"Noi nu"...Două cuvinte după care pot urma atâtea lucruri,şi bune,şi mai puţin bune,dar şi un nume de revistă foarte potrivit cu specificul acesteia..

Când am văzut acest titlu,mi-am dat seama că e o revistă care vrea să ia atitudine faţă de multele şi nenaturalele lucruri care se întâmplă în jurul nostru.Păcat însă că ea apare numai pe internet şi că,poate din această cauză,nu este cunoscută multor oameni,care ar avea de învăţat şi de aflat lucruri cât se poate de interesante.

Însă pentru că nu am intenţia de a lăuda această revistă într-un mod care poate părea gratuit şi artificial,am să mă opresc asupra semnificaţiilor pe care le asociez eu acestor două cuvinte.Am ales să vorbesc despre ele pentru că,în opinia mea,această combinaţie de cuvinte sintetizează,într-un fel,ceea ce se întâmplă cu majoritatea dintre noi astăzi.

Noi nu minţim,însă nici nu mai ştim în care adevăr trebuie să credem,de vreme ce ni se bagă pe gât tot felul de informaţii,care de care mai interesante.Mă refer aici,ca să fiu foarte concretă,la reclame.Multe dintre ele ne îndeamnă să cumpărăm tot felul de produse mai mult sau mai puţin sănătoase,cum ar fi snacksuri,chipsuri şi alte produse aşa-zis alimentare,pe care toată lumea ne îndeamnă să le evităm dacă ţinem cât de cât la sănătateaa noastră.

Noi nu ne batjocorim semenii,dar oare de ce lăsăm atâţia copii să cerşească pe nedrept,pentru ca ei înşişi să aibă ce mânca sau pentru ca adulţii, care se laudă că au grijă de ei, să aibă ce bea şi ce fuma?De ce ar trebui să luăm atitudine în faţa unor astfel de situaţii si,mai ales,ce atitudine ar trebui să luăm?Să le dăm câţiva bănuţi şi o pungă cu te miri ce resturi de mâncare care rămâne după ce noi ne săturăm,sau să anunţăm autorităţile,care ar putea să-i ajute pe aceşti nenorociţi mult mai mult decât am putea-o noi face?Şi de aici se naşte o altă întrebare,poate la fel de legitimă ca şi cele de până acum: Au vreun interes autorităţile-şi întrebarea se pune care autorităţi?- să stârpescă fenomenul cerşetoriei şi al umilirii viitorului nostru,de la care aşteptăm mult-trâmbiţata schimbare a mentalităţii românilor?De ce se înfiinţează atâtea direcţii şi autorităţi care protejează copiii doar cu numele şi care consumă în mod nejustificat banii destinaţi unor acţiuni care cu siguranţă ar vindeca pofta de exploatare a copiilorr de către nişte escroci care zic că îi protejează?De ce statul desparte familii unite şi a căror unică avere este iubirea şi înţelegerea extraordinare dintre membrii lor şi nu se uită la oamenii-dacă aceia pot fi numiţi oameni-care îşi duc copiii la cerşit sau la muncă de la o vârstă la care aceşti copii ar trebui să ştie doar să se joace?

Noi nu vrem să încurajăm violenţa în şcoli şi în afara lor,dar le dăm copiilor noştri atâtea pilde de violenţă,încât,câteodată involuntarr,nu au cum să nu copieze modelele care li se oferă.Unii părinţi îşi bat copiii,îi agresează fizic,verbal şi,mai rău,sexual,îi lasă să asiste la scene de violenţă domestică sau să vadă lla televizor sau pe internet lucruri care nu au cum să nu îi transforme în bătăuşi.În ultimul timp,expresia "violenţa în şcoală’ a devenit aproape un clişeu,o vorbă goală de conţinut şi care exprimă realităţi ce se petrec aproape zilnic.Mai mult,o astfel de situaţie a fost transformată în motiv de mândrie pentru cei care au iniţiat-o şi în motiv de scandal pentru presă,care o trâmbiţează cu din ce în ce mai mare fervoare.Cum ar trebui abordată o asemenea problemă,care pare că a început să facă parte din specificul naţional?Ar trebui ascunsă şi rezolvată într-un cadru restrâns,ca să nu dea naştere la idei de comportament similar,sau,cu acelaşi scop,presupun,ar trebui adusă la cunoştinţa opiniei publice mai ceva ca o lege din Parlamentt?

Apropo de Parlament,ar fi atâtea de spus,încât cred că autorităţile competente arr trebui să uite că trăim într-o ţară liberă,în care dreptul la liberă exprimare a devenit fundamental,şi să reinstaureze cenzura restrictivă şi angoasantă,ca să scape Parlamentul-ca instituţie-de imaginea pe care o are în ochii oamenilor.Aceştia cred că acolo,în Parlament,se petrec toate relele din societatea românească şi că parlamentarii noştri dau cel mai bun exemplu de "aşa nu".Comportamentului parlamentarilor la locul de muncă li se poate aplica două-cel puţin-etichetePrima-.Noi nu încurajăm hoţia,dar acceptăm ca unii să se îmbogăţească în mod exagerat şi nejustificat din banii, noştri care,puşi grămadă,formează bugetul statului,sursa din care domnii îmbuibaţi îşi trag salarii şi pensii,case,vile,maşini,etc.Iată de ce amărâţilor de pensionari nu li se măresc pensiile-cu toate că guvernele de până acum au avut ca aşa-zisă prioritate mărirea pensiilor.Iată de ce profesorii şi alte categorii socio-profesionale aşteaptă încă mărirea salariilor,promisă de cel puţin trei luni de zile.

Tot un fel de hoţie este şi frauda,practicată la toate nivelurile societăţii.În România se fraudează alegeri,examene,se delapidează banci sau alte instituţii care lucrează cu monetar,etc.Şi atunci,cum putem cere semenilor noştri să fie cinstiţi?Spre exemplu,un profesor care a copiat la examenul de titularizare,cum poate cere elevilor să nu copieze la extemporale?

A doua-noi nu vrem ca în România să se muncească inefiicient,dar sunt atâtea situaţii în care aceasta rămâne o simplă frază!Modelul îl dau tot domnii din Parlament,care au numai două opţiuni în ceea ce priveşte serviciul: ori absentează,ori,când sunt prezenţi,dorm sau votează legi pe bandă rulantă,astfel încât,atunci când lumea se confruntă cu consecinţele dezastuoase ale legii votate de ei,găsesc tot felul de scuze,dar românii ştiu că au dat cu băţul în baltă.şi atunci,dacă parlamentarii vin la serviciu doar ca să facă act de prezenţă,să se întreţină cu colegii,să ia masa la preţuri derizorii sau să aibă un loc călduţ în care să sforăie,ce pretenţii să mai avem de la alte categorii profesionale să muncească cu spor?Cum să cerem românilor să îşi schimbe atitudinea faţă de muncă,din lene în zel,când exemplul de la vârf e atât de grăitor?Nu degeaba spune o vorbă românească că "peştele de la cap se-mpute".

Apropo de muncă-noi nu îngrădim dreptul la muncă,un drept fundamental prevăzut în Constituţie,dar desfiinţăm cât de multe locuri de muncă putem, pe motiv de criză economică sau pe alte motive.Şi ne mirăm apoi de ce atât de mulţi oameni se sinucid pentru că nu mai au ce da de mâncare copiilor sau pentru că nu mai au cu ce plăti creditele.Alţii,mai tari de înger sau mai curajoşi,lasă tot şi pleacă în străinătate ca să-şi poată asigura un viitor mai bun.O a treia categorie,tinerii eminenţi care studiază în străinătate,nici nu vor să audă de ideea de a se întoarcă acasă ca să-şi folosească priceperea şi cunoştinţele în ţara lor tocmai pentru că aici nu sunt plătiţi pe măsura capacităţilor lor.La extrema cealaltă cumva se află nu copiii cu handicap,pe care spunem că vrem să îi ajutăm,dar cărora nu le oferim nicio şansă de a trăi o viaţă normală,ci copiii normali cărora le oferim non-condiţii pentru a trăi decent şi pentru a învăţa lucrurile elementare.E vorba aici de copiii care trebuie să meargă pe jos până la şcoală cine ştie câti kilometri,să înveţe la lumina lumânărilor sau,în cel mai bun caz,la aceea a lămpilor,şi pe care statul nu îi ajută pe motiv că nu poate interveni în intimitatea familiei.

Noi nu tratăm diferenţiat oamenii pe motiv că fac parte din altă religie sau etnie,dar câţi rromi au un loc de muncă stabil?Cine nu se sperie sa se indignează să meargă în compania unei persoane mai sărăcăcios îmbrăcate sau care nu foloseşte un limbaj la fel de elevat ca al nostru?

Noi nu vrem ca turiştii să ne ocolească ţara,dar nu promovăm deloc,nici măcar în România,valorile peisagistice,religiose sau pe cele care ţin de tradiţie.Mai mult,nu păstrăm curate păduri,parcuri,lacuri,străzi şi alte locuri care formează o ţară civilizată.Noi transformăm parcurile,din locuri de joacă şi de relaxare,cu linişte şi cu aer curat,în spaţii rezidenţiale cu vile şi blocuri ale căror preţuri depăşesc de mii de ori visele cele mai optimiste ale oamenilor obişnuiţi.

Noi conservăm patrimoniul naţional,dar lăsăm anumite clădiri de importanţă istorică pe mâna unor proprietari care nu au nci banii,nici interesul necesare pentru a le renova şi pentru a împiedica astfel transformarea lor în ruine.

Însă,mai presus de natură şi de clădiri,sunt oamenii,sufletele chinuite care trebuie să trăiască mereu cu grija zilei de mâine,căci salariile şi pensiile sunt cel puţin lipsite de decenţă şi de demnitate în raport cu preţurile care nu ştiu altceva decât să crească.Şi,dintre toţi cei umiliţi peste puterea de înţelegere a unui om lucid şi cu mintea limpede,sunt pensioarii.Proverbul spune ca "Cine n-are bătrâni,să-şi cumpere".Şi noi,care avem,ce facem cu ei?Îi punem să stea la cozi interminabile la medicamente,îi tratăm cu indiferenţă în spitale pentru că nu au avut să ne dea acea atenţie oe care ne-am obişnuit să o primim de la oricine?Îi abandonăm în aziluri când au devenit poveri penru noi şi când nu ne mai pot ajuta?

Toate aceste realităţi există,într-o formă sau alta,în societatea românească,dar nu vom reuşi niciodată să le îndreptăm până când nu le cunoaştem în profunzimea lor,până când nu ni le asumâm,fără să fugim de ele şi până când nu înlocuim vorbăria cu fapta.

Societatea românească este,în momentul de faţă,o societate deformată,pe care putem să o readucem la statutul de societate normală dacă lăsăm grandomania şi ne unim forţele pentru a schimba mentalitatea semenilor noştri.

Faptul că la nimeni nu-i e uşor nu este o noutate. La  fel cum faptul că, visele de licean şi speranţele de student nu devin altceva decât o ruină pe care se clădeşte viitorul noilor generaţii de români. Iar faptul că totul devine rutină nu mai interesează pe nimeni. Şi pentru toate aceste lucruri nu putem învinovăţii pe nimeni. Într-un peisaj al haosului şi al dezinteresului (tipic modului de viaţă românesc) orice dorinţă de a face ceva se izbeşte de indiferenţă sau, ceea ce e şi mai dureros, de adversitate.

Revista Noi,NU! a apărut dintr-un elan tineresc al unor studenţi care, la o pauză de cafea şi ţigară în fostul bar de la subsolul B.C.U din Cluj, credeau că un asemenea mod de exprimare nu ar face decât să intre în acel spaţiu al dialogului noii generaţii care are şi trebuie să aibă dreptul de a zice ceva. Nu am pornit nici de la idei naţionaliste, nu am dorit nici să răsturnăm lumea, nici să ieşim în evidenţă ci doar să spunem şi noi ceea ce ne doare. Ne-au bucurat  reacţiile primite (atât cele pozitive cât şi cele negative), sugestiile şi observaţiile, însă nu am rămas indiferenţi la răutatea care încă este o armă a românului; fie ea ascunsă sub un nume sau altul. Însă nu toate acestea au fost motivul pentru care, revista Noi,NU! a avut o pauză destul de îndelungată.

Totul a început din punct de vedere tehnic, după care a urmat sfârşitul anilor de studenţie pentru majoritatea dintre noi şi trezirea la trista realitate a vieţii de român. Angajarea, începerea lucrului, tot mai puţin timp pentru altceva; în plus problemele personale s-au înmulţit şi acutizat, ele neţinând seama de mersul revistei; apoi, faptul că după ce am terminat studiile unii au plecat din Cluj iar legăturile nu mai erau aceleaşi şi, nu în ultimul rând, noua imagine asupra a ceea ce făceam şi a ceea ce doream să zicem prin revistă se băteau de aceeaşi barieră: inutilitatea. Şi acest lucru pentru că oricât de rău intenţionaţi ar fi unii, noi nu doream ieşirea în faţă pur şi simplu, ci chiar credeam ceea ce ziceam.

Însă, pentru toţi cei care ne-au citit, scris şi susţinut, cât şi pentru ceilalţi, încercăm să facem revista altfel. Un mod de comunicare direct cu dumneavoastră, un spaţiu în care fiecare să zică ceea ce crede că are de zis, dacă vrea, să comenteze sau să nu comenteze, un loc al dialogului între noi lipsit de acea barieră a "importanţei" pe care unii şi-o acordă, o revistă fără o periodicitate anume (care din păcate nici până acum nu a fost posibilă), în care vom posta articole de fiecare dată când vor exista şi în care sperăm ca aproape de fiecare dată să găsiţi ceva  nou, aşteptând totodată sugestii, observaţii şi colaborări din partea dumneavoastră. Din păcate, la urma urmei, nimic nu se schimbă... România este la fel indiferent de unde o priveşti iar diferenţa dintre vorbe şi fapte este prea mare în toate domeniile pentru a face ceva în acest sens. Totuşi încă ne bazăm pe puterea cuvântului şi pe libertatea de exprimare.

Nu dorim să pozăm în victime. Departe de noi gândul. Însă nu putem trece peste realitate. Totuşi pentru unii trebuie să revenim cu anumite precizări (ne cerem scuze pentru apariţia atât de târzie a acestora dar au fost perioade când credeam că asta nu se va mai întâmpla deloc): 

Titlul revistei nu vine de la Eugen Ionescu, aşa cum nici când spui "Eu" sau "Setea şi foamea" nu înseamnă că are vreo legătură cu binecunoscutul autor. Knut Hamsun are şi el o piesă "Foamea" şi exemplele pot continua. De altfel în sectiunea Noi,NU! poate fi citită poezia lui Nicolae Labiş de la care porneşte "aerul" revistei. 

Aşa după cum am mai spus nici unul din redactori nu-şi regăseşte prin amintirile legate de începutul revistei vreuna legată de o conştiinţă mesianică referitoare la destinul culturii române. Nu suntem "portarii" culturii române (concurenţa este prea mare) şi nici anticorpii ei, nu visăm nici un fel de revoluţie culturală şi nu ne-au inspirat niciodată - nici măcar din neatenţie - oameni ca Pavel Coruţ.

A face comparaţii nu înseamnă a dispreţui pe cineva. Nu suntem noi de vină ca din 30 de războaie care se poartă în prezent pe glob noi vedem unul singur. Nu suntem noi de vină că vedem 2 săptămâni de 10 ori pe zi 5 prizonieri americani (care oricum au fost recuperaţi) - şi înţelegem asta pentru că nu-i o experienţă uşor de uitat pentru nimeni - şi auzim doar din greseală de cei 5000 de morţi dintr-o ţară bananieră, 5000 de vieţi retezate într-o singură zi. Nu suntem de vină că în războiul împotriva unui duşman invizibil mor mai mulţi eroi ucigându-se între ei din greşeală, decât în luptele propriu-zise.

Şi dorim să rugăm, spre sfârşitul risipei de vorbe de mai sus, să nu le mai vină şi altor purtători de pană idei de felul acesta pentru că slujba de a le răspunde nu ne face să ne simţim mai folositori, nici să ne simţim mai bine şi nu ne place să repetăm în diferite feluri aceleaşi lucruri care ar fi trebuit să fie înţelese de mult pentru cei care susţin că au citit revista şi în spiritul criticului cârcotaş refuză să înţeleagă lucrurile spuse simplu. Nu credem că scrie undeva în cuprinsul revistei Noi,NU! că ar fi revistă de artă, literatură, stil sau mai ştim noi ce asemănător (rubricile au fost experimentale , nu au fost bătute în cuie).

Suntem de acord ca de pe internet să iasă două tipuri de oameni: aceia care dau cu bâta, extremiştii, separatiştii dar şi aceia care-şi folosesc buzele pentru săruturi efectuate în mod repetat, localizate undeva în zona mediană pe partea din dos a cutarei ideologii sau cutărui curent sau cutarei naţii sau moşteniri culturale, naţionale, religioase, istorice, etc.

Nu credem că se poate spune despre cei de la Noi,NU! că "glorifică tradiţia cu disperare". Adică noi am auzit de hermeneutică şi de Yves de Congar şi de Gadamer şi de ce spunea el: "înţelegerea lumii tradiţiei cere întodeauna ca problema reconstituită să fie plasată în starea de deschidere a caracterului ei problematic" (Adevăr şi metodă). Ştim şi că amintea de faptul că "interpretarea unui text scris nu ţine de încercarea de a reconstitui contextul istoric originar în care el a fost scris, ci ţine mai degrabă de ascultarea a ceea ce a fost odată scris, o ascultare înfăptuită de-a lungul unei prăpastii istorice care nu este goală, ci umplută de tradiţia care aduce acest text scris şi care-l aduce nu numai pe acesta dar şi preconcepţiile şi prejudecăţile care ajută în  selectarea rezonanţelor imaginilor şi argumentelor folosite în ceea ce se vrea înţeles." 

Şi nu ştim asta numai de la Gadamer, dar şi de la Michel Polanyi; nu ne sunt străine nici pericolele întrevăzute în hermeneutica romantică a lui Dilthey sau Schleiermacher. Şi faptul că ne mai întoarcem capul, puţin mai în spate decât "istoria recentă" nu cred că ne defineşte. Au făcut-o şi alţii, de pildă John Keble, J. Newman, R Froude în "Mişcarea de la Oxford" iniţiată în 1831. Aşa că baloanele umflate prea tare riscă să se spargă, să facă mult zgomot şi… cam atât.

Noi nu ne putem vedea nici măcar peste 2 ani; despre cum vom fi la 50 de ani discutam cu un coleg de cameră acum 3 ani. El a murit acum câteva săptămâni, deci răspunsul la această întrebare nu mai avem cum să-l primim şi comparativ cu asta, revistele şi cărţile nu sunt decât… ceaţă. 

Nouă personal ne pare deja rău pentru ceea ce facem acum, pentru că ne-am pierdut vremea scriind impresiile astea care nici nu ne reprezintă în ceea ce ni-e caracteristic, nici nu ne bucură, nici nu ne împlinesc şi credem că de mai mult folos nu le vor fi nici  celorlalţi. Dar măcar nu ne simţim atât de vinovaţi, pentru că totuşi revista Noi,NU! apare exclusiv în format electronic, măcar nu consumăm hârtia degeaba. (Ar trebui şi şcoala să facă la fel, s-ar economisi lemn, că şi aşa se defrişează păduri într-un ritm mult mai alert decât am vrea).

Cu toată "istoria recentă" amintită, tot clasicii dau gust; aşa ca să zicem ca Puşkin:

"Văzând într-un tablou nişte sandale
Cusururi un cizmar le şi găsi
Iar pictorul le îndrepta. Îmi pare
Continuă cizmarul a cârti,
Că faţa-i strâmbă. După care zice
Iar sâni-s goi şi-mpinşi prea înainte
Îi spuse-atunci Apelles: Tu amice,
Nu judeca mai sus de-ncălţăminte"

Iar în încheiere trebuie să precizăm că ironiile le scriem cu tristeţe... Nu ne plac, ele venind ca nişte constatări pe care nu le folosim ca invenctive la adresa cuiva sau a ceva. Până şi aşa-zisul rol constructiv pe care mulţi îl invocă, nu ni se pare unul suficient. Şi iată cum ironia devine un element industrial...

Instantanee surprinse în unele din "redacţiile" revistei cu câţiva ani în urmă...

Redactia Noi,NU! ... una dintre ele

Sala sedinta redactie:

Masinile redactiei... in cele mai bune zile

...Că voi egalitate, dar nu pentru căţei

Nu sunt nici prea bătrân dar nici atât de tânăr încât să nu-mi dau seama că trăim într-un peisaj în care pe câini îi doare-n fund de căţei. Nici nu sunt în măsură să fac o analiză obiectivă a societăţii în care trăim, dar tocmai pentru că trăiesc în ea pot să-mi dau cu părerea.  

Vă mai amintiţi de fabula lui Grigore Alexandrescu...

Cam aşa jucăm şi noi în ferma noastră de animale, sugestiv numită patrie. Avem de toate: lei, lupi, urşi, câini, boi etc. ceea ce ne face să ne simţim ca fiind o familie minunată. Dar, totul este bine până când, boii încep să interacţioneze cu căţeii, câinii cu lei şi mai ştiu eu ce lighioane cu mai marii fermei. Pentru că, prin puterea pe care şi-au dobândit-o odată cu revoluţia, unii au devenit peste noapte mari şi puternice animale în detrimentul celor mulţi şi proşti pe spatele cărora au reuşit să ajungă pe picior mare. Şi cum animalele nu au câtuşi de puţină onoare, moralitate sau bun simţ, noile forţe puternice încep să-şi arate colţii de fiecare dată când, un biet animal încearcă să ceară ceva, pe merit. Şi reuşesc tocmai pentru că bietele animăluţe sunt  atât de slabe şi proaste  încât se mulţumesc şi cu un os care aduce din nou liniştea şi pacea peste ogradă.

După 1989, ferma noastră a fost condusă, nu de fermieri, ci de animalele crescute peste noapte în spatele altui animal, la fel de periculos şi pe  care l-au tăiat tocmai de Crăciun. În tradiţia românească, de Crăciun se taie porcul. Şi ceea ce e mai dureros e tocmai faptul că din porcul tocmai tăiat nu au mâncat toţi cei care au participat la scoaterea din coteţ, fugărirea porcului, prinderea şi apoi tăierea lui, ci numai cei care, până atunci erau în preajma lui. Cei mulţi şi proşti au fost din nou folosiţi iar apoi li s-au aruncat pe rând oase pentru a le închide gura. Cei care nu s-au mulţumit au fost calmaţi, pe rând, de bâte, târnăcoape şi bastoane.        

Apoi, s-a aşternut liniştea peste ferma noastră, din care, cu bună ştiinţă s-a furat tot ce se putea fura de către, bineînţeles, cei mai mari. Cei mulţi şi proşti au asistat neputincios şi de ce nu indiferenţi la jaful din propria ogradă. Între timp s-au făcut fel de fel de alianţe care se lăudau că o să facă şi-o să dreagă pentru binele comunităţii, dar, în tot acelaşi timp, binele comunităţii era de fapt binele individual... al celor care ziceau. Cei mulţi şi proşti, şi în plus creduli au înghiţit cu o bucurie lăuntrică vorbele dulci venite din gurile spurcate. Cei care nu au crezut au fost, bineînţeles, calmaţi din nou cu bâte, târnăcoape şi bastoane. Tot în acest timp, libertatea la care au visat bietele animale a fost înlocuită cu un surogat al ei numit democraţie, care pentru ferma noastră are o cu totul altă definiţie. Dacă spui ce nu trebuie o sa fii tocmai găina care trebuie tăiata. Ni s-au aruncat o mulţime de îndulcitori ai vieţii de animal care ne îndepărtau de adevăratul mers al lucrurilor din ferma noastră. Am fost duşi cu vorba, îndobitociţi prin cuvinte care nu aveau nici un adevăr pentru ca în spatele acestor cuvântători să se petreacă jaful acoperit de minciună.

Şi după atâţia de ani de la sacrificarea porcului unde am ajuns ?

Nu am ajuns nicăieri... adică suntem tot animalele ploii, fără un sprijin şi fără a vedea că, cei vinovaţi au fost pedepsiţi. Se sacrifică o gâscă pe spatele căreia scrie corupt, stă foarte puţini ani la închisoare după care îşi reia viaţa de la capăt, fără a mai avea grija banilor. Bani pe care i-a furat, i-a ascuns iar acum după foarte puţini ani de privare de libertate este lipsit de orice grijă. Bineînţeles că ceilalţi, adevăraţii, nici măcar nu au fost atinşi de sabia dreptăţii. Pentru că, nu-i aşa şi aceasta trebuie să fie ţinută de cineva iar acel cineva nu poate fi chiar atât de pur încât să-şi sacrifice viaţa pentru binele animalelor pe care le păstoreşte.

În acest câmp de luptă artificială, adevăratele interese sunt comune. Aşa de pildă stă treaba cu parlamentarii fermei care, când e vorba de interese comune se unesc şi fără a avea un minim bun simţ trag spre ei tot ceea ce înseamnă bogăţie. Se ceartă pe de o parte unii cu alţii când vine vorba de legi (aici bineînţeles fiecare are un interes personal) şi pe de altă parte când vine vorba de răsplata muncii (sic!) lor toţi sunt de aceeaşi parte. Când e vorba de bani pentru ei... totul e posibil: le trebuie bani mai mulţi pentru că săracii se spetesc cu munca, le trebuie facilităţi mai multe pentru că bieţii pun suflet în tot ceea ce fac, le trebuie veioze la 6.000 euro bucata pentru că au nevoie de mai multă lumină şi exemplele pot continua în acest sens. În schimb, nu se gândesc la cei mulţi şi proşti care trebuie să înghită în sec când văd vilele unora în drum spre garsoniera lor unde îi aşteaptă copiii plângând că la ei nu vine Moş Crăciun, sau chiar dacă vine nu le aduce ceea ce au cerut, nu se gândesc la cei care lucrează peste 8 ore pe zi pentru un salariu derizoriu în raport cu preţurile dictate tot de ei... Nu... acestea nu sunt griji care să-i frământe decât o dată la patru ani. Când se cer măriri la salariu ni se spune cu părere de rău că nu sunt bani. Dar bani pentru maşinile lor, delegaţiile lor şi alte cheltuieli de protocol întotdeauna sunt. În plus, se gândesc să şteargă datoriile de miliarde ale companiilor de stat pentru că... sunt convinşi că nu au de unde să le recupereze. Vă spun eu de unde... ce salarii au directorii acestor companii... ce beneficii au de pe urma funcţiei lor... Ce avere au acumulat în perioada lor de şefie ?  În schimb, companiile iertate de datorii ameninţă că vor evacua din apartamente persoanele care au datorii faţă de ei pentru a-şi recupera datoriile. Pentru aceşti bieţi oameni nu există milă... ei trebuie să plătească...

Aici am ajuns după atâţia ani... În aceeaşi cocină din care am pornit, cu alţi actori la fel de nesătui şi la fel de nesimţiţi.

Să nu mai vorbim despre capitalismul şefului şi puterea acestuia faţă de angajat, de respectul pe care acesta îl are faţă de angajat şi nici despre salariile pe care le dă. S-a mai scris despre acest lucru atât pe forum cât şi în cadrul revistei. Indiferent de câţi bani au, celor mari niciodată nu le ajung. Iar sclavii sunt tot sclavi... cu un os le închizi gura iar dacă sunt puţin mai isteţi ai grijă să le închizi gura cu ameninţări sau de ce nu, cu bâte, târnăcoape şi bastoane.

Aici am ajuns după atâţia ani... Într-o societate în care cei mai îşi bat joc de cei slabi şi mici, într-un loc în care dorinţele unora sunt mai importante decât nevoile altora. Ferma noastră a ajuns un loc din care s-a furat tot şi încă se mai fură fără a fi pedepsit cineva. S-au dat o grămadă de găuri financiare fără ca cineva să fie pedepsit. Şi ştiţi ce-i cel mai dureros? Faptul că s-a furat de la cei săraci pentru a se da celor bogaţi. Şi încă se mai fură. Vedeţi până şi rolul haiducilor a fost inversat...

Aici am ajuns după atâţia ani în care pentru binele nostru s-au sacrificat o mulţime de tineri creduli dar curajoşi. Pentru ei, şi pentru sacrificiul lor mai trebuie să ţinem aprinsă flacăra speranţei... deşi după atâţia ani aceasta deja s-a acoperit de praf şi a fost acoperită de ceaţă de către acei hoţi întotdeauna aceiaşi. Aceşti hoţi neprinşi care, după un proverb românesc, sunt negustori cinstiţi. Greţos...

Aici am ajuns după atâţia ani... Să fim îndobitociţi în continuare fără a avea şansa de a ne reveni... Sunt curios ce o sa fie după 2007 când trâmbiţatul integrării în UE poate va deveni realitate.

Oare, atunci, vom mai putea tăia porcul de Crăciun ?

Ştefan are şaisprezece ani, este elev la Liceul Teoretic George Călinescu din Constanţa, profil filologie bilingv engleză. Îi place literatura, IT-ul şi muzica (doar ca ascultător), aşa cum ne mărturiseşte. Îi place să scrie, începând această artă de foarte mic, la început luând totul ca o glumă. Cu timpul poveştile lui au început să se lege, să fie organiza şi să-l definească ca persoană. O profesoară i-a spus că „bate câmpul cu graţie”, aşa că nu îi place să creadă că are un talent anume, dar acceptă remarca profesoarei.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Ştefan: E destul de evident că dacă vorbim de cultură, vorbim despre trecut. Personal, nu văd aproape deloc vreun element care să definească termenul de cultură în România zilelor noastre. Deşi avem anumiţi agenţi, aşa numiţii „oameni de cultură”, ei sunt în mare parte dominaţi şi împărţiţi de ideologii politice. Asta-i transformă în nişte persoane pe care nu le agreez. Dacă vorbim la trecut, nu pot decât să fiu mândru cu ceea ce ţara asta a dezvoltat... un Eminescu, un Eliade, un Enescu, un Amza Pellea. Desigur că avem şi în prezent frânturi din aşa ceva... dar ele se sting pe zi ce trece.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Ştefan: Îmi place să-i împart în trei categorii, categoria I – ei sunt opuşi total ideii de a avea alte interese decât cele „la modă”... ei utilizează motto-ul „Trăieşte clipa” un pic prea excesiv şi sunt complet lipsiţi de interes de lucrurile care într-adevăr contează. Sunt apoi, cei din categoria a II a – eu au o idee destul de bună asupra vieţii, dar uneori asta îi strică şi îi face doar nişte copii prea repede maturizaţi. Este foarte bine că ştiu ce vor de la viaţă, că sunt cumpătaţi în tot ceea ce fac, dar în seriozitatea lor ratează anumite etape esenţiale în viaţa fiecărui om. Denumirile de mai sus sunt desigur, de formă. Fiecare tabără are avantajele şi defectele ei. Mai este desigur categoria de mijloc – care amestecă cele două tabere. Ştiu să „trăiască din plin clipa” dar au şi o maturitate mentală bine dezvoltată. S-ar putea spune că ei sunt cei mai compleţi din acest punct de vedere. Au viziuni complete... ştiu să distingă foarte bine tot ce îi înconjoară. Îmi place să mă includ în această categorie. Desigur că nu trebuie privit nimic din punct de vedere negativ. Fiecare pădure are fructele şi uscăciunile ei. Noi le avem pe-ale noastre.

Oana: Mai ştiu tinerii ce e cultura? Cultura adevărată nu subculturile.

Ştefan: Aici depinde de categorie. Categoria I refuză să accepte că termenul şi ştiinţa numită cultură le este benefică. O privesc ca pe ceva plictisitor, trecut, îmbătrânit, care trebuie să dispară. Ceilalţi cunosc mai bine termenul, îl privesc cu un mai mare respect. Dar personal  cred că nu o fac deajuns. O părere care o am şi despre propria persoană... ştiu prea puţin din ceea ce este cultura, faţă de cât există ea în realitate. Probabil că aici este de vină televizorul şi calculatorul.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere, ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Ştefan: Dacă vorbim despre ce se preda în şcoli, şi care sunt în general cerinţele de la elevii români, eu sunt foarte sigur că intrăm pe puţin în primele zece ţări din lume. Cerinţele sunt mari, şi avem elevi care se ridică la ele, ba chiar le depăşesc. Pe acest plan, învătământul stă bine la noi. Problema vine acolo unde trebuie gândit mai mult. Organizarea defectuasă a examenelor – este cel mai bun exemplu pentru asta. Elevii sunt zăpăciţi de ce trebuie să facă pentru a intra la un liceu, teze naţionale, teste naţionale... totul este mabiguu şi lipsit de logică. Un alt lucru care ar trebui schimbat şi împrumutat de la americani, de exemplu, este atitudinea profesorilor faţă de elevi. Americanii ştiu să reducă cât mai mult formalităţile, să se apropie de elevi.
La noi, de foarte multe ori, totul se reduce la ce este în manual, învăţaţi că nu aveţi note!, nu lipsiţi! Etc. La noi există ameninţări cu o notă proastă, la ei există înţelegere şi încurajare. Dacă am putea împrumuta lucrurile astea, ar fi perfect... şi personal m-aş duce la şcoală cu mai multă plăcere. În plus, la noi nu se încurajează deloc creativitatea. Într-o oră de română totul se reduce la a scoate citate din zeci de texte critice, şi mai puţin în a înţelege textul cu propria minte. În alte sisteme, se dau regulat teme cu caracter creativ, pentru a dezvolt tehnica de scris. Dar asta poate depinde de la profesor la profesor.

Oana: Mai sunt profesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Ştefan: Din ce am adunat de la ei şi din propria experienţă, profesorii nu s-au schimbat deloc. Întotdeuna au existat profesori arţăgoşi, care pur şi simplu te fac să nu-ţi placă materia lor şi cei de care pur şi simplu de îndrăgosteşti, de felul cum povestesc, de felul cum ţi se adresează, de felul cum îţi explică. Contează de la persoană la persoană. Există profesori în vârstă, care pur şi simplu aşa au fost toată viaţa lor, plictisitori, lipsiţi de energie creativă; dar sunt şi cei care deşi au ani buni de învăţământ în spatele lor, reuşesc să facă palpitantă ora unor elevi din prezent. Pentru că învaţă cu uşurinţă să se adapteze. Apoi, poate exista un profesor tânăr, de maxim şase ani în învătământ, cu o minte proaspătă, dar care pur şi simplu nu te atrage deloc prin ceea ce face la clasă. Şi unul de aceeaşi vârstă cu el care te ţine lipit de scaun două ore fără să clipeşti, pentru că îi sorbi fiecare cuvânt.

Oana: Îţi place să scrii, cu precădere fantasy. Te-ai gândit să devii scriitor?

Ştefan: Întotdeuna m-am gândit că dacă n-aş avea niciodată probleme financiare, m-aş face scriitor sau profesor de istorie. Dar în situaţia de faţă, asta nu e o variantă. Dacă voi obţine ceea ce îmi propun, nu văd de ce să nu abordez şi cariera de scriitor ocazional.

Oana: Să presupunem că totuşi ai deveni scriitor, ai aborda doar genul fantasy sai ai încerca să te îndrepţi şi spre alte genuri?

Ştefan: Categoric aş avea o colecţie foarte diversificată. Nu cred că aş putea să scriu la infinit fantasy. Iar capul meu emite încontinuu idei, pentru genuri de aventură, istorice, drame, horror/thriller. Aşa că da, desigur m-aş îndrepta şi spre altele.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Ştefan: Nu îmi plac scriitorii români contemporani care sunt şi foarte cunoscuţi. Văd la ei o aroganţă îngrozitoare, şi nu numai în ceea ce fac ci şi în ceea ce scriu. Prin ceea ce scriu sau zic, ei vor deseori să-ţi arate ţie, privitorului sau cititorului de rând că ei sunt mai deştepţi decât tine. Nu cred că Eminescu sau Sadoveanu nu au avut vreodată atitudinea asta în momentul în care aşezau cuvintele pe hârtie. Aşa că nu cred că vom avea prea curând un scriitor care să se ridice la rangul celor enumeraţi mai sus... singurii care se vor face remarcaţi, vor fi acei scriitori  îndrăzneţi, care vor aborda stiluri pe care ţara noastră nu le cunoaşte prea bine:fantasy sau acţiune.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în România

Ştefan: Sunt trei lucruri care probabil nu se vor schimba niciodată, dar sunt trei lucruri zic eu, esenţiale pentru a ajunge să observăm o diferenţă... o schimbare.
Aş da la o parte toţi dinozaurii de la conducerea ţării. Pe toţi, i-aş pune într-un tir şi i-aş deporta în Siberia. Aş pune în locul lor tineri, doar ieşiţi de pe băncile facultăţii.
Aş încerca să schimb mentalitatea românului de rând. E greu de spus cum, şi mult de spus ce anume aş modifica. Să spunem că aş vrea ca el să gândească mai pozitiv şi mai civilizat.
Aş închide anumite posturi TV, care pur şi simplu otrăvesc mintea celor care îi urmăresc. Prin ridicolul şi prostia pe care o emană prin ecran ei creează minut după minut noi români gata să plece în Italia şi Spania.

Ce de-al doilea invitat al meu se numeşte Valentin Ionescu. Are douăzeci şi şase de ani şi este student în anul doi la Institutul Bancar Român. Lucrează în domeniul bancar. Uneori scrie. Asta când îşi doreşte să evadeze. Este născut vara şi, susţine el, e firesc să îi placă iarna, mai ales Sărbătorile. Este fan Garfield şi Silvester din desene animate, dar şi Tom şi Jerry. Subliniază că nu e un înger, întrucât de curând cineva i-a spus asta. Îi place să fie tot timpul în căutarea copilăriei. „Viaţa este ceva ce se întâmplă în timp, ce aştepţi să se întâmple altceva”.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Valentin: Cultura e bună, dar nu mai interesează pe nimeni. Din manele, de exemplu, nu poţi extrage mari seve culturale. Dar e un fenomen de înţeles. Sau nu. Fiecare după puteri. În schimb cultura reală şi adevărată nu poate să dispară. Eminescu va fi Eminescu şi în patru sute de ani. Problema este: mai avem chef să pornim în căutarea ei? Dacă întrebi azi pe cineva cine e Eminescu, s-ar putea să ai surpriza să îl încurce cu Eminem. Sau despre Verdi să te întrebe la ce echipă joacă. Ei, abia aici se vede că merge prost treaba.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Valentin: Tinerii sunt aşa cum sunt educaţi: unii buni, alţii răi. Sunt tânăr, cred în generaţia noastră. Dar nu pot în acelaşi timp să nu mă întreb dacă e bine cum este azi. Să nu uităm că generaţia noastră ne face de râs peste hotare, tot aşa cum ne aduce medalii la Olompiade. E vorba de unhjiul din care priveşti, cred.

Oana: Mai ştiu ei ce e cultura? Cultura adevărată, nu subculturile.

Valentin: Cultura este prost promovată. Mă refer la cea reală. E vorba şi de comunicare şi de curiozitatea celor tineri. Dacă le dai manele, asta vor „mânca”. Pentru că dacă dau unui om numai mămăligă, degeaba îi dai mai apoi icre negre, pentru că îl va deranja mirosul de peşte. Gusturile culturale se educă exact ca cele culinare.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Valentin: Da. L-aş schimba complet. Educaţia ar trebui să fie obligatorie douăspezece clase. Cine nu termină să nu aibă drept de vot. Apropo, votul l-aş face şi pe el obligatoriu. În sistemul educaţional nu se stimulează creativitatea, ci competiţia. Păcat. În viaţă avem mereu şanse să alegem. Din păcate, în sistemul de învăţământ aleg mereu alţii. Ar putea să se creeze din anii mai mari (clasa a şaptea, de exemplu) posibilitatea elevilor de a alege materii şi domenii unde să se poată specializa de timpuriu. Degeaba faci matematică trei ore pe zi, dacă tu vrei să devii profesor de biologie sau desen. În schimb, sunt şcoli fără computere. Şi tot mai mulţi scriu „miau loat”, „î-mi pare rău” sau „va-ţi prins?” Şcoala din păcate nu mai poate face nici atât: să înveţe omul să scrie şi să citească.

Oana: Mai sunt porfesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Valentin: Profesorii sunt uşor blazaţi. Dar se poate rezolva cu creşteri salariale substanţiale. Pentru a nu-i face să renunţe la anii cheltuiţi cu specializarea de profesor. Şi pentru a-i motiva să continue specializarea. Oricum, nu mai sunt la fel, din auzite o spun. Banul îi atrage pe oameni spre alte domenii. Şi e normal. Anormal este că statul nu face nimic concret.

Oana: Tu scrii despre suflet. De fapt, tu scrii ceea ce simţi şi cu toatea astea nu eşti incă pregătit să te manifeşti în faţa unui public. De ce?

Valentin:Gândesc ca toată lumea, uneori frumos, alteori urât. Când scriu o fac pentru a ieşi un pic din universul strâmt al gândurilor mele. De manifestat în public e mai greu. Eu când spun ceva, cine trebuie aude. Poate şi înţelege. Nu că nu ar conta pentru alţii. Dar nu ar înţelege pe deplin. E adevărat că scriu şi poezii. Dar şi poeziile le scriu tot mai mult cu inima. E greu să îţi pui inima în galantar. Nu îmi place să explic ce simt. Simt şi gata. Nu am motive ascunse. Sunt ceea ce se vede. Deşi mulţi se întreabă „de ce?”.

Oana: În cazul în care te-ai hotărî să devii scriitor, ce gen ai dori să abordezi?

Valentin: M-ar avantaja o parte a psihologiei. Sunt convins că dacă aş reuşi să faci pe cineva să se gândească frumos şi să zâmbească, are mai multe şanse să fie fericit. Poate e greu, dar aş alege căutarea fericirii. Aş scrie un manual de fericire.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Valentin: După mine, Eminescu este gigant. Dintre cei de azi imi place Păunescu. E complex, deşi, ca şi Eminescu, are şi momente de banalitate. Astea nu fac decât să îl arate pe om. De citit va fi mereu, căci există literatură bună. E vorba de alegeri aşa cum am mai spus. Alegi Counter Strike, aia e. Dacă ai timp şi de o carte şi un film bun, eu zic că e mai bine. O sugestie ar fi să se mizeze mai mult pe ecranizări ale unor opere. Ar avea succes la generaţia TV. În două ore ar afla ce nu pot citi într-o carte de două sute de pagini din prea multă lene. Nu e cea mai bună soluţie, dar decât să se uite la Becali sau la Guţă, e mai bine.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în ţara asta.

Valentin: Doar trei?
Sistemul sanitar, justiţia şi politica. Dar complet.

A început anul universitar. Aceleaşi reguli sunt urmate. Studenţii vin în amfiteatrul cel mai mare al facultăţii pentru a lua parte la competiţia de a prinde un loc în cămin. Speranţa încă te mai ţine în sală, la gandul că vei primi un pat. Nu e mare lucru pentru care sa-ţi pierzi o zi stand la rând înfometat şi plin de nicotină, dar e destul pentru ca să stai liniştit timp de un an universitar. După reguli schimabate an de an de rectorul facultăţii şi de comisie, ramai fără cămin. Te amuză acest lucru la început, întrucât te aşteaptă o viată grea la care nu te aşteptai.

Dezamăgit de facultate, de tine, de lume, verşi vreo două beri în tine, la cel mai apropiat pub, tragi jumate de pachet de tigări în plămâni şi începi să-ţi notezi căminele pe un petic de hârtie fară să-ţi dai seama că e lista acţiunilor tale de mâine. Şi astfel începe căutarea.

În fiecare cămin găseşti aceleaşi bilete ”cumpar loc Baiat/Fata, ofer preţ maxim”. Disperarea o citeşti pe fiecare perete al căminelor din Bucureşti. Totul e pe faţă, «Te descurci cum poţi !» pare să-ţi zică Universitatea. Dar îţi oferă un pat în Grozăveşti cămin B împreună cu muncitorii, timp de o lună, după care încep lucrările de reamenajare a căminului. Camerele sunt răvăşite, gândacii mărşăluiesc în voie liberă, pisicile nu te lasă să dormi, se împreunează. Iar administratorul cu tigara învârtindu-o pe vârful limbii, asculta Clayderman, Love story la infinit, întrucât te-a înnebunit. Aici îţi vezi conditia, în gândacul proaspăt zdobit.

În fiecare dimineaţă îţi cumperi ziarul «Formula AZ», cauţi cu disperare cel mai mic preţ pentru a închiria o garsonieră cu prietenii de suferinta alături de care filtrezi Bucureştiul până la cele mai îndepărtate localităţi… Magurele. Aici, când cobori din microbus, iţi ia vreo cateva minute la care te gândesti cum a fost pe vremea comunismului. Aici nu s-a schimbat nimic, pun pariu că dacă întrebi pe cineva cine e preşedintele ţării ti-ar raspunde … tovarasu’ Ceausescu. Aici e altă ţară ! Iţi vine să te întorci, dar disperarea te ţine în loc şi degeaba pentru că şi aici căminele sunt ocupate. Disperarea e mai mare ca niciodată. Chiar şi în ultimul cotlon din Bucureşti nu ai loc să-ţi pui puţinele haine pe timpul facultăţii. Garsonierele, te fac să râzi, nimic sub 400 de euro. Într-o ţară în care tu câştigi maxim 150 de euro ca student.

Gândul ţi se duce la ziua redistribuirilor. Nu speri. «În mă-sa cu restanţa asta. Nu putea să mă treacă Iliescu ?». Timp de o saptămână ai şansa să cunoşti zone ca Fundeni, Rahova, Măgurele şi să vezi în ce cocină trăieşti şi cât de mizerabil e cel mai mare oras din România. Si în Chitila ar fi un loc rezonabil, dar eşti prea obosit să mergi douazeci de kilometrii. Ti-e lene şi ştii că vei găsi acelasi lucru ca în Magurele. «AZ»-ul nu-l mai cumperi, mai bine iei o tigară la bucată şi tragi din ea cum nu ai fă{mosimage}cut-o nicioată. De la gândul de a găsi ceva, undeva, unde să stai, te duce la …cum să scapi de ţara asta. Si totusi restanta te face responsabil pentru cele toate întâmplate.

Te duci la redistribuire şi ai noroc. PRIMEŞTI CĂMIN ! în ciuda eforturilor pe care le-ai făcut şi bineînţeles a restanţei. Te cazezi şi laşi totul uitării ca şi cum a fost un vis prelungit timp de o săptămână

Tovarăşii mei! Astăzi suntem într-un moment crucial al luptei noastre împotriva inculturii de clasă care a cuprins această ţară. Astăzi lupta devine mai aprigă, astăzi trebuie să încercăm să-i zdrobim odată pentru totdeauna pe îngâmfaţii care au pus mâna pe cultura noastră milenară. Fumul revoluţiei îi va îneca pe toţi şi noi, cei demni, ne vom ridica şi vom făuri un viitor adecvat pentru copiii noştrii!

    Să ne unim împotriva tuturor maneliştilor care au cotropit această ţară, să ne unim împotriva televiziunilor telenovelă care îşi creează adevărate imperii mas-media, să luptăm împotriva ziarelor paparazzi care reprezintă astăzi filosofia unei generaţii decadente! Să lovim cu pumnul în masă şi să ne cerem drepturile! Avem dreptul să fim la conducere şi doar printr-o revoluţie literară violentă putem face asta!

    Nu mai scrieţi pentru devoratorii de literatură, nu mai scrieţi pentru criticii care ajung demiurgii lumii literare fără să scrie o carte... Scrieţi pentru voi şi pentru o schimbare, un ultim marş victorios al unei culturi în comă. Nu mai căutaţi cuvinte pe înţelesul tuturor, pentru că nu toţi trebuie să înţeleagă! Păstraţi-vă demnitatea şi luptaţi împotriva celor care vor să v-o răpească!

    Noi reprezentăm viitorul acestei ţări! Noi, generaţia care nu este şi nu va fi niciodată de acord suntem cei care putem schimba lumea! Începem din România da, dar în scurt timp strigătul nostru va fi auzit în întreaga lume şi atunci masele de scriitori se vor uni sub steagul literaturii! Să păşim cu incredere şi mai ales să  nu uităm: trăiască scriitorii, trăiască literatura!

De întâi mai, mai toţi bucureştenii se îmbulzesc să plece la mare! După o iarnă lungă şi rece cei din capitală, dornici de puţin soare, fac acest lucru, de iubire şi de drag pentru litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadă de vară ce va veni, când îşi vor petrece acolo concediile şi aventurile. Excursia de două-trei zile la mare, în perioada de repaus oferită de „ziua oamenilor muncii”, se poate asemăna cu acel bucheţel de cireşe primavăratice, care ne mângâiau dulce cerul gurii, sau care ne împodobeau urechile cu cerceii fantezişti ai copilăriei.

Şi eu, ca orice bucureştean care se respecta, făceam tot posibilul, ca de 1 Mai, să dau o fugă la mare. De obicei trăgeam la Mamaia. Îmi aduc aminte de o întâmplare veselă petrecută în această perioadă de timp, la Complexul Sat-Vacanţă, situat la intrarea, dinspre Constanţa, în faimoasa staţiune. Nu ştiu dacă mai există şi acum, dar în urmă cu ma bine de treizeci şi cinci de ani era á la mode pentru cei veniţi pe litoral în căutarea unei cazări mai ieftine.

Deci, de 1 Mai, având la dispoziţie câteva zile libere, împreuna cu un bun prieten, poreclit Tăticu, ne-am făcut planuri să plecăm la mare. Dar cine nu-l ştia Tăticu în Bucureşti? Numele lui adevărat era de fapt Florin Ciorcilă, sportiv de performanţă, vice-campion mondial la lupte greco-romane. Toţi îi ziceau Tăticu, deoarece avea o statura de uriaş, depăşind doi metri în înălţime, cu o masă musculară de-l băga în buzunarul de la piept pe Tarzan, alias timişoreanul Johnny Weissmüller, cu care semăna foarte bine, şi faţă de care, noi restul lumii, păream nişte copii, sau pardon, nişte pitici. Poate din cauza răspândirii în timp a vedetonimului bulevardier a lui Florin, devenit celebru, mulţi bucureşteni işi mai întâmpină şi azi prietenii cu: „Ce faci tăticu?”. Iar aceştia răspund cu: „Bine tăticu!”. Povestea apelativului Tăticu’ am mai disecat-o într-o carte a sa şi faimosul dramaturg francez de origine română, George Astaloş (Pe muche de şuriu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, pag. 228).

Dar tăticul tăticilor rămâne totuşi regretatul Florin Ciorcilă, dispărut dintre noi de tânăr, tătic şi rege neîncoronat al saltelelor de lupte greco-romane şi a barului de zi „La Chinezu”, local situat pe bulevardul Magheru, în gangul de lângă magazinul Unic, vis á vis de cofetăria Scala. Barul era celebru la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 deorece era frecventat de elita sportivilor şi artiştilor boemi.   

Deci să revenim la unumaiul nostru! Zis şi făcut! Eu şi Tăticu facem planuri să plecăm pe litoral! Ambii fiind burlaci, invităm să ne acompanieze două zâne-cadâne, dansatoare la un teatru de revistă, după care, de trăznet cum arătau, întorcea toată lumea capul!  Călătoria cu trenul spre Constanţa a decurs pe nesimţite. Din gară, ajungem la Mamaia cu troleibuzul, ne dăm jos la barul Melody şi începem să căutăm un hotel unde să ne cazăm. După două ore de căutare, nimic! Cazare ioc! Ocupat totul! Unde să dormim? Fetele frumoase, artiste, elegante, finuţe, şi mai ales simandicoase, nu dormeau pe unde-apucă! În dreptul hotelului Perla, dăm nas în nas cu un amic din Bucureşti, şi el tot turist de unu mai  , care ne vinde o poantă precum că ar mai fi niscaiva locuri libere la satul de vacanţă.

O luam aţă într-acolo, dar din păcate nu găsim nimic vacant. Ştiind că aceasta este o stratagemă a recepţionerilor, ca să-i facă pe fraieri să le dea bacşiş, bag mâna în buzunar şi strecor în palma cerberozaurului o bancnotă de-o sută de lei. Acesta îşi dă cu palma peste frunte, aducâdu-şi subit aminte că parcă ar mai fi liberă o casuţă cu două paturi, jurându-se pe toţi sfinţii că e ultima. Nouă de fapt ne trebuiau doua casuţe, deoarece eram două cupluri de două persoane, două fete şi doi flăcăi tineri, sănătoşi, dorinici de dragoste şi aventuri. Fetele le lasăserăm afară, pentru a nu fi văzute de cei de la recepţie care, ştiindu-i şnapani şi ciubucari, ne-ar fi putut cere biroul populaţiei să se convingă că avem acelaşi nume sau chiar certificatele de căsătorie şi... neavându-le  ne-ar fi costat triplu şpaga. Am mai avut noi experienţe de genul acesta! Până la urmă  neavând succes total, adică obţinând doar o singură căsuţa, ne-am înţeles cu Tăticu să o împărţim frăţeşte pe cea disponibilă.

Luăm cheia şi plecăm spre „castel”. Căsuţa, drăguţă, simpatică, curată, dar foarte micuţă, croită doar pentru două persoane şi acelea cu deficienţe de greutate! În partea din faţa un pridvoraş, înăuntru o încăpere cam doi metri pe doi şi jumatate. Două paturi înguste cu un culoar între ele. Deasupra paturilor nişte poliţe pentru bagaje, asemănătoare celor din tren.

De cum am intrat, Florin a început să bombăne, fiind nemulţumit deoarece la gabaritul său de sportiv bine dezvoltat şi plin de muşchi, încăpea cu greu în pat. Şi apoi mai trebuia să facă loc şi fetei. Dar ce să mai comentăm, eram tineri, veseli şi optimişti, aşa ca nu ne păsa prea tare de cum vom trage pe dreapta. Ne îmbrăcăm la şapte ace şi de toartă cu frumoasele dudui, mergem să cinăm la restaurantul unui hotel din apropiere. Dans, antren, băutură şi mâncare bună, stăm acolo până la după miezul nopţii, când ne întoarcem la „palatul” noastru. Ne băgăm în pat, înghesuindu-ne cum putem, eu cu baletista mea în brate, iar  papá Florin, cu a lui pe burtă, deoarece nu încăpeau unul langă altul în pat. Cu chiu cu vai adormim, şi peste vreo juma' de oră mă trezesc cu o măciucă-n cap!!! Parcă căzuse un avion peste mine!

Fetele ţipau mai tare decât gâştele care au salvat Capitoliul, Tăticu înjura de mama focului şi se plângea că are spatele rupt. În fine, mă dezmeticesc puţin şi îmi dau seama că mă apasă ceva rigid pe umeri, pe piept şi pe picioare. Ceva ca o pătură de scânduri. Nu prea grea, dar totuşi apăsătoare, ceva care mă ţinea imobilizat. Mă strecor cu greu de sub aceea greutate necunoscută mie până atunci, aterizând pe iarba din spatele căsuţei!  Eram acolo toţi patru, fără lipsă la inventar, destul de întregi, fără răni grave, doar cu  câteva cucuie şi dureri de oase. Mai întâi am crezut cu toţii ca a fost un cutremur. Şoc total! Casuţa noastră era dărâmată morman la pământ!

De fapt ce se întâmplase! Ciorcilă, lunganul, ne dă o explicaţie cusută cu aţa albă. Cică ar fi visat că participase la un campionat modial de lupte unde s-ar fi luptat cu o tigroaică, ba că în timpul somnului, ca să nu cadă din pat, s-ar fi proptit cu tălpile şi cu mâinile de pereţii căsuţei, punând presiune pe aceştia. Cert este că unul dintre pereţi s-a desprins din cuie şi a căzut, iar acoperişul din şindrilă a luat-o şi dânsul la vale, căzând peste oaspeţii aflaţi sub mirajul lui Morfeu. Noroc că am scapat cu toţii aproape nevătămaţi. Tăticu era singurul care avea ceva zgârieturi pe părţile dorsale, cu toate că susţinea sus şi tare că el adormise cu faţa în sus. Fetele erau tefere, dar speriate! Mulţumim lui Dumnezeu, că altfel ar fi trebuit să le plătim ca noi teatrului „Tănase” din Bucureşti de unde le luaserăm cu inventar! Ne-am liniştit destul de repede... dar totuşi alte necazuri ne aşteptau după colţ!

Ce să ne facem? Cum să ieşim din încurcătură? Dacă află cei de la recepţie că le-am dărâmat casuţa, suntem buni de plată, ba cheamă şi miliţia să ne aresteze pentru că am distrus un bun public! Auleo, mai era şi ziua de Unu Mai şi poate se interpretează acţiunea ca un sabotaj politic împotriva oamenilor muncii! Şi colac peste pupăză mai dormiseram şi patru persoane în loc de două, fără să avem biroul populaţiei pe acelaşi nume! Ce-o să zică parinţii fetiţelor? Dar colegii de la teatru? Sută la sută că vor fi date afară de la teatru şi vor ajunge muncitoare în fabrică la Apaca!

 În fine, ne reculegem şi prindem puţin curaj, ne luam hangaralele de sub dărâmături şi o ştergem pe plajă. Noapte, vânt, frig ca la Polul Nord. Facem cuie. Fetele supărate, nu vroiau nici în ruptul capului să stea măcar în braţele noastre să le încălzim. Auleo! Îmi aduc aminte că atât eu cât şi luptătorul ne lăsaserăm buletinele de identitate la recepţie. Aşa că, nu puteam să ne luam valea că ne dibuiau după acte. Ce să facem? Ce ne faaaceeem? Trebuia să fim bărbaţi! Ne luăm inima-n dinţi, lăsăm fetele ascunse intr-un tufiş şi ne întoarcem la satul de vacanţă! Batem curajoşi la uşa recepţiei! Cu ochii umflaţi de somn, ne deschide acelaşi recepţioner şperţozaur care ne cazase cu câteva ore înainte, mai să ne ia la bătaie că îl deranjăm la ore atât de matinale. Îi spunem necăjiţi ce s-a întâmplat cu căsuţa, cum s-a dărâmat, lovindu-ne de parcă am fost călcaţi de buldozer. De fete nu am suflat nici o vorbă. A început să ţipe la noi ameninţându-ne ca ne dă pe mâna miliţiei, că vom fi buni de plată toată viaţa, că vom ajunge sigur la puşcărie... „Păi miliţia e aici!” spune Tăticu supărat şi îi bagă sub nas o legitimaţie din care reieşea că are grad de ofiţer al Ministerului Afacerilor Interne. De fapt nu era ofiţer activ, ci doar angajat la o unitate militară, de unde îşi lua salariul. Acelaşi regim îl aveau pe atunci toţi sportivii de la cluburile Dimamo şi Steaua.

Când dă cu ochii de legitimaţie, receptionerul se face galben la faţă. Dar Florin nu se lasă: „Păi bine, băi nea Caisă, căsuţe d-astea daţi voi oamenilor muncii care vin să îşi petreacă ziua de întâi mai pe litoral? Să ştii că te arestez! Chem operativul şi vă arestez pe toţi, inclusiv femeile de serviciu!”. Tupeu total pe nea Tăticu! Pe mine mă umfla râsul dar mă abţineam. Recepţionerul tremurând de frica, dădea din colţ în colţ, umplându-ne de scuze şi respect şi nemaiscoţându-ne din „toa’şe-n sus şi ... toa’şe-n jos”. Mergem împreună la locul accidentului. La reîntoarcere spre receptie scoate din buzunar două sute de lei şi ni-i dă, cerându-şi scuze că a îndrăznit să ne ia şpagă. Noi îi dădusem doar o sută, dar vezi-doamne, ca să ne îmbuneze ne cumpăra şi el cu o sută în plus. Că vorba aceea a lu’ moşu: „Asta-i moda în Balcani, moştenire de la turci, peşchesul să trăiască!”. Noi abia ne mai puteam abţine de râs, cu toate ca ne clănţăneu dinţii de frig şi mai eram şi cu gâdul la fetele din tufiş, de frică să nu ni le fure cineva, sau să nu le găsim îngheţate statuie acolo unde le lăsaserăm!

Îl întrebăm pe recepţioner dacă nu ştie un alt hotel unde să tragem la aceea oră răcoroasă de dimineaţă. Încrezător că poate să scape cu pielea curată, ne propune să ne cazeze în una din casele de protocol ale satului de vacanţă. Şi uite aşa ne trezim într-o mică vilă, cu două dormitoare cu paturi enorme, sufragerie, baie, radiatoare electrice, radio şi alte facilităţi de lux. Plus două sute de lei în buzunar! Traiască ai noştri! Ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna-n cap! După întristare, vine bucurie, vorba moralei de la una din mini-fabulele lui Topârceanu!

După ce ne luăm în primire noului loc de cazare, îl urmărim pe recepţioner şi când vedem că a stins lumina şi a tras-o pe dreapta, ţuşti la tufişul cu fete îngheţate, luăm odoarele în braţe şi le ducem la „palat”. Cămin plăcut, bucurie mare, fetele îmbunate şi dezgheţate, ce mai, totul ca într-un film american cu sfârşit frumos.

Dimineaţa, pe la zece, le spunem domnişoarelor să meargă la plaja pentru a-şi mai încălzi puţin oasele îngheţate prin tufişurile mamaieze, iar noi flăcăii o luam către recepţie să vedem ce surprize ne mai aşteaptă. Găsim la datorie, un alt recepţioner. Când îi spunem cine suntem, ne tratează cu respect şi scuze pentru ceea ce s-a întamplat în noaptea precedentă. Ştia tot! Avusese grijă să-l informeze Nea Caisă! Ca să ne îmbuneze, ne oferă un ness rece şi recunoaşte că nu suntem primii clienţi ai satului de vacantă care au paţit-o la fel ca noi! Dă vina pe constructori, care au făcut economie de material lemnos şi care nu au asamblat cum trebuie unele casuţe. Ne spune mieros că putem să mai rămânem în vila de protocol, pe gratis, încă două nopti, întrucât „tovarăşul de la Bucale” care trebuia să o ocupe, a dat telefon că nu mai vine, preferând să îşi petreacă unumaiul muncitoresc la socrii. Făcand pe niznaiu, acceptăm cu o jumătate de gură, ba culmea tupeului îl mai şi întrebăm dacă putem fi vizitaţi de prieteni sau... prietene. El ne face cu ochiul şi dă afirmativ din cap, dându-ne de înţeles ca ne putem simţi ca în sânul lui Avram şi dacă vrem putem invita la noi chiar şi fanfara din Constanţa. Şi astfel intrăm în legalitate şi cu cazarea fetelor.

Luni la prânz, când am părăsit, cu părere de rău, locul de aventură, acel cuibuşor de nebunii de la satul de vancanţă din Mamaia, ale acelor zile răcoroase de inceput de mai, eram bine dispuşi şi râdeam toţi patru cu gura pâna la urechi! Fetele ne-au declarat dragoste eternă, promiţându-ne că vor petrece, toată viaţa cu noi şi... numai cu noi, toate sărbătorile de unu mai. Pe tot parcusul călătoriei cu trenul de la Constanţa până la Bucureşti,  fiind singuri în compartiment la clasa întâia, deoarece unsesem naşu cu doi poli, ne sculam pe rând în picioare de pe canapelele de plus şi strigam veseli: „Asta-i viaţă, ăsta-i trai, să trăiască unu mai!”. Şi uite aşa am avut parte de cel mai minunat întâi de mai muncitoresc din tinereţile mele.

George ROCA  

Sydney, Australia

23 aprilie 2006

„
plângi, ma plângi, (Nicolae Avram – Cântece de sinucigas), spuse câinele civilizatiei pe limba sa moarta catre o palida lumina”... si boschetarul hoinarind prin propria dorinta de a fi util... ce poate fi mai dureros decât sa crezi în tine, si crezul tau suav-preacontrolat sa plagieze excrementului îngerasului ce sforaie în parlament? ... si aerul baut din noi... si mintea confundata cu un cont de cheltuieli înspre înalt-prea-postmoderna-precesta reforma sau mai bine zis ref’morga, aflând ca doar privirea sfintilor este straina de dobânzi... dar plângi, ma plângi, mai spuse câinele civilizatiei pe limba sa moarta catre o palida lumina.

Acesta este gândul românului postdecembrist, seara la vatra, gustând un peste cu cianura, sau pe strazi, întâmpinând erorile unui concediu de odihna prin buzunarul sec, aceasta este mostenirea patimirii studentesti si ma refer la cei scârbiti de fatarnicia politica, de promisiunile afiliate oportunitatii de moment în prag de alegeri si care se dovedesc din start imposibil de onorat, de demagogia ce promoveaza structurile de tip mafiot din spectrul politic, racordate la sloganul scopul scuza mijloacele, dar nu prin Profesionalism ci prin incompetenta fenomen ce nu poate decât sa împânzeasca prin supliciul imposturii scenariul unei false democratii. În cele ce urmeaza voi oferi o tema concreta tendintelor activitatii românasului mai mult sau mai putin politic-os, mai mult sau mai putin put-ernic, mai mult sau mai putin postdecembrist, si voi acorda întâietate privatizarii si ideologiei legiuitorului nostru înnouazecit de vorba turturicii-n târg: speranta, lumina, renastere. Cadrul „stabil” în care se desfasoara procesul de privatizare, este dovedit prin faptul ca ordonanta de urgenta 3/1992, referitoare la taxa pe valoare adaugata, s-a bronzat, s-a afumat, s-a îngrasat, dupa care iarasi a slabit... încrederea lui nenea Bill înmugurind peste 25 de modificari dintre care mai mult de 15 în perioada 1997, 1998, 1999.

Legea 23/1991 referitoare la impozitul pe salarii: peste 21 de modificari. Traiasca!

Ordonanta de urgenta 82/1997, referitoare la regimul accizelor si a altor impozite indirecte: 7 modificari înspre „orgoliul imperial” (1997-1998)... ori însumând atâtea modificari si acte normative care se exclud reciproc, investitorul strain îsi pune multe semne de întrebare înainte de a se casatori cu sistemul nostru fiscal care sa nu uitam este cel mai aspru din Europa.

Facilitatile privind potentialii investitori straini au fost integrate prin decretul 96/1998, aprobat prin legea 35/1991, referindu-se la: scutirea de taxe vamale pentru importul de bunuri necesare investitiei, ca aport în natura, scutirea de taxe vamale pe o perioada de doi ani de la începutul activitatii pentru importul de materii prime, materiale consumabile, piese de schimb necesare si utilizate efectiv în activitatea productiva proprie, scutirea impozitului pe profit pe o perioada de 5 ani pentru investitii în industrie, agricultura, constructii, exploatarea resurselor naturale, trei ani în domeniile comunicatii si transporturi, doi ani în domeniul comercial, turism, servicii bancare si de asigurari (prestari servicii), etc., aceste facilitati fiscale modificate si completate prin: O.U. 31/1997, O.U. 92/1997, legea 241/1998, O.G. 131/1998 fiind suspendate în detrimentul articolului 6 alineatul 2 din legea bugetului de stat pe 1999, cu ajutorul altor acte normative aditionale, iar investitorul strain sta în banca lui si face oua de brontozaur, pentru ca ciudate sunt unele temeri.

Pe de alta parte politica dobânzilor draconice incita persuasiv masurile Ministerului de Finante, referitoare la finantarea deficitului bugetar.

Consultând informatiile pe care le ofera Comisia Nationala pentru Statistica, observam ca rata inflatiei în iulie 1999 a fost de aproximativ 45% comparativ cu luna similara din anul precedent. Preturile pentru produsele alimentare cresc cu aproximativ 30%, pentru cele nealimentare cu aproximativ 50%, iar tarifele la servicii cu 80%. Salariile se maresc însa inflatia neutralizeaza implacabil diferenta, afectând sanatatea financiara ce întretine circuitul economic. Din datele statistice aflam ca în perioada 1990-1999 preturile au crescut de 1000 de ori în timp ce salariile s-au marit doar de 500 de ori. În concluzie, nivelul de trai este consecinta unei arhitecturi subrede în sistemul politic la care se adauga coruptia, incompetenta, impostura.  Partea grava a situatiei este ca asistam la un proces de asfixiere a societatii civile. Nu sunt eu cel mai în masura sa ofer solutii viabile pentru haosul implementat treptat, dar consider ca o posibila solutie pentru criza scenariului social-economic-politic contemporan, ar fi înfiintarea unui partid al democratiei valorice, care sa ofere prioritati concrete în ce priveste competenta si profesionalismul, pentru ca într-o lume a manipularii imaginale si a exacerbarii informationale, în care adevarul respira doar prin chipul mastilor, cunoasterea „progreseaza” anemic. Promovarea atitudinii democratiei valorice în conditiile actuale este un imperativ necesar. Ideile tinerei generatii nu trebuie ignorate pentru ca, din fericire, viitorul ne apartine, iar noi (nu) vrem, noi trebuie sa facem o schimbare, în primul rând prin noi însine, trezindu-ne mentalitatea si apoi schimbând pe cei put-ernici, pentru ca totul depinde de noi.

Cassian Maria Spiridon, unul din reprezentanţii de seamă ai literaturii Române contemporane, redactor şef al revistei Convorbiri Literare şi director al revistei Poezia, a reuşit prin prisma talentului său nemărginit să ridice la un nivel intelectual înalt cultura românească. Cultura s-a poetică e una vastă şi bine structurată, moşteneşte mult din spiritul critic al lui Titu Maiorescu, fapt ce i-a adus multă recunoştinţă din partea criticilor literari,valorifică mult poezia şi proza cu încărcătură stilistică.

Revolta şi manifestul agresiv al autorilor Boerismului; Paul Bogdan, Radu Herinean, Felix Nicolau si Marius Marian Şolea:

"A sosit momentul răbufnirii generaţiei fără acces la propria ţară. Suntem ultima generaţie. Nouă ni s-a furat Revoluţia, ştim să preţuim libertatea pentru că luptăm şi, mai ales, vom lupta pentru ea, fără să cerem privilegii în schimb. Noi nu facem comerţ cu aspiraţiile fundamentale care ţin de condiţia umană. Suntem în căutarea spiritului cosmopolit şi critic al Junimii".(Manifest literar-Boerismul) se regăsesc şi-n unele editoriale ale lui Cassian Maria Spiridon

"Au fost publicate numeroase cărţi prin care victimele din închisorile comuniste depun mărturie asupra atrocităţilor la care au fost supuse. Avem o uriaşă bibliotecă a mărturisirii golgotei româneşti. Torţionarii, nomenclatura tac. Nu i-a chemat niciun tribunal, nicio instanţă nu le-a solicitat vreo declaraţie privind faptele lor, de la ocupaţia sovietică până în decembrie ’89"( Victime şi călăi-Cassian Maria Spiridon)

Atitudinea critică faţă de societate, caracterizantă a realismului, e nelipsită din majoritatea editorialelor lui. Condamnarea comunismului în parlamentul Romaniei a fost pentru el un moment îndelung aşteptat, în paginile revistei Convorbiri literare şi-a exprimat revolta şi mâhnirea asupra delăsarii şi indiferenţei anumitor formaţiuni politice cu privire la acest subiect intens dezbătut în ultima perioadă:

"Această îndelung aşteptată condamnare a comunismului, susţinută de preşedintele României în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului a fost însoţită permanent de huiduielile neruşinate ale lui Corneliu Vadim Tudor (fost poet de curte al lui Ceuşescu) şi haidamacilor săi, în speranţa întreruperii prezentării Raportului Comisiei Tismăneanu şi, implicit, a finalizării condamnării regimului, care ne-a terorizat 45 de ani, drept ilegitim şi criminal, condamnare însuşită (în pofida sprijinului tacit al preşedintelui Senatului acordat atitudinii huliganice a şefului PRM), în final, de către Parlament".(O condamnare îndelung aşteptată- Cassian Maria Spiridon)

Anumite editoriale scrise de el îmi aduc aminte I L Caragiale şi articolele lui Eminescu din ziarul Timpul. Atitudinea lui îmi aminteşte de asemenea de caracterul puternic al lui Titu Maiorescu şi implicit nivelul ridicat de intelect al acestuia.

Cassian Maria Spiridon moşteneşte în primul rând de la clasici spiritul critic, are originalitate şi o personalitate puternică. Rămâne cu siguranţă un intelectual de seamă al erei noastre contemporane şi demn de luat in seamă. Istoria literaturii Romane va gasi un loc şi pentru el în paginile ei.

De multe ori ni se întâmplă să asistăm la furturi şi la fărădelegi fără a face ceva, punându-ne idioata întrebare: ,,Ce pot face?”.

În acest fel încurajăm infracţionalitate, fărădelegile şi prostia. Un cunoscut caz a fost la Bucureşti, unde un grup de ţigani au ameninţat cu un cuţit un bătrân, furându-l. La fel, un alt ţigan a bătut un tânăr aflat între sute de rromâni (un român şi-ar fi ajutat seamănul). Aceste acte se petrec în metrou, pe stradă, ziua şi noaptea, izolat sau în mulţime. Răufăcătorii se bazează pe laşitatea şi prostia românului.

Acel om agresat poate fi mama ta, prietena ta sau poţi fi chiar tu, cu puţin ,,noroc”. La fel cum tu nu te implici la fel poate gândi şi altul când e vorba de o persoană apropiată ţie.Suntem oameni şi prin definiţie acţionăm, nu paştem aşteptând tăierea.

Ce putem face? În multe ţări occidentale sunt organizate centre de instruire fizică pentru a preveni astfel de cazuri. În ţara noastră doar copiii mici practică sporturi de contact, cu mici excepţii. Antrenaţi-vă. Acţionaţi, nu le daţi satisfacţia de a vă vedea ca pe nişte bovine neputincioase. Apăraţi-vă pe voi şi pe alţii la agresiunile verbale ori fizice. Purtaţi sprayuri paralizante şi curele cu catarame groase pentru a le întrebuinţa. Dacă toţi ar interveni infractorii nu ar avea o şansă. Nu uitaţi să apelaţi de urgenţă numărul de urgenţă al poliţiei, care poate fi apelat gratuit de la orice cabină telefonică: 112. În doar câteva clipe unul sau mai multe echipaje de poliţie vor fi prezente la faţa locului. Dacă voi nu anunţaţi ei nu au ce face. Să reţineţi cât mai mulţi martori ce au asistat la eveniment pentru mărturie.

Un alt eveniment care de cele mai multe ori se ascunde este violul. Anunţaţi imediat poliţia şi mergeţi la analize dacă vi se întâmplă acest eveniment. Faceţi cât mai multă gălăgie şi luptaţi cu violatorul. Nu este o ruşine să fii violată, este o ruşine să laşi un monstru în libertate, făcând astfel la toţi un rău.

La fel de frecvente sunt şi maltratările şi bătăile din cadrul familiei. Sunt centre de asistenţă socială care vă pot găzdui. Anunţaţi poliţia sau un centru de asistenţă socială. Nu sunteţi obligaţi să trăiţi ca victime nici ca soţii şi nici ca minori. Compromisul nu este o soluţie şi nici sacrificiul, asta nu e o alternativă la viaţă!

Se acţionează! Chiar dacă mulţi cred ca poliţia nu face nimic, se înşelă. Dacă nu veţi fi mulţumiţi de prestaţia lor faceţi reclamaţie şi anunţaţi mass-media, dar apelaţi poliţiştii pentru a vă lămuri dacă fac sau nu ceva să vă ajute, pe voi şi să ne ajute şi pe noi eliminând un gunoi public.

Acum câteva zile în faţa universităţii Cuza am asistat la o scenă în care o gaşcă de ţigani agresau oamenii, mulţimea fiind formată în majoritatea din fete. Am apelat repede numărul de urgenţă al poliţiei şi am intervenit singur, agresându-i pe agresori. Poliţia a ajuns imediat şi i-au ridicat pe cei imobilizaţi acolo. Le-a aplicat amenzi usturătoare şi la următoarea abatere vor vedea puşcăria, făcându-le cazier. Deci, fiţi pe poziţii şi dacă nu interveniţi măcar anunţaţi poliţia.

    Noapte bezmetică, fără nimic din emoţiile treziei chinuite de dinaintea unei călătorii asteptate. Nu vreau să plec. Iar umbrele se alungesc pe pereţii casei străine din Bucureştiul din care am fugit mereu, oraşul abia adormit care-şi scutură praful peste cerul meu, cerul pe care l-am adus cu mine, acelaşi. Cerul murdar.Nu dorm. Aştept tăcut soarele privind rotirea umbrelor electrice în ferestre. Sunt patru ferestre în casa străină. Ştiu că nu mă pot izbăvi de această plecare şi golul se cască sinistru ca într-o orbită  pustie. Abandonez dansul luminilor, nu mai aştept.În bucătăria strîmtă, deşi nu sunt fereste, zorile mă înfăşoară într-un aşternut de lumină, le simt dincolo de perete. Sau poate soarele electric, sau poate miile de dimineţi ale mele în bucătării strîmte, zeci de bucătării, sau poate mirosul familiar al cafelei mele sau poate aceeaşi ţintă a privirii, oriunde, oriunde, mă învăluie în mirosul zorilor. Nu vreau sa plec din nou, navetist resemnat spre ţara mea, vreau burghez să aparţin uneia dintre ele, de facto, să nu simt străinătatea Rusiei mele abandonate de mai bine de trei sute de ani. Vreau să reîntîlnesc bătrîna femeie de serviciu din institut în dimineţile mele, singura cu care am putut împărţi bucătăria străină, cu poveştile ei tandre de blîndă bătrînă, cu măturile, cîrpele şi prafurile ei abandonate pentru cafeaua cu mine. Vreau să-i găsesc pe oamenii ţării mele.

    Plec în ţara ceţoasă a lui Cehov, cel care a înţeles, pentru a-l căuta. Va trebui să scriu despre el. Cum să împart crunta tristeţe a adevărului lui Cehov?   Îmi apăs tîmplele dureroase de insomniac, închid ochii. Mă simt în siguranţă în încăperea fără ferestre, ca într-o celulă. Doar gratiile uşii blocate spre balconul comun mă sperie. Îmi amintesc de Petrovici, eroul lui Makanin. Îmi spun ca el, să nu mă tem, lumina e doar dincolo de pătratul ferestrei. Pătratul împăienjenit al lui Malevici.Telefonul îmi sună, funcţionar riguros trezindu-se pentru o nouă zi. Îi zîmbesc ca unui cîine aducîndu-mi ziarul într-o duminică în care aş avea cel mai puţin nevoie de el. Trăiesc hipnotic tot ceea ce ştiam că va fi. Un alt telefon, vocea stridentă a femeii străine care nu înţelege unde cer un taxi, adresa silabisită, oraşul bleumarin împestriţat de lumini, şoferul morocănos care mă ajută să fug din Bucureştiul pe care nu vreau cu nici un chip să-l văd trezit înainte de a mă ascunde. Mă întîmpină figurile senine, studenţeşti din gară, care n-au dormit nici ele, de emoţie. Pleacă la Moscova, poate pentru unii prima plecare din ţara lor, chipuri agitate, nedormite, prezenţe gălăgioase, aproape vulgare, schimbînd ultimele fraze cu alaiul de mame, mătuşi, iubiţi, primind sfaturi tandru-îngrijorate, împărtăşind planuri, cunoscîndu-se.”Cît despre mine,/ Eu sunt făcut din atîtea muzici/ Şi din atîtea nimicuri care m-au ars şi m-au fascinat...”, îmi recit, aproape instinctiv, cu gîndul la muzicile sufletelor acestora surescitate care nu se văd între ele.M-am căutat plecînd din Gara de Nord în nenumărate direcţii.

    M-am obişnuit cu acest spaţiu al permanentei aşteptări. Aştept şi acum refugiul inutil într-un tren care traversează întreaga zi alte oraşe romîneşti, provinciale, soiuri de Bucureşti retard. Mă tem, nu vreau să plec în singurătate, două zile înspre nicăieri. Aud sonoritatea metalică a aceleiaşi femei parcă, cea care nu înţelegea unde sunt. „Nici eu nu ştiu unde sunt, doamnă...” am vrut să-i răspund. „ Şi de ce sunt  unde sunt.” Am tăcut, silabisindu-i apoi adresa străină. Plecam să-l caut pe Cehov. Trebuia să plec. Vocile se precipită, taţii înţepenesc pe mînerele geamantanelor, saltă zecile de kilograme tîrîndu-le spre capătul peronului. Părem un covoi muncitoresc plecînd pe şantier cu hei-rup. Ne aglomerăm ca o turmă, gîfîind, în uşa îngustă a vagonului. Glasuri amestecate îşi probează stridenţa, nimeni nu ascultă de nimeni.Urc lăsînd în urmă valiza care trece peste capul meu într-o caravană de geamantane, plase şi genţi.Vagonul zece. Fereastra, ochiul cu care voi privi a nu ştiu cîta oară drumul spre ţara mea. Mă refugiez în seninul ochilor conductoarei, îi vorbesc ruseşte. Traduc pentru studenţii mei. Nu sunt decît cîţiva cei care m-au ascultat cu pretinsă timiditate un semestru, dar cu toţii ar putea fi studenţii mei, veşnic scormonindu-şi memoria după cîte un cuvînt din limba asta molatică, străină de ei.Întîmpin din uşă, privind-o, casa mea cu patru paturi înguste, casa mea pentru două zile. Mă scald în lumina dimineţii tîrzii din fereastră, o las să mă scalde fără s-o privesc, îmi gospodăresc avutul de navetist pe măsuţa murdară pe care Katia şi-a scrijelit cîndva numele. Coridorul mai poartă încă, împovărat, zecile de trupuri în neastîmpăr care simt că au plecat deja din ţara lor. Voci amestecate, sonorităţi exclamative, oameni care se descoperă, povestind despre orice, împotrivindu-se parcă legănatului aceluia curios de tren ,  sprijinindu-se de pereţi, de mînere, de ferestre. Poate că nu-mi e indiferentă ţara din care plec. Poate de aceea refuz s-o privesc, n-o voi privi o zi întreagă, pentru că nu vreau să plec. Mă copleşeşte singurătatea mea în cuşeta cu patru paturi, mă tîngui tăcut. Îmi spun alinîndu-mă, ca o rugăciune neînvăţată pe de rost, ca pe nişte versete, cuvintele lui Noica: nicăieri nu eşti mai singur decît suspendat într-un tren, nici în locul din care ai plecat şi nici în cel în care vei ajunge, în mişcare, înghesuit printre oameni, printre bagaje, totuşi singur şi nicăieri. Nicăieri de singur.  Zac în liniştea adormită a vagonului, inhalînd soarele ca pe un drog. Ştiu că este ultima mea porţie de vară. Mă va întîmpina toamna crizantemă ca în ziua morţilor pentru o vreme, toamna galben-moscovită, doar pentru o vreme, poate o zi, după care Moscova se va acoperi de cenuşă, stranie şi rece. Alerg după ziua aceea, mă voi desfăta cu ea de bun venit şi voi aştepta apoi îngrozită să se coboare ninsorile. Şi-l voi căuta pe Cehov.Citesc în baia de soare şi fire de praf dănţuindu-mi deasupra filelor, îmi găsesc un nou şi solidar prieten în căitul homo faber. Refuz în continuare să privesc pe fereastră. Mi-i străină Moldova profundă, iar drumul ei, acelaşi pe care şi l-a ales de străbătut acum rapidul Sofia-Bucureşti-Moscova, drumul ei sărac, fără nimic pitoresc, mi-i dintotdeauna indiferent ca un iubit părăsit fără regrete.

    Îmi ridic privirea spre fereastra acestei odăi pe şine în Iaşiul încăpăţînîndu-se să-şi păstreze aerul văratic, abandonez în cîteva secunde tabloul gării, întorcîndu-mă în cochilia care mă poartă spre ţara mea. Asfinţitul îmi surprinde din nou temerile. Sun, aproape panicard, din vamă, orice om care mi-a fost sau nu prieten. Împart cuvinte de rămas bun, iertări, încurajări, regrete. Sorb fiecare cuvînt îngrijorat al mamei, mama mea naivă ca o fetiţă, mă deziluzionează hîrşîitul bolnăvicios al telefonului fără semnal la capăt de ţară. Iar atunci cînd ecranul rămîne orb, ştiu deja că sunt un om al secolului meu tehnicizat, îngrozit atunci cînd maşina nu-l poate seconda. Sau poate un om îngrozit de singurătate. Şi mai ştiu că nu mi-i indiferentă ţara din care plec, nu mi-i indiferentă pentru oamenii ei care m-au bucurat, durut, intrigat, oamenii mei.  În celula  cu patru paturi doi vameşi se prezintă protocolar, îmi răsfoiesc paşaportul, cercetîndu-mă odată cu valiza. Nu duc cu mine nimic interzis cu excepţia sufletului.Trenul nostru îşi schimbă roţile, confirmîndu-mi că spaţiul ex-sovietic e pregătit să ne primească. Nu-mi pot cenzura minţii să facă aceaşi conexiune ca întotdeauna în momentul suspendării noastre, războiul, istoria evenimenţială, Berdiaev, Kundera şi originalitatea aproape  duios hilară a oamenilor ţării mele. De sub preşul suflecat al casei mele bărbatul ridat şi mut scoate la iveală nituri înnegrite, uriaşe, pe care mi le aruncă la picioare, indiferent. Izbitura seacă, opacitatea celui care execută mecanic în fiecare zi acelaşi ritual tehnic şi eu, ghemuită ca un orfan cu această ofrandă la picioare, temîndu-mă să nu mă atingă.

    Muncim. Irina Prozorov la telegraf.Aud răsunînd vocile încîntate ale celor care simt importanţa lor de voiajori ridicaţi de braţele înnegrite ale mecanicilor plasînd cricuri, învîrtind cu sîrg manivele, împingînd şiruri întregi de roţi metalice, monstruoase. Îmi imaginez capetele aplecate peste geam, aud exclamţiile, înţeleg. E duios cum la doar trei metri de pămînt începem a ne simţi păsări! Suntem coborîţi cu aceeaşi încetineală, plecăm. Coridorul se aglomerează de studenţi cu prosoape, săpuniere, periuţe de dinţi, agăţate neglijent de balustradă, stăm la rînd, legănîndu-ne, dezechilibrîndu-ne, pentru toaleta de seară în încăperea strîmtă, rece, metalică, înlocuind pentru două zile băile noastre pastelate şi calde de acasă.Nimic din somnul ostenit al celor ce trudesc în noaptea asta. Poate că e preferabil să schimbi abrutizat şiruri de roţi în fiecare zi, înnegrit de orb, să nu te îndoieşti. Mi-o „recit” pe cea de-a treia dintre surorile cehoviene, încredinţată şi ea că a descoperit adevărul, mi-l „recit” pe Anton Pavlovici zîmbindu-mi: „ Omul trebuie să muncească, dragă Ivan Romanîci, să trăiască din sudoarea frunţii, în asta constă sensul şi ţelul vieţii lui, fericirea lui...”. Sunt un cehovian fără voie. Iar dincolo de fereastra murdară, bezna şi legănatul dezesperat al vagonului ca mişcarea ritmată a unui copil retard. Dincolo de peretele de carton voci amestecate cresc şi se dispersează dezordonat. Ajung la mine sunetele mieunate ale unui cor de voci afone mărturisind cîntat pe coridor „Ţi-am daaaat un ine-ee-ee-eeel...”  Repertoriul pestriţ al corului de noapte improvizat  acaparează canceros toate frînturile de vers pe care şi le aduce oarecine aminte. Traversez cu greu coridorul izbindu-mă de ferestre şi trupuri, improvizez cu recuzita de navetist un ceai pe care-l uit. În urma mea, bezna străfulgerată rar de cîte un stîlp luminat. Mă cufund într-o acalmie hîrîită, vocile se filtrează, din ce în ce mai subţiri. În universul chinuitor al visurilor mele stupide în semitrezie, autoritar de undeva de deasupra, intră o mînă scuturîndu-mă. O doamnă vameş în Ucraina, încruntată de nesupunere, îmi cere scurt paşaportul. Ne-am oprit. Întind instinctiv mîna spre măsuţa scrijelită, îl dibuiesc în propriu-mi ritm ignorînd că doamna verde dă semne de nerăbdare, i-l întind. Ştiu deja că subconştientul meu va conecta noaptea  această uniformă cu orice, plasînd-o în visurile mele ilogice fără nimic romantic. O primesc în visul meu, porunceşte autoritar, se plimbă dezinvoltă.  Tresar în căteva rînduri, întrezăresc lucirea palid dizolvată a lămpii de tren, adorm. Îmi îmbrăţişez pentru cîteva ore sufletul insomniac legănîndu-l, copilul meu bolnav.Dimineaţa îmi aduce prin ochiul murdar, aproape neverosimil, mestecenii lui Şukşin. Încremenesc privindu-i, nu pot fi decît reali, eu nu visez aşa. „Eh, nevestuşki...dojdalis’?” îl imit pe Egor, nefericitul îndrăgostit de mesteceni. Mă bucur. Cred că de-acum, întregul drum spre ţara mea va fi o bucurie. Ţara mea şi a ei călină roşie.Casa mi se clatină dezaxat pe roţile ei noi, demoazelă îmbătrînită păşind nesigur, îmi tremură scrisul, mă leagănă interminabil, mă alină.Iar eu pîndesc aproape de fereastră o altă pădure de mesteceni să se întîmple, tablouri pentru retina şi jurnalul meu tremurat.  

    Am aşteptat să contrabalansez cu romantism banalitatea tristeţilor noastre, cu izbe albastre, cu scoruş, cu mesteceni. Să mă confirm, navetist patetic spre ţara mea, să motivez călătoriile mele repetate prin romantice întoarceri acasă. Mă încăpăţînez copilăreşte ţintuindu-mi privirea dincolo de dungile nesigure ale ploilor uscate pe sticla ferestrei. Nimic tandru, doar trist. Trenul meu răscoleşte lungi cîmpuri cenuşii, fabrici ruginite, monstruoase, case pitice fără nimic pitoresc şi uneori priviri ridicate pentru o secundă, lipsite de curiozitate. Nici măcar călătorii nu au nimic din observatorii melancolici din jurnalele de bord, nici o privire îngîndurată, doar agresivitatea brutală a unor voci stridente pe care nu le înţeleg. O gară ucraineană de provincie, priviri apatice şi braţe care ridică înspre ochii noştri coşuri cu fructe proaspăt unse. O tînără fată, parcă tocmai izgonită din livada ei de mere, îşi lasă coşul atîrnînd în mîna care pare a nu-i aparţine. Nu oferă, nu negociază, nu-şi laudă merele, tace, sprijinită de zidul scrijelit al gării fără importanţă. Percep tabloul împăienjenit, filtrat prin sticla ferestrei, aproape surprinsă că aceste chipuri mă recunosc după cortina geamului. Din grupul de comercianţi de ocazie, un bătrîn îşi ridică timid mîna înspre mine oferindu-mi o pungă cu pîine, iaurt şi apă. Îi zîmbesc, nu vreau să le cumpăr. Mărfurile lui par achiziţiile unui bătrîn singur dintr-o dimineaţă de toamnă. Înainte ca fereastra mea să se urnească tremurînd - strigătul strident al vînzătorilor dăruiţi: ”Dollars! Dollars!”.

    Memoria mi se încăpăţînează să suprapună în fereastră tabloul Moscovei marilor hoteluri cu reverenţe adînci ideii de bussines class, la cîţiva paşi de care, bătrîne istovite împart fluturaşi promoţionali purtînd agăţate de gît, ca pe un ştreng, plăcile de om-sandwich. Moscova marilor restaurante şi Moscova macaroanelor şi verzei acre în apartamentele comune. Moscova Louis Vuitton şi cea a comerţului cu două borcane de dulceaţă la gura de metrou. Moscova bătrînei care mi-a oferit cerceii ei pentru treizeci de ruble. Percep tristeţea tuturor acestor îmbătrîniţi ca pe o tristeţe personală. Şterg din fereastră tot ceea ce păream a fi uitat pentru un an şi tot ceea ce acum, iată, a adus acest bătrîn aminte. Scotocesc panicard buzunarele rucsacului, îmi blestem memoria selectivă ca să descopăr în sfîrşit discul într-un compartiment al valizei. Vadim Egorov. Cîntec despre cel mai bun prieten. Mă bucur ascultînd, cu spatele către fereastră, privind nicăieri. În urmă rămîn peisaje uniforme cu crînguri şi oameni.Mă trezeşte răceala metalică a gării din Kiev, secondată de sonoritatea colţuroasă a limbii în care dispecera îşi rosteşte neobositul poem al sosirilor şi plecărilor. Cobor pe peron, în soarele anemic de toamnă tîrzie reflectat în sticla şi metalul acestei construcţii teribile. Îmi pare că vocea însăşi vine dintr-un soi de Matrix de neînţeles, o voce rezonantă, rece, de care nu te poţi ascunde. Gara kieveană îmi apare brusc ca o regină a mall-urilor. Sunt înconjurată de scări rulante, vitrine, pasaje, aluminiu şi razele violete ale luminilor de neon. Colosul strălucind nu adăposteşte călători şi poveştile lor, se roteşte ca o uzină, orbindu-mă. Nimic din romantismul prăfuit al gărilor mele imaginare.Urc spunîndu-mi că în doar cîteva ceasuri voi reveni cu adevărat în ţara mea, că acesta e doar un drum, o gară întîmplătoare în care trebuie să fim. Voi hoinări în ţara mea prin parcuri şi pavilioane, mă voi ascunde în micile gări sîngerii şi nefuncţionale, voi imagina trăsuri şi manşoane. Nu trebuie decît să aştept.

    Pe fereastră mi se perindă aceleaşi cîmpuri devastate, parcă un no man’s land, nimic din opulenţa toamnei din poezia copilariei, aceleaşi priviri triste, aceleaşi orăşele provinciale şi cenuşii pînă tîrziu înspre seară. Nu mai disting anii celor care-mi trec întîmplător prin faţa ochilor, care vin, pleacă, aşteaptă pe peroane, îmi par toţi de-o vîrstă dezolantă cînd e prea tîrziu să visezi şi prea devreme să mori. Copiii înşişi îmi par nişte mici îmbătrîniţi, jucîndu-şi funcţionăreşte rolul de copii, undeva la un pas în urma actorilor părinţi.Într-o gară provincială, spaţios sovietică şi decolorată, parcă desprinse din premiatul bestseller al Irinei Denejkina, două adolescente hippie pe o bancă cu genunchii în braţe şi rictusul blazat în noul „russian teen style”. Nu sunt decît nişte fetiţe. Vor creşte şi se vor dezbăra de măşti şi rictusul de pe buzele lor pline de femei slave, vor învăţa să poarte cizme înalte şi blănuri, pierzîndu-se în mulţime. Încerc să-mi imaginez ce vorbesc, dacă vor sau nu să plece. Jinduiesc şi ele plictisite la Moscova celor trei surori, cel mai frumos oraş din lume?     Abia acum, după aproape două zile, mă izbeşte muţenia lor, a tuturor personajelor haotice de după fereastra mea. Iar fondul acestui film mut, atît de nepotrivitul fond sonor al vocilor învălmăşite ale călătorilor în duioasa lor superficialitate, nu mi-i face decît mai trişti şi mai neputincioşi. Dacă vocile ar fi ajuns la mine, poate că fiecare dintre ei ar fi căpătat viaţă, ar fi devenit mai puţin fantomatic, mai verosimil, poate că auzindu-i, nu le-aş fi perceput mişcările atît de lent cum îmi apar reluate la infinit de pe retină. Scriu un jurnal cu personaje moarte şi mine.Noaptea mă învăluie ceţoasă, rece, mă tem. E atîta beznă în ţara străină, încît însuşi visurile mele încremenesc, înfricoşate, dibuind pe fereastră un felinar stingher să se adăpostească. Sau eu nu mai pot visa, de frică, de parcă ar fi întîiul meu exil sau cel din urmă, fără de întoarcere. Iar sufletul, sau ceea ce simt eu adînc în diafragmă şi-l numesc suflet, îmi tremură în ritmul dezesperant legănat scrîşnind şi duduind. Nu mai ştiu cînd am ajuns în ţara mea, cîndva în noapte, prea obosită de propriile mele gînduri, de rotirea ilogică a tuturor acestor străini în jurul meu, poate prea dezamăgită de chemările mele fără răspuns. Mă amintesc zîmbind unui vameş nedormit nu pentru întrebările seci pe care s-a obişnuit să le rostească, ci pentru rusa lui curată, rusa mamei. Am ratat tocmai ţara pe care am aşteptat-o două zile de gînduri triste, litere tremurate de tren povestind cu personaje moarte. Pentru că adormisem.Abia tîrziu, în luminile Moscovei, cineva a observat că lipseam. Devenisem un Firs cehovian inutil şi uitat în casa cu livadă de vişini. Doar că livada mea nu fusese distrusă de istorie, ci de mine însămi, cea care n-a găsit poezia drumului spre ţara asta pe care o crezusem a mea.Am coborît tîrînd gîfîit valiza în zorile unei Moscove în veşnica ei insomnie. Ochii oblici ai taximetriştilor mă îmbie, cercetîndu-mă, zîmbind, cu mîinile adînc în buzunare.

    Nu sunt un călător, doar un navetist înspre ţara mea căutată, rutinat de o călătorie tristă, mereu aceeaşi, în care sufletul călătoreşte cu mine insistent înscris în paşaport.