al autorilor. Nu pentru că nu ar avea cine s-o citească, dar „obraznicii” de cititori îşi permit luxul să-şi selecteze lecturile. Şi cum majoritatea cititorilor potenţiali aparţin altor cercuri profesionale, este greu de crezut că aceiaşi, mereu aceiaşi, autori ar putea să le spună ceva nou.

    În schimb, pictorul Mişu Popp a fost braşovean. Un studiu serios al vieţii şi operei lui este realizat de către Elena Popescu din Sibiu. A organizat chiar şi o expoziţie itinerantă, împrumutând în acest scop tablouri din principalele muzee din România (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, etc.) şi din colecţii particulare. Efortul depus şi dăruirea ei sunt remarcabile. Acum, expoziţia al cărei curator este, se află chiar la Braşov, unde nimeni nu se poate lăuda nu numai cu realizări similare, dar nici măcar cu preocupări asemănătoare.

    Cartea despre care vorbeam la început şi spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conştiinţa oamenilor, o modelează. În plus, unele evenimente nici măcar nu sunt înregistrate. Iată un exemplu:

     La 23 august 1944, armata română angajată pe front a fost lăsată în voia soartei, mai exact în faţa armatei sovietice, care trăgea în tot ce mişcă, în ciuda declaraţiei noastre de întoarcere a armelor. Au fost câteva zile de groază pentru ostaşii români. Nu ştie nimeni câţi au murit şi nu s-a scris nicăieri despre traumele celor ce au scăpăt cu viaţă ca prin urechile acului, fugind peste munţi sau călcându-se unii pe alţii pe drumurile supra-aglomerate. Iar cum majoritatea mărşăluiau pe jos, au fost ajunşi imediat de către trupele sovietice auto-purtate. Cum tata fusese ofiţer – decedase între timp – prin intermediul familiilor unor foşti camarazi am avut prilejul să-i cunosc pe câţiva dintre cei ce au scăpat cu viaţă din acel coşmar. Cu mintea mea de copil nu înţelegeam prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte figurile lor încă îngrozite. Evident că nu există nimic scris despre acele evenimente dramatice în documentele oficiale. Nu numai că nu a avut cine să le scrie, dar şi dacă ar fi făcut-o, avea cine să le distrugă între timp. Eroii acelor întâmplări  - câţi mai există – sunt astăzi prea bătrâni pentru ca s-o mai poată face. Foarte curând, şi cei ce au trăit evenimentele ulterioare vor îmbătrâni şi ei; majoritatea deja sunt.

    Am cunoscut persoane a căror logică, sau lipsă de logică, mă surprinde şi astăzi. Sigur, „după război mulţi viteji s-arată”. Cu toţii greşim mai mult sau mai puţin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaştem şi, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat, dar mai întâi să întelegem noi înşine unde şi de ce am greşit. Un exemplu de decizie eronată mi-a furnizat un fost diplomat de carieră, deci un cunoscător al vieţii politice internaţionale, fiu de moşieri. După 23 august 1944, s-a gândit că în asemenea momente de răscruce este bine să fie acasă. În consecinţă, a părăsit Londra şi a venit în România. Acasă, însă, n-a apucat să stea, pentru că, desi nu făcuse nimic condamnabil, după ceva închisoare – nu ştiu câtă – a primit domiciliul forţat într-un cătun uitat de lume, unde a trăit din mila sătenilor.

    De la el am învăţat, mai târziu, limba engleză, ca răsplată pentru că îl ajutasem să-şi găsească un serviciu, în condiţiile în care, după ce fusese eliberat, nimeni nu dorea să-l angajeze. Exemple din categoria opusă, a acelora care, acasă fiind, au fraternizat cu străinii pentru a-i ajuta la sovietizarea României nu este necesar să dau. Poate că unii dintre ei îşi dau seama de erorile pe care le-au făcut, chiar dacă nu i-a condamnat nimeni pentru ele. Cei care nu-şi dau seama nu intră în discuţie; ei nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Sunt simpli ticăloşi. Cei care însă sunt conştienţi, ar putea să ne povestească, pentru că, repet, „eroarea este omenească”.

    Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”. În literatura unei ţări civilizate îşi găsesc loc şi personaje mai evoluate. Aşadar, fraţi români, apucaţi-vă de scris! Conştiinţa voastră este mai presus de judecăţile altora.

De când am comis gestul necugetat să renunţ la beneficiile cetăţeniei europene (pe care o dobândisem încă din 1996-ele votării schimbării), pentru a mă întoarce în această suburbie est-europeană, numită cu ţâfnă troglodită „Micul Paris“… trăiesc într-o naţiune în care bârfa re-digerată în baloanele de săpun ale telenovelelor cotidianului (chiar şi mai banal decât poate fi un reflex condiţionat… de guduratul Câinelui lui Pavlov, sau de linguşelile Pisicii lui Schrödinger!) face până şi reclamele să pară interesante…

Marinarul nostru Preşedinte îşi spală zilnic rufele Alianţei (…de interese murdare!) în văzul întregii lumi, de care-l doare în …-ul prezidenţial, primul (sau, al doilea, sau poate nici nu ar merita să urce pe podium, cine mai poate şti!) ministru al ţărişoarei manelelor latino umblă în continuare cu fofârlica, bâlbâindu-se să-i dea (peste ochi!) răspunsul pe care-l merită, într-un mod care nu este nici pe departe la fel de savuros pe cât o face Împăratul lumii, Georgică Tufiş, de ajunge să fie de preferat (în sondaje) „multilimbismul“ lui Nea-Gigi-Preşedinte-de-Steaua-Ei-de-Nouă-Generaţie…

Credeţi-mă pe cuvânt, viaţa în acest ultim tampon pus la fundul Europei este greu de invidiat. Singurul lucru pe care îl poate face cineva pentru a preveni irosirea prea rapidă a numărului limitat de neuroni cu care a fost înzestrat de la natură ar putea fi să încerce să îşi amenajeze „decorarea interioară“ a… spaţiului public în formula slow release, adică într-un fel asemănător celui în care îşi duce existenţa (sau nu!) faimoasa Pisică a lui Schrödinger… Pentru cei care nu cunosc faimosul experiment din 1935 al laureatului Premiului Nobel pentru fizică, Eugene Wigner, voi face aici o mică paranteză explicativă.

Celebra explicaţie a principiului superpoziţiilor din teoria cuantică serveşte la demonstrarea conflictului aparent dintre ceea ce postulează teoria cuantică privitor la natura şi comportamentul materiei, la nivel microscopic, şi ceea ce poate fi observat despre ea, la nivel macroscopic. Acest experiment (făcut pe animalele vii din mintea omului de ştiinţă!) urmăreşte ilustrarea indeterminismului cuantic – ceva care mai este cunoscut şi sub numele de paradoxul observatorului – adică, a imposibilităţii ajungerii la un rezultat, în absenţa observaţiei. Acest lucru constituie trambulina ideală pentru cealaltă ocupaţie a minţii subsemnatului (de unde şi paranteza!) – mai precis, cea a traducerii Vederii de nicăieri, a lui Nenea (Thomas) Nagel – un filosof care pare să vrea să încurajeze lumea să nu se dea bătută din pricina imposibilităţii aparente de a ajunge vreodată la un rezultat.

Sigur, sfatul meu rămâne să faceţi tot aşa cum credeţi dumneavoastră de cuviinţă. Puteţi îmbrăţişa subit dragostea de înţelepciune. Puteţi să vă spălaţi în continuare pe creier cu baloanele de săpun ale telenovelelor. Puteţi continua să credeţi că veţi putea schimba lumea. Puteţi continua să votaţi astfel de căpuşe netrebnice – oferindu-le justificarea care le dă dreptul să vă conducă destinele – chiar dacă ceea ce spune Marinarul pe coverta ţărişoarei tampon, sau chiar ceea ce NU reuşeşte să spună Georgică Tufiş lumii întregi nu constituie, nici pe departe, vreun eveniment cuantic, capabil să separe Universul în două. Într-o jumătate a lui, atomul substanţei radioactive se va descompune, ciocanul va sparge fiola cu cianură şi Pisica va muri, iar în cealaltă jumătate a Universului, atomul nu se va descompune şi pisica va ieşi teafără din cutia de oţel a minţii savantului. Tot ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla, numai că toate acestea s-ar putea întâmpla în cealaltă parte a Universului – cea în care nu vă aflaţi dumneavoastră.

Dragii mei colocatari de bătrân continent,

    Nemaiştiind nimic despre voi, de când aţi plecat către ţările calde, şi neştiind dacă nu vi s-o fi făcut cumva dor de suburbia micului nostru Periş (sic!), integrat cu nodurile unor rezerve temeinice ca să spele rufele marii familii europene, m-am gândit că ar fi poate oportun să vă trimit această vedere, până când nu se vor şterge de tot, în negura reinventărilor europene ale insulei noastre latino-daco-romano-francofone, amintirile igrec-urilor şi umlaut-urilor care-au poleit deopotrivă telenovela rrrivuluţiei rrromâne şi diacriticele balcaniadei în care noi, cei care am rămas pe loc, lângă Decebal şi Traian, şi lângă Ştefan cel Mare şi Gigi Becali, ne trăim vulgarul carpe diem, care nu ne lasă sa mai cogito la halul în care am ajuns să ergo sum.

    Evident, acum că faceţi parte din diaspora post-ceauşistă, care l-a găsit pe ubi bene în ubi patria, s-ar putea să nu mai gustaţi accentul grav (de amar) al făcutului haz de necazul de a suferi batjocura ciocoilor noi, cu sau fără mască, de prin Wild East-ul european. După cum se poate vedea şi din această misivă, trimisă din câmpia Bărăganului – în care poţi întâlni, ici-acolo, halte ridicate la rang de oraş, pe drumul de fier încins către litoralul golit de turişti al Mării Negre – am presărat această vedere cu antraxul unor neologisme menite să dea culoare obrajilor palizi care ne-au cinstit cu importantul comisariat al multilingvismului acestei Uniuni, din care facem în sfârşit parte.

    Acum, când globalizarea veghează la desăvârşirea victoriei capitalismului, nouă celor puşi paznici la bariera Europei, ni s-a făcut îndoielnica totuşi cinste de a veghea la salvgardarea multiculturalismului... Cred cä tõcmãï dé-åyá!

    Se pare că avem stofă de cultivatori de struguri acri, pe câmpiile mănoase, cu lanuri bogate! Sigur, din când în când, îi mulţumim din inimă limbii gimnastice, care ne-a fost întotdeauna de folos şi i-a ajutat întotdeauna pe fraţii noştri verzi să fugă unde-or vedea cu ochii din calea hoardelor barbare – în codri, la căpşuni, sau chiar în Canada.

    În schimb, limba de lemn – aia de-o numea securistul ăla de Orwell,  Newspeak – se pare că le-a fost de folos celor mai statornici dintre transhumanţi – vezi cazul POLITICIANULui Gigi! La fel ca ceilalţi câştigători ai eternei tranziţii către societatea de supra-consum, ei au folosit această limbă ca să-şi ascundă prin Insulele Cayman, sau prin alte asemenea paradisuri fiscale, prada jefuirii mormântului regimului ceauşist…

    Invidios! Că altfel de ce aş semăna vânt de nelinişte în vieţile şoferilor de 4X4 – cărora tocmai le-a fost redus elanul „sportiv“, pe şoselele României – cu asemenea vorbe în vânt, care nu pot culege decât furtuna schimbării sintagmei găunoase a eternei tranziţii către viaţa de apoi, în care nu te întreabă nimeni cum ai făcut primul milion de… lei, mai vechi, sau mai noi, sau poate de dolari, că deh, obrazul subţire, cu cheltuială se ţine!

    O caracteristică cvasi-generală a articolelor jurnalismului investigativ autohton o constituie lipsa oferirii unor soluţii, precum şi a unei bibliografii, care să ţină locul unei declaraţii de intenţie – pe măsura limbajului bombastic şi populist folosit parţial în scopul demascării unor astfel de practici. Până acum, nimic de cenzurat în această misivă pentru evitarea supărării obrazelor fine…

    Aş fi încercat ceva diferit de data aceasta, însă nu îmi permite… spaţiul! Cum încerc să pun câte un nume pe vreun întreprinzător băştinaş, care a devenit un reprezentant important al morcovului „clasei de mijloc +“… această coloană vertebrală inexistentă încă pe-aici, pe la marginile Europei pe unde ne ducem traiul, cum depăşesc numărul de cuvinte. Şi atunci, ia-o de la capăt şi rescrie totul, fără să pomeneşti ceva despre vreun reprezentant abil al şoferilor de 4X4, care foloseşte tot soiul de tertipuri legislative pentru a evita să plătească sume substanţiale la bugetul de stat.

    Bravo lui (foarte, foarte…) micului întreprinzător, veţi spune! Sigur, este posibil să vi se mai diminueze entuziasmul aprobator dacă se întâmplă să fiţi unul din cei 70 de angajaţi ai vreunei firme care face parte dintr-un grup financiar contabil… la fel cum am făcut parte şi eu, până anul trecut. Ca majoritatea celor aflaţi în sectorul privat autohton, primeam un salariu care justifica zicala „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru leopardu’“ adică, una scria pe cărţile de muncă şi alta scria pe hârtia cu venituri eliberată pentru nenicii de la bănci. În cazul meu, acest raport era cam de 1:3.

    La vremea aceea, după ce întreprinzătorul cu suflet de contabil făcuse pe vânătorul de capete şi, precum pescarul amator la ferma piscicolă, vânase şi domnia sa în marea grădină a sectorului de stat, din care făcuse şi el cândva parte. Şi punând el în undiţă momeala gustoasă a „proiectului comun“ – pe care aveam să-l lăsăm moştenire urmaşilor noştri, şi urmaşilor-urmaşilor noştri, în veacul vecilor… am muşcat, lăsând la o parte siguranţa plictisitoare a slujbei la stat, pentru a mă retrage la umbra Piramidei lui Maslow…

    Şi uite aşa, beneficiind de un salariu de Prim Ministru al României, care era impozitat în proporţia menţionată anterior, m-am uitat şi eu în partea cealaltă, când celelalte trei sferturi ale salariului meu erau plătite pe drepturi de autor şi impozitate în consecinţă. Chiar dacă folosirea unor asemenea „tertipuri legislative“ este LEGAlA’ – permiţând micilor întreprinzători să plătească statului doar suma aferentă salariilor minime (trecute pe cartea de muncă a angajaţilor lor!), acesta reprezintă doar vârful aisberg-ului metodelor care ameninţă cu falimentul ţărişoara bileţelelor roz, schimbate fără nicio urmare în văzul lumii, între mai marii ei (nu foarte) demni-tari.

    De-aia stau acum, cu urechile ciulite (şi cu buza groasă?), în vârful aisbergului ameninţat de încălzirea planetei, aşteptând să vină Titanicul…