Revista Noi,NU!

Şi totuşi, românii din diaspora nu-şi uită plaiurile natale... Printre aceştia se numără şi distinsa doamnă Mia Pădurean^[1], al cărei condei nu conteneşte să scrie file de colecţie. Anul acesta s-a oprit asupra unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori români, inconfundabilul şi inegalabilul Gheorghe Dinică.

 S-au scris sute de pagini despre această personalitate extraordinară, care a reprezentat şi slujit cu succes două instituţii, teatrul şi cinematografia. Nu ai cum să nu te simţi vrăjit, fascinat de rolurile diverse pe care le interpretează, de disponibilităţile creatoare inimaginabile de care dă dovadă, şi să nu te pleci cu admiraţie şi infinit respect în faţa acestui magnific actor. Mia Pădurean îndrăzneşte să pătrundă în profunzimea fiinţei artistului, provocându-l să se lase biografiat. Regăsim aici evocarea unui portret plin de culoare, aventură şi nerv, autoarea descoperind – după multe interviuri – personalitatea extrem de complexă a acestui veritabil magician al scenei şi ecranului.

Şansa de a-l cunoaşte personal pe marele actor a apărut o dată cu lansarea acestei cărţi biografice, Un actor pentru eternitate. Gheorghe Dinică^[2]. Suntem în 11 iunie 2008, la Bibilioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj, în faţa a zeci de admiratori ai unuia dintre cei mai mari actori pe care România i-a cunoscut. Când ochii noştri s-au intersectat, am avut sentimentul de iradiere tremurătoare. Se ivise ocazia de a vibra în vecinătatea unei lumi cunoscute doar de pe micul sau marele ecran, şi care-mi configurase copilăria. Multiple secvenţe, în care-l văzusem pe acest venerat OM ani de-a rândul, rulau acum în mintea mea.

Am parcurs cu emoţie – neştiind nimic din viaţa actorului Gheorghe Dinică, dincolo de ecran - filele cărţii scriitoarei Mia Pădurean şi am înţeles de unde această vie dorinţă de a se autodepăşi perpetuu. Graţie dânsei, acest genial actor, în care pulsează o inimă generoasă şi o cunoaştere spirituală aparte, reuşeşte să confere scenei româneşti un statut distinct în rândul instituţiilor cultural-artistice naţionale şi mondiale. Cu o vitalitate irezistibilă, acceptă permanent provocarea – aşa l-am putut admira interpretând rolul de Bulibaşă în telenovela Inimă de ţigan - ca un fel de întrecere cu sine însuşi, implicându-se şi interpretând necontenit roluri memorabile alături de cei din generaţia sa (aici amintim incredibila prietenie, legată încă din timpul studenţiei, cu un alt gigant al scenei, Marin Moraru, cunoscut prin temperamentul său vesel), dar şi cu cei tineri: Poate nu au studii de specialitate, dar sunt pregătiţi. Sunt foarte buni, au talent şi sunt la vârsta când pot învăţa foarte mult. Eu cred că tinerii care joacă în “Inimă de ţigan” au fost aleşi foarte bine, indiferent de studii, spune încurajator Dinică.

  Din perspectivă artistică, actorul Gheorghe Dinică este într-adevăr un actor pentru eternitate, dotat cu inepuizabile resurse artistice, dar şi energetice. Alături de remarcabilul actor, ai sentimentul că te afli în faţa unui dar ceresc, fiindcă aşa şi este. Apare pe lume chiar în data de 25 decembrie 1933, dar - fiind băiat - părinţii se decid să-l înregistreze după Anul Nou, pe motiv de amânare cu un an a stagiului militar. Provine din cartierul bucureştean Giuleşti. Familia: mama, Jana, casnică, tatăl, Petre, funcţionar la Poştă şi o soră mai mică, Maria. Copilăria o asociază cu parfumul străzii, fiindcă – deşi făcea parte dintr-o familie fericită – din cauza divorţului neaşteptat al părinţilor, când era abia un copil, a aflat ce înseamnă să te adaptezi regulilor ei. Momentul de a face cunoştinţă cu cinematograful a fost concomitent cu cel când este atras în această nouă familie, familia străzii. Dinică afirmă cu nostalgie: Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada m-a învăţat foarte multe. De mic învaţă arta disimulării, reuşind să-şi ascundă ruşinea faţă de noua lui situaţie. Unul dintre personajele din viaţa lui, mătuşa unui prieten din copilărie, Florica, sesizează personalitatea puternică a copilului Dinică: Cu demnitatea pe care o ai de la vârsta asta, sigur vei reuşi în viaţă…

Că profeţia s-a împlinit, stau mărturie remarcabilele sale isbânzi artistice, dintre care merită amintite măcar câteva: "Maiorul şi moartea" (1967), "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", "Felix şi Otilia" (1971), "Cu mâinile curate" (1972), "Acţiunea Autobuzul" (1977), "Bietul Ioanide" (1979), "De ce trag clopotele, Mitică?" (1982), "Secretul lui Bachus" (1983), "Cel mai iubit dintre pământeni", "Patul conjugal", "Priveşte înainte cu mânie" (1992), "Această lehamite", "Crucea de piatră" (1993), "Craii de Curtea Veche", "Terente - regele bălţilor" (1995), "Faimosul Paparazzo" (1994), "Taxi contra limuzină" (1999), "După-amiaza unui torţionar", "Manipularea" (2000), "Turnul din Pisa", "Război în bucătărie", "Filantropica", "Patul lui Procust" (2001), "Dulcea saună a morţii" (2003).

Aproape nu există român care să nu-l fi văzut interpretând un rol pe marele actor. Dependent de actul interpretativ, îl afli permanent înconjurat de ziarişti şi iubitori ai actului artistic autentic la diverse evenimente cultural-artistice. Cine nu a remarcat de-a lungul vremii stilul uşor ironic, umorul fin, chipul de gheaţă, profesionalismul extrem, tenacitatea incredibilă şi multe alte calităţi ale actorului Gheorghe Dinică?

La 4 aprilie 1944 are loc devastatorul bombardament anglo-american asupra Bucureştiului. Atunci începe să afle ce înseamnă suferinţa: îşi pierde un prieten, pe mătuşa Florica şi se rătăceşte de bunici, singurii care se ocupau de el. Dezastrul războiului se vedea peste tot: mizerie, foamete, teroarea hoţilor şi, în curând, schimbarea de regim. Fiecare încerca să-şi definească un traseu existenţial. Dinică afirmă contemplativ: Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem. După război, printr-un context favorabil, îşi regăseşte tatăl şi o pornesc spre comuna Cochineşti, judeţul Argeş, unde îşi află familia reunită. Îmi plăcea viaţa la ţară. (…) Era ceva sărbătoresc, mirific, spune azi marele artist.

Pornit de unul singur în viaţă, pe când avea doar 9 ani, este atent şi receptiv la tot ce îi oferă viaţa, respingând alegerea unei direcţii ruinătoare.

A avut - fără doar şi poate - un destin hărăzit. La vârsta de 15 ani, prin vizionarea filmelor de la cinematografele de cartier de pe Calea Griviţei, îşi descoperă hrana spirituală. Nu pierdea nici o peliculă, de la filmele americane, western, muzicale, până la filmele de dragoste, toate le viziona de mai multe ori. De atunci se simte apropiat de stiluri actoriceşti impregnate în memoria colectivă: John Waine, James Stuart, Humphrey Bogart, Cary Grant.

Primul contact cu scena a fost cu o trupă de amatori de la Poştă (unde lucra tatăl său), în piesa Titanic Vals de Tudor Muşatescu, în care a interpretat rolul locotenentului Stamatescu. Naturaleţea şi dezinvoltura interpretării nu au rămas fără ecou. Începură să crească solicitările. Aşa a apucat să joace în piese de teatru de prestigiu – Molière, Shakespeare, dramaturgie românească.

Marea lui şansă vine în toamna anului 1956, când actriţa Dina Cocea remarcă jocul scenic şi mimica tânărului de 21 de ani, distribuit în rolul vârstnicului Bogoiu din piesa Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Gheorghe Dinică a primit pentru acest rol Marele Premiu la un Concurs Naţional al  teatrelor de amatori. Vorbele Dinei Cocea şi acum îi răsună stimulator: M-a impresionat talentul dumitale, ar fi bine să dai examen la teatru. Sigur vei reuşi. Te voi lua la clasa mea. Ceea ce va şi face în anul 1957, când, la vârsta de 23 de ani, intră la I.A.T.C. cu bursă republicană.

În 1961 pregăteşte pentru examenul de absolvire a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, rolul inspectorului Gool din piesa Inspectorul de Poliţie de J. B. Priestley, la clasa maestrei Dina Cocea. Şi astfel, în 1962 păşeşte, ca actor profesionist, pe scena Teatrului Mic în piesa Pigulete plus cinci fete de Constanţa Bratu, angajându-se ulterior la Teatrul de Comedie, sub conducerea unui alt inepuizabil spirit artistic, Radu Beligan. Era ca şi când aş fi dat mâna cu Humphrey Bogart., zâmbeşte contemplativ Dinică. Pentru tânărul Gheorghe Dinică scena era sacră, îşi aminteşte monumentalul septuagenar.

Povestea de viaţă nu se sfârşeşte însă aici. La 60 de ani Gheorghe Dinică a cunoscut-o, din pură întâmplare, pe viitoarea sa soţie. Azi mărturiseşte: Până la acea vârstă am cunoscut tot ce se poate cunoaşte. (…) Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez. Gabriela Georgeta Dinică îşi aminteşte cum a cerut-o în căsătorie: Într-o dimineaţă, pe la începutul lui ianuarie 1996, a apărut într-o publicaţie, în VIP, o fotografie a lui Gheorghe Dinică dintr-un film şi un titlu mare: «Gheorghe Dinică s-a însurat». Atunci, Gheorghe   mi-a zis: «Hai să ne căsătorim, dacă tot au scris. Să nu-i facem de râs». Asta a fost cererea în căsătorie a lui Gheorghe, pe care eu am acceptat-o. De atunci cuplul Dinică se bucură de tot ce le oferă viaţa.

Aceia care îl cunosc mai îndeaproape pe actorul Gheorghe Dinică sunt, desigur, mai bogaţi în referinţe de amănunt asupra uriaşei sale activităţi artistice, întinsă pe aproape şase decenii. Ceea ce merită cu adevărat subliniat este calitatea exponenţială a modelului, pe care o descoperă generaţii întregi, în căutarea unui sens existenţial. Aşa se explică numeroasele premii şi distincţii primite de grandiosul artist: Titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, 2008; Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.F., 2006; Premiul Special UCIN, pentru rolul Prinţ - „Filantropica", 2002; Actorul anului 2002 - Revista V.I.P.; Premiul de excelenţă - UNITER, 1999; Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal", 1992; Premiul ACIN pentru „Ilustrate cu flori de câmp", 1975; Premiul ACIN pentru „Explozia", „Felix şi Otilia", „Bariera", „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", 1972 şi multe altele.

 Într-un timp al libertăţii democratice „de tranziţie”, cu nuanţe anarhice şi clivaje sociale profunde, încă sărac în modele artistice autentice, cu toţii recunoaştem că avem o reală nevoie de o călăuză, măcar simbolică, care să ne dea acel plus de forţă pentru a merge înainte…

Este binevenită evidenţierea rolului marelui actor Gheorghe Dinică, nu numai printr-un bilanţ al tuturor rolurilor interpretate exemplar de acest spirit artistic devotat, dar şi reliefarea puternicelor rezonanţe artistice şi afective în conştiinţa celor care au avut şansa de a-l vedea jucând. Cu verva sa inimitabilă, a dat viaţă la numeroase personaje -  unele, astăzi, poate uitate -, dar care, în acele vremuri, au reprezentat tot atâtea oaze de bucurie şi frumos, refugii memorabile ale sufletelor pustiite de agonia regimului politic trecut.

Protagonistul cărţii Miei Pădurean reprezintă emblema unei munci stăruitoare, plină de tenacitate, mereu în relansare, care - înainte de ’89 - reprezenta adesea o problemă de siguranţă naţională^[3]. E cunoscut deja faptul că majoritatea actorilor erau monitorizaţi de Securitate, însă monştrii sacri se bucurau de o “atenţie” deosebită.

Prin întreaga sa activitate, actorul Gheorghe Dinică este întruchiparea vie a unor trăiri de mare rezonanţă în conştiinţele fanilor săi, a reuşitei unei munci continue şi neobosite, a unei autodisciplinări permanente. Personalitate polivalentă a vieţii artistice româneşti, a descoperit, se pare, sensul ascuns al acelei tinereţi nemuritoare, care face posibilă împlinirea fiinţei umane.

Acesta este Gheorghe Dinică, una dintre figurile emblematice ale României artistice, care  şi-a dedicat, aproape în exclusivitate, viaţa scenei şi platoului de film.

În urmă cu un an, pe 30 iunie 2007, am făcut cunoştinţă cu opera unui artist plastic român, a cărui artă m-a fascinat! I-am dedicat atunci un spaţiu de prezentare în cadrul expoziţiei „Simeza” a revistei virtuale AGERO (http://www.agero-stuttgart.de). Sculptorul plecat din Iojib, o comună de lângă Satu Mare, s-a strămutat de mulţi ani în Germania. Geo Goidaci a plecat - precum Brâncuşi - din Hobiţa să cucerească Vestul. Şi...  l-a cucerit! A devenit cunoscut nu numai în Germania, ci şi în alte multe ţări ale Europei. Erudit, talentat, tenace, pretenţios, artistic, clasic şi modern, modelează lemnul, lutul, piatra-marmură precum o plastilină, creând opere de artă de o rară frumuseţe. De asemenea, este interesat de arta digitală, unde reuşeşte să se exprime cu aceeaşi virtuozitate. Curios fiind să aflu ce a mai produs în ultimul an, i-am scris. L-am rugat să-mi acorde un nou interviu. Mi-a răspuns cu generozitate. Îi mulţumesc! 

 

George ROCA: Domnule Goidaci, am citit câteva articole despre dumneavoastră apărute în presa din România şi am înţeles că expuneţi din ce în ce mai des acasă! Care sunt motivele acestei reîntoarceri la matcă, ştiind că locuiţi de aproape un sfert de veac în Germania? Ce vă mai leagă de locurile natale?

Geo GOIDACI: De locurile natale mă leagă doar amintirile copilăriei. Părinţii au trecut demult în lumea drepţilor. Mai am verişori şi rude în sat, pe care-i vizitez când sunt în trecere. Cei doi fraţi ai mei, au părăsit locurile sătmărene şi s-au stabilit în oraşe mai mari din vestul ţării. Dacă mă întrebaţi ce mă mai leagă de România în general, răspunsul e mai dificil. Hai să vă ofer o imagine plastică. Aţi văzut, poate, în copilărie cartofi depozitaţi în beci, pentru iarnă. Şi părinţii mei aveau un beci unde ţineau cartofii. Odată, am văzut un cartof încolţit. Acel germene a crescut lung-lung şi a ieşit prin fereastra beciului la lumină...  Aşa am plecat eu din ţară, dar rădăcinile mele au rămas acolo, înfipte adânc în pământ transilvan. Şi de această legătura nu voi scăpa niciodată. Doar poziţia şpagatului devine cu timpul obositoare!

George ROCA: Care este ultima expoziţie din România, unde şi cine a organizat-o?

Geo GOIDACI: În momentul de faţă am o expoziţie la Galeria Dialog din Bucureşti, o galerie foarte modernă, în incinta Primăriei sectorului 2. Doamna Ruxandra Garofeanu, consilier artistic al primarului, a iniţiat seria de expoziţii „Artişti români din diaspora”. Eu am fost ales la propunerea Asociaţiei Culturale Române de la München, cu un nume ciudat şi lung, prescurtat: ge-fo-rum. Această asociaţie organizează anual, toamna, „Zilele culturale româneşti” la München. Trebuiau să expună încă doi colegi, dar au renunţat, din diferite motive. Pentru mine, expoziţia de la Bucureşti este a patra etapă pe parcursul itinerar din ţară, a expoziţiei Fragmente, care a mai fost prezentată la Gura Humorului, Iaşi şi Mangalia, anul trecut. Următoarea etapă vizează vestul ţării, Timişoara şi poate Clujul.

George ROCA: Ce lucrări de prestigiu aţi mai sculptat în ultimul an şi unde le-aţi expus?

Geo GOIDACI: Ultimul an a fost mai greu. Am pierdut atelierul, în locul căruia s-a construit un mall. În momentul de faţă, mă ocup mai mult cu „managementul” lucrărilor făcute anterior şi de expoziţii. Am făcut doar câteva lucrări mai mici în vederea unui proiect mai mare. Am expus în februarie la galeria celui mai mare Spital Universitar din München, tot în cadrul unui proiect, care-şi propunea studierea efectelor sanogenetice şi armonizatoare ale lucrărilor de artă. Alături de sculpturi în lemn, bronz şi marmură, am expus lucrări de pictură, grafică şi artă digitală. Deci o paletă foarte diversificată de medii şi mijloace de expresie. M-aş bucura desigur, dacă aş avea posibilitatea financiară de a realiza sculpturi sau proiecte de dimensiuni mari. Deocamdată ele rămân în fază de proiect, unele sunt chiar schiţate, în aşteptarea unor vremuri mai propice artei... mele.

George ROCA: Ştiu că în Germania sunteţi foarte apreciat. Care este motivul? Ce opere de artă aţi dăruit acestei ţări? Unde sunt expuse şi cine le-a achiziţionat?

Geo GOIDACI: În Germania, care trece printr-o criză economică de ceva vreme, situaţia artiştilor nu este foarte fericită. Multe galerii sunt în pragul falimentului. Numărul „artiştilor” creşte, pentru că în lipsa locurilor de muncă, mulţi se dedică unor preocupări creative, care - la urma urmei - este un lucru pozitiv. Pe piaţa artistică ei concurează cu artiştii profesionişti, criteriile de selecţie ale publicului fiind deficitare. Cu atât mai mult mă bucură faptul că anul trecut oraşul München mi-a achiziţionat o lucrare mai mare (de fapt o instalaţie) cu titlul Omul Lumină.

George ROCA: Am aflat că l-aţi cunoscut pe regretatul Petrică Bălănică alias Nicăpetre, vestitul sculptor canadian de origine română. În ce împrejurare v-aţi întâlnit? Aţi expus vreodată împreună? 

Geo GOIDACI: De Nicăpetre m-a legat o simpatie profundă şi un respect colegial faţă de un mare artist şi Om. Am lucrat împreună în tabăra de sculptură de la Măgura-Buzăului, în anul 1979. Lucra piatra cu o măiestrie desăvârşită şi am învăţat multe lucruri bune de la el. Era un înţelept, cu gândire profundă. Păcat că şi el a primit comenzi mai importante pe lumea cealaltă şi a trebuit să plece. Speram să îl revăd anul trecut la Mangalia, unde am expus împreună, în cadrul primului „Salon al artiştilor romani de pretutindeni” (SARP), organizat în cadrul Festivalului Callatis. Din păcate, nu a putut să vină...

George ROCA: La Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului a avut loc anul trecut o expoziţie de sculptură şi artă digitală intitulată „Fragmente”.  Cum ati ajuns atât de departe, până în Bucovina?

Geo GOIDACI: Cum am ajuns atât de aproape, vreţi să spuneţi. Dorinţa mea a fost ca prima expoziţie pe teritoriul României, după o absenţă de 23 de ani, să o fac în apropierea mănăstirilor bucovinene, şi anume de Paşti, sărbătoarea Luminii şi a Speranţei. În acelaşi timp, a fost un gest de omagiu şi recunoştinţă. Locul acela, este un loc special. Nu este o întâmplare că tocmai acolo s-au clădit, pe un areal restrâns, atâtea capodopere de artă şi spiritualitate, cum este Voroneţul şi Moldoviţa. Am avut şi norocul să cunosc oameni speciali, ca Elvira Romaniuc, directoarea Muzeului din Gura Humorului, care a acceptat să fie custodele lucrărilor mele, un om de mare calitate, de care mă leagă o simpatie şi o prietenie deosebită.

George ROCA: Discutând despre arta digitală, cum aţi putea defini acest hobby? Ce înseamnă pentru dumneavoastră arta digitală? O despărţire de materia palpabilă, o relaxare atunci când corpul devine obosit de atâta dăltuit în materia dură, o împlinire, sau o completare a artei care erupe din artist precum un vulcan?

Geo GOIDACI: Arta digitală nu este un hobby pentru mine, ci un alt mijloc de exprimare artistică, prin care vizualizez idei şi trăiri pe care nu le pot transpune în materia brută. Asemeni lui Brâncuşi (păstrând proporţiile), doresc să lucrez cu materia subtilă, cu energia, cu Lumina. Imaginile electronice sunt imagini de lumină proiectate pe un ecran. Mesajul lor este altul decât cel al materiei palpabile. Datoria unui artist este sa cerceteze, sa puna intrebari, sa incerce cai noi de exprimare. Computerul este o realitate care ne domina viata de zi cu zi. Nu putem face abstractie de el. Este un instrument, la fel ca si ciocanul şi dalta... Doar mult mai subtil si eficient. Visul meu este de fapt, o artă sinestezică, care să mobilizeze toate nivelele noastre senzoriale într-o mare trăire holistică, absolută. Spaţiu, mişcare, timp, sunet, formă şi culoare. Aceasta este arta viitorului. Omul universal al lui Leonardo nu mai este doar un mit, ci o realitate mediatizata...

George ROCA: Ştiindu-vă inventiv, îndemânatic, interesat, novator..., ce alte tehnici artistice aţi mai experimentat?

Geo GOIDACI: De doi ani încoace (ca să mă exprim mioritic), gura nu-mi mai tace... Cânt într-un cor european (European Overton Choir) şi la un instrument fermecat: cavalul. Deci sunetul, tonul este elementul nou care mi-a invadat fiinţa şi pot să spun că nu-mi pare rău. Tonul este limbajul universal ce răsună în fiinţa interioară. Ochiul este organul minţii, al raţiunii. Urechea se adresează sufletului. Din această perspectivă, recuperez cultura noastră tradiţională şi o reasimilez. Acum înţeleg multe lucruri pe care, înainte,nu le intelegeam...

George ROCA: Aveţi vreo lucrare creată de dumneavoastră pe care o apreciaţi şi la care ţineţi foarte mult? Ceva ca în povestea acelui sculptor grec din antichitate care, după ce a sculptat o statuie de marmură reprezentând o femeie, s-a îndrăgostit de ea... crezând-o vie!

Geo GOIDACI: Lucrările sunt copii mei, născuţi şi hrăniţi de mine. Întrebaţi o mamă la care copil ţine mai mult... Menirea lor este să-şi croiască un drum benefic în viaţă. Eu le-am dat tot ce aveam mai bun...  Da, uneori mi se întrupează fiinţe, care-mi sunt foarte aproape sufletului, şi care mă aduc mai aproape de El. Atunci sunt fericit şi încerc starea acea de recunoştinţă şi graţie, care răsplătesc din plin frustrările şi lipsurile îndurate. Iar povestea cu Pygmalion pot să o interpretez aşa: sub mâna inspirată a unui sculptor, materia prinde viaţă, vibrează, trăieşte. Uneori se întâmplă să aibă şi formele unei femei.

George ROCA: Care este părerea dumneavoastră despre cultura românească contemporană comparativ cu cea din perioada în care mai locuiaţi în România? Regres sau progres!

Geo GOIDACI: Nu cred că putem vorbi despre progres sau regres. Ne lipseşte perspectiva istorică. În mod cert, asistăm la un proces de schimbare, de căutare a unei noi identităţi. Care va fi ea? Nu ştim. Vă mai dau o imagine plastică: de mult timp mă obsedează fenomenul metamorfozei omizii în fluture. Ştiam că omida, la un moment dat, dispare într-o pupă şi iese un fluture... Întrebarea mea era: cum îi cresc omizii aripi? Ei bine, omida se lichefiază, se dizolvă într-un fluid, din care se formează fluturele...  Poate că ne aflăm în faza de „lichefiere culturala”...

George ROCA: Spuneţi-mi o dorinţă, sau o întrebare care vă frământă.

Geo GOIDACI: Dorinta mea este, să ne dea Cel de sus, puterea să schimbăm cea ce nu putem suporta şi de a suporta cea ce nu putem schimba... Iar întrebarea (la care nu aştept răspus), este: oare când vor ajunge românii să-şi recunoască valorile şi să le respecte? Am auzit că tabăra de sculptură de la Măgura, o operă colectivă de valoare europeană unică, se află în paragină. Probabil că nu este singura... Oare nu-şi amintesc oamenii că au învăţat istoria după monumentele şi vestigiile culturale care au rezistat timpului şi schimbărilor politice? Ce rămâne după noi sunt valorile spirituale, pentru că ele nu sunt supuse digestiei. Presbitismul cultural, incapacitatea de a vedea valorile din apropiere, ci numai pe cele care sunt departe, este o boală gravă, nu numai a ochilor... Probabil că se aşteaptă lichefierea totală a culturii, ca apoi să ne putem spăla cu ea ochii, plini de lacrimile neputinţei. Carpe diem!  Peste veacuri, toate-s fleacuri...

2pi arta continua...

Ni s-a dovedit că proaspăta şi virila lansare pe piaţă a votului uninominal atrage cu sine comportamente care mai de care mai stranii şi mai demne de invidiat pentru persoanele colcăind a impertinenţă de pe scena politică românească. În acest peisaj autohton orat cu Feţi-Frumoşi în costume Armani ce promit metamorfozarea colegiilor electorale în tărâme de basm, şi-au făcut recent apariţia şi actorii. 

Vedeta PROTV-ului care îl ironiza ba pe Ceauşescu în teatru, ba pe Băsescu pe sticlă, şi-a găsit afinităţi elective cu însuşi Tăriceanu. Din motive etice însă, mă reţin de la alte comentarii. Probabil că tot din raţiuni etice ar trebui să nu comentez nici candidatura din partea PDL-ului a lui Nicu Mihoc, actor şi director la Teatrul 74 din Târgu Mureş, un starlet de vârstă medie prin piesele americane contemporane, celebru pentru publicul larg datorită cabotinismului genial de care a dat dovadă rostind ultima replică din filmul „Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil. (Să nu fiu înţeles greşit... cabotinismul era indicaţia regizorală, deci Nicu Mihoc chiar a fost genial.) Dar ce a avut acest actoraş cu bietele sale fetiţe de le-a permis să rescrie „Tatăl Nostru” în variantă electorală nu ştiu să vă spun. Gheorgiu Dej cred că se perpeleşte-n mormânt de ciudă că n-a avut un om ca ăsta pe vremea sa.   

Şi dacă bizareriile s-ar opri numai la spuza votului uninominal, ar fi bine. Când mă liniştesc... (mi se mai întâmplă şi asta) dau drumul la televizor, pe Antena 1, la emisiunea Mihaelei Rădulescu, femeia care după ce a făcut publică relaţia cu Dani Oţil n-a mai întrebat-o nimeni ce face cu facultatea de regie, nu de alta, dar după spusele decanului de la Hyperion, domnul Geo Saizescu, se pare că „studenta” n-a mai dat pe acolo nici măcar pentru a-şi viza carnetul de student ca să aibe reducere la metrou. 

Cum ziceam... invitat la emisiune este Horaţiu Mălăele alături de Valentin Theodosiu,  care fac reclamă noului film românesc „Nunta mută”. La drept vorbind, nu ştiu dacă reclamă se numeşte ce fac ei acolo. Theodosiu ne spune că „numai unui idiot nu i-ar plăcea acest film”, iar Mălăele accentuază: „E un film prost pentru cei ce vor să rămână proşti”. Dulce smerenie a actului artistic, ce te-ai dus alunecând pe organele genitale ale NouVorbei ! Halal fel de a-ţi trata posibilii spectatori. Sau siguranţa de sine e atât de  înrădăcinată încât se crede că nu mai contează părerea plătitorului de bilet.   

Steampunk vine ca urmare firească a experimentelor secolului XX

1. Steampunk şi postmodernismul

Pentru început, trebuie precizat ce ar însemna, de fapt, Steampunk. În acest caz, trebuie amintit articolul din revista electronică Neo – Victorian Studies, şi anume cel aparţinând autoarei Rebecca Onion, Reclaiming the Machine: An Introductory Look at Steampunk in Everyday Practice. Astfel, în introducere ni se spune că „Steampunk, o estetică multitextuală care a început să se formeze la sfârşitul anilor ’80, îşi imaginează lumea aşa cum era ea la începutul erei victoriene, când puterea aburului încă alimenta maşinile. Estetica Steampunk se regăsea iniţial în ficţiune, dar s-a mutat în film, romane ilustrate, muzică şi practici ale diferitelor meserii; presupun că o dorinţă de a recâştiga conexiunea omului cu lumea maşinii stă la baza operei unui artist Steampunk, concluzionând că Steampunk caută să restabilească o coerenţă a percepţiei unei lumi mecanice ”pierdute”[1]. Trebuie menţionat că Steampunk nu se constituie, încă, într-o estetică, datorită, deocamdată, caracterului său de subcultură. Reamintim afirmaţia lui Dick Hebdige din lucrarea sa, Hidding in the Light, Rontledge, Londra and New York, 1988, p.35, prezentă în lucrarea de doctorat a domnului T. Negru, Cultura postmodernă şi limitele ei, Univ. Al. I. Cuza, 2006: „Este o declaraţie de independenţă a celuilalt, a statutului de subordonat. Subculturile sunt un joc al atenţiei şi al refuzului, de îndată ce atenţia a fost acordată, de a fi citit ca la carte”. Subculturile, astfel, se doresc a propaga ideile noi, considerând moda ca fiind desuetă. Acest lucru e posibil în postmodernism, ca mediu favorizant pentru interacţionarea grupurilor, indivizilor. Steampunk aparţine postmodernismului, acesta din urmă însemnând, aşa cum afirma Derrida, o determinare a ascunsului sau exclusului, constituind, în acelaşi timp, aducerea la lumină a prejudecăţilor ce au fost transmise de tradiţie.

Ca şi avangardă, Steampunk va contesta arta instituţională, regăsindu-se ca un atac la adresa statutului artei. În a sa lucrare de doctorat, domnul Negru aminteşte că „Avangarda încearcă să refacă legătura dintre artă şi viaţă, ruptă în urma transformărilor artei moderne într-un apărător al gustului elitist”. Totuşi, alături de caracterul avangardist, Steampunk-ul, putem afirma, se revendică de la postmodernism, ca şi acţiune de deconstrucţie nouă, parodiind elementele ce nu-i sunt proprii. Cum afirma şi domnul Negru, proiectul postmodern oferă şansa de afirmare individului, a discursului cu valabilitate locală, fără a se întemeia pe vreun principiu general valabil. I se acordă individului şi gândirii o autonomie faţă de orice instanţă de control. Observăm în arta contemporană o nelinişte şi un haos ca urmare a problemelor pe care omul contemporan le are în legătură cu adaptarea la o ambianţă pe care el însuşi şi-a creat-o[2]. Artistul contemporan se opune stilului sau tendinţei dominante; precum expresionismul ca anti-impresionism, primul exteriorizând o trăire proprie, dând acesteia „expresie”, la fel şi Steampunk, recurgând la anumite elemente materiale, doreşte să imprime obiectelor artistice o anumită trăire.

Arta Steampunk vine ca urmare firească a experimentelor secolului XX, când apare revolta contra limitărilor, contra canoanelor; când artiştii folosesc propriul trup, colajul evoluează în direcţia folosirii peliculei video şi a happening-ului în spaţiu public; astfel, se extinde conceptul de experiment şi se pun sub un semn de întrebare metodele tradiţionale de expresie. Aşa cum afirmă Dana Altman, „suntem supuşi unui flux informaţional permanent şi care erodează treptat orice pretenţie de unicitate; artistul nu mai e complet izolat de influenţele anterioare; el a devenit un mediator, un facilitator al experienţei estetice, la care, de altfel, poate avea acces oricine”[3]. În cazul Steampunk, el este un fenomen izvorât din însuşi dispreţul faţă de această lume comodă, consumistă. De vulgaritatea artei, împinsă de o reproducere în serii nelimitate. Transformarea P.C.-urilor sau mouse-urilor derivă din această pornire anti-vulgar, anti-consumism, din nevoia definirii unui nou tip de unicitate.

Ca fenomene precursoare apariţiei Steampunk, putem considera schimbările rapide ce au loc în domeniile credinţelor religioase, a valorilor estetice, moravurilor şi comportamentelor. Astfel, „relativitatea socială şi societatea pluralistă înlocuiesc absolutul social, pe măsură ce antropologii arată cât de relative sunt tipurile comportamentale şi valorile morale de astăzi”[4]. Artistul Steampunk este artist în măsura în care poate crea, poate simţi, poate valorifica arta. Acele transformări ale obiectelor nu sunt doar deformări venite dintr-o pură plăcere de a distruge, prin acea „caricaturizare” a obiectelor cotidiene, ci sunt expresii ale unei noi dorinţe de libertate, a unei noi modalităţi de trăire.

În postmodernism se afirmă existenţa unei experienţe personale, ce nu mai poate fi generalizată, sensul fiind individual, existând tot atâtea sensuri câţi indivizi iau contact cu arta. Astfel, consumatorul de artă deconstruieşte sensul, ajungând la concluzii individuale; apare, astfel, un sistem de idei dezvoltat de artişti, de o pluralitate de jocuri şi reguli, văzute din diverse perspective. De asemenea, legat de teoria postmodernă, trebuie afirmat că aceasta „supune deconstrucţiei şi analizei critice fenomenul de ansamblu al universalismului, cu aspectele sale de colonialism, imperialism, etc.”[5] În opinia Lindei Hutcheon, postmodernul este „o punere sub semnul întrebării a ceea ce poate însemna realitatea şi a şi modului în care putem să ajungem să o cunoaştem; reprezentarea îşi recunoaşte statutul de reprezentare – adică recunoaşte că îşi interpretează (creează) referentul şi nu că oferă acces direct şi nemijlocit la el”[6].

Referitor la arta Steampunk, trebuie amintit un citat din Danto, aplicabil, în fond, la orice formă de artă: „Art in any medium, boiled down to what it does in the experiencing of it, creates itself through relations, proportions. The quality of art depends on inspired, felt relations or proportions, as on nothing else. A simple box can succed as art by virtue of these things; and when it fails as art it is not because it is a box, but because its proportions, or even its size, are uninspired, unfelt”[7]. Prin acest citat, Danto demonstrează că, indiferent de forma pe care o ia obiectul artistic, valoarea sa estetică e simţită în momentul când ea transcende obiectul. Putem simţi că un obiect e estetic, iar acest fapt îi conferă obiectului valoare estetică. Totuşi, dacă valoarea estetică nu transcende obiectul, noi nu îl putem simţi. Şi s-ar putea, astfel, să ne învârtim în cerc.

În orice operă de artă avem impresia că observăm acea deschidere, acea profunzime mereu nouă; acest lucru, afirmă Eco, „se întemeiază pe dubla natură a organizării comunicative a unei forme estetice şi pe natura tipic transactivă a procesului de înţelegere”[8]; orice formă ce e înzestrată cu valoare estetică, putând fi consumată, este deschisă; această valoare, de deschidere, este, după cum spune Eco, un „proiect de comunicaţii care trebuie să se încorporeze într-o formă izbutită pentru a deveni eficace şi care se realizează doar dacă e susţinut de acea deschidere fundamentală”[9].

Se poate spune că Steampunk-ul este o formă de artă informală, Informalul fiind cel care, aşa cum e văzut de Eco, ne duce spre acea formă ca un câmp de posibilităţi. Acesta ar fi cazul şi artistului american Eric Lindveit[10], care practică o formă nouă de artă. Întrebat în interviul acordat pentru revista Egophobia despre modalitatea sa de creaţie, artistul afirmă că se exprimă “prin folosirea unui set limitat de materiale de bază, deseori găsit sau reciclat. Eu nu simt deloc restricţii în imaginarea posibilităţilor care există pentru a realiza ceea ce doresc. Realizarea unei idei ţine de abordarea metodelor şi materialelor şi refuzul unor limite ce încorsetează un set ideatic”[11]. Astfel, întâlnim o modalitate alternativă de exprimare, o înlocuire a materialelor obişnuite cu unele reciclabile.

2. Arta Steampunk

O operă de artă e mai presus de un obiect pur contemplat, care poate aduce satisfacţie, asupra căruia putem să emitem judecăţi de valoare, judecăţi de gust, etc. Un obiect de artă are şi acel suflu al creatorului, face parte din el, e investit cu speranţe, vise, iubire. Arta devine, începând cu perioada modernă, o metodă de exprimare a autorului. Dar o metodă de creativitate, ca mijloc de a descrie, în mod original, o idee. Arta devine un mijloc de a „exprima proprietăţile minţii umane şi de a extinde atât conţinutul, cât şi puterile sale”[12]. Referitor la creativitate şi la subiectul acestei lucrări, respectiv noul curent artistic Steampunk, putem spune, aşa cum afirmă şi Townsend, că putem considera drept creative acele opere noi şi distincte. Aici, trebuie să fim de acord că arta Steampunk, aşa cum voi reda în Anexe, este un lucru nou şi distinct.. Gândindu-ne la afirmaţia lui Townsend, cum că „în postura lor de creatori, artiştii ne oferă o lume de ficţiuni, iluzii şi evenimente imaginare, care nu e nevoie să existe în mod efectiv”[13], am putea accepta Steampunk ca şi metodă creativă şi inovativă de artă. Căci lumea Steampunk explorează o lume ficţională, în care elementele noi şi aerul vechii perioade victoriene se îmbină.

În paginile ce urmează voi vorbi despre artişti Steampunk, voi aminti opere semnificative, emiţând, în cele din urmă, o concluzie. Voi porni de la Revista Egophobia care, prin intermediul sculptorului româno-american Adrian Ioniţă, îşi propune să promoveze acest fenomen artistic în România, alături de echipa de traducători ai revistei Egophobia, şi anume Egotrans. Fenomenul Steampunk este nou în România, însă nu fără valoare, generând articole ale scriitorilor români, precum Ştefan Tiron, care, în numărul 17 din 2004, vorbeşte despre originea Steampunk, afirmând că: „Steampunk-ul actual nu este un lifestyle epurat de problemele secolului al XIX-lea, doar o simplă arhiva nostalgica de fosile culturale contrafăcute. Înţeles ca o contracultură opusă ortodoxiei tehnologiilor de ultima oră, Steampunk-ul reuşeşte să reinventeze rădăcinile prezentului. El promite metisajul total între extremele tehnologice şi ideologice chiar astăzi, când încă sunt puţini cei care au acces la hi-tech şi unde low-tech-ul e de colecţie.
Eclectismul secolului al XIX-lea anunţă pofta de falsificare a prezentului. Autorii, artiştii şi fanii steampunk-ului piratează neîncetat stiluri, decor-uri si voci din trecut pentru a le reasambla şi a le face să circule de la unii la alţii”[14]. Acest citat vine ca o concluzie la afirmaţiile enunţate anterior şi vine să întărească acest caracter postmodernist a Steampunk-ului.

Mai jos redau opera artistului american Eric Lindveit, cu două piese reprezentative: Boat şi Smut. Prima dintre ele reprezintă o saltea uzată, parte a somierelor, ale căror folosire ca obiect de artă este amintită în interviul acordat revistei Egophobia, numărul 19/2008: „Somiere aruncate şi ignorate sunt peste tot, şi există un număr mare de material reciclabile, reale si imaginate, disponibile oricui le doreşte. Somiera este ca un obiect alegoric şi familiar foarte bogat. Se referă în special la natura umană şi atracţia gravitaţională. Petrecem o mare parte din viaţa noastră navigând prin acest vehicul pe mările subconştientului, această barcă”. De asemenea, trebuie amintit faptul că „în 2002, când un val de dezvoltare imobiliară ameninţa să remodeleze cartierul meu, Brooklin, am avut un moment de transcendenţă. Clădiri imense cu toate fantomele şi rostul lor, au fost dărâmate pentru a face loc unor structuri cubice care serveau la izolarea locuitorilor de strada lor, de vecinătate, şi protecţia naturii. Copacii, care au fost martorii multor generaţii, incluzând primele zile de emigrare ale bunicilor mei în acest colţ din Brooklyn, au fost tăiaţi”[15]. Astfel, o industrializare brutală şi o demitizare a locului natal îl face pe artist să adopte o atitudine de defensivă faţă de viaţa tradiţională, iar obiecte banale precum somierele să adopte un caracter artistic, prin promovarea lor ca obiecte de artă.

Boat © 2008 Eric Lindveit

Smut Studies, instalaţie © 2008 Eric Lindveit

Această operă reprezentativă a artistului amintit mai sus reprezintă „un copac afectat de boala numită ’’smut’’ care afectează vegetaţia, inclusiv copacii, ea influenţând felul cum îmi aleg pigmenţii. Deşi nu intenţionez ca aceştia să fie copii ale celor pe care oricine le poate vedea în natură, sunt, într-o oarecare măsură, credibile instantanee ale unui grotesc caricatural. Într-un proces uneori neîndemânatec, glacial, primitiv, se dezvăluie pe sine de-a lungul timpului de care au nevoie straturile de hârtie pentru a se usca. Crearea de obiecte, este o cale de a mă apropia de subconştient şi a satisface nevoia pe care o simt pentru ordine si clasificare. Ca opus al reprezentării lucrurilor, facerea lor mă apropie de lucrurile care se ascund cadrului meu vizual”[16]. Observăm în acest caz o întrepătrundere a artei cu meşteşugul, atât de des întâlnită în cazul fenomenului Steampunk. Aici ne putem aminti de citatul lui Merleau Ponty, despre acel „omuleţ care există în om” care, „instalat în trupul său plăpând, într-un limbaj care a vorbit atât până acum, într-o istorie nesigură, se adună şi începe să vadă, să înţeleagă, să exprime; umanismul de astăzi nu mai iubeşte omul împotriva trupului său, spiritul împotriva limbajului său, valorile împotriva faptelor; spiritul şi omul transpar în mişcarea prin care trupul se face gest, limbajul speră coexistenţa în adevăr”, citat amintit de Eco în a sa carte, „Opera deschisă”. Astfel, având ca exemplu artistul Eric Lindveit, putem afirma că, vorbind fără încetare un limbaj, artistul simte că se alienează; astfel, încercarea de a distruge şi de a dizloca din interior acest limbaj, denotă faptul că trebuie să existe o sustragere a situaţiei şi o judecare a acesteia. În cazul acestui artist, putem regăsi acea formă de artă „experimentală”, putând utiliza un citat din opera lui Adorno, „Teoria estetică”: „experimentul transpune din ştiinţă în artă maniera de a utiliza conştient materialele, în opoziţie cu concepţia despre procedura organic inconştienţă”. Aici putem face trimitere la „Cabinetul de curiozităţi„ al lui Eric Lindveit. Vorbind despre acest cabinet, Lindveit afirmă: „Viaţa mea de adult a fost întotdeauna o căutare a unor detalii in nimicuri, metaforic vorbind. Cabinetele de curiozităţii au fost un mod de a uimi oamenii din jurul lor, dar au servit şi la o re-contextualizare a atenţiei asupra lucrurilor extraordinare sau chiar ordinare. Dacă prezint primele zece lucruri pe care le văd pe trotuar în mod atent, permiţând explorarea istoriei lor şi studiul stărilor lor psihice, asistat de magnificare şi chiar analiza micro-spectroscopică, atunci un cabinet de curiozităţi se naşte sub ochii mei”[17]. În legătură cu acest lucru, putem aminti ceea ce Horst Bredekamp aminteşte în numărul 27/2007 al revistei Idea[18], despre cabinetul de curiozităţi ca spaţiu de joc: “Ideea unei naturi libere care se joaca, pe care spiritul uman trebuie sa o imite jucându-se şi el, dar pe care trebuie sa o si tina in loc si sa o constrângă pentru ca, in arbitrarul hazardului, sa-i sesizeze esenţa, cerea un recipient in care sa poată fi reunite, pe o scara mai larga si cit mai complet cu putinţă, mijloacele de îngrădire a fanteziei naturii”.Astfel, crearea unui cabinet de curiozităţi, sau a unui spaţiu de depozitare a unor lucruri rare sau, în cazul lui Eric Lindveit, a unor lucruri care ating acel caracter de realitate, e mai presus de artă. Atinge deja un joc al spiritului uman de-a imitarea naturii,dar o imitare ce se vrea o construcţie.

Referitor la arta ca şi construcţie, putem aminti opera artistului Sean Orlando, Steampunk Tree House. Acest artist îşi motivează arta ca un răspuns la alienarea societăţii americane prin consumism. Ni se pare relevant a menţiona un citat din interviul său acordat revistei Egophobia, din numărul 19/2008[19]. „În Steampunk există un număr de artişti care lucrează cu materiale reciclate şi refolosite, boilere, instalaţii de aburi, mecanisme cinetice, încercând să priceapă cum se mişcă lucrurile, şi construind pe această cale comunităţi alternative. Steampunk există ca o mişcare socială datorită unor forţe sociale specifice mai largi din punct de vedere istoric. Cred că e un răspuns la cultura automobilelor, preţului de vârf al petrolului, a calamităţilor aduse mediului înconjurător, a muncii dezumanizate şi a condiţiilor de producţie într-o economie globală”. Opera acestuia, Steampunk Tree House, reprezintă, după cum afirmă şi artistul, arta originală interactivă şi de participare. Motivul pentru care Sean Orlando a decis să construiască această casă este unul simplu: „Am fost inspirat să creez Casa din Copac ca o reacţie împotriva lucrurilor pe care le-am găsit dezgustătoare în această lume şi împotriva lucrurilor care fac această societate într-adevăr…urâtă. În America, casele din copaci sunt foarte iconografice, sunt un loc pentru a te ascunde , permit spaţiu pentru o diferită perspectivă a lumii.” Astfel, observăm o îmbinare a unei reacţii împotriva societăţii contemporane americane, cu o dorinţă de exprimare artistică, dar şi cu un caracter artizanal al acesteia.

Iată Steampunk Tree House, opera reprezentativă a lui Sean Orlando:

Casa Steampunk din Copac la Burning Man 2007 © photo de Zachary Wasserman

Imaginea de mai sus reprezintă acea remarcă făcută de Rebecca Onion în articolul amintit mai sus, şi anume: „O mare parte a proiectului Steampunk de reintegrare a umanului cu maşina constă în abilitatea spectatorului sau tinichigiului de a desăvârşi importante piese de maşinărie care, în peisajul tehnologic curent, va fi domeniul exclusiv a specialiştilor. În lumea utopică steampunk, cunoaşterea despre maşinărie se va reîntoarce în mâinile oamenilor, răsturnând ceea ce steampunk vede ca şi cultură asupritoare a specializării”[20].Construirea unei case de fier într-un copac de fier reprezintă o integrare a umanului într-un context artificial, maşinic, necesitând o anume cunoaştere a maşinii, dar care să poată fi accesibilă tuturor oamenilor, şi nu doar unei anumite bresle.

De asemenea, trebuie amintit artistul Mike Libby, care se consideră un artist multidisciplinar, pasionat deopotrivă de sculptură, dar şi desen. Temele sale gravitează în jurul ştiinţei, naturii, fantasticului,istoriei universale şi personale. În studioul Insect Lab, creat în urmă cu zece ani, artistul disecă bondari, tarantule, greieri sau fluturi, montându-le rotiţe vechi de ceasornic. Mike Libby povesteşte că a găsit într-o zi un cărăbuş fascinant colorat-mort, dar intact. L-a păstrat până când a descoperit un ceas vechi, al cărui mecanism i-a amintit de micuţa zburătoare. ”Mi s-a părut că acel cărăbuş seamănă cu un dispozitiv mecanic, ba chiar şi funcţionează precum unul, aşa încât m-am gândit să-l combin cu piese de ceas”, spune Mike. După ce a reuşit să disece insecta, o pensetă şi puţin lipici au desăvârşit miniaturala sculptură.

Putem, şi trebuie, redate câteva dintre operele sale. Astfel:

ABlackScorpionsteampunk

AGrasshoppersteambug

AMorphosteambugg

Se afirmă că arta Steampunk este o artă nouă şi, prin urmare, creativă. Referitor la acest din urmă termen, trebuie să ne amintim ceea ce înţelege Dabney Townsend prin creativitate, şi anume: „artistul ca individ produce un lucru nou şi distinct”[21]. Astfel, creativitatea ar ţine de experienţă, de explorarea liberă a acesteia şi de jocul artei, ce deschide noi posibilităţi în artă. Operele de artă Steampunk , ca de altfel orice operă de artă, sunt obiecte intenţionale, trebuind să existe o relaţie între opera de artă şi public. Însă publicul poate aborda o operă de artă Steampunk în funcţie de o anume atitudine perceptivă, în funcţie de starea pe care o avem la momentul respectiv. Aşa cum afirma şi filosofia modernă, percepţia e controlată de atitudini mentale, dobândite prin experienţa acumulată. Observând operele propuse, ale celor doi artişti Steampunk amintiţi mai sus, Sean Orlando şi Eric Lindveit, putem susţine că acest lucru se întâlneşte în cazul acestora. Astfel:

a) în cazul artistului Sean Orlando, opera de artă devine imagine, simbol, al copilăriei, al momentului prielnic jocului, în timp ce la Eric Lindveit, creaţia vine ca joc al imaginaţiei, al creării unui cabinet de curiozităţi, al unor scoarţe de copaci artificiale;

b) există o relaţie interactivă între public şi artă, în ambele cazuri ale artiştilor menţionaţi mai sus. Astfel, în cazul lui Orlando, avem următorul citat: „Ca o fiinţă vie, Casa Steampunk din Copac creează o experienţă variată şi misterioasă, ca şi oamenii care intră în contact cu ea. Creează o nostalgie, încurajează jocul, dar şi posibilitatea de a ne imagina un alt timp, realitate sau loc. Este o reprezentare artistică a efortului uman de a re-crea, este o invenţie industrială şi redă modul cum ne străduim să imităm designul naturii pe măsură ce, în acelaşi timp, îl distrugem. E un loc unde fantezia se intersectează cu realitatea. Orga acţionată de aburi cântă muzică, soba de tuci este funcţională iar mecanismul de ceas al vulturului bate din aripi. Folosim aburi reali produşi de motoare cu aburi pentru a alimenta Copacul şi pentru a furniza efecte de abur pentru ramuri şi trunchi. Chiar dacă realitatea acestuia face aluzie la o stare de vis, nimic nu e fals în existenţa sa”[22]. În cazul lui Lindveit, avem următorul citat: „În curând, voi face ramuri artificiale pentru copaci. Sper să fac lucrări in-situ în acest spirit, şi de dimensiuni mai mari. Am avut o imagine mentală a unei instalaţii– o cameră, o peşteră, făcută din scoarţă de copac realizată din papier mache având în interior două imagini gigantice ale unor copaci, încadrate delicat în rame de metal cu balamale. Sau, o saltea foarte mare din aluminiu, sau poate una tapisată, înaltă de patru etaje, desfaşurată în spaţiu sau înclinată pe latura unei clădiri, stând pe o parte, şi prinsă în balamale ca resortul unei curse de şoareci. Toate băncile publice vor fi situate în proximitate, unde vei fi lovit dacă, imaginar, acea capcană este acţionată. Imaginează-ţi soarele care apune, eclipsat de silueta uriaşă a unui pat. Visele pot sa te lovească.“[23].

Alte exemple de opere Steampunk, ce evidenţiază caracterul deconstructivist al acestora:

Steampunk mouse

Steampunk Computers

Computer “reutilat” creat de Jake Von Slatt

3. Concluzie

Ca şi concluzie, trebuie afirmat că Steampunk reprezintă o veritabilă formă de artă, datorită faptului că putem avea anumite sentimente estetice legate de obiectele acestui curent, recunoscându-i, astfel, valoarea estetică. Steampunk este un fenomen estetic şi datorită faptului că se doreşte o re-integrare în natură, prin consolidarea relaţiei omului cu natura, prin folosirea materialelor naturale, excluzând plasticul sau materialele ce ar putea polua. Ca şi fenomen postmodernist, Steampunk aparţine şi ficţiunii. Putem fi îndreptăţiţi să concluzionăm, în urma următoarei afirmaţii a Lindei Hutcheon, că Steampunk aparţine ficţiunii postmoderne. Astfel, autoarea menţionată afirmă: „Ficţiunea postmodernă accentuează tensiunile existente între, pe de o parte, faptul-de-a-fi-fost (şi absenţa) al trecutului şi faptul-de-a-fi (şi prezenţa) al prezentului”[24]. Putem afirma, fără rezerve, faptul că Steampunk reprezintă o formă veritabilă de artă, existând, astfel, o posibilitate a contemplării artistice. Aceasta reprezintă, aşa cum amintea şi Lipps, „apercepţie calitativă pură”[25]. Obiectul estetic, spune Lipps, prezintă şi o anume idealitate estetică, aceasta însemnând că „eu consider că obiectul estetic, aşa cum se înfăţişează el simţurilor mele, sau viaţa ce există în el n-ar fi reale, ci înseamnă că eu îl deplasez, contemplând, într-o sferă în care nu e deloc vorba de realitate sau irealitate”[26]. Astfel, o contemplare a unui obiect estetic steampunk trebuie să surprindă viaţa sau spiritul prezent în el, care poate fi deplasat, dincolo de orice sferă a irealului sau realului.

Referitor la secolul al XIX-lea, din a cărui perioadă se inspiră arta Steampunk, trebuie amintită Jean-Marie Guyau, cu ale sale referinţe legate de estetica maşinii. Astfel: „Cu cât o maşină îşi reprezintă mai puţin forma exterioară ce o pune în mişcare, cu atât ea are o valoare estetică mai mare. Maşina care va semăna cel mai bine cu o fiinţă va fi cea mai frumoasă”[27]. Astfel, Guyau pare că aseamănă o fiinţă cu o maşină ce, în viitor, va ajunge să pară că duce o viaţă precum cea a fiinţelor. Apoi, o descriere demnă de orice articol despre arta Steampunk: „Aburul, apa sau aerul vor circula tot mai lin prin marile artere de fier, mişcările largi ale braţelor de oţel vor dobândi tot mai mult aparenţa spontaneităţii şi uşurinţei”[28].Tot autoarea citată afirmă că „idealul industriei, fiind economisirea energiei, este însăşi viaţa; or, viaţa este însuşi idealul artei”[29]. Putem spune că maşinile oferă tipuri de frumuseţe? Da, pentru că, aşa cum afirmă şi Guyau, frumuseţea maşinilor rezidă în aparenţa vieţii, arătată doar în mişcarea maşinilor. În maşini ne sunt redate forţele mecanice ale naturii. În momentul în care există o imperfecţiune mecanică a unei maşini, atunci asistăm la o imperfecţiune estetică.

Steampunkerii valorifică viaţa, ne-adoptând acel stil de singurătate, pesimism, anti-utopic, ascuns în spatele monitorului. Steampunk doreşte o revalorizare a trecutului cu ajutorul mijloacelor moderne, a tehnologiei noi, şi nicidecum o construire a prezentului într-un cadru al viitorului. Referitor la materialele folosite de artişti precum Sean Orlando sau Eric Lindveit, putem aminti remarca lui Lipps: „Este în interesul operei de artă să ajute a exprima în opera de artă în primul rând trăsături semnificative din esenţa materialului, capacităţi şi disponibilităţi interioare”[30].Este, credem noi, şi cazul artiştilor sub-genului Steampunk.

Prezentăm un fragment din faimoasa critică a domnului Randy Nakamura la adresa acestui fenomen, critică deloc favorabilă[31]: „Subcultură sau nu, Steampunk pare să fi atins nivelul unei afaceri de familie pe web. De la The Steampunk Workshop şi până la Aether Emporium, se pare că nu există o limită a site-urilor ce expun lucrările acestor creatori de “talmeş-balmeş”. Chitări încărcate cu tot felul de roţi dinţate, nenumărate tastaturi şi monitoare LCD încastrate în alamă, precum şi obiecte ce par pur şi simplu să îndeplinească formula: alamă+lemn= Victorian. În acelaşi timp, există o fascinaţie aparte pentru expunerea de mecanisme, precum şi pentru a privi înăuntrul carcasei ce acoperă lucrurile. Aceasta este o trăsătură extrem de populară, aproape banală, a post-modernismului, şi anume ideea de a dezmembra structuri şi convenţii date ce au făcut ravagii prin toate mediile imaginabile în ultima jumătate de secol: „întoarcerea pe dinafară” a clădirilor, pentru a arăta reţelele de instalaţii şi structuri utilitare altădată ascunse; ficţiunile metanarative, unde convenţiile structurii narative sunt în chip continuu expuse şi alterate; articole de îmbrăcăminte ce lasă la vedere fiecare cusătură, îmbinare şi bucată de material, etc., ad nauseam. Steampunkerii par să ducă toate acestea un pic prea departe, să le interpreteze ad literam. Sean Orlando, de la Kinetic Steam Works, observa într-un mod foarte ingenios că ‘Lucrul cel mai minunat la un motor cu aburi este că poţi să urmăreşti calea prin care energia este generată şi modul în care funcţionează începând cu gura de foc şi boilerul, urmărind ţevăria, valvele, manometrele, angrenajele, valvele de distribuţie, pistoanele, osiile excentrice şi roţile volante, pe tot parcursul de la sursa de putere până la produsul final al potenţialului kinetic.’ S-ar putea argumenta cu uşurinţă că urmărind suprafaţa gravată a unei plăci de reţea ar oferi o hartă vizuală a proceselor unui computer sau ale unui dispozitiv electronic cu nimic mai puţin fascinantă”.

Totuşi, încheind într-o notă optimistă, trebuie să amintim cuvintele lui Adrian Ioniţă, din revista electronică Egophobia nr. 18/2008 (www.egophobia.ro) : „Magia care înconjoară Steampunk nu este numai nostalgia sau fascinaţia pentru trecut, ci şi o călătorie în străfundurile conştiinţei noastre dublată de neliniştea unei identităţii pierdute pe pragul dintre trecut şi viitor”. Steampunk nu e acel „talmeş-balmeş” invocat de domnul Nakamura, ci poate fi (şi este considerat) o veritabilă formă de artă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Altman, D.: Mediul virtual: despre multiplicitatea artei, Editura Bastion, Timişoara, 2008;

2. Danto, A.: From Aesthetics To Art Criticism and Back, în The Journal of Aesthetics and Art Criticism, vol. 54, No.2, Spring 1996;

3. Eco, U.: Opera deschisă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006;

4. Fleming, W.: Arte şi idei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983;

5. Guyau J.-M: Problemele esteticii contemporane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990.

6. Hutcheon, L.: Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997;

7. Lipps, Th: Estetica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, partea II, vol. I şi II;

8. Onion, R.: Reclaiming the Machine: An Introductory Look at Steampunk in Everyday Practice, în Neo-Victorian Studies, Autumn, 2008;

9. Revista virtuală Egophobia, numerele 19/2008 şi 21/2009: www.egophobia.ro;

10. Revista IDEA arta+societate, numărul 17/2004 şi 27/2007: www.idea.ro ;

11. Titu, A.: Experimentul în arta românească după 1960, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003;

12. Townsend, D.: Introducere în estetică, Editura All, Bucureşti, 2001;

13. Zaharia,D.N.: Antinomicul în arta contemporană, Editura Dosoftei, Iaşi,1999.

Săcuieu - Vlădeasa (Munţii Apuseni)

Zămislită la poalele Carpaţilor de Apus, sub măgurile pline de dor ale masivului Vlădeasa, de când mă ştiu m-am simţit atrasă de-aceste locuri binecuvântate, care au acţionat ca un magnet asupra sufletului meu... Copilăria minunată ce-am petrecut-o în toată splendoarea şi curăţimea satului natal, verile parfumate de mireasma fânului cosit şi îmbrăţişarea codrilor sub cel mai frumos cer senin din câte am văzut vreodată, sau iernile cu zăpada imaculată în care înotam pâna la brâu, fără a simţi vreodata frigul, sunt amintiri vii care vor face parte întotdeauna din viaţa mea...

Acolo am deschis ochii către lume, acolo am desluşit taina literelor si-a cifrelor şi am învăţat că pentru a putea străbate sinuosul drum al vieţii trebuie să fii cinstit, sa fii drept, să iti iubeşti obârşia şi să respecţi valorile materiale şi spirituale ale neamului nostru... şi câte si mai câte n-am învăţat în mijlocul acelor oameni minunaţi şi cărora şi astăzi, cu plecăciune şi recunostinţă, le mulţumesc pentru ca există...

Săcuieu – un sătuc autentic de munte, la 72 de km de capitala legendarului Ardeal – Cluj-Napoca şi 22 de km faţa de cel mai apropiat oraş, Huedin, este aşezat într-o minunată zonă montană, la o altitudine medie de 700 m şi mărginit de frumoase dealuri şi piscuri semeţe răsfirate la poalele muntelui Vlădeasa, ale cărui culmi ce se înalţă între 1200 şi 1700m, aduc jertfă altarului străbun până la cota 1836 m, de unde poţi cuprinde cu mintea şi sufletul întreaga panoramă a unor frumuseţi nebănuite, în îmbrăţişarea măgurilor Ţicleului, Runcurilor, Cărmazanului cu dealul Benţii şi Dealul Oarzelor. Măgurile Sebeşului, Tranişului şi Vişagului, străjuite de păduri seculare de brad şi presărate cu poieniţe în care măiestria creaţiei divine te duce cu gândul că trăiesti într-o lume mirifică născută-n arc de curcubeu, întregesc frumuseţea peisagistică a unor locuri în care natura-şi revarsă din plin bogaţiile.

Atestată documentar din vremea romanilor cuceritori ai Daciei, care au ridicat castrul roman Resculum-Bologa de astăzi – localitatea işi trage denumirea de la „Secu” (Valea Seaca) - prima aşezare în sat fiind atestată cu toponimul de rezonanţă în Râtul Romanului, purtând numele „secătura”. Multiplele frământări ce-au fost în Transilvania de-alungul veacurilor au generat tot felul de opinii în privinţa atestării documentare a aşezărilor din aceasta parte de ţară, însă dovezile arheologice descoperite chiar pe teritoriul localităţii Săcuieu stau drept mărturie vie a rădacinilor sale dacice şi dăinuirii neamului românesc aici, unde ţăranii au fost dintotdeauna proprietari asupra pământului lor, chiar dacă prin forţa armelor le-a fost furat ulterior de cei care-au cotropit întregul ţinut transilvan.

De-alungul vremurilor, chiar dacă umilinţele la care au fost supuşi locuitorii acestor meleaguri au lăsat urme adânci în sufletele lor, la Săcuieu, tradiţia româneasca a fost păstrată cu sfinţenie şi oamenii locurilor şi-au crescut pruncii cu dragoste de neam şi credinţă în Dumnezeu, iar astăzi, deşi în plin progres al societăţii româneşti, aici te simţi într-o oaza de linişte, într-un loc aproape rupt de civilizaţie, în care valorile naturale şi spirituale au ramas nealterate. Aş putea vorbi la nesfârşit despre sătucul meu şi oamenii lui minunaţi şi nu m-aş sătura să descriu tot ce poate oferi pentru suflet şi minte; frământările mele din ultimii ani au avut însă ca obiect găsirea unor mijloace de promovare a frumuseţilor locurilor ce m-au dăruit cu dragoste de oameni şi de pământul pe care am văzut lumina zilei.

Nu este uşor ca într-o lume în care strălucirea banului îngrădeşte trăirea sufletului să reuşeşti să găseşti o modalitate prin care să atragi, să promovezi , să convingi că şi acolo, în simplitatea gospodăriilor ţărăneşti, prin grija celor pentru care viaţa a fost o luptă continuă pentru supravieţuire, se pot petrece zile miununate, se pot cunoaşte locuri şi tradiţii deosebite şi mai ales, se poate deschide o poartă spre îmbrăţişarea unui nou si plăcut mijloc de trai pentru locuitori, turismul rural. Spre deosebire de alte zone favorizate într-un fel sau altul de căile de acces mai facile, de apropierea de marile oraşe, de interesul mărit manifestat de către administraţia locală faţă de dezvoltarea acestora, arealul munţilor Vlădeasa a rămas mereu „în conservare”, la fel ca şi rezervaţia naturală bine cunoscută din cadrul lor, drumul spre practicarea turismului rural autentic fiind plin de mai multe coborâşuri decat urcuşuri...

Astfel, în iarna acestui an, prin apropierea mea de domeniul cultural artistic – respectiv colaborarea cu reţele literare virtuale - mi-a venit ideea organizării unor tabere de creaţie acolo, în creierul munţilor, în conditii strict autentice, în care iubitorii şi creatorii de literatură şi artă să se reunească, să „spargă sticla” şi să-şi strângă mâinile, şi pe parcursul câtorva zile să se relaxeze şi să creeze, să se bucure împreună, şi astfel sătenii mei dragi să-şi facă cunoscută ospitalitatea şi valorile spirituale, să demonstreze că şi la noi „se poate” şi să valorifice frumuseţea locurilor în care trăiesc spre bucuria şi mulţumirea celor care-i vizitează şi spre uşurarea traiului lor.

Sătucul acesta binecuvântat a dăruit cultura româneasca cu oameni deosebiti cu care se mândreşte şi am folosit acest prilej spre a le cinsti memoria, astfel că, tabăra am hotărât să o dedic academicianului George Potra, criticului de film Florian Potra, oameni de cultură deosebiţi. Îmi doresc ca în fiecare an, în luna august acest eveniment să se repete, să aiba continuitate şi să organizăm şi alte evenimente de acest gen.

Este un drum greu, sinuos, pornind de la lansarea iniţiativei, apoi prezentarea ei în faţa sătenilor, obţinerea acordului autorităţilor locale de a agrea şi susţine mainfestarea iniţiată de către o persoană fizică şi nu de către o firmă specializată, şi nu în ultimul rând, atragerea participanţilor prin lansarea iniţiativei pe site-urile de profil. Deţin brevetul de turism pentru care am urmat cursurile de profil acum căţiva ani, în dorinţa de a -l folosi exact în acest scop, însă, în măsura în care nu am avut posibilitatea să infiinţez o societate comercială de profil şi să o susţin până în momentul în care activitatea devenea rentabilă, a rămas doar „în ramă”...

Cu toate piedicile care n-au contenit să apară, în perioada 22-29 august 2009 , satul meu va găzdui pentru prima dată o comunitate culturală, oameni de litere, artişti plastici, muzicieni, care vor fi primiţi aşa cum se cuvine de către gazde şi pentru care ne vom strădui să organizăm excursii, drumeţii, seri culturale într-un cadru deosebit, atrăgând întreg satul în această manifestare şi dându-le curaj să folosească zestrea naturală şi spirituală cu care sunt binecuvantaţi spre bucuria vizitatorilor şi mulţumirea lor. Prin bunăvoinţa sătenilor şi dorinţa lor de a mă sprijini în organizarea taberei, am identificat 100 de locuri de cazare în gospodăriile acestora, în camere simple, dar curate, cu acces la baie şi unde sperăm ca să se simtă „ca la mama acasă” şi să le rămână ca amintire deosebită, determinându-i ca ori de câte ori vor simţi nevoia retragerii într-un loc plin de farmec şi linişte... să revină la Săcuieu.

Alături de locurile din imprejurimile satului, dătătoare de linişte şi adevărate izvoare de inspiraţie pentru orice artist, vom vizita obiective turistice deosebite din zonă, cum ar fi cetatea medievală Bologa, arborele Sequoia de pe Dealul Domnului, cascada Vălul miresei de la Răchiţele, satul Rogojel şi cabana Vlădeasa. Serile de la Săcuieu vor grupa în jurul focului de tabăra nu numai participanţii dar şi satenii care le vor împărtăşi din tradiţiile lor, din creaţiile populare de ieri şi de azi, într-o atmosfera caldă, prietenească si plină de spirit.

În cuvinte simple, aceasta este dorinţa mea, acestea sunt visele mele şi sper ca prin participarea unor oameni de cultură deosebiţi şi prin prestaţia sătenilor la nivelul aşteptărilor acestora să reuşim să facem din şederea la Săcuieu, o manifestare de care fiecare să-şi aduca aminte cu mare drag şi apoi să devină tradiţie, sau lăsându-ne imaginaţia să zboare, o tabără anuală de creaţie literară şi artistică.

Apelăm pe această cale la toţi oamenii cultură, scriitori, artişti, consacraţi sau începători, tineri sau mai în vârstă, din ţară, sau stabiliţi în străinătate, să dea curs invitaţiei noastre, pentru a ne bucura şi pentru a fi împreună într-o ambianţă de neuitat, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde tradiţionala ospitalitate românească prevalează şi în zilele noastre...

Georgeta RESTEMAN

restemangeta@yahoo.com

Săcuieu-Vlădeasa

20 iulie 2009

telefoane: 0740 237 242 sau 0770-696 470

*********************************

PROGRAMUL TABEREI

Ziua I – Sâmbătă 22 august

primirea participanţilor;

întâlnire în gara Huedin, la ora 16,00 sau direct la Săcuieu

cazarea la casele sătenilor sau, dupa caz, instalarea în tabăra de corturi
seara – BUN VENIT LA SĂCUIEU! - cina
Să ne cunoaştem mai bine!

Ziua a II-a – Duminică 23 august

mic dejun
“O raită prin împrejurimi!” - la arborele SEQUOIA din Dealul Domnului
prânzul „ca la coasă!” (slănină la frigare, asortată cu brânză, ceapă

şi stropită din plin cu pălincă de prune)
seara – FOC DE TABĂRĂ! - Din creaţiile participanţilor – seară literar-artistică

Ziua a III-a – Luni 24 august

mic dejun
drumeţie la Rogojel şi Cabana Vlădeasa
pranzul „la frigare” - prânz tradiţional - la cabana Vlădeasa
seară de poezie, cenaclu literar LA FOC DE TABĂRĂ!

Ziua a IV-a – Marţi 25 august

mic dejun
drumeţie „la stână” - cu degustare de caş, jintiţă şi balmoş
prânzul
odihnă
seara – cina – „Bograci la căldare” stropit cu pălincă de prune
Să învăţăm să ne bucurăm alături de oamenii locului - Şezătoarea „Clacă la Săcuieu!” - totul aproape de acelaşi FOC DE TABĂRĂ!

Ziua a V-a – Miercuri 26 august

mic dejun
drumeţie la Răchiţele – Cascada „Vălul Miresei” şi Valea Stanciului
prânzul – „Ce-avem prin traistă”!
Seara – cina, seară dedicată umorului românesc şi jocurilor de societate

Ziua a VI-a – Joi 27 august

mic dejun
concurs de orientare turistică – pe Valea Ordânguşa, un alt drum spre Cabana Vlădeasa
prânzul
seara – cina, „De dragoste si dor” – creaţie literară de dragoste şi nelipsitul … FOC DE TABĂRĂ!

Ziua a VII-a – Vineri 28 august

mic dejun
„Pe urmele străbunilor”! - drumeţie la Cetatea Bologa si la Moara de apă din aceeaşi localitate
prânzul – „Ce-avem prin traistă!”
seara – cina festivă -
FOC DE TABĂRĂ, cântec, joc şi voie bună, distracţie până în zorii zilei

Ziua a VIII-a – Sâmbătă 29 august

mic dejun
pregătirea de plecare, strângerea corturilor...
plecarea spre casele noastre
închiderea manifestării...

LA REVEDERE, TABĂRĂ DRAGĂ!

NOTĂ: Funcţie de structura grupului , programul va fi adaptat pentru toate segmentele culturale din care vom avea participanţi!

**********************************************************************

Informaţii despre costul participării

la Tabăra de creaţie literară şi artistică

de la Poalele Muntelui Vădeasa

22 august – 29 august 2009 (7 nopţi de cazare, 8 zile demipensiune)

În urma vizionării locuinţelor sătenilor, posibilităţile de cazare sunt de maximum 100 de persoane în gospodării în care există acces la baie şi 30 de locuri în gospodării simple, fără baie . Camerele sunt mobilate simplu, curat, în stil ţarănesc majoritatea, dar pline de căldura sufletească a gospodarilor! Sunt camere cu două sau cu patru locuri, depinde de preferinţele fiecaruia dintre dumneavoastră.

COSTURI

- 7 nopţi - cazare în gospodăriile sătenilor, cu demipensiune (două mese/ zi) la preţul de 500 lei/ persoană;

- serile de tabără se vor petrece în jurul FOCULUI DE TABĂRĂ, într-un loc special amenajat, unde vom avea in permanenţă grătarul încins, şi veţi putea achiziţiona ( contra cost) preparate la grătar, băuturi, sucuri, îngheţată, dulciuri, puse la dispoziţia dumneavoastră de către o firmă specializată. Pentru buna organizare a acestei manifestări am rugamintea ca până la data de 10 august 2009 să va exprimaţi opţiunile.

În perioada 1-15 august participanţii vor depune un avans de minim 30% din cost

în contul RO29BRDE050SV15215310500 deschis la BRD Oradea, Agenţia CICERO

pe numele RESTEMAN GEORGETA MINODORA, CNP 2600824400386

Doritorii se pot înscrie în tabără prin e-mail la adresa restemangeta@yahoo.com.

Pentru informaţii mă puteti contacta la telefon 0740 237 242 sau 0770 696 470.
Va mulţumesc şi vă aştept cu drag!

Georgeta RESTEMAN

Organizator TCLA

Baştina de grăniceştean

Spun bucovinean pentru că Niculai Moroşan, cu baştina în comuna Grăniceşti, dar domiciliat în târgul Siretului, îşi desfăşoară activitatea de profesor de design la Colegiul de Artă sucevean „Ciprian Porumbescu” şi, pentru că aşa cum am remarcat la vernisaj, e recenzat pe lista celor care cinstesc blazonul fiecăreia dintre aceste trei localităţi, îl circumscriu mai larg, ca bucovinean, pentru a satisface deopotrivă toate aceste justificate „pretenţii” identitare.

Baştina de grăniceştean a fost subliniată însă atât de prezenţa pitorească a mamei sale, îmbrăcată în strai popular specific locului, cât şi de prezentatorul manifestării, preotul, scriitorul şi rafinatul grafician Constantin Hrehor, cel care slujeşte atât în altarul Bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, cât şi în cel al literaturii şi artei.

O emblemă de discreţie

Părintele Constantin Hrehor, care a remarcat talentul nativ al expozantului (care a fost „ispitit de muze încă din copilărie”) şi a accentuat că acesta „s-a format ca artist sub bagheta unor profesori de calibru”, a reliefat faptul că genericul expoziţiei, „Linie şi culoare” (un titlu aparent „didactic şi sumar”) este de fapt o emblemă de discreţie. O discreţie care-l caracterizează pe Niculai Moroşan, un artist care nu caută subiecte senzaţionale, ci rezolvă plastic teme care vin din străfundul fiinţei sale.

Un creator care se circumscrie clasei de „artişti sofianici”, cum a spus Constantin Hrehor (făcând referire la „şcoala de pictură suceveană”), sofianic fiind un anume sentiment al omului în raport cu transcendenţa, un sentiment cu totul specific (care trebuie înţeles ca potenţă creatoare a spiritualităţii ortodoxe) graţie căruia omul se simte receptaculul unei transcendenţe.

„Baroana” şi „Zâmbetul pământului”

Aşa că, de la portretele în peniţă („portrete care respiră”, cum spunea părintele  Hrehor), care denotă siguranţă artistică (grafica în peniţă exclude radiera şi orice retuş, orice revenire), la adevărate „poeme rezolvate prin culoare” (cu precădere nuduri lipsite de orice conotaţie licenţioasă), Niculai Moroşan ne deschide poarta lumii sale care se configurează între real şi metaforă.

O expoziţie în care alături de portretul în peniţă al mamei (intitulat „Baroana”) se află lucrarea „Zâmbetul pământului”, portretul color, solarizat, al tatălui, pălimarul bisericii din Grăniceşti, un fel de „Moromete” hâtru, cum l-a numit părintele Constantin Hrehor.

                                                                    *

Prima expoziţie personală a lui Niculai Moroşan este, aşa cum a remarcat Constantin Hrehor, „o primă treaptă îndrăzneaţă” în cariera artistică a celui pe care colegii îl numesc simplu, aşa cum se şi semnează: Moro.

Tiberiu COSOVAN

Suceava

Doi copii din Botosani au reprezentat Asociatia culturala "Vis de Artist" la Onesti, sambata, 4 august, la lansarea CD-ului "Cantati cu noi", vol. 9.
Alaturi de alti solisti din Bucuresti, Piatra Neamt, Onesti, Dragasani, Botosani, Buzau, Adjud, Chisinau, Galati si Turda, Ioana Mititelu si Andreea Brai au participat la acest eveniment, insotite de profesorul lor, Catalina Constantinovici. Ioana Mititelu este cursanta in anul al II-lea la Scoala Populara de Arte si Meserii, sectia canto-muzica usoara, si se afla pentru a doua oara la un astfel de eveniment. Andreea Brai are doar sase ani si este admisa in clasa I la Liceul de Arta "Stefan Luchian", fiind la prima ei aparitie discografica. Ioana a fost inclusa pe CD cu piesa "Vrei, nu vrei" a compozitorului Cristian Alivej, pe un text de Marian Stere, iar Andreea a cantat "Pentru oameni, pentru flori, pentru copii", creatia lui Mihai Constantinescu.
Lansarea a fost prezentata de Octavian Ursulescu care a subliniat ca este la curent cu activitatea muzicala a copiilor din Botosani, iar directorul Casei de Productie ElectroStar, Eugen Ungureanu, a invitat acesti copii si la lansarea urmatoare, din noiembrie.
In luna august, cele doua fetite alaturi de copiii care reprezinta Asociatia culturala "Vis de Artist" vor sustine diferite spectacole in Botosani, la Casa Memoriala "Nicolae Iorga", la Complexul "Lebada", in localitatea Dimacheni, la Hiliseu Crisan, la Roma si la Cristinesti. Actiunile organizate de acest ONG vor fi insotite si de activitati socio-educative, in cadrul carora copiii prezenti vor beneficia de un program axat pe socializare, relaxare, initierea in noi modalitati de joaca - specifice grupelor de varsta, avand ca scop lateral si acela al initierii parintilor in activitati pe care sa le intreprinda alaturi de copiii lor.