Republica Moldova, jumătate a ceea ce a fost odată Moldova mare, parte furată din România. După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, România, chiar dacă a încheiat confruntarea de partea aliaţilor, a suferit cele mai mari pierderi. Furată de către ruşi, aceştia nu s-au mulţumit doar la partea materială şi la zecile de vagoane pline cu lingouri de aur, ci au ,,luat” şi o bună parte din ţară. Dacă teritoriul a fost ,,luat” prin intermediul unui act, lingourile au fost ,,corect” furate. În câţiva ani, după ce blocul statelor Uniunii Europene va include şi producerea de gaz metan la scară largă, vom putea izola ruşii economic şi le vom putea cere banii, aurul şi patrimoniul naţional furat înapoi. Dar, până atunci...

Cât despre pământul românesc ,,luat”, ruşii au trimis milioane de români din Republica Moldova la munci grele, în domeniul mineritului, în părţile de N ale Rusiei, aceştia murind din lipsă de acomodare, ,,muncile” traducându-se prin ,,lagăre sovietice”. În locul acestora, comuniştii au mobilizat familii de ruşi. Astfel s-a produs rusificarea noastră, a românilor din acele ţinuturi. România nu a fost doar schilodită în acest fel, tăindu-i-se un picior, ci a fost şi înjunghiată cu un pumnal în plină inimă, pumnalul comunist, ce a lăsat atâtea urme nefaste şi în prezent.

În zilele noastre, lupta nu a fost pierdută. După desprinderea de Rusia post şi actualmente comunistă, cu o conducere de oligarhi mafioţi, Republica Moldova se putea uni cu ţara mamă, cu România, oamenii ei dorind acest fapt. Păcat că era la conducere securistul Ion Iliescu, împreună cu guvernarea comunistă, susţinută de prostia naţiunii prostite. Acum, odată cu integrarea în Uniune, foarte greu se mai pot modifica graniţele statale.

Am vizitat Chişinăul de mai multe ori, urmărind activitatea culturală, politică, muzicală şi pe cea a  simpozioanelor internaţionale. Pot mărturisi că situaţia de acolo este dezastruoasă.

Comunismul manifestat din plin, lipsa puterii instituţiilor publice, mafia la guvernare, armele la tot pasul şi crimele nepedepsite cu ajutorul mitei se amestecă, formând un întreg ,,ideatic” cu ura împotriva românilor şi distrugerea valorilor româneşti. La Chişinău, taximetriştii nu au aparte de taxat şi încercă să te fure, iar după consumaţii ori diferite plăţi, nu primeşti vreun bon fiscal. Ar fi şi culmea... la cine ai putea face o eventuală reclamaţie?

Limba vorbită este cea a criminalilor ruşi. După ce au ucis o jumătate din populaţie, trimiţându-i prin Siberia, ce i-ar mai putea opri să îşi vorbească limba? Oricum, robia a reuşit mai mult decât în România, oamenii considerându-se acolo în proporţie de 50% ,,moldoveni” care vorbesc o limbă ,,moldovenească”; evident, ,,diferită 100%” faţă de cea românească. Doar 2% au mai rămas români, manifestând o gândire liberă.

După lungi războaie şi conflicte de interese cu Marea Britanie, mai multe ţări recunosc că vorbesc englezeşte, chiar şi America. În schimb, basarabenii susţin sus şi tare că ei vorbesc moldoveneşte, adică o română cu multe cuvinte rusificate, care sună ca o înjurătură. Înafară de cei 2% din populaţie, care se consideră de origine română, restul ne urăsc. Şi asta o fac toţi, până şi cei ce vin în România la studii.

Şi totuşi, sute de mii de basarabeni doresc cetăţenie română. Marea majoritate a celor care au dobândit-o s-au orientat către alte ţări. ,,Dacă nu vă convine, de ce mai veniţi la noi?”. Nu am întâlnit pe nimeni, indiferent de poziţia lui socială, care să fi citit o carte în limba română, vorbind cu câte o greşeală de exprimare la fiecare propoziţie, chiar şi la posturile radio - tv româneşti de la Chişinău, oraş complet rusificat. Cultura ieftină, pasivitatea, ignoranţa şi cretinismul se amestecă perfect cu rusificarea continuă a maselor.

În acest material veţi întâlni părerile unor români din Chişinău, care critică dur regimul comunist şi prostirea continuă a maselor, ei cântând în trupe de metal.

Festivalul Staryi Melnik

Paul Ciuci  a prevăzut parcă prezentarea festivalului ,,Staryi Melnik” în rubrica ,,Eroii Rock- ului”, când a apreciat-o ca fiind ,,cea mai tare”, în ultimul interviu pe care ni l-a acordat.

,,Eroii Rock-ului” prezintă în exclusivitate pentru România festivalul internaţional Staryi Melnik. Voi atinge puncte cum ar fi organizarea lui, dar am la îndemână şi un interviu în exclusivitate oferit rubricii de  impresarul trupei ,,Doll”, Berzoi Semion, precum şi poze cu trupa din timpul concertului realizate special pentru rubrica noastră.

Aflat la a patra ediţie, festivalul internaţional s-a ţinut pe stadionul Universităţii Tehnice din Moldova, la Chişinău, pe data de 28 iulie. Festivalul ce poartă numele faimoasei mărci de bere a strâns zeci de mii de fani rock pe stadion, iar cele mai în vogă trupe din: Rusia, Ucraina şi Republica Moldova au cântat pe cele 2 scene amenajate.

Cele 21 de trupe ce şi-au susţinut prestaţia pe stadion sunt: Doll, Alternosfera, Gândul Mâţei, ExNN, Zebra, Cuibul, Sabotaj, Metalepsis, Scrrom, 2 Bucks, Zdob şi Zdup, Pilot, Bravo, Nocinîie snaiperî, Nogu svelo, Kirpici, Va-Bank, Koneţ Filima, Pri-cliucenia Alectronikov, Ioj şi G. Life.

Sunt abordate la acest festival diferite tematici, precum: sexul, politica, dragostea, dar şi semnificaţia socială a berii.

Doll

Cunoscutul simbol secular, cel de păpuşă, în engleză ,,doll”, exprimă atât starea beatică a nevinovăţiei copilăriei, cât şi groaza. Simbolul păpuşii este adoptat de cineaşti, în mai multe thriller-uri, dar şi de artişti muzicali, cum ar fi trupa de metal agresiv Ancient, în videoclipul ,,Will O’ The Wisp”.

Iată că denumirea de păpuşă este luată drept nume de formaţie de metal.

Formatia Doll s-a format la sfârşitul anului 2000. Pe parcursul acestor ani băieţii au abordat mai multe genuri, acum oprindu-se la stilul new-metal.

{mosimage}
,,Trupa Doll am hotărât s-o formez la sfârşitul anului 2000. Până atunci cântam la ghitară, de 3 ani” - povesteşte fondatorul formaţiei Doll, Cristian Zavadschi, într-un interviu publicat în cadrul portalului de ştiri şi muzică rock, www.rupere.md.

,,Împreună cu prietenul meu Sergiu, care cânta atunci în formaţia “Empatological Necroticism”, am decis să cântăm in stilul grind. Denumirea “Doll” a propus-o Sergiu – care era înnebunit de albumul formaţie Korn, pe a cărei copertă era desenată o păpuşă. Denumirea are o anumită însemnătate subtilă: toată lumea = păpuşi marionete, în care rolul îl joacă soarta (destinul)” – ne declară Cristian.

Data de 15 decembrie avea să marcheze primul concert al băieţilor în PUB-ul ,,Balck Elephant”, ei cântând în deschiderea formaţiei ,,Maelstrom”.

Primele turnee Doll au fost susţinute în 2003 – trupa cântând la Tiraspol, în cadrul festivalului “Făra Droguri, Fără SIDA”. Evenimente de acest gen sunt de acum obişnuite pentru metalişti, ţinând cont că tocmai s-a încheiat turneul mondial al legendarilor de la WASP, realizat împotriva consumului de droguri. Culturiştii care ne îndeamnă la sport şi  viaţă, cei de la WASP, au concertat în ţara noastră în toamna lui 2006, pe aeroportul din Cluj Napoca, care a fost plin.

Recent, Doll a realizat primul său videoclip, cel al piesei ,,Din Păcate”. Clipul a fost filmat în câteva zile, finalizându-se chiar în ziua concertului. Canalele naţionale de televiziune din Republica Moldova l-au colecţionat, difuzându-l des. Videoclipul poate fi vizionat de rockerii din întreaga lume, el fiind postat pe linkul:
http://play.md/video/fce49ffc-84be-4c53-8dfc-775495d2682e

Interviu cu impresarul trupei, Berzoi Semion

Am realizat interviul pe care voi îl veţi citi în continuare, cu Berzoi Semion, cu ajutorul colaboratorului meu la rubrica Eroii Rock-ului, Victor Munteanu, corespondent de Chişinău. Victor i-a adresat întrebările mele impresarului Doll, Berzoi Semion.

Cristian Bodnărescu: Care este câmpul gravitaţional de forţe ce condiţionează mişcarea rock în societatea Republicii Moldova?

Berzoi Semion: Principalele câmpuri ce împiedică ridicarea de la sol a trupelor şi realizarea lor sunt promovarea în masă şi puterea materială.

Promovarea în masă este interdependentă de resursele materiale. Promovarea în masă necesită resurse financiare, fiind aproape imposibil să te menţii.

Cristian Bodnărescu: Există o piaţă internă proprie pentru muzica din Republica Moldova?

Berzoi Semion: Republica Moldova nu are o piaţă internă proprie pentru muzica ei. Noi suntem dependenţi de alte pieţe muzicale. Avem foarte multe exemple de trupe din Republica Moldova care, neavând posibilitatea de a se impune pe alte pieţe, pur şi simplu nu s-a mai auzit nimic de ele.

Cristian Bodnărescu: Ce reprezintă festivalul Staryi Melnik pentru trupa Doll?

Berzoi Semion: Este foarte important. Concertul de la festivalul Staryi Melnik de sâmbătă a fost primul open air al formaţiei.

Cristian Bodnărescu: Care este componenţa formaţiei Doll?

Berzoi Semion: Siloci Roman- voce, Blajco Tara- ghitară bas. Mai avem 2 ghitarişti, şi anume Starîş Vitalie, precum şi Zavaţchi Cristian. Cristian este a doua voce, el compunând şi textele. La baterie îl avem pe Berdea Eugeniu.

Încă de la început am decis: fără piese în rusă!

Cristian Bodnărescu: Toate compoziţiile formaţiei sunt în limba română. Vă veţi trăda vreodată limba şi originea?

Berzoi Semion: Niciodată! Scena şi publicul românesc ne atrag. Noi nu avem nicio piesă în rusă şi nici nu vom avea în limba criminalilor. Ne respectăm originea de român şi limba noastră, a românilor, româna. Cam rar veţi întâlni la noi, în Republica Moldova, să nu se compună în limba dictatorilor comunişti, rusa. Încă de la început am decis: fără piese în rusă!

Cristian Bodnărescu: Ce exprimă ultimul vostru album?

Berzoi Semion: Chiar dacă nu i-am găsit încă un nume, această lună, august, va marca începerea înregistrărilor lui. Sunt multe piese. Noi, în Republica Moldova, trecem prin nişte perioade foarte grele. Din punct de vedere ideologic suntem manipulaţi, îndobitociţi. Ni se inspiră ideea de turmă. Suntem prostiţi şi înşelaţi la tot pasul. La fel ca şi în România, metaliştii intelectuali au rămas liberi şi luptă împotriva tiranilor comunişti, militând pentru eliberare. Restul populaţiei paşte precum o fac vitele pasive, aşteptând să fie mânate spre pajişti democrate, necomuniste. Noi, noua generaţie, suntem siguri că avem ce spune şi trebuie să fim auziţi. Dacă nu avem la dispoziţie metodele politice ori pe cele economice, o facem cultural. Spiritul ne este liber orice ar fi şi libertatea nu ne poate fi luată, o apărăm cu orice preţ. Mesajul cultural este întotdeauna cu mult mai bine înţeles faţă de celelalte de către oameni.

Deci, albumul nostru exprimă ideea de libertate şi ieşirea din jug.

Cristian Bodnărescu: Ce mesaj aveţi pentru cititorii rubricii ,,Eroii Rock- ului?”

Berzoi Semion: Salutări. Vă iubim. Vă iubim mult. Rock makes us one. Vă felicit că aţi ales singura rubrică din România care are curajul de a ne susţine şi îi prevăd un viitor îndelungat, plin de succese.

Aerosmith

Formaţia este originară din SUA, formată în 1970 la Sunapee, New Hampshire. Grupul ia naştere în formula de trio: Perry, Hamilton, Tyler, aceasta din urmă la baterie. O foarte scurtă perioadă lucrează cu Ray Tabano, tobe. După cooptarea lui Kramer şi a lui Whitford, Tyler devine solistul vocal al formaţiei. În primii doi ani cântă la Boston şi ocazional la New York; practica o mixtură de hard, RNB şi bluse; piesa Dream on dobândind popularitate în 1976.

În 1972 grupul semnează cu Columbia Records; repertoriul este semnat în majoritate de cuplul Perry-Tyler. Primul album, Eponim, apare în 1973; la cel de-al doilea se colaborează cu producătorul Jack Douglas. Pentru LP-ul Toys in the attic obţin discul de platină după doar câteva luni de la lansare. Succesul de mari proporţii este de scurtă durată.

În 1977, din cauza heroinei, Perry şi Tyler erau supranumiţi „Gemenii toxici”.grupul apare în filmul „ Sgt. Pepper’s Lonely Heart Club Band”. Din 1979 Perry se dedică proiectelor muzicale individuale; conflictele cu Tyler contribuie la ruptură; este înlocuit de Jimmy Crespo. În anul următor Whitford părăseşte şi el grupul, pentru a forma „The Withford St. Holmes Band”. Nou-venitul la Aerosmith este Rick Dufay, vocalist. În 1986 remixează cu rupul rap Rund-D.M.C. un titlu mai vechi: walk This Way; piesa ajungând pe locul patreu în Billboard.

Dude, Angel şi Rag Doll cuceresc generaţia sfârşitului de deceniu; concertele atrag un public considerabil.

Permanent Vacation aduce grupului noi admiratori; albumul Pump este multiplicat în 4,5 milioane de exemplare. Succesul formaţiei este uriaş. Janie’s Got A Gun, scrisă pe tema incestului, obţine în 1990 premiul Grammy la categoria Best Rock Performance. LP-ul Get a Grip şi extrasele pe single Living On The Edge, Cryn, Amazing, Crazy reconfirmă şi consolidează faima internaţională a grupului; albumul a fost înregistrat la Los Angeles şi la Vancouver; sunetul hard aminteşte de primele producţii; pe disc figurează numele lui Lenny Kravitz, coautor la Line Up. Don Henley cântă back-up la Amazing; discul a detronat din fruntea topului Billnoard soundtrackul filmului The Bodyguard. Compoziţia Box Of Fire obţine discul de aur la începutul lui 1995.

În 1997 lansează Nine Lives; extrasele pe single Fallin’In Love şi Pink se impun în clasamente. La fel, Hole In My Soul. Videoclipul Pink obţine la MTV Video Music Awards distincţia Best Rock Video. I Don’t Want To Miss a Thing se impune în topurile 1998 şi câştigă categoria Best Rock la MTV Europe Music Awards.

Marele turneu din toamna lui 2001 este întrerupt din cauza tragediei de la World Trade Center. Albumul Just Push Play a depăşit milionul de copii vândute.

Discografie:

Aerosmith (1973)
Get Your Wings (1974)
Toys in the Attic (1975)
Rocks (1976)
Draw the Line (1977)
Night in the Ruts (1979)
Rock in a Hard Place (1982)
Done with Mirrors (1985)
Permanent Vacation (1987)
Pump (1989)
Get a Grip (1993)
Nine Lives (1997)
Just Push Play (2001)
Honkin' on Bobo (2004

Recunosc că sunt o fană a formaţiei în cauză şi mi-ar place să o văd renăscând din propria cenuşă. Însă, o altă formaţie, care îmi este la fel de dragă, doar că de data aceasta se află pe plaiurile mioritice este Cargo.

Cargo

Formaţia Cargo m-a cucerit prin 2003 când am auzit melodia Dacă ploaia s-ar opri. De atunci am început să îi colecţionez albumele. Recunosc că nu totate melodiile au fost pe placul meu, dar în mare majoritate au un plus.

Istoria formaţiei Cargo, aşa cum o ştiu eu, ar fi următoarea:

Se înfiinţează la Timişoara în 1985, în formula: Carol Bleich (baterie), Octavian Iepan (chitară), Tibi Gajdo (chitară bass), Dinel Tollea (clape), Nae Ionel Tarnotzi (voce) şi Adrian Bărar (chitară). După numeroase schimbări de componenţă şi înregistrări care nu au fost lansate niciodată, Leo Iorga este cooptat ca solist, în timp ce trupa începe să cânte prin ţară.

În 1989, Compact îl împrumută pe Iorga pentru un turneu în U.R.S.S, acesta rămânând definitiv în cadrul formaţiei Compact. Cargo, care îl foloseau pe Mircea Nedelcu ca înlocuitor temporar, organizează un concurs pentru postul de vocalist, fiind descoperit astfel ovidiu Ioncu, poreclit „Kempes”, care venea de la o trupă mică din Arad.

În acelaşi an susţin un turneau pe litoral, apoi în 1990 în Iugoslavia şi Franţa, unde înregistrează, alături de Raul Dudnic la bass şi Adrian Popescu la chitară-armonie, o mare parte din materialul muzical ce urma să devină primul lor disc. S-a editat un disc single conţinând piesele Ana şi Doi prieteni. În locul lui Kocsef la baterie a fost adus arădeanul Octavian Pilan de la trupa Pacific.

Primul album este lansat în 1992 Povestiri din gară care conţine 9 piese, din care una instrumentală. Cargo îl cooptează pe Ramon Radosav la vioară şi îl pierd pe Dinel Tollea, în locul căruia vine Cristian Pup.

În mai 1995 a apărut al doilea album Cargo, editat şi pe CD, denumit Destin. Ghinionul a lovit din nou trupa; la puţin timp după lansarea albumului, Kempes are un accident de motocicletă, în care este grav rănit.

A urmat un concert în semn de solodarietate ce a avut loc la Sala Polivalentă în care alături de Cargo au cântat Mircea Nedelcu, Berti Barbera, Vali Sterian, Iris, Weinberger şi alţii. După acest concert, Adian Igrişan a rămas la Cargo şi a ocupat locul de chitarist-armonie, cântând şi vocal.

La sfârşitul lui 1997, Ramon Radosav pleacă în SUA, locul lui fiind ocupat de Alin Achim. Un an mai târziu, în ziua de Sânziene, lansează albumul Ziua Vrăjitoarelor şi o broşură intitulată Jurnal de bord cu textele tuturor cântecelor şi biografia oficială a trupei.

La 10 decembrie 2000, de zilele serbării timişorene, îşi lansează noul maxi-single intitulat Bagă-ţi minţile-n cap şi Colinde 2000, sub egida casei de discuri Media Pro Music. În 15 decembrie a aceluiaşi an are loc lansarea oficială şi la Bucureşti.

Pe 30 iulie 2001, după concertul de la Festivalul Motocicliştilor de la Sibiu, chitaristul Adrian Igrişan cade de pe motocicletă fiind indisponibil câteva luni. Un an mai târziu, vocalistul Ovidiu Ioncu pleacă în Australia alături de soţie, locul lui fiind luat de Adrian Igrişan. Deşi primit cu răceală şi adesea comparat cu Kempes, „Baciul” a fost capabil să schimbe părerea fanilor despre calităţile lui vocale.

După 5 ani, pe 5 decembrie se lansează albumul cu numărul 4, Spiritus Sanctus, sărbătorit cu un concert cu sala plină la Palatul Copiilor. Publicul primeşte foarte bine noul album, videoclipul piesei Dacă ploaia s-ar opri fiind difuzat frecvent pe posturile media.

În 2005 obţin premiul pentru cea mai bună trupă rock la MTV Romanian Music Awards. Tot în acelaşi an primesc Discul de Aur pentru vânzările albumului Spiritus Sanctus.

Discografie:

Albume:
Povestiri din gară - 1992
Destin – 1995
Colinde şi obiceiuri de iarnă - 1996, relansat în 1999 cu corala Teofora Ziua Vrăjitoarelor – 1998
Colinde – 2000

Spiritus Sanctus – 2003

Cele mai cunoscute melodii:
1989 - 1989 Brigadierii - 1989 Buletin de ştiri – 1989 Doi prieteni/Ana – 1990 Capra/Lui – 1995 Clasa muncitoare & Batacanda – 1996 Steaua & Urare/Bucuria Crăciunului – 1997 Cântecul Paştelui – 1998, video Bagă-ţi minţile-n cap – maxi-single – 2000 Mama (Mother) – 2000, video Cargo Box Set – include albumele Povestiri din garã, Destin si Ziua Vrăjitoarelor Dacã ploaia s-ar opri – 2003, video Nu pot trăi fără tine – 2004, video

Sper ca şi formaţia Cargo să revină în atenţia publicului. Cele două formaţii prezentate sunt unele dintre cele mai bune formaţii rock, dar, din păcate, se pare că ambele au avut un drum încununat cu ghinioane. Sigur, avantajele celor din SUA au fost mult mai mari decât avantajele formaţiei noastre mioritice, dar asta nu înseamnă că nu au aceiaşi valoare ca şi colegii lor de breaslă din SUA. Aşteptăm cu nerăbdare noi albume ale ambelor formaţii.

Ajunsa in Australia intr-un timp in care, acasa, incepeau sa se parguiasca roadele a 13 ani de munca greu de descris in cuvinte putine si simple, emigrarea in sine pentru mine a fost o boala. Una careia nu i se poate prescrie o reteta, una careia nici un fel de medicina nu ii poate da vreun ajutor, in afara de cea a credintei in care am fost crescuta. Dar chiar si aceea, mai degraba ma lasa sa-i plang pe umar, in cate-o duminica sau imi aplica vreun pansament peste cate o “rana” mai urata la vedere – disperare, frustrare, depresie…

Intr-o mare de oameni (20 de milioane), pe un continent intreg la dispozitia mea, intr-o tara libera (si care nu lupta de 18 ani cu o interminabila si epuizanta tranzitie), m-am simtit dintr-o data singura, dezradacinata, abandonata, prizoniera a propriei decizii: eu, intre doi oameni –sotul si copilul- si atat.

Am dat, accidental, peste un ziar de limba romana si am reluat singurul lucru pe care stiam sa-l fac – si-mi place sa cred ca bine – sa scriu.

Mintea mea a inceput sa nascoceasca febril terapii pentru un suflet agatat in “cuiul” de-acasa si-ntins peste o jumatate de glob pamantesc.

Am scris, am scris, am scris…Cineva a vazut si i-a placut. Ne-a invitat sa ne cunoastem. Ne-am cunoscut. Ne-am imprietenit. Treptat, cercul s-a largit cu alti “bolnavi” ca si mine. Sau nu la fel…

Nu ma mai simt singura. Dar mi-e, in continuare, dor, dor cu gust de boala…

Cotidianul de Acasa a devenit poezia de aici. S-a nascut un festival de poezie pe care numai Dumnezeu stie cum de am reusit sa-l fac; eu nu imi dau seama. Abia acum ma cuprinde frica, privind retrospectiv si intelegand post-factum cu ce munti de obstacole m-am luat singura la tranta.

Am inteles apoi ca n-am fost chiar atat de singura. Desi la tot pasul am auzit, zi de zi, acelasi refren: “nu te baga cu romanii!” – romanii (unii) sunt, totusi, cei care m-au ajutat cel mai mult. Dar, culmea ironiei, chiar si de la aceia am primit acelasi sfat, cu gust de tinctura de pelin: “te ajut pentru ca-mi place ce faci si ca inca stii sa visezi, dar altfel sunt de parere ca ultimul lucru pe care trebuie sa il faci e sa te incurci cu romanii de pe aici”.

Pur si simplu, nu intelegeam ce mi se spune, de ce mi se spune ce mi se spune. Apoi, cand s-a primit o reclamatie la Radio SBS Australia (unde aveam marea placere sa colaborez), la adresa mea, semnata de eternul grup (hai sa nu zic de recalcitranti) de nemultumiti ai comunitatii romane din Sidney, am inteles, in sfarsit, ce era cu sfatul acela. Bun sfat! Si, totusi, nici azi nu reusesc sa-l integrez in“codul meu genetic”, ignorandu-l mai departe cu o liniste vecina de gard cu inconstienta.  

Am venit aici cu multe vise: o gradinita in limba romana, o scoala de week-end in limba romana, o revista culturala in limba romana, o revista pentru copii in limba romana, o televiziune in limba romana (stiu ca par ridicola, dar aici sunt peste 70 de etnii conlocuitoare si mai toate au asa ceva), un cenaclu literar bilingv (romano-englez), concursuri literare etc. Incet-incet, s-au dus pe apa sambetei toate. Toti cei care ar fi meritat/ar fi putut sa se implice in asa ceva imi spuneau constant: “daca te bagi cu comunitatea romaneasca, o sa ai numai de pierdut si de suferit!”.

Si-a venit acel festival de poezie – Primavara Poetilor. Si vreau sa cred ca am demonstrat ca se poate. De atunci, in agenda mea sunt trecute niste nume care ma onoreaza. De atunci, vechile mele vise au inceput sa se reinchege, incet-incet, cu viteza melcului, dar sigur.

Intre timp, am scris 6 carti pentru copii care –culmea!- s-ar putea sa si apara. Am ajuns intr-un teatru –iar culmea!- infiintat si condus de o romanca. Am jucat intr-o piesa de teatru, iar acum plec la un festival international de animatie (teatru de papusi) - pentru a treia oara culmea!- in Romania, la Tandarica (Festivalul International de Animatie “Bucurii pentru copii”, 3-9 dec. 2007, Bucuresti, T. Tandarica). In speck am un proiect de teatru de papusi, in limba romana, pentru copiii romani din Australia, cu 3 spectacole pe an, si un alt proiect de teatru de papusi, cu piese romanesti, (care trebuie) traduse in limba engleza, pentru publicul australian.

Asadar, am sansa nu doar de a scrie o virgula (macar) in ceea ce numesc cultura romana la antipozi, dar si de “a raspandi cuvant” despre arta si cultura romaneasca de acasa, aici, in Down Under – un psihologic “capat al lumii”…

Si toate acestea mi s-au intamplat si mi se intampla carand zilnic in spate piatra de moara a omniprezentului, de acum, sfat: “nu te baga cu romanii, nu incerca sa faci ceva pentru/cu ei, daca vrei sa-ti fie bine!”.

Una peste alta, am inteles, in sfarsit, pe pielea mea, ce e cu acest sfat. Si tot una peste alta si tot pe pielea mea, mi-e imposibil sa nu ignor, inca o data si inca o data, acest sfat. Candva, voi obosi si eu, ca toti cei care imi dau acest sfat. Candva, voi face parte din grupul (tot mai larg) al celor care ridica acest sfat la rangul de lege nescrisa, dar necesara unui trai fara sincope si drame emotionale aici, in emigratia romaneasca din Australia. Dar acum am inca atata naivitate, poezie si entuziasm in mine, incat imi voi duce visele la capat si voi scrie si rescrie “virgule” si alte semne de punctuatie in ceea ce numesc cultura romana la antipozi. Pentru ca ceva din ce-am adus de-Acasa trebuie, TREBUIE sa fie dat mai departe.

Poate ca cei ca mine trebuie sa existe si ei, dupa cum si cei care spun “Nu romanismelor!” trebuie sa existe. Ei au fost, candva, ca mine si nu degeaba  sunt acum la extrema cealalta. Le deplang experientele traite. Si nu pot face nimic pentru a schimba ceva din dramele prin care au trecut. Pot, cel mult, sa incerc sa-i conving ca exista si altfel de romani, atat acasa, cat si in emigratie.  Ei si-au facut treaba lor, atat cat au fost lasati, atat cat au putut trece  peste obstacole, atat cat au putut sa-si inghita dezamagirile. Azi e randul meu (sau al nostru, al altora pe care inca nu-i cunosc, dar exista). Cand ne vom fi cheltuit si noi, cei nou-veniti, stocul de naivitate, poezie si entuziasm, vom spune la fel: “nu te baga cu romanii de aici!”. Pana atunci, insa…

Vor veni altii dupa ce vom fi obosit si noi, vor continua munca mea si a altora sau, pur si simplu, vor lua singuri un nou start (tot o continuitate va fi fiind si aceasta), vor obosi si ei, vor fi dezamagiti, raniti, judecati si ei, se vor retrage, vor veni altii… Si, probabil, acesta este firescul lucrurilor.

Poate ca unica solutie viabila este ca FIECARE GENERATIE SA ISI AIBA EXALTATII EI.

Asociaţia de Chitara TRANSILVANIA (ACT) este o asociaţie profesionala nonprofit  reprezentând un forum activ al chitaristilor si al iubitorilor chitarei, propunându-si sa dezvolte si sa promoveze fenomenul chitaristic din România îngeneral si din Transilvania în special.

Misiunea ACT este în primul rând aceea de a populariza muzica pentru chitara si de a atrage publicul clujean în salile de concert prin oferirea unor spectacole de înalta ţinuta artistica. Ne propunem în acelasi timp valorificarea potenţialului cultural al mediului chitaristic prin stimularea cooperarii între scolile de chitara din diferite orase si prin crearea acestui loc de întâlnire al tuturor iubitorilor chitarei.

În acest sens, Asociaţia de Chitara Transilvania organizeaza ateliere, concerte, cursuri si tabere de chitara de-a lungul anului. Varietatea membrilor asociaţiei cuprinde de la simpli iubitori ai chitarei pâna la interpreţi de cel mai înalt nivel, de la elevi începatori pâna la muzicieni profesionisti din România si din strainatate.

DESCRIEREA FESTIVALULUI

Aflat deja la cea de-a cincea ediţie, Festivalului Internaţional de Chitara TRANSILVANIA a raspuns unui larg orizont de asteptare al publicului meloman clujean – mai ales segmentului tânar – punând în acelasi timp în valoare potenţialul scolii de chitara clasica din Transilvania si din alte centre universitare din România.

Prin cele patru ediţii precedente, Festivalul de Chitara s-a constituit ca un pol cultural de renume în context naţional, devenind cea mai importanta manifestare de acest gen din întreaga Transilvanie.

În perioada 22-25 noiembrie 2007 Asociaţia de Chitara TRANSILVANIA organizeaza împreuna cu Casa Municipala de Cultura Cluj-Napoca cea de-a cincea ediţie a Festivalului Internaţional De Chitara TRANSILVANIA. Deschis în totalitate marelui public, festivalul are trei componente ce acopera tot atâtea laturi ale educaţiei artistice:

- Recitaluri extraordinare ale unor interpreţi de renume mondial susţinute la Casa Universitarilor în sala „Auditorium Maximum”
- Cursuri de master-class susţinute de profesori de talie internaţionala, la finalul carora cursanţii vor primi o Diploma de Maiestrie, conferinţa pe tema interpretarii muzicale pe scena, seminarii si expoziţii de instrumente
- Concurs Internaţional de chitara clasica Evenimentul reuneste pe perioada a trei zile nume importate ale chitarei clasice din România având invitaţi si participanţi din înca cinci ţari.

Publicul ţinta al festivalului este constituit din toţi iubitorii chitarei indiferent de pregatire, culturalitatea clujeana, publicul local, turistii iubitori de cultura, adolescenţi si tineri intelectuali, artisti, profesionisti în domeniul chitarei, diplomaţi din ţarile participant ţilor la proiect, publicul internaţional atras de notorietatea evenimentului.

Ediţia a cincea a festivalului se va desfasura dupa urmatorul program:*

Joi, 22 noiembrie:
09.00-09.30    Festivitatea de deschidere
09.30-13.30    Concurs de chitara
17.00-18.30    Claire STANCU-DELERUE (Franta): Conferinta cu tema „SOFROLOGIA ÎN AJUTORUL PREGATIRII INSTRUMENTALE”
19.00-20.30    Recital Georgeta ZAMFIRESCU (laureat al editiei a IV-a festivalului)

Vineri, 23 noiembrie:
09.00-13.30    Concurs de chitara
17.00-18.30    Constantin DUMITRIU si Gyorgy NEMES: Prezentare de instrumente si conferinta pe tema "ISTORIA CONSTRUCTIEI CHITAREI"
19.00-20.30    Recital Mircea GOGONCEA

Sâmbata, 24 noiembrie:
09.00-13.30    Concurs de chitara
19.00-20.30    Recital Duo MELIS

Duminica, 25 noiembrie:
16.00-17.30    Festivitatea de Premiere si Concertul de Gala al laureatilor
19.00-20.30    Recital Duo BANDINI-CHIACHIARETTA

Festivalul se bucura de sprijinul si colaborarea partenerilor asociaţiei: Casa Municipala de Cultura, Consiliul Local si Primaria Municipiului Cluj-Napoca, Societatea de Concerte Bistriţa, Centrul Cultural Francez, Centrul Cultural Italian, Liceul de Muzica Sigismund Toduţa, Fundaţia Româna de Chitara, Asociaţia CulturArt Alba-Iulia, Asociaţia Kitarodia.

Invitaţi:

Vechile tradiţii ale culturilor germane si italiene, legate indisolubil de istoria chitarei, au onorat ediţia precedenta a festivalului prin prezenţa în recitaluri si în juriu a ilustrilor reprezentanţi ai scolii moderne de chitara, Giovanni GRANO, Giampaolo BANDINI, Cesare CHIACHIARETTA din Italia si Ulrich MÜLLER din Germania. Succesul rasunator de care s-au bucurat recitalurile lor alaturi de Constantin Andrei si prietenia sincera si calduroasa care ne leaga de atunci ne-au determinat ca si în acest an sa îi invitam în festivalul nostru pe una din cele mai primitoare si renumite scene clujene. Lor li se vor alatura nume rasunatoare ale chitarei europene de azi, Susana PRIETO din Spania, Alexis MUZURAKIS din Grecia si Claire STANCU-DELERUE din Franţa.

Deasemeni, doi dintre copiii de aur ai chitarei clasice românesti, Mircea GOGONCEA si Georgeta ZAMFIRESCU, vor concerta în prima seara a festivalului în calitate de laureaţi ai concursului ediţiei a III-a din anul 2005 si respectiv a IV-a din anul 2006.

Giampaolo BANDINI este unul din cei mai importanţi chitaristi italieni, atât ca solist cât si în calitate de component al unor formaţii camerale. Laureat al mai multor premii internaţionale, a concertat în Italia, Franţa, America, Rusia etc si a facut imprimari pentru importante case de discuri cât si la televiziuni si posturi de radio din Europa. Ca profesor, este invitat sa susţina cursuri si sa jurizeze la cele mai importante festivaluri de chitara.

Cesare CHIACHIARETTA, un virtuoz al acordeonului si bandoneonului, laureat a numeroase concursuri internaţionale a susţinut peste trei sute de concerte fiind reprezentant al Italiei în Portugalia la trofeul mondial Della Filarmonica 1993. A concertat cu filarmonici de prima marime din Europa sub bagheta unor mari maestri, înregistrând pentru radio si televiziune si preda la trei conservatoare din Italia (Vesto, Ascoli Piceno si Lanciano).

Duo BANDINI - CHIACHIARETTA un grup cameral format relativ recent, reprezinta deja fara îndoiala marea atracţie a numeroase festivaluri si evenimente muzicale de pe întreg mapamondul. Repertoriul lor cuprinde în principal lucrarile celui mai important compozitor al tangoului argentinian Astor Piazzolla, dar si ale altor maestri ca La Calle, Vilolldo sau Bardi, propunând o pata de culoare aparte în panorama exotica a spiritului italian si a muzicii latino-americane. În acest cuplu de muzicieni chitara si bandoneonul sunt parteneri egali de expresie reusind sa redea fara echivoc atmosfera acestui gen inconfundabil ce a revoluţionat de-a lungul a mai bine de un secol ideea de dans.

Ulrich MÜLLER, chitarist si profesor de marca la Fachhochschule Osnabrück Konservatorium din Germania, dar si lutier renumit, reprezinta în festivalul nostrum profilul chitaristului complet. Dupa ce a susţinut concerte atât cu orchestra cât si sub forma de recital solo în marile orase ale Europei, astazi Ulrich Müller este si un model pentru studenţii sai. Deasemeni, în atelierul sau de lânga Osnabrück sunt construite minunatele chitare Müller apreciate pe întreg mapamondul.

Nascuta în Santander (Spania), Susana PRIETO si-a început studiile musicale alaturi de José Luís Fernández si Margarita Escarpa, continuând la Conservatorul Regal din Madrid cu Manuel Estévez si ulterior la Conservatorul din Haga cu Zoran Dukic, Conservatorul Felix Mendelssohn Bartholdy din Leipzig cu Carlo Marchione si cu Eugenia Kanthou la Conservatorul „Hanns Eisler” din Berlin. A câstigat numeroase premii la concursuri de chitara clasica si a fost invitata pentru a susţine recitaluri în Germania, Grecia, Spania, Japonia, Italia si Austria.

Alexis MUZURAKIS, nascut în Atena (Grecia), si-a început studiile muzicale la o vârsta frageda cu Dimitris Condoyiannis, continuând la Conservatorul din Atena alaturi de Costas Cotsiolis, iar apoi la Conservatorul din Madrid unde a studiat chitara clasica alaturi de Miguel Ángel Jiménez. A participat la cursurile de masterclass susţinute de virtuozi ai chitarei precum David Russell, Sergio si Odair Assad, Manuel Barrueco, Hopkinson Smith si Joaquín Clerch.

Susana Prieto si Alexis Muzurakis si-au facut debutul ca DUO MELIS în 1999 la Festivalul Internaţional de Chitara de la Volos (Grecia). În 2003 apare primul lor CD în urma obţinerii Marelui Premiu pentru înregistrari la concursul Gaetano Zinetti de la Verona. Au concertat în sali prestigioase precum Concertgebouw dinAmsterdam, Megaron din Atena si Merkin Concert Hall din New York, fiind invitaţisa susţina cursuri de master-class, recitaluri si sa participe în jurii internaţionale la festivaluri de prim rang.

Dupa ce a urmat timp de 6 ani cursurile Conservatorului Naţional Superior de Muzica din Paris, Claire STANCU-DELERUE si-a completat studiile superioare laUniversity of Southern California, unde a obţinut în 1988 si 1991 diplome „Summa cum laude” în chitara clasica si muzica veche. A participat la cursurile de Masterclass ale chitaristilor David Russel, Manuel Barrueco, Ben Verdery, David Starobin si Olivier Chassain. Între 1983 si 1991 activeaza în Los Angeles concertând cu formaţii de muzica de camera, ansambluri de muzica medievala, renascentista si baroca, cu instrumente autentice. Începând cu anul 1988 Claire desfasoara si în Europa o cariera artistica bogata, atât ca solista, cât si în cadrul unor cunoscute formaţii de muzica baroca.

Nascut în 1992, Mircea GOGONCEA este elev al Liceului de Muzica „George Enescu” din Bucuresti. Descopera chitara la vârsta de 4 ani sub îndrumarea lui Eugen Mang obţinând primele premii în concursuri la vârsta de 5 ani. Absolvent al Colegiului Pro în februarie 2003, cu „Diploma de excelenţa”, urmeaza cursuri de maiestrie cu Carlo Marchione, Pavel Steidel, Alexis Muzurakis, Susana Prieto,Gerhard Reichembach, Costas Cotsiolis, Giampaolo Bandini, Hubert Kappel, Odair Assad, Leo Brouwer si Nikita Koshkin.

Georgeta ZAMFIRESCU este studenta la Universitatea Naţionala de Muzica dinBucuresti la clasa profesorului Catalin Stefanescu. Alaturi de fraţii sai, Stan si Ionuţ Zamfirescu, formeaza Trio Zamfirescu, unul din cele mai valoroase trio-uri de chitara clasica din România. Au concertat pe scena Ateneului Roman si a Salii Radio, fiind invitaţi sa susţina recitaluri în Grecia, Spania si Serbia. Cariera lor muzicala nu se reduce la succesele de grup cameral, cei trei chitaristi având fiecare o frumoasa cariera solistica si fiind deţinatorii unui impresionant numar de premii naţionale si internaţionale. Georgeta Zamfirescu va susţine un recital în cadrul Festivalului Internaţional de Chitara TRANSILVANIA în calitate de câstigator al Marelui Premiu al ediţiei a patra a festivalului.

Nascut în 1949 la Bucuresti, Gyorgy NEMES este absolvent al Scolii Tehnice de Construcţii din Târgu Mures. Din anul 1980 îsi începe preocuparile în construcţia chitarei si de atunci evolueaza mereu în cautarea sunetului perfect si desavârsirea formei ideale. Succesul demersurilor sale este confirmat de aprecierea instrumentistilor de notorietate care cânta astazi cu chitarele sale. Între acestia, îl amintim pe Constantin Andrei, directorul artistic al Festivalului Internaţional de Chitara TRANSILVANIA. Ca si la ediţia precedenta, maestrul Gyorgy NEMES va oferi câstigatorului Marelui Premiu o chitara construita special pentru acest eveniment.

Constantin DUMITRIU, nascut în 1965 la Focsani, a descoperit chitara în 1987 sub îndrumarea lui Eduard Pamfil. La sfatul aceluiasi mare chitarist si professor începe construcţia instrumentelor care vor face mai târziu ocolul Europei. În 2003 calatoreste în Suedia pentru a-l cunoaste pe Alejandro Van der Horst, elev al renumitului lutier Antonio Marin Montero, eveniment care va influenţa definitive evoluţia construcţiei instrumentelor sale. Profesionalismul, atenţia la detalii si pasiunea de a crea, dorinţa de a inova si de a experimenta noi tehnici, acestea sunt atributele definitorii ale instrumentelor DUMITRIU pe care concerteaza mari chitaristi ai lumii, precum Hubert Käppel, Marcin Dylla, Thomas Kirchhoff, Dale Kavanagh, Stan Zamfirescu sau Maxim Belciug.

Asociaţia de Chitara TRANSILVANIA îsi propune prin acest proiect sa sprijine fenomenul chitaristic românesc. Daca ediţiile precedente s-au desfasurat în Sali relativ mici, de pâna la 300 de locuri, faptul ca ele au fost de fiecare data fara excepţie neîncapatoare, ne-a determinat ca acum sa oferim o sala cu o capacitate de pâna la 850 de locuri. Deasemeni, noutatea acestei ediţii a cincea este data si de modificarea concursului de chitara care va avea trei jurii internaţionale corespondente celor trei categorii de concurenţi, sub presedinţia profesorului Ulrich MÜLLER din Germania.

Vicepresedinte al Asociaţiei de Chitara TRANSILVANIA,
prof. Stefan Trifan

* În programul festivalului pot aparea mici modificari imposibil de anticipat în momentul elaborariiacestui material; acestea vor fi anunţate pe situl AsociaPiei de Chitara TRANSILVANIA,www.transilvaniaguitar.ro
* În componenţa invitaţilor straini ai festivalului sunt posibile modificari în funcţie de detalii organizatorice imposibil de anticipat în momentul elaborarii acestui material.
* Pentru mai multe detalii vizitaţi siteul oficial www.transilvaniaguitar.ro

Evenimentul a făcut parte din programul „Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007” şi a fost realizat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor, al Asociaţiei Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007, al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” (Bucureşti), al Consiliului Local Sibiu, al Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia şi al Consiliului Judeţean Alba.

Festivalul Arhitext a propus atât specialiştilor în arhitectură, cât şi publicului larg, un program variat ce a inclus: expoziţii din ţară şi străinătate, un  mini-festival de film de arhitectură, dezbateri şi mese rotunde pe teme de interes în domeniu, concerte de muzică digitală, folk şi jazz, precum şi cea de-a VIII-a ediţie a Premiilor Arhitext Design.
{mosimage}

Ziua de vineri, 5 octombrie, a reprezentat un maraton pentru organizatori. Între orele 10 şi 18, aproape fiecare oră a însemnat vernisajul unei expoziţii. Prima expoziţie deschisă a fost cea dedicată lui Radu Mihăilescu, “Farmecul discret al arhitecturii”, în Ferula Empore – Biserica Evanghelică din Sibiu. Publicul a fost încântat atât de modul de prezentare al proiectelor, cât şi de farmecul lucrărilor în sine.

La orele 11, în Turnul Dulgherilor – un spaţiu inedit, potrivit pentru vernisajul pe care l-a găzduit – a fost deschisă publicului expoziţia colegilor din Republica Moldova. Efortul mare de a aduce în ţară lucrările arhitecţilor de peste Prut (din cauza problemelor diplomatice existente), a fost deplin răsplătit de reacţia publicului, care a apreciat noutatea şi simplitatea proiectelor expuse.

La orele 12, în Turnul Sfatului, invitaţii noştri din Serbia au propus publicului un alt tip de expoziţie, exclusiv digitală. Proiecţiile au prezentat vizitatorilor propuneri de transformare arhitecturală a oraşului Belgrad, aflat în prezent într-un proces de “tranziţie”, în plină desfăşurare. Conceptele ce stau la baza “Project Belgrade. Transition:ism” au fost explicate pe larg în cadrul conferinţei de duminică, 7 octombrie, de către Aleksandar Jankovic, iniţiatorul proiectului.

La orele 13 a avut loc vernisajul expoziţiei “young architects’ generation”. Organizată de către Asociaţia Arhitecţilor Maghiari, expoziţia a fost prezentată de însuşi directorul Asociaţiei Arhitecţilor Maghiari: Reischl Gábor. Evenimentul a avut drept obiectiv descrierea activităţii tinerilor arhitecţi maghiari (cu vârste între 20-40 de ani).

Lansarea celei de-a doua monografii din colecţia Monografiilor Arhitext, dedicată arhitectului Vlad Arsene, a avut loc în Centrul de informare turistică din cadrul Primăriei Sibiu. Lansarea a coincis şi cu vernisarea expoziţiei personale a lui Vlad Arsene - “Provocările modernităţii târzii”. Vlad Arsene a fost prezent alături de echipa Arhitext - care a realizat atât monografia, cât şi expoziţia - oferind publicului detalii referitoare la proiectele sale.

Ultimul vernisaj al zilei de vineri a fost cel mai important pentru echipa Fundaţiei Arhitext. Expoziţia multimedia vernisată în podul sălii de sport a Liceului Brukenthal a prezentat lucrările înscrise în cea de-a VIII-a ediţie a concursului Premiile Arhitext Design. Spaţiul inedit a găzduit peste o sută de invitaţi prezenţi la vernisaj –arhitecţi cu lucrări participante (nominalizate sau nu), studenţi la facultăţi de arhitectură din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, precum şi arhitecţi din Sibiu şi membri ai juriului.
{mosimage}

Vernisajul a stârnit curiozitatea vizitatorilor în ceea ce priveşte lista câştigătorilor acestei ediţii. Numele acestora a fost dezvăluit la decernarea Premiilor Arhitext 2007, festivitate ce a avut loc în Pavilionul-cort din Sibiu, duminică 7 octombrie, la orele 14.

Câştigătorii acestei ediţii au fost: la secţiunea de amenajări interioare - Club Embryo, autori Robert Marin şi Adrian Cancer; la secţiunea amenajări exterioare au fost premiate două lucrări: Bucharest Business Center, autor Violeta Ene Răducan şi Pietonal Bălcescu, Oradea, autori Traian Andrei Luncan, Raluca Covăcescu, Gabriel Chişbulea, Alin Răduţă,Daniel Bocuţ, Tudor Vadim Cociş; la secţiunile clădiri rezidenţiale şi regenerare Şerban Sturdza a obţinut Premiul Arhitext 2007 pentru lucrările Casă din Bucureşti, respectiv Conac Miclescu; iar la secţiunea clădiri publice juriul a desemnat din nou doi câştigători: Academia de fotbal, Buftea, autori Emil Barbu Popescu, Remus Hârşan, Dragoş Perju, Karoly Nemes, Radu Gâdiuţă, Mihaela Bogăţeanu; şi Casă, Pustiana, autori Kozma Zsolt, Bogdan Fodor, Macalik Arnold.

Sponsorii acestei ediţii au fost şi de această dată partenerii noştri de la Nemetschek România, care, prin reprezentantul lor, Dan Moraru, au oferit ca premiu fiecărui căstigător o licenţă Nemetschek.

Premiul special, pentru activitatea si efortul susţinut depus pentru ca Sibiul să arate astăzi ca o capitală culturală europeană a fost înmânat de către Anca Berindei - reprezentant MGT Educational - domnului Szabolcs Guttmann, arhitect şef al Sibiului.

Firma A&C International, sponsor al Festivalului Arhitext, a dorit să ofere ca premiu domnului Vlad Arsene o licenţă Autodesk, ca recunoaştere a activităţii acestuia şi în mod deosebit pentru lucrarea Ambasada Canadei – nominalizată la secţiunea clădiri publice.

La Alba Iulia, pe lângă expoziţii şi conferinţe de arhitectură, Arhitext a organizat şi un Mini Festival de Film de Arhitectură, în cadrul căruia au fost proiectate filme realizate de către partenerii noştri de la “Casa de piatră”. Producţiile au prezentat lucrări din ultimii doi ani ale unor arhitecţi români, precum şi realizări din arhitectura internaţională.

Mini festivalul de film a avut loc şi la Dealu Frumos, cel de-al treilea loc de desfăşurare a evenimentelor. Pentru Dealu Frumos, Arhitext a propus manifestări dedicate şcolilor de arhitectură, arte şi design, evenimente ce au inclus expoziţii aduse de şcolile Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara.

Pe parcursul celor patru zile Arhitext a inclus în programul festivalului şi o serie de concerte reunite sub titlul „Arhitecturi muzicale”: concert de jazz susţinut de Alexandru Andrieş (vineri, 5 octombrie, la Sibiu), concert {mosimage}folk susţinut la Alba Iulia de către Sorin Minghiat şi invitaţii săi (sâmbătă, 6 octombrie) şi concertul de muzică digitală în Pavilion-cort, Sibiu (duminică, orele 21), unde au cântat cei de la The Pixels, împreună cu alte trupe prietene. Background-ul vizual a fost asigurat de către Vali Chincişan, pe toată durata concertului. Intrarea a fost liberă la toate manifestările expoziţionale şi concertele din cadrul Festivalului.

Mulţumim sponsorilor noştri, cu ajutorul cărora am putut duce la bun sfârşit acest eveniment de amploare: MGT Educational, Nemetschek România, Mons Medius,Westfourth Architecture, Ruukki, A&C Internaţional, 9Opţiune, Egeria, Roolytoons Creative Laboratories, Luxten Lighting, Complexul Ocna Sibiului şi arhitectului Ioan Stăjan.

Mulţumim de asemenea şi partenerilor noştri media care ne-au ajutat să facem cât mai vizibil acest eveniment: Arhitectura, Igloo, Casa şi biroul, Casa construct, CAD Magazine, Noi, NU!, Şapte seri, Observatorul Cultural, Liternet.
{mosimage}

Mulţumim în mod special echipelor de filmare TVR Cultural –realizatorilor emisiunii Simetrii şi echipei Jurnalului Cultural – precum şi echipei de la emisiunea Casa de piatră, Antena 1, pentru prezenţa la toate evenimentele importante ale Festivalului Arhitext Design 2007.

Sfârşitul verii aduce la Lisabona un suflu răcoritor de munte românesc. Nici că se putea alege o perioadă mai potrivită decât trecerea înspre toamnă, pentru găzduirea de către Institutul Cultural Român din Portugalia a expoziţiei de pictură Brâncuşi: E = mc2 a pictorului român Romeo Niram, aprofundată de dizertaţia strălucită a domnului Horia Barna, Directorul ICR Madrid. Seria de picturi în ulei, grupate sub acest titlu impresionant şi în acelaşi timp intrigant, a generat deja controverse violente şi discuţii aprige în lumea culturală românească din îndepărtata Lusitanie. Ce legătură poate exista între Brâncuşi şi Einstein, între artă şi ştiinţă, ce se poate spune nou despre Brâncuşi, să nu cumva să se iasă din limitele instituite de prejudecată şi de refuzul de a accepta să priveşti nu fragmentul, ci totalitatea, nu o bucată de piatră ci Universul însuşi.

Picturile lui Niram poartă, în egală măsură, numele sculpturilor lui Brâncuşi şi ale formulei lui Einstein. Rând pe rând, se perindă în faţa ochiului: Domnişoara Pogany, Coloana Infinitului, Începutul Lumii, dar şi E = mc2. Aşa cum spunea criticul de artă Dan Caragea: „Romeo Niram se află printre foarte puţinii artişti de astăzi care decid un drum original, aducând probleme «grele» în spaţiul artelor plastice”.

Fiecare pictură necesită o minte deschisă şi timp pentru meditaţie. Dacă nu dispuneţi de ambele, ar fi mai bine să nu vă aventuraţi, deoarece vă veţi pierde, pe drumul dintre Hobiţa şi Big Ben. La prima vedere, avem de a face cu o reinterpretare a sculpturii brâncuşiene, frumos ornamentată de bucăţi de covor oltenesc. Lait-motivul, scris cu litere luminoase, E = mc2, care apare obsesiv pe mai toate pânzele, aduce prima notă de confuzie. Formula E=mc2 stabileşte echivalenţa dintre energie şi masă, adică o anumita cantitate de masă poate fi transformată într-o anumita cantitate de energie şi invers. În acest „invers” stă cheia înţelegerii acestor picturi, aflate sub semnul creaţiei. Aceasta este  formula care a fost primită cu neîncredere chiar de marii fizicieni ai timpului, iar publicul profan, atunci şi acum, are aceleaşi probleme în a înţelege profunzimea ei şi asta fiindcă propune un altfel de-a privi lumea.

Înaintând cu paşi domoli, ne găsim dintr-o dată în faţa lui Brâncuşi şi a lui Einstein; două portrete suspendate în cosmos şi mărginite de atotprezentul covor oltenesc ale cărui motive redau perfect geometria semicercurilor şi liniilor luminoase ce brăzdează nemărginirea Universului.

Să ne oprim asupra picturii Brâncuşi: E = mc2, II. Pe un covor oltenesc, în culori predominante de roşu şi negru, cu flori şi păsări stilizate în forme geometrice, răspândite după o logică  care scapă modelului {mosimage}matematic, ochiul privitorului de frumos este invadat de un roşu intens şi de un alb atât de alb încât privirea începe să doară. Limbile de foc şi de lumină străjuiesc chipul celui care a facut „lumina din lumină”, demonstrând caracterul dual al luminii  (particule şi energie).

În tablou, chipul lui Einstein, frământat şi răscolit de tainele Universului pare a se mira de Coloana Infinitului, de Negresa Blondă, şi de cât de aproape de teoria lui este geniul acestui sculptor gorjean. Uimirea, născută neapărat din distanţiere faţă de propria creaţie, este ultima etapă a actului creaţiei: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea, 1,31).

Dacă cineva m-ar întreba cum cred că arată Dumnezeu în chip de om, n-aş avea nici o ezitare în a face trimitere la acest portret, din care El, Creatorul, îşi priveşte aceste însemne ale Creaţiei, mărturie că, din timp în timp, câte un muritor are curajul de-a privi şi de a înţelege o mică parte din Marea Taină.

Jur împrejur, străjuiesc tăcute, menite fiind a spori uimirea din ochii privitorului, scoarţele vechi, ţesute cu migală de mâinile pricepute ale vreunei femei din Oltenia, într-un limbaj de culori şi forme geometrice, secret, codificat şi care îşi destăinuie taina numai unor iniţiaţi.

Îmi aduc aminte că, atunci când „se punea razboiul” (de ţesut) şi mătuşa mea intra în camera de la drum unde se oficia acest ritual pierdut în vremi, totul se îndrepta către o altă lume. Spata războiului se zbătea ritmic, amintind de clopotul de la „biserica de la vale”, ce înfiora către seară aerul toamnei târzii, amintind întregii suflări a satului răsfirat pe malul Jiului, cât de vremelnic este totul.

În satele Olteniei Nordice, războiul se punea spre sfârşitul toamnei, după ce toate se orânduiseră, iar razele soarelui se strecurau şovăielnice prin ochiul de fereastră, poposind pentru o clipă, lungă cât veşnicia, peste jirebiile înşirate pe pereţi, scăldându-se în culorile firelor de lână adunate pentru depănat. Peste toate, cu un fâlfâit de aripi, zbura suveica, trăgând dupa ea firul de lână, mai întâi cel roşu, apoi cel negru, pâna când scoarţa sau covorul gorjenesc începeau să respire şi să se înalţe către ceruri.

Şi dacă întrebai, uimit fiind de simetria colorată ce se înlănţuia cu atîta uşurinţă în faţa ta, de unde acel potop de culori şi stilizări măiastre, răspunsul era atît de dezarmant, de simplu şi în acelaşi timp de complex, încât îţi venea să repeţi cu evlavie „Veşnicia s-a născut la sat”. „De niciunde”, venea răspunsul, „de aici din cap…”

Într-un interviu acordat unui ziarist de un mare profesor şi om de ştiinţă, la întrebarea: „Este adevărat că doar trei oameni au înţeles teoria relativităţii?”, acesta s-a gândit puţin şi i-a răspuns: „Unul este Einstein, altul sunt eu, dar nu ştiu nimic despre al treilea”.

Să nu uităm că Premiul Nobel i-a fost acordat lui Einstein, în 1921, nu pentru „Teoria relativităţii generale”, apărută deja din 1916, ci pentru explicarea efectului fotoelectric, pentru că lucrarea nu a reuşit să fie înţeleasă în lumea fizicii din acea perioadă, şi s-a considerat că nu există nici o „dovadă” care să o ateste.

Revenind la pictura lui Romeo Niram ce poartă explicaţia „ulei pe pânză şi covor oltenesc”, aş afirma că există într-adevăr o a treia persoană, care descifrează cu uneltele artistului, explozia de energie revărsată din magia formulei E = mc2. Acest omagiu adus celor două personalităţi ale secolui XX este dovada că geniile se întâlnesc în nemurire, iar revista Niram Art din tablou sugerează o picătură materială care vorbeşte despre un Univers al celor doi. Şi dacă Brâncuşi a intuit formula creaţiei, Einstein i-a redat chipul şi logica. Pe covorul oltenesc, formulele lui Einstein, folosite la construcţia unor modele matematice ale Universului, se regăsesc în păsări şi flori, motive populare moştenite de-a lungul timpului – frumuseţea lumii şi visul de înălţare.

Astfel, mai există cea de a patra persoană, posesoare a unei cunoaşteri profunde: creaţia colectivă a vremurilor, a oamenilor ce s-au petrecut şi se vor petrece, venită pe pânzele picturii contemporane, direct din covoarele şi scoarţele olteneşti, ţesute de mână şi vechi de zeci, sute de ani.

Şi dacă arta este creaţie, iată că ne întoarcem la începuturi, unde totul stă sub semnul acestei formule care cuprinde însuşi misterul creaţiei universului. Niram propune, cu îndrăzneală, ruperea barierelor ce au încătuşat creaţia artistică în chingile prejudecăţilor timp de atâtea secole, şi îngemănarea luminoasă între artă şi ştiinţă.

Vasile HARANACIU

Lisabona, august 2007

   



    În vâltoarea necruţătoare a vremurilor prin care trecem se mai întâmplă uneori ca Dumnezeu şi omul să-şi de-a sugestiv mâna pentru a nu lăsa lumea să cadă în abisul înfricoşător al necunoaşterii şi nefirescului. În acele momente adierea caldă a aerului pe care îl respirăm se îmbină armonios cu energiile necreate ale harului pe care Duhul îl mai revarsă din plin în seva noastră vitală, răcorindu-ne sufletele cuprinse în cuptorul flămând al necredinţei şi trezindu-ne din moleşeala înşelătoare a vieţii trândave. Povara păcatului este pe moment sfărâmată de sabia Duhului purtată eroic de credinţa statornică şi dorul după nemurirea pierdută prin cădere ţâşneşte nebun din străfundurile fiinţei încătuşate.

    Momentele întâlnirii cu Dumnezeu dau măsura vieţii noastre câştigate prin iubirea nebună a Fiului în jertfa crucii, continuată apoteotic în marea dăruire a omului acestei iubiri care loveşte necruţător cu razele sfinţeniei. Fiecare sfânt reprezintă o astfel de întâlnire tainică a umanului cu divinul în acest peisaj abrupt al păcatului şi o mână salvatoare întinsă către lumea îndosită de treburile vremelnice. Purtătorul sfinţeniei primeşte astfel, prin postura sa, calitatea inegalabilă de a deveni o treaptă la scara care duce la cer umanitatea răvăşită de urgia forţei telurice, iar noi, cei aflaţi pe cale, dobândim un sprijin de mare nădejde în lupta împotriva patimilor întunericului.

    Nu cu mult timp în urmă, pe scara desăvârşirii noastre am obţinut un nou fuştel al harului, pe care putem păşi cu îndrăzneală sfioasă prin rugăciunile noastre către cer: Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de {mosimage}la Gledin. Actul canonizării sale, săvârşit în localitatea sa natală, de către membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost recunoaşterea oficială a sfinţeniei vieţii sale şi confirmarea după sute de ani cu evlavie şi riguroasă cercetare a locului ales de Dumnezeu pentru smeritul Său slujitor în ceata mărturisitorilor vrednici ai Ortodoxiei.

    Canonizarea unui sfânt este, de fapt, înţelegerea tainică a lucrării lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, unde se prinde admirabil de libertatea şi dorinţa celor care cred. Această cunoaştere presupune urmărirea unor semne clare ale sfinţeniei, ca îmbinare desăvârşită a lucrării împreună dintre divin şi uman: mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe ortodoxe până la prigoană şi moarte martirică, viaţa curată în asceză, binefacere şi cea mai înaltă trăire spirituală, darul dumnezeiesc al săvârşirii minunilor, fie în viaţă, fie după moarte, lupta de apărare a dreptei credinţe şi pentru biruinţa ei în lume împotriva ereziilor şi cinstea deosebită în rândul poporului dreptcredincios.

    Viaţa Sfântului Pahomie de la Gledin este o minunată împletire pe aceste coordonate între dorirea omului şi voia lui Dumnezeu în perspectiva asumării condiţiei Împărăţiei cerurilor. S-a născut în jurul anului 1674 ca fiu de preot din satul Gledin, părţile Bistriţei, în pământul sfânt al Transilvaniei, purtând numele Petru Pencu. Ca mulţi alţi credincioşi ortodocşi ardeleni, aflaţi sub opresiune calvinistă, a trecut în Moldova, dornic de o aleasă viaţă duhovnicească, aşezându-se la mănăstirea Neamţ. Aici a intrat în monahism sub numele de Pahomie prin 1697, ajungând în scurt timp stareţ al mănăstirii. După numai doi ani, pleacă în Rusia, fiind atras de faima Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, care lucra mult pentru înviorarea vieţii creştine. Aici a cercetat multe aşezăminte bisericeşti, între care şi renumita Lavră a Peşterilor din Kiev, cunoscând mulţi slujitori vrednici ai Ortodoxiei ruseşti. A avut prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele duhovniceşti şi să se ridice pe scara virtuţilor prin întâlnirile cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, pe care l-a însoţit în multe călătorii pastorale.

După doi ani ieromonahul Pahomie se întoarce în Moldova, dar nu s-a aşezat la mănăstirea de metanie, ci, cu voia soborului, s-a retras lângă muntele Chiriacul, din apropierea Neamţului, unde împreună cu câţiva ucenici trăia după rânduielile ascetice ale Sfântului Dimitrie al Rostovului. De aici faima vieţii lui deosebite s-a răspândit rapid până la curtea domnitorului Antioh Cantemir (1705-1707), care a insistat să fie ales episcop al Romanului, în urma morţii ierarhului titular Lavrentie. Aşa se face că la începutul anului 1707 smeritul ieromonah Pahomie a fost ridicat în scaunul arhieresc de la Roman, o importantă eparhie a Moldovei.

    Ca episcop, Pahomie a dat dovadă de alese însuşiri duhovniceşti, cărturăreşti şi gospodăreşti, aşezându-se în slujba Bisericii moldovene cu toate puterile sale. S-a îngrijit îndeaproape de nevoile duhovniceşti şi materiale ale bisericilor şi mănăstirilor eparhiei Romanului în acele vremuri grele generate de invazii şi pustiiri ale turcilor şi tătarilor. A înzestrat cu un Apostol în 1710 chiar şi biserica mănăstirii „Ruga” din satul său natal Gledin, într-un moment greu pentru românii ortodocşi ardeleni, loviţi de umilitoarea dezbinare a unirii cu Roma. În 1711 a uns ca domnitor al Moldovei, la Iaşi, pe Nicolae Mavrocordat (1711-1715), deoarece mitropolitul Moldovei Ghedeon, cel care avea această îndatorire, era fugit de frica turcilor în urma bătăliei de la Stănileşti.

După aproape şapte ani de păstorire arhierească, episcopul Pahomie şi-a depus de bunăvoie toiagul vlădicesc în mâna domnitorului Nicolae Mavrocordat, către sfârşitul anului 1713, retrăgându-se din scaunul de la Roman. A făcut acest gest de rară demnitate într-un moment de glorie, când ajunsese cel mai important episcop al Moldovei, probabil din două motive: aducerea la cârma ţării a primului domnitor fanariot, când Moldova era răvăşită de urmările războiului ruso-turc şi pustiită de tătari, iar colaborarea l-ar fi împins spre compromisuri neplăcute, şi dorinţa sa curată şi nestinsă de a trăi departe de lume după rânduielile duhovniceşti ale dascălului său, Sfântul Dimitrie al Rostovului.

S-a retras la Neamţ şi ajutat de ucenicii să a pus temelia unui schit cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (în slavoneşte Pocrov) pe locul vechii sale sihăstrii de lângă muntele Chiriacul. Schitul Pocrov, existent până astăzi, a fost înzestrat cu toate cele trebuitoare prin strădaniile lui Pahomie şi chiar scos pentru o vreme de sub autoritatea mănăstirii Neamţ. Cuviosul Pahomie a avut aici şi preocupări cărturăreşti, strângând numeroase cărţi de cult şi de învăţătură pe care le-a dăruit apoi mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov.

    Însă Pahomie nu s-a bucurat de prea multă linişte la Pocrov, căci din pricina tătarilor, care au năvălit în Moldova la sfârşitul anului 1716, a fost nevoit să pribegească în Transilvania natală şi apoi în Polonia. După câteva luni a revenit în Moldova, dar din cauza domnitorului Mihail Racoviţă (1715-1726), care-l bănuia că a ţinut legătura cu unii boieri trădători şi cu o oaste austriacă trimisă în Moldova şi aşezată în părţile Neamţului, a plecat din nou în pribegie, de data aceasta în Rusia.

    Ajungând a doua oară în ţara îndrumătorului său duhovnicesc, Pahomie s-a stabilit la marea mănăstire Lavra Pecerska din Kiev, unde a vieţuit în bună rânduială ascetică până în 1724, când a trecut la cele veşnice, fiind îngropat în paraclisul Sfântul Ştefan. Cu puţin înainte de moarte şi-a întocmit un testament, trimis la Pocrov printr-un ucenic al său, în care rânduia ca la schitul de lângă Neamţ să se ducă o viaţă duhovnicească în post, rugăciune şi muncă cu multă evlavie, smerenie şi responsabilitate.

    Prin toată activitatea sa de trăitor profund al Ortodoxiei, mai ales prin viaţa sa îmbunătăţită, prin călătoriile sale în Rusia şi relaţiile duhovniceşti stabilite cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin se înscrie între marii arhierei care au făcut istorie vie în pământul Moldovei. Sărbătorit de acum înainte în fiecare an la 14 aprilie, Sfântul Pahomie a intrat deja şi oficial în rândul vrednicilor mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti pomeniţi cu multă evlavie în rugăciunile celor aflaţi încă pe cărarea Împărăţiei.

"Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc" - Andre Malraux

Dacă în numele religiei s-au comis si se comit numeroase si odioase crime, este tot atât de adevărat că religia dă un confort si rezultate miraculoase la nivelul armoniei si sănătătii noastre, în forma de rugăciune.

Comunistii au încercat decenii la rând să eradicheze orice spirit religios din oameni, însă de la tăranii Bucovinei si ai Maramuresului, care au continuat să meargă la bisericile seculare din zonă, până la apologetii intelectuali ai credintei în Dumnezeu, care au scris si predicat necesitatea credintei de la catedre (după care au fost dati afară de către activistii de partid), au fost oameni care au continuat ideea de religie în România comunistă, cu o pasiune demnă de spiritul crestin.

Ce este rugăciunea? Este un exercitiu de credintă, sau un "medicament" al corpurilor mintale, spirituale si fizice? În ceea ce priveste sănătatea noastră, adevărul este că rugăciunea este si credintă si medicament, două balsamuri omenesti fără de care de care n-am supravietui nici social, nici individual, nici fizic si nici emotiv.

Dacă comunistii atrăgeau bine atentia (din propriile motive de critică) asupra pericolului de ridicol pe care habotnicismul si/sau ipocrizia îl dădeau religiosilor, pe de altă parte, tot aceiasi comunisti au rămas neputinciosi în fata serenitătii, armoniei si a sănătătii complete a oamenilor religiosi, care au fost atât piosi cât si în armonie interioară si exterioară, datorită întelegerii lor a rugăciunii.

Revolutia din Franta din 1789, a încercat să încurajeze ateismul. Comunismul a început si continuă să terorizeze lumea din 1917, tot ridiculizând credinta în Dumnezeu. În SUA, asa-zisii "liberali", care-si mai spun "liber cugetători", propagă des negationismul religios de la catedre universitare. Si totusi secol după secol, în fiecare tară, în fiecare religie propagatoare de dragoste si în fiecare limbă a lumii, rugăciunea a fost si a rămas un pivot de putere pentru omenire, în fiecare zi.

Au fost si se întâmplă cazuri unde cei mai moderni specialisti de medicină declară unele cazuri drept "incurabile", numai pentru ca pacientii să se vindece în mod miraculous prin... rugăciune. Unii specialisti, asemenea doctorului Alexis Carrel din secolul XX, s-au apropiat cu respect si au încercat să înteleagă si să descrie Forta Rugăciunii. Multi doctori, după ce au fost martori la vindecări a cazurilor incurabile prin rugăciune, au ajuns la concluzia că rugăciunea este o terapie miraculoasă, care transcende limite fizice, chimice, psihologice si/sau emotive.

Iată cum doctorul Carrel descria în "Meditatii si călătorii la Lourdes" (Editura Viata Crestină, 1994, pag. 39) primele sale impresii fată de o asemenea vindecare miraculoasă a unei paciente (fost) incurabilă: "Această tânără este complet vindecată... N-am mai văzut niciodată ceva atât de interesant. Ce impresie înfricosătoare si în acelasi timp înăltătoare dă acest spectacol unic al vietii, care reintră rapid într-un organism aproape distrus de ani de boală! Dincolo de orice comentariu există un aspect pozitiv: vindecarea unei tinere foarte grav bolnavă. Imposibilul a fost depăsit! Poate am gresit diagnosticul. Nu există altă ipoteză ratională... Toti medicii care au văzut-o însă au diagnosticat-o la fel. Este absolut sigur că starea ei era extrem de gravă. Si totusi s-a vindecat".

Rugăciunea actionează ca un catalizator atotcuprinzător între individ si Dumnezeu-Univers. Contează si sinceritatea si felul în care aceasta dă sperantă. Dar contează si faptul că aceasta există, indiferent dacă pacientul stie sau nu că se fac rugăciuni pentru el/ea.

Dr. Randolph Byrd, un cardiologist si profesor universitar de la Facultatea de Medicină din San Francisco, a făcut un studiu pe această temă. A pus sub observatie o populatie de 400 de pacienti cardiaci cu probleme similare de inimă, care au beneficiat de aceleasi conditii de tratament si care prezentau aceleasi straturi sociale, de vârstă si de conditii fizice. 200 dintre pacienti au primit rugăciuni si tratament medical, iar 200 au fost lăsati numai cu tratamentul medical. Acesta a fost un test absolut anonim, în sensul că NICI pacientii si NICI personalul medical n-au stiut cine si pentru cine se roagă pentru însănătosire. Numele pacientilor desemnati pentru rugăciuni au fost trimise la diverse grupuri catolice, protestante si crestine de pe întreg cuprinsul Statelor Unite, cu rugămintea de-a se face rugăciuni pentru ei.

Când experimentul s-a terminat, s-au făcut următoarele constatări:

1) grupul pentru care s-au făcut rugăciuni a avut mai putine cazuri de deficientă cardiacă congestivă decât grupul fără rugăciuni;

2) grupul pentru care s-au făcut rugăciuni a avut DE CINCI ORI MAI PUTINĂ nevoie de antibiotice si DE TREI ORI MAI PUTINĂ nevoie de diuretice, decât grupul fără rugăciuni;

3) NIMENI din grupul pentru care s-au făcut rugăciuni n-a avut nevoie de ventilatoare, fată de 12 pacienti din grupul fără rugăciuni;

4) MAI PUTINI pacienti din grupul cu rugăciuni au avut pneumonie fată de celălalt grup (trei din 13);

5) MAI PUTINI din pacientii care au primit rugăciuni au avut nevoie de start cardiac, decât din grupul fără rugăciuni (trei din 14);

6) nici unul din pacientii pentru care s-au făcut rugăciuni n-a murit, pe când trei din grupul fără de rugăciuni au decedat (Dr. Randolph Byrd "Passive therapeutic effects of intercessory prayer in a Coronary Care Unit population, Southern Medical Journal, 1988, pg. 826-829).

Iar conform doctorului Victor Frankl, supravietuitor al lagărelor naziste, pierderea subită a sperantei si al curajului pot avea un efect mortal în oameni. În cartea sa "Man’s Search For Meaning" (Washington Square Press, 1963) acesta descrie cum acei detinuti care au stiut cât de apropiată este conectia dintre situatia unei persoane, curajul si speranta ei, si situatia mintii si corpului acesteia, au supravietuit cu mult mai mult lagărelor, decât persoanele care au cedat.

Rugăciunea, ca parte integrantă din sperantă, a ajutat multi oameni să treacă peste obstacolele vietii, indiferent dacă erau de natură fizică, emotivă, socială si/sau mentală.

Oranizatia Spindrift din Salem, Oregon, a studiat din anii ‘70 efectul rugăciunii asupra recoltelor. Portiunile de câmp pentru care s-au făcut rugăciuni au dat invariabil mai bune rezultate de roadă, decât cele fără rugăciuni. Toate câmpurile au primit acelasi dozaj de atentie si îngrijiri din partea agricultorilor, singura variabilă fiind rugăciunea.

Rugăciunea "Tatăl Nostru", transmisă de Isus Cristos prin Matei 6: 9-13, pare să conecteze zone specifice ale glandelor noastre cu universul vindecător, astfel încât:
1) glanda pituitară corespunde cuvântului "ceruri";
2) glanda pineală corespunde cuvântului "nume";
3) glanda tiroidă corespunde cuvântului "voie";
4) glanda timusului cuvintelor "cer/pământ";
5) plexul solar (glandele suprarenale) corespund cuvântului "greseli";
6) celulele lui Lynden corespund cuvântului "ispită"; si glandele gonadelor corespund cuvântului "pâine".

Probabil că cea mai bună dovadă a puterii vindecătoare a rugăciunii este de natură interioară si personală, iar cei care am fost norocosi ca să o trăim am văzut puterea rugăciunii vindecându-ne în repetate rânduri. Dar pentru sceptici, experimentele stiintifice care au dovedit si continuă să dovedească puterea rugăciunii, educă societatea asupra Marelui Necunoscut care este Rugăciunea.

Depinde de noi dacă decidem să o folosim pentru ameliorarea vietii.

Conflictul modern dintre ştiinţă şi teologie reprezintă versiunea recentă a unor tensiuni culturale ale căror rădăcini se pierd în trecut. Este o evidenţă faptul că în mai toate culturile lumii au existat şi se manifestă încă, sub varii forme şi în diverse proporţii, controverse între raţionalişti şi tradiţionalişti, între agnostici şi mistici. În aceste condiţii, a trata astăzi conflictul dintre reprezentanţii celor două domenii ale cunoaşterii ca fenomen lipsit de echivalent istoric, cum se întâmplă printre zeloţii din ambele tabere, ţine de o anumită superficialitate şi amnezie, mai precis de ignorarea faptelor. Ceea ce a mai fost va mai fi, spune Cartea Ecclesiastului. Or, dacă lucrurile se repetă în natură, pare că trebuie să existe un proces identic şi în plan cultural… Este, pentru a zice astfel, în firea lucrurilor.

Eseul de faţă nu intenţionează o recuperare exhaustivă a istoriei fenomenului cultural menţionat, întreprindere de altfel superfluă, în contextul în care deja chiar publicul românesc beneficiază de studii serioase dedicate chestiunii¹ . În schimb, prezentul eseu îşi propune pe de o parte să creioneze câteva din cele mai importante repere ale fundalului istoric imediat în care trebuie plasată figura lui Darwin, iar pe de alta să contribuie la demolarea mitului mediatic numit „Darwin”. De ce tocmai Darwin? Pentru că numele său este evocat de toţi cei mereu gata să găsească un vinovat, sau, după caz, un erou, pentru conflictul în discuţie.

Aş vrea să observ mai întâi faptul că, în realitate, deşi cei mai mulţi oameni (uneori din chiar câmpul disciplinelor academice) văd în opera lui Darwin originea scandalului, cauzele imediate ale conflictului modern dintre ştiinţă şi teologie trebuie căutate ceva mai în urmă. Cultura spirituală a evului mediu occidental a fost zguduită repetat prin emergenţa unor idei noi despre forma, vârsta şi dimensiunile universului, despre istoria vieţii, idei de natură să pună sub semnul întrebării multe din reperele existenţiale proprii establishment-ului şi stratului cultural anterior² . Este vorba despre cosmografia copernican-galileeană şi de ideea cusaniană a universului infinit, care puneau mai mult sau mai puţin explicit sub semnul întrebării sensul creaţiei şi centralitatea omului; despre datele tulburătoare ale geologiei, potrivit căreia pământul nu a apărut din neant în urmă cu câteva zile, gata împodobit, ca un pom artificial de Crăciun; despre surprinzătoarele descoperiri paleontologice, care au scos la lumină forme fosilizate ale unor vieţuitoare cu totul nefamiliare omului secolelor XVIII-XIX.

Nu este deloc de neînţeles reacţia dură a multor teologi occidentali din acea vreme³ . Şocul lor a fost provocat de implicaţiile curând evidente ale acestor idei noi în câmpul viziunii teologice asupra lumii şi vieţii, în planul sistemului valorilor, în condiţiile în care cele mai multe ipoteze şi teorii ştiinţifice obişnuiau să îmbrace forme ideologice, fiind puse în slujba unor curente de gândire anticreştină⁴ . Ar trebui să avem înţelegere pentru aceşti oameni, care vedeau prăbuşindu-se, odată cu „dogmele” ştiinţei antice (în interiorul cărora îşi definiseră teologia), un întreg univers mental şi, ceea ce părea mai periculos, lumea valorilor. Făcând retrospectiva istoriei recente a moravurilor, aşadar conştientizând neaşezarea personală şi socială, ca elemente specifice portretului civilizaţiei noastre⁵ , ne dăm seama că reacţia lor a fost într-o măsură oarecare îndreptăţită. Nu vreau să justific însă prin această observaţie nici o formă de anacronism. Doresc numai ca cititorul acestor rânduri să încerce să se pună în situaţia acelor oameni, cărora literalmente le fugea pământul de sub picioare. Din nefericire, cum spuneam, vertijul lor a fost intensificat şi amplificat prin acapararea rezultatelor cercetării de către ideologii seculare – uneori de inspiraţie explicit păgână⁶ –  nu întotdeauna oamenii de ştiinţă având puterea discernerii graniţelor fragile, însă importante, dintre ştiinţă şi opinie, dintre obiectiv şi subiectiv⁷ . Asocierea ştiinţei cu ideologiile antitradiţionale ale modernităţii – de la ateism şi nihilism, la materialismul ştiinţific şi dialectic – este fenomenul care trebuie chestionat, atunci când e vorba de a descoperi cauzele reale, omeneşti, mult prea omeneşti, ale conflictului.

Darwin, ca om şi savant, a apărut natural, prin selecţie culturală, exact în vremea în care trebuia să se nască, fiind greu de crezut că el ar fi făcut figură frumoasă în Renaştere, spre exemplu, în condiţiile apetitului pentru magie şi gnosticism al acestei epoci. El a fost deopotrivă produsul şi fermentul unui demers mental, mai precis al unei feţe a acestuia, pentru care trăsătura dominantă era febrilitatea nestăvilită a minţii, tendinţa irepresibilă de a demola orice formă a idolatriei culturale. Similar, dar într-un alt registru mintal, adversarii săi (majoritatea venind dinspre teologia anglicană şi din protestantism, apoi şi din catolicismul roman) reprezentau cealaltă faţă, figura tradiţionalistă⁸ , eşuând în anchiloză intelectuală şi anacronism, prin graba de a condamna ceea ce nu înţelegeau şi prin acuta lipsă a discernământului⁹ . Din punctul meu de vedere, Darwin nu este responsabil pentru ceea ce s-a spus şi făcut în jurul lui, în numele lui, chiar dacă, după ce a trecut de aici, memoria lui a fost asimilată unui simbol al conflictului. Iar în privinţa celor spuse de el însuşi, în locul său ar putea fi aşezat cu ceva atenţie oricine, de la Copernic la Galilei, de la Descartes la Newton, de vreme ce implicaţiile pe termen lung ale cugetării acestora au fost la fel de importante ca şi cele ale gândirii lui. Diferenţa dintre „cazul” Darwin şi ceilalţi este numai de natură mediatică.

Evoluţioniştii şi creaţioniştii de duzină se raportează diferit la memoria lui Darwin, unii aproape idolatru, exaltându-i geniul şi exagerând perenitatea moştenirii lui, alţii demonizându-i amintirea, excluzând orice aspect pozitiv al întreprinderilor sale. Cred că şi unii, şi ceilalţi, greşesc, folosind ca pretext pentru propriile lor interese figura unui om dedicat cunoaşterii, chiar dacă el însuşi influenţat de ideologiile contemporane. Dosarul trebuie să fie exorcizat. Darwin trebuie lăsat acolo unde îi este locul: în galeria eroilor ştiinţei şi în istoria ştiinţei. Mai ales că biologia contemporană a pus sub semnul întrebării validitatea multora dintre aserţiunile sale¹⁰ . Din păcate, nu asta fac curentele parazitare, care încearcă să se grefeze pe trupul ştiinţei (evoluţionismul) şi pe cel al teologiei (creaţionismul)¹¹ , interesate de prelungirea unui conflict dureros, cu consecinţe dramatice pentru existenţa – şi aşa sfâşiată de tendinţe contradictorii – omului modern.

Dosarul Darwin nu poate fi identificat cu problema nici din punctul istoriei culturii, nici din perspectiva teologului; dureros este numai ceea ce s-a petrecut în jurul şi în numele lui, de câteva secole încoace. Biserica s-a rugat mereu pentru iertarea persecutorilor săi; sunt convins că se poate ruga pentru orice om, de vreme ce fiecare om rămâne făptură după chipul lui Dumnezeu, indiferent de profunzimea păcatului în care acesta a căzut. Teologia ortodoxă nu se cantonează în ură, intoleranţă şi dorinţa exterminării adversarilor. În fapt, beneficiind de experimentul bizantin al asumării critice a ştiinţei şi filosofiei antichităţii târzii, teologia ortodoxă nici nu s-a simţit atinsă, la începuturile modernităţii, de propunerile noilor ştiinţe¹² . Este adevărat că astăzi, influenţaţi de fundamentalismul neoprotestant, chiar unii teologi ortodocşi au împrumutat metode de lucru mai puţin tradiţionale; fenomenul rămâne însă marginal. Ceea ce a permis teologiei ortodoxe o înţelegere mai clară a situaţiei a fost faptul de a fi ştiut dintotdeauna că există competenţe diferite în cercetarea şi înţelegerea realităţii umane, biologice şi cosmice. Personal, chiar dacă nu este aici locul pentru dezvoltarea acestei piste, nu am nici o îndoială că teoria evoluţiei reprezintă altceva decât ideologia evoluţionistă, la fel cum teologia creaţiei rămâne altceva decât ideologia creaţionistă¹³ .

Conflictul este imposibil între domenii care au motivaţii, metode şi scopuri diferite în privinţa cercetării realităţii. În aceste condiţii, din punctul meu de vedere, istoria recentă a culturii europene (şi nu numai), în speţă conflictul interminabil dintre creaţionişti şi evoluţionişti, se întemeiază pe o proastă înţelegere a situaţiei, pe dorinţa teologilor şi a oamenilor de ştiinţă de a-i scoate din cursă pe ceilalţi, de a le demonstra irelevanţa şi inutilitatea. Astăzi, într-o vreme în care obişnuim să ne lăudăm cu maturitatea conştiinţei, a venit vremea să renunţăm la asemenea prejudecăţi, făcând loc fiecare celuilalt, acceptând şi optica celuilalt, în scopul comun de a cunoaşte şi de a ne bucura de minunata alcătuire a creaţiei lui Dumnezeu, alcătuire care transcende, în cele din urmă, orice domeniu de cercetare.

Preot Dr. Doru COSTACHE<sup>14


______________
Note:

1. Mă refer mai ales la colecţia ‘Istoria ideilor’, găzduită de Humanitas, şi în special la cărţi precum: Arthur Koestler, Lunaticii. Evoluţia concepţiei despre Univers de la Pitagora la Newton (1995); Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al fiinţei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling (1997); Alexandre Koyré, De la lumea închisă la Universul infinit (1997); Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică. Din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea (1998).

2. Cf. Raymond Trousson, Istoria gândirii libere. De la origini pînă la 1789, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 49-51 şi 166-167.

3. Cf. Jean-Pierre Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, XXI: Eonul dogmatic, 2003, pp. 45-53 şi 75-80. În altă ordine, am mai observat în diverse locuri surprinzătoarea permisivitate a clerului şi a teologilor răsăriteni faţă de noile idei ştiinţifice. Vezi “Viziunea teologiei ortodoxe asupra controversei creaţionism-evoluţionism. Elemente pentru un discurs despre metodă”, în vol. Teologie şi ştiinţe naturale. În continuarea dialogului, coord. Radu Constantinescu şi Gelu Călina, Mitropolia Olteniei, Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2002; “Logos, Evolution and Finality in Anthropological Research. Towards a Transdisciplinary Solution” / “Logos, evoluţie şi finalitate în cercetarea antropologică. Spre o soluţie transdisciplinară”, în vol. Science and Religion. Antagonism or Complementarity?, coord. Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucharest, 2003; “Dialogul dintre ştiinţă şi teologie în România” (colaborare cu dr. Magda Stavinschi), în Noua reprezentare a lumii, Studii interdisciplinare. 2, XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2004.

4. Vezi chiar tentativele de substituire a credinţei creştine cu aşa-zisa “religie a ştiinţei”, promovată de ideologii naturalismului şi ai scientismului. Cf. Karl R. Popper, Mitul contextului, Trei, 1998, pp. 112-117; Lonchamp, Ştiinţă şi credinţă, pp. 105-108; Claude Allègre, Dieu face à la science, Fayard, 1997, p. 8.

5. Cf. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, ed. a doua, Humanitas, Bucureşti, 2001.

6. Cf. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, 1995, cap. ‘Nihilism modern şi gnosticism’, pp. 308-344.

7. Cf. Jürgen Moltmann, God in Creation. An Ecological Doctrine of Creation, SCM Press ltd, 1991, p. 194; Basarab Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme, Vitruviu, 2000, pp. 84-87.

8. Este necesară o distincţie între tradiţional şi tradiţionalism, primul termen referindu-se la structura conştiinţei eclesiale iar cel de-al doilea la o pseudomorfoză a acesteia. Precizări importante privind sensul tradiţiei vezi la părintele Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a treia, 2003, vol. 1, pp. 5-6, şi la părintele John Behr, “Faithfulness and Creativity”, în J. Behr, A. Louth & D. Conomos (eds.), Abba. The Tradition of Orthodoxy in the West, St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, NY, 2003, pp. 159-178.

9. Lipsa discernământului se dovedeşte în incapacitatea de a distinge competenţele teologiei şi competenţele ştiinţei. Cf. Doru Costache, “Istoria recentă, actualitatea şi perspectivele raporturilor dintre teologie şi reprezentarea ştiinţifică a lumii”, în vol. colectiv Ştiinţă şi teologie. Preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul dogmatic, 2001, pp. 36-40.

10. Cf. Isabelle Stengers, Inventarea ştiinţelor moderne, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 145-149.

11. Despre apartenenţa ideologică a celor două curente am vorbit în “The Teleological Anthropology: a Way for Transcending the Conflict between the Scientific & Theological Perspectives on Human Being”, în vol. Science and Religion Dialogues, eds: Radu Constantinescu şi Gelu Călina, University of Craiova, SReDOC Program, Mitropolia Olteniei Printing House, Craiova, 2002

12. Cf. Allègre, Dieu face à la science, p. 218.

13. Vezi observaţiile  din “Logos, Evolution and Finality in Anthropological Research”, pp. 245-250.

14. St Andrew’s Greek Orthodox Theological College (Sydney College of Divinity, Australia)</sup>

A fost odată ca niciodată o ţara frumoasă, bogată si binecuvântată între toate ţările de pe pamânt, căci era locuită de oameni harnici, curajoşi, drepţi şi cu frica lui Dumnezeu. Ei trăiau în bună înţelegere unii cu alţii, fiind totdeauna bucuroşi de oaspeţi şi gata de a da o mână de ajutor celor în nevoie.

Dar iată că asupra lor s-au abătut vremuri grele. Pe tronul împărăţiei s-a urcat un împărat ciudat şi întunecat la minte. El a alungat Adevărul cel bun şi drept din ţară şi a ridicat Minciuna la rangul de mare sfetnic. Încet, încet, Minciuna a pus stăpânire pe toată împărăţia şi a trimis oşteni credincioşi până la marginile cele mai îndepărtate cu porunca de a le păzi cu străşnicie, nu cumva Adevărul să pătrundă iarăşi în ţară.

Oamenii îşi ţineau capetele plecate să nu mai vadă urâţenia Minciunii şi păstrau lumina Adevărului în inimile lor. Cel mai greu le era însă iarna, când în toată lumea se sărbătorea sfânta Zi a Crăciunului ce aducea bucurie şi speranţă prin naşterea Mântuitorului, Împăratul Adevărului şi al Luminii, cel ce avea să învingă pentru totdeauna Minciuna şi Intunericul. Această credinţă pe care o aveau oamenii de la bunii şi străbunii lor, nu era pe placul împăratului şi al sfetnicilor lui de nădejde. Aşa că au dat poruncă aspră ca nimeni să nu mai sărbătorească Ziua de Crăciun, iar cel ce va îndrăzni să facă altfel va putrezi în temniţele ascunse ale împărţiei.

Pentru a fi sigur că porunca-i va fi ascultată, împăratul a hotărât ca această zi să fie o zi de lucru obişnuită, iar Moş Crăciun, moşul bun care cobora din ceruri în Seara de Ajun pentru a-i răsplăti pe toţi cei care au făcut fapte bune şi au slujit tot anul Adevărului, nu a mai avut voie să intre în ţară. In locul lui, împaratul şi Minciuna trimiteau un alt moş, Moşul Gerilă, care împărţea daruri de la împărăţie, ca toţi, de la mic la mare, să-l uite pe adevăratul Moş Crăciun şi să nu mai creadă în puterea Adevărului.

Oamenii nu mai aveau nici o speranţă. Doar colindele le mai rămăseseră, cântecele vechi ce povesteau despre miracolul zilei de Crăciun. Pe acestea, întunecatul împărat şi Minciuna nu au putut să le scoată din mintea şi inimile lor. În Seara de Crăciun, în casele lor, fară să-i ştie nimeni, ei le cântau împreună cu copiii, ca pe-o rugăciune ce purta credinţa nestrămutată că până la urmă Adevărul va învinge şi se va întoarce din nou în ţară.

Şi minunea s-a întâmplat! După mulţi ani de suferinţă! Intr-o iarnă, chiar în Ziua de Crăciun când colindele umpleau neştiute casele şi inimile tuturor, împăratul a închis ochii pentru totdeauna, trădat chiar de sfetnicul lui, Minciuna, şi s-a mutat în împărăţia întunericului. Moş Crăciun vine  din nou să răsplătească Binele şi Adevarul şi în seara de Ajun îndeplineşte câte o dorinţă fiecăruia după credinţa lui, iar oamenii au învăţat să preţuiască această sărbătoare, întorcându-se mereu acasă unde cântă colindele sfinte de Crăciun. Numai Adevărul mai are de luptat cu vechii slujitori ce au rămas credincioşi Minciunii!

Cornelia TURLEA – CHIFU

Timişoara, 22 Decembrie...

Profesorul greco-catolic de muzică Mihai POP BRUCHENTHAL, personalitate de legendă a Bihorului cultural, s-a născut la 15 ianuarie 1908 în localitatea Derna, din familia învăţătorilor greco-catolici Mihai POP BRUCHENTHAL (1883-1930) şi Emilia FAUR, ajungând notoriu ca  dascăl la Beiuş, unde a funcţionat începând de la 1 septembrie 1935, cât şi ca autor al unei uriaşe opere muzicale, de factură componistică clasică şi populară. El a fost nepot de dascăl, întrucât bunicul său, Michael POP de  BRUCHENTHAL (1843-1924) a fost timp de 55 de ani învăţător în satul meu Ciutelec, alături de străbunica Aloisia CALNOCHI (1856-1918), de asemenea învăţătoare. De la bunicul lui din Ciutelec a învăţat mai întâi cetirea şi scrierea în româneşte, cu litere chirilice, după un abecedariu vechi. Apoi, între anii 1913-1918, pe când tatăl lui era fugar, de teama ungurilor, a urmat şcoala primară în satul Hotar, de lângă Aleşd, unde locuia cu mama lui. A făcut şcoala primară în limba maghiară, după porunca strâmbă a vremii, deşi în sat nu era nici o familie de etnie maghiară şi nu se vorbea deloc limba maghiară.

În limba română la şcoală se predau doar lecţiile de religie, de două ori pe săptămână. Prin ele se făcea legătura copiilor cu istoria, cultura şi literatura română. În timp ce restul orelor erau chinuitoare pentru copii, deoarece ei nu cunoşteau limba maghiară, iar domnişoara învăţătoare maghiară, adusă din Alfold, nu ştia o boabă româneşte, la lecţiile de religie, conduse de către preotul greco-catolic local, copii au învăţat cântece româneşti, precum Latina gintă, după Vasile Alecsandri, Deşteaptă-te române, Treceţi batalioane, Drum bun toba bate, romanţe şi colinde, sau poezii însufleţitoare.

Între  anii 1918-1927 a urmat liceul şi bacalaureatul la Colegiul „Emanuil Gojdu” în Oradea, după care s-a înscris la Academia Teologică Română Unită, tot din Oradea, pe care a absolvit-o în anul 1931, iar la 2 noiembrie 1932 obţine Diploma de profesor de religie. Continuă studiile la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, secţia pedagogie, pe care a absolvit-o în anul 1937. În paralel, în anii 1935-6 a promovat cursul şi examenele, cu care a luat Certificatul de absolvire a Seminarului pedagogic, pentru a putea preda în învăţământul secundar şi pedagogic. Respectiv, în primăvara anului 1937 a trecut examenul pentru şef de muzică militară, fiind repartizat la Deva. Nu s-a dus, deoarece a optat să rămână la Beiuş, leagănul său, unde se formase deja muzica militară, primul dirijor fiind viitorul general Dinu STELIAN.

Tânărul profesor Mihai Pop Bruchenthal vine în toamna anului 1935 la Beiuş şi rămâne aici 37 de ani, mai întâi ca profesor de muzică vocală şi instrumentală(vioară) la Colegiul „Samuil Vulcan”, iar de la 30 septembrie 1949 la celălalt liceu, devenit Şcoala pedagogică de educatoare, de unde este pensionat în anul 1972.Dar în toţi anii de după 1949 a continuat să predea muzica şi la liceul de {mosimage}băieţi, devenit Şcoala medie nr.1 Beiuş, având acolo, deasupra sălii de sport, o clasă lungă, special amenajată şi dotată pentru lecţiile de muzică şi artă. Deşi pensionar, profesorul  a fost cu aceeaşi pasiune şi asiduitate prezent şi activ  pe mai departe în viaţa culturală şi mai ales muzicală a Beiuşului, ca dirijor de coruri şi orchestre,  pe care le schimba şi le înnoia mereu, dar şi în calitate de compozitor, până în ultimii ani ai vieţii, când s-a mutat la Oradea şi a fost doborât la pat de o boală necruţătoare. S-a stins şi a trecut la perenitate în ziua de joi, 19 ianuarie1989, fiind dus la Beiuş şi înmormântat în Cimitirul din deal, care este reşedinţa de onoare şi neuitare a multor profesori beiuşeni, ce merită recunoştinţă şi trebuie vizitaţi cu memoria noastră.

FAMILIA

Profesorul Bruchenthal s-a căsătorit în anul 1935, cu prof.Emilia FAUR, originară din Ţeţchea, având apoi o fiică, pe Mihaela, născută la Beiuş, în 14 octombrie 1936. Căsătorită Ţuţuianu, aceasta a avut la rândul ei pe Nicoleta, căsătorită Manu, de unde au rezultat doi copii, Ionuţ (Braşov, 7 februarie 1985) şi Sânzâiana Maria (Oradea, 23 octombrie 2004).

Venind din strămoşi liberi, înnobilaţi la 20 noiembrie 1664 de către  Principele Mihail Apafy I al Transilvaniei, profesorul Mihai Pop Bruchenthal este cel mai de seamă produs şi reprezentant cultural, pentru ceea ce înseamnă BRUCHENTHALII DE VEST, ramură mai veche şi mai prolifică, având descendenţi până la noi, în comparaţie cu ramura Bruchenthalilor din interiorul Transilvaniei, care a fost înnobilată numai la anul 1724. Există în acest caz o ciudăţenie genealogică şi de cronologie istorică, întemeiată pe cazul real, că acelaşi nume de înnobilare s-a acordat de două ori, la 1664  şi la 1724. Ceea ce nu se poate explica printr-o eroare, ci prin împrejurarea că cele două ramuri au fost găsite atunci ca fiind înrudite. Logic şi diplomatic, Bruchenthalii de vest şi cei din interior au avut o tulpină comună, care le-a motivat numele unic de înnobilare, chiar dacă acordat în doi timpi, la distanţă de o jumătate de secol.

PREGĂTIREA MUZICALĂ

Cum adesea a mărturisit, profesorul Mihai Pop Bruchenthal a moştenit dragostea pentru artă şi muzică din familie. Bunicul lui din Ciutelec a fost un bariton bun şi a cântat la vioară, tatăl lui a cântat la vioară, în casă au avut şase viori de bună calitate. Îndrăgostit de melosul popular, tânărul elev şi student Mihai a colindat pe sate şi a cules folclor muzical de pe Valea Bistrei, Valea Crişului Repede şi Valea Crişului Negru, punând din tinereţe bazele solide ale unei mari antologii de folclor muzical bihorean. Profesorul a tot sporit antologia, până la  maturitate, ajungând la o comoară manuscrisă de 1340 de piese, din care 59 sunt variante ale baladei Mioriţa, găsite de el în Bihor, majoritatea oarecum mascate sub formă de colinzi.

Apoi a urmat pregătirea muzicală sistematică, mai întâi la Colegiul Emanuil Gojdu, cu inimoşii profesori Eugen HÂNCU (vocal) şi SCHMELTZER Bela (vioară), la Academia Teologică Unită din Oradea, unde l-a avut profesor pe celebrul Francisc HUBIC (1883-1947), iar la vioară s-a perfecţionat cu profesorul Iosif ROTH. În Academia de profil de la Cluj a avut profesori dintre cei mai valoroşi, recunoscuţi ca personalitate în muzicologia românească: Traian VULPESCU (teoria muzicii, notaţia psaltică, metodica solfegiului, folclor muzical), A. M. SKELETTY (armonie), Marţian NEGREA (teoria formelor muzicale şi a instrumentelor, contrapunct, muzică de cameră), Ion VASILESCU (dicţiune şi declamaţie), Augustin BENA (dirijarea corurilor). Astfel, viitorul profesor şi compozitor s-a format favorabil, dobândind cunoaşterea aprofundată şi plastică a materiei muzicale, în stilul armonic şi în stilul contrapunctic, cărora le-a găsit aplicaţie în propriile compoziţii. Totodată, a făcut multe exerciţii demonstrative, de aplicaţie muzicală a ceea ce învăţa, cântând în corul elevilor de la Colegiul Gojdu, sau în corul mixt, cu orchestră, al Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea, condus de Francisc HUBIC. Ca elev septiman şi octavan, a condus el însuşi corul bărbătesc de patru voci al colegilor gojdişti, apoi corul elevilor din internat, cu care a învăţat colinzi, piese de George Dima, Kiriac, Fr. Hubic şi corul robilor din opera Nabucco de Verdi. Cu aceste formaţiuni corale a luat parte  la serbările naţionale, ţinute de către Asociaţiunea ASTRA la Oradea şi în jur, până la război.

OPERA MUZICALĂ

Deosebit de întinsă, opera compozitorului Mihai Pop Bruchenthal,  bibliografiată deocamdată numai parţial, urmează două paradigme fundamentale: Compoziţii de sorginte şi inspiraţie populară, respectiv compoziţii de factură clasică. În total am găsit până acum date despre 164 de compoziţii de factură clasică şi 1340 de piese de stilistică populară. Toate formează o mare operă muzicală, aproape deloc cunoscută, puţin tipărită, în cea mai mare parte rămasă sub formă de partituri manuscrise, care nici nu se găsesc într-un singur loc, ci sunt periculos de risipite şi, deci, expuse factorilor de risc şi distrugere. Credem că se impune şi în cazul Bruchenthal începerea unei munci de recuperare a acestui patrimoniu inestimabil şi de conservare a lui într-un fond public, pentru folosinţa educaţională a celor ce vin.  Patrimoniul muzical Bruchenthal, cât ni s-a dezvăluit până acum, cuprinde imnuri corale (11 titluri), cântece patriotice(7), poeme corale(10), preludii(10), madrigale şi cantate corale(58), lieduri şi romanţe(9), cântece pentru copii(18), muzică instrumentală(18), muzică de cameră(7), muzică simfonică(10), creaţii coralo-simfonice(3), muzică scenică(4). Pentru a ne apropia de spiritul şi mesajul unei opere muzicale atât de surprinzătoare, prin mărimea şi fineţea ei stilistică, inedită, vom aduce în continuare câteva exemple:

Sonata nr.1 pentru vioară şi pian (1973) şi încă cinci alte sonate, care folosesc folclorul bihorean, preluat în stil rapsodic. Sonata nr.4, numită bihoreană. Balada ceasului, pentru vioară şi pian (1974). Formată din opt secţiuni, cu caracter de lied, care imită armonic sunetele de orologii din turnuri, prin acordarea deosebită a viorii. Tema l-a preocupat şi a reluat-o, amplificată ca şi concert pentru vioară solo şi cvartet de coarde. Privelişti bihorene. Fantezie simfonică, prin preluare de material de pe melodii vechi din Bihor (colecţia Bartok  din 1910 şi colecţia proprie). Lucrarea ilustrează sonor un scenariu estival, în pădure, unde o fată diafană, ca o zână, se scaldă în apa primordială, iar un tânăr romantic o priveşte dintre frunze de arin, până o găseşte. Simfonia rustică, în re major, cursivă şi contrastantă, cu sonorităţi ample şi bine fundamentate. Bucuria amintirilor, opus 252, suită de balet pentru orchestră simfonică, pornind în scenariu de la afirmaţia „Da, amintirile. Unicul scenariu din care nu putem să fim alungaţi!”, a poetului  german Jean Paul Richter (1762-1826). Am insistat  cu exemple din creaţia simfonică, deoarece  am dorit o completare de imagine, faţă de părerea reductivă, ce s-a încetăţenit, că Mihai Pop Bruchenthal ar fi fost mai mult un autor de piese corale. Voi încheia exemplele cu creaţiile coral-simfonice, care sunt cele mai mari şi surprinzătoare. Primul a fost poemul coral-simfonic „Inochentie Micu Klein” ,compus în anul 1943, cu care autorul a luat parte la un concurs de compoziţie, lansat de la Blaj. Juriul de atunci, condus de către George ENESCU, i-a acordat premiul al treilea, însoţit de o mare sumă de bani, daţi ca încurajare de către Episcopia greco-catolică de la Blaj. A urmat „Nunta în Bihor”, operă într-un act, ce redă puternic şi autentic mersul ceremonialului de nuntă de la Hotar, Subpiatră şi Ţeţchea, transpus artistic. A mai urmat „Vicleimul”, operă în două acte  şi un tablou, apoi „Oratoriu de Crăciun” şi „Feleaga”, operetă populară într-un act (1967). Exemplele ar putea continua, pentru a avea cunoaşterea exactă a unui patrimoniu, ce  este periclitat şi trebuie recuperat.

LUCRĂRI DE MUZICOLOGIE

Profesorul a fost un studios neobosit şi neîncetat, care  a dorit să fie bine informat în domeniu şi a redactat numeroase articole, studii şi câteva cărţi de specialitate, care au rămas în manuscris: Tratat de teoria instrumentelor simfonice, în trei volume, despre instrumentele de suflat din lemn, cele din metal, instrumentele cu coarde şi cele de percuţie. A scris un Tratat de teoria formelor muzicale, de uz academic, care a fost achiziţionat de către Uniunea Compozitorilor din România.

ACTIVITATEA CULTURALĂ PUBLICĂ

S-a desfăşurat cu asiduitate pe tot parcursul vieţii active a profesorului de la Beiuş, şi în mod exclusiv în domeniul muzical. Mihai Pop Bruchenthal a devenit astfel cel mai productiv arhitect şi dirijor de formaţiuni muzicale, corale, sau instrumentale, din vestul românesc. Din anul 1935 şi până în 1972 a dirijat Corul Lyra, înfiinţat încă din anul 1903. A format şi a condus Corul sindicatelor din Beiuş (1945), Corul Cooperativei Muncitorul (1957), Corul Învăţământ (1961), Corul URCC Beiuş (1955), Corul Şcolii profesionale (1954-64), Orchestra semisimfonică a Beiuşului (1958), pe lângă formaţiunile  şcolare, deja menţionate. Tuturora le-a asigurat un repertoriu bine echilibrat,  românesc şi universal, cu piese valoroase, patriotice, populare, culte. Cu ele a dat peste trei sute de concerte  publice şi reprezentaţii în concursuri, luând o sumedenie de premii şi distincţii, între care Ordinul Meritul Cultural în anul 1969. A ţinut peste două sute  de conferinţe publice, de educaţie muzicală, în faţa beiuşenilor şi a altora. Suntem întemeiaţi să afirmăm, că profesorul Mihai Pop Bruchenthal, prin opera şi activitatea sa, prin devotamentul faţă de profesie şi naţiune, a personificat magistral modelul de  intelectual astrist, că a fost un risipitor de sens superior cu sine, cu viaţa lui, pentru a fi generos  în folosul neamului său, a comunităţii, a elevilor. Tuturor le-a transmis dragostea pentru muzică şi artă, disciplina dragostei şi focul cunoaşterii, deprinderea de a face din aceasta o componentă a modului de viaţă, adică a învăţat tinerii să trăiască nu numai sportiv şi  comercial, dar să trăiască muzical şi cultural. Prin tot ce a făcut, a fost un om de atitudine publică, cu misiune de formator.  Dar acestea se duc, se uită, acum  la centenar creşte tot mai mult dimensiunea sa de compozitor, opera sa componistică, monumentală, nepieritoare, de legătură  superior elaborată între cultura populară şi cea academică, pentru care merită recunoştinţa posterităţii.  Încheiem, spunând că este necesar să înceapă fără întârziere procesul de căutare şi recuperare a acestui tezaur muzical.

Conf.univ.dr.Constantin MĂLINAŞ
Catedra de Litere a Universităţii din Oradea
Ianuarie 2008    

   

Agenda culturală a Oradiei, a fost în ultimele zile deosebit de bogată, dedicată, în special aniversării poetului Ady Endre, la 130 de ani de la naşterea sa şi împlinirii a 50 de ani de existenţă a muzeului ce i-a fost deicat prin grija statului român,manifestări iniţiate de către Muzeul Ţării Crişurilor.

Născut lângă Tăşnad, jud.Satu Mare, într-un sătuc ce azi îi poartă numele, Ady Endre a terminat liceul la Zalău. S-a înscris apoi la facultatea de drept din Satu Mare, pe care a întrerupt-o la numai câteva luni, deoarece a început să ,,cocheteze" cu jurnalistica, La îndemnul unui apropiat s-a mutat la Oradea, tocmai pentru a continua această pasiune, activitate pe care a şi prestat-o peste 4 ani.

Aceşti ani, dar mai ales cei care au urmat, în jurul lui au ,,roit" numeroşi tineri talentaţi, devenind un fel de ,,lider" ai lor, tineri care doreau schimbarea, căutau ceva nou, alcătuind în anul 1908 Societatea de lectura ,,A holnap"(De mâine). Locul întâlnirilor , dar şi sediul societăţilor erau la cofetăria ,,Emke", azi complexul turistic ,,Astoria", care a devenit ulterior şi clubul ziariştilor din localitate. Aici au avut loc mai multe întâlniri între Ady Endre şi Octavian Goga, conturându-se relaţii de prietenie între cei doi, şi tot aici a cunoscut-o pe muza sa, Leda, care avea să îi fie ulterior, soţie. Societetea literară amintită a publicat doua antologii din creaţile tinerilor condeeri.

Critica de specialitate apreciază că datorită lui Ady Endre s-a născut poezia modernă maghiară, care a însemnat şi ieşire ,,la rampă" ca valoare mondială.

La reamplasarea plăcii comemorative pe faţa clădirii amintite(placa iniţială s-a deteriorat în timpul războiului) au vorbit despre meritele poetului aniversat prof. univ. Aurel Chiriac, directorul Muzeului Ţării Crişurilor, prof. Toth Ianos, directorul Muzeului Ady Endre, ec.Syabo Ődőn, preşedintele Consiliului judeţean Bihor al UDMR, pictor Aurel Roşu, preşedintele filialei UAP Oradea şi inginer Gabriel Suciu, directorul complexului care a găzduit manifestarea, şi care a făcut invitaţia de a face din această unitate ceea ce a fost odinioară, adică un important centru de cultură, un club al ziariştilor, scriitorilor bihoreni.

Suita de manifestări a continuat apoi cu o şezătoare literală, într-un fel inedită, fiecare participant aducându-şi din biblioteca personală, cartea preferată, desigur din creaţia lui Ady, citind din poeziile acestuia. Cu acelaşi prilej au fost depuse coroane şi jerbe de flori la bustul poetului, din faţa muzeului ce îl eternizează.

În încheierea acestei relatări vă propun un amplu documentar privind viaţa şi activitatea poetului Ady Endre, pregătit de prof.Toth Ianos, directorul muzeului amintit, care ne-a dat consimţământul să fie utilizat spre publicare, funcţie de spaţiul de care dispune fiecare.

Despre Ady Endre

de prof. Toth Janos
Directul Muzeului Ady Endre din Oradea
                                                                   

Inaugurarea Muzeului Memorial „Ady Endre” a avut loc la 26 noiembrie 1957. Formarea personalităţii sale. „Oradea şi „Nagyvaradi Napló”  (Jurnalul Orădean) au constituit zenitul vieţii şi energiilor mele”, a declarat poetul însuşi într-un articol publicat la 3 octombrie 1912.

Poetul s-a ataşat de Oradea prin prieteniile sincere şi durabile legate aici,prin muza sa Léda şi prin mişcarea literară  novatoare „A Holnap” (Mâine),al cărei stindard incontestabil a fost.   

Oradea s-a aflat întotdeauna în avangarda mişcării de promovare a personalităţii marelui poet maghiar. Imediat după moartea sa, în februarie 1919,la Oradea s-a înfiinţat  prima Societate „Ady”, printre scopurile căreia figura şi strângerea şi păstrarea documentelor şi relicvelor referitoare la poet.  {mosimage}

În 1942,din bani publici, oraşul a cumpărat de la Rozsnyay Kálmán renumita colecţie Ady , cu scopul amenajării unui muzeu memorial. Din cauza războiului realizarea acestui deziderat a fost amânată, iar colecţia păstrată în clădirea Primăriei a suferit pierderi serioase.
Prin Decizia Sfatului popular regional Oradea, s-a creat baza juridică a înfiinţării Muzeului Memorial „Ady Endre”. Între timp, prin Hotărârea Ministerului Culturii colecţia din Zalău,donată în 1935 de mama poetului Gimnaziului din această localitate, a fost transferată la Oradea. Aceste două colecţii au stat la baza patrimoniului muzeului nostru. În organizarea acestuia un rol important l-a avut scriitorul orădean Tabéry Géza, unul din foştii prieteni ai lui Ady.                               

Muzeul este găzduit de clădirea fostei cafenele „Müller” , deosebit de populară la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Construcţia iniţială, finalizată în 1869 în piaţa din faţa sediului Prefecturii Bihor, forma actuală şi-a căpătat în cursul reconstrucţiei din 1895. Acest cochet local,cu terasă largă, a fost un loc preferat de tânărul Ady, nu numai de a petrece ci, conform uzanţelor vremii, pentru a şi lucra. Potrivit tradiţiei, în sezonul estival, în colţul din dreapta al terasei se afla masa lui  pe care a redactat multe din reportajele şi articolele sale.               

În actuala expoziţie de bază accentul cade pe prezentarea vieţii şi activităţii orădene a lui Ady Endre, materialul expus prezentând în principal munca de publicist şi în cadrul mişcării literare „A Holnap”.Expoziţia este completată şi cu date esenţiale referitoare la celelalte momente ale vieţii şi carierei sale petrecute la Mecenţiu, Carei, Zalău, Debreţin şi , de asemenea la Paris, Budapesta şi Ciucea.
Noua expoziţie a muzeului reconstituie,în cele două încăperi laterale, atmosfera redacţiilor şi cafenelelor acelor vremi. Demersul nostru  este justificat şi de faptul că în perioada respectivă  clădirea muzeului îndeplinea funcţia de cafenea. 

Ady Endre,reprezentantul cel mai de seamă al liricii maghiare moderne, s-a născut la 22 noiembrie 1877 în satul  Mecenţiu  (azi Satul- Ady) din părinţii Ady Lorincz şi Pásztor Mária. În autobiografia sa poetul a consemnat acest fapt în felul următor: „Conform geografiei provin din Sălaj,din vechiul Partium, deci nici din Ardeal , nici din Ungaria. Din punct de vedere social la fel, nici de sus,nici de jos,ci dintr-o familie boiernaşă,truditoare,care pe parcursul unui mileniu abia că a supravieţuit”.                           

După terminarea şcolii elementare în satul natal, primele patru clase gimnaziale le urmează la şcoala ordinului premonstratens din Carei, iar gimnaziul superior îl termină la Colegiul „Wesselényi” din Zalău. Această alternare a şcolilor cu concepţii şi orientări diferite,fără îndoială a influenţat formarea viziunii despre lume a tânărului Ady. Mai târziu poetul,cunoscut deja pe plan naţional, rezumă acest fapt în felul următor: „Fără îndoială aş fi un alt om dacă deja în sat nu aş fi fost determinat să schimb şcoala calvinistă cu cea catolică şi dacă după gimnaziul călugăresc catolic nu m-ar fi copleşit din nou o , cu totul altă lume în colegiul reformat din Zalău.” Anii de studii ai poetului sunt marcate în expoziţia noastră prin fotografiile gimnaziilor amintite, a profesorului îndrăgit, Kincs Gyula care i-a publicat primele poezii în presa locală, anuarul Gimnaziului din Zalău cu rezultatele eminente la învăţătură ale elevului Ady Endre. Tot în această vitrină este expusă fotografia tinerei Friedmann Erzsébet, denumită „Zsóka”, care i-a inspirat primele poezii de dragoste. 

După bacalaureat se înscrie la Academia  de Drept din Debreţin.  Studiile de drept sunt însă neglijate, iar după un timp cariera de jurist este abandonată definitiv, comunicându-le părinţilor hotărârea sa; „…Eu îmi sacrific viaţa în întregime literaturii. Poate pe patul de moarte am să regret acest lucru dar până atunci nu, pentru că am vrut eu să fie aşa,în mod serios şi chibzuit.”               

Începând de la 1898 colaborează cu ziare locală, iar din aprilie 1899 devine membru de redacţie al cotidianului „Debrecen”. În acelaşi an apare primul său volum de poezii întitulat „Versek” (Poezii). Un exemplar din ediţia princeps  este expus în vitrină.
La începutul lunii ianuarie 1900 Ady a intrat în colectivul de redacţie al ziarului orădean „ Szabadság” (Libertatea).  În viaţa lui Ady Oradea a fost cu adevărat primul oraş care , potrivit mărturiei sale „ a transformat foarte mult în mine ceea ce a format „satul”, adică Carei, Zalău şi Debreţin. Este semnificativ în viaţa intelectuală dinamică a acestui oraş faptul că în această perioadă,cinci cotidiene aveau numeroşi jurnalişti,cititori şi abonaţi.

Fiind cunoscut ca un tânăr poet talentat, Ady a fost cooptat în curând printre membrii Societăţii „Szigligeti” din Oradea. În documentele societăţii referitoare la acţiunile cultural-literare organizate în această perioadă, numele lui Ady Endre apare de mai multe ori în programele enunţate. Edificator în acest sens şi Anuarul societăţii din 1901,expus în vitrină. Cu toate acestea tânărul poet nefiind de acord cu orientarea dominant conservatoare din cadrul societăţii, încă în martie 1900 intră în polemică publică cu exponentul principal al spiritului tradiţional-conservator şi preşedintele societăţii, Rádl Ödön.                               

Tânărul ziarist recent sosit în oraşul nostru a urmărit cu mare atenţie construirea clădirii teatrului orădean, informând periodic pe cititorii ziarului despre evoluţia lucrărilor şi salută cu mult entuziasm inaugurarea acestuia la 6 octombrie 1900, considerând-o ca un eveniment major în viaţa culturală a oraşului. Faptul că tânărul publicist s-a simţit bine în lumea strălucitoare a teatrului stau drept mărturii în expoziţia noastră cronicile teatrale semnate de Ady (Újházi Ede, A dada, opera lui Bródy Sándor reprezentant de seamă a literaturii dramatice maghiară şi altele). Dintre articolele scrise de Ady având această tematică,merită evidenţiat cel cu titlul „ O premieră”, publicat cu ocazia prezentării piesei lui Iosif Vulcan „Ştefăniţă Vodă” în limba maghiară. Faţă de o cronică teatrală obişnuită, autorul de această dată subliniază şi alte semnificaţii ale acestui eveniment mai puţin obişnuit în aceea vreme. După Ady Endre „ Această premieră se poate lega în mod inteligent cu o altă , mai mare premieră, cu apropierea deschisă dintre maghiari şi români în numele culturii…” Tot de această lume fascinantă se leagă fotografiile cu dedicaţie către poet ale cunoscutelor actriţe Fedák Sári şi Bilkey Irén. Fotografia clădirii Bazarului, aminteşte de vestita bodegă „Pollák” care funcţiona în subsolul acesteia şi era locul de întâlnire al artiştilor, ziariştilor şi celorlalţi boemi ai oraşului, printre care şi Ady Endre. Această atmosferă este evocată în expoziţia noastră prin caricaturile reprezentând pe patronii localului ,Pollák Mihály şi „mama Pollák”, nelipsind desigur nici lăutarul orb Vak (Boros) Gyula, preferat în mod deosebit de poet.. O dovadă în plus în privinţa legăturilor strânse ale lui Ady cu teatrul orădean o constituie faptul că singura sa piesă a scris aici la Oradea cu titlul „În atelierul” care a şi fost prezentat la 27 septembrie 1902.

Tânărul publicist a acceptat curând programul radicalismului burghezi şi se orientează spre social-democraţia prezentă deja pe paleta politică orădeană, curente care luptau împotriva stărilor sociale şi culturale retrograde. Aceasta este de altfel şi explicaţia faptului că Ady, după un an şi jumătate părăseşte redacţia ziarului conservator, proguvernamental „Szabadság”, trecând la cotidianul liberal  „Nagyváradi Naplo” (Jurnal Orădean), declarând cu această ocazie că, „m-am săturat de şcoala  oportunismului” într-un articol în care face publică această decizie sa fermă. Ruptura cu vechiul său cotidian a ost grăbită de apariţia într-un alt ziar, în al său era de neconceput aşa  ceva, a articolului „O mică plimbare” scrisă de Ady sub influenţa impresiilor adunate de pe „Şirul Canonicilor” din Oradea, în contrast cu mahalalele apropiate ale oraşului. Membrii Capitlul orădean au pornit un proces de calomniere împotriva autorului, care s-a  soldat cu condamnarea lui  Ady la trei zile de închisoare şi amendă pecuniară.

Profitând din plin de posibilităţile largi oferite de noul său ziar, articolele sale devin tot mai radicale şi mai militante.  Activitatea publicistică desfăşurată la acest cotidian este simbolizat şi de masa de lucru al poetului din redacţia acestuia . La  Oradea Ady devine unul dintre cei mai de seamă publicişti ai vremii, aici se formează stilul său plin de spirit şi elan,izvorând din cele mai bune tradiţii ale prozei maghiare. Cert este că personalitatea lui Ady Endre s-a copt mai devreme ca ziarist decât ca poet. Această constatare este ilustrată şi documentată în acelaşi timp, prin articolul „Distincţia lui Ady Endre”, publicată cu ocazia decernării premiului fundaţiei „Pállfy” destinat „celui mai bun ziarist orădean”, în data de 27 februarie 1903. Prima culegere din publicistica orădeană deosebit de valoroasă şi din punct de vedere al istoriei socio-culturale a istoriei oraşului nostru de la începutul secolului al XX-lea, a fost editată de fostul său reactor-şef Fehér Dezső, în 1927 şi care se poate vedea în vitrină.

Oradea de la începutul secolului XX. nu numai că a lărgit orizontul cultural şi politic al tânărului Ady, dar a oferit şi o mulţime de impresii şi teme de inspiraţie. În poeziile sale scrise în această perioadă se resimte frământarea pentru găsirea formelor poetice de exprimare adecvate şi chiar dacă nu şi-a regăsit în totalitate stilul său propriu, în volumul „Még egyszer „ (Încă odată) apărut în toamna anului 1903 la Oradea, există câteva poezii care prevestesc deja revoluţia literară săvârşită ceva mai târziu de acest „bard al timpurilor noi”.                           

După mai multe aventuri de dragoste trecătoare şi/sau superficiale,la sfârşitul verii 1903 Ady va cunoaşte dragostea adevărată în persoana lui Brüll Adel, denumită Léda, eveniment ce a constituit un punct de cotitură şi în cariera sa poetică. Evenimentul este marcat în expoziţie şi prin prima carte poştală trimisă de Ady către Léda, reprezentând interiorul cafenelei EMKE (azi Astoria), unde s-au cunoscut şi fotografia locuinţei familiei Brüll din Oradea (strada Republicii).

În octombrie 1903 Ady părăseşte redacţia orădeană şi se retrage în satul natal pentru a se pregăti pentru prima sa călătorie la Paris, unde a trăit în această perioadă şi Léda. În articolul său de „Rămas bun”, reprodus în expoziţie din „Nagyváradi Napló” din 6 octombrie 1903, declară printre altele: „Mă păstrează – vrând nevrând – Oradea, acest oraş inteligent, miraculos şi modern. Am să mă gândesc aici mereu cu dor şi recunoştinţă, ca acasă”.       

Timpul a confirmat această mărturisire a poetului, el păstrându-şi relaţiile deosebite cu oraşul nostru până la sfârşitul vieţii sale. Această împrejurare constituie de altfel, una din explicaţiile faptului că, pe la sfârşitul secolului   XX., odată cu înfiinţarea Societăţii A Holnap, Oradea devine centrul aspiraţiilor literare moderne. Din articolul lui Antal Sándor, publicat în Nagyváradi Napló (Cronica Orădeană) din 27 aprilie 1908 cu titlul „ O nouă societate la Oradea” aflăm că.: „Scopul societăţii : răspândirea dragostei pentru cultură literară prin lecturi, matinee. A Holnap va prezenta arta societăţii efervescente contemporane.

Printre proiecte s-a prefigurat şi înfiinţarea unei publicaţii literare, la care însă din motive financiare s-a renunţat. S-a născut în schimb, foarte curând, ideea publicării unei antologii în versuri. „ Vrem să edităm o antologie maghiară modernă cu Ady în frunte”, scrie Juhász  Gyula lui Babits Mihály în aprilie 1908. Portretele poeţilor tineri care s-au grupat în jurul lui Ady Endre sunt: Babits Mihály (1883 - 1941), Balázs Béla (1883 - 1949), Dutka  Ákos (1881 - 1973 ), Emőd Tamás ( 1888 - 1938 ), Juhász Gyula (1883 - 1937 ) şi Miklós Jutka ( 1886 - 1976 ).

Prima antologie a societăţii A Holnap cuprinzând versurile poeţilor amintiţi, cu studiul introductiv semnat de Antal Sándor, a apărut  în septembrie 1908. Prezentarea festivă a volumului de poezii a avut loc la 27 septembrie  în sala festivă a Primăriei orădene. Participanţii la acest matineu literar au  umplut sala până la refuz, şi au aplaudat frenetic pe poetul Ady, care pentru prima oară s-a prezentat în public împreună cu muza sa , Léda. Din programul manifestării remarcăm discursul lui Ady despre tendinţele noi, moderne în literatura maghiară şi poezia sa Un poet de odinioară, dedicată memoriei poetului Vajda János, considerat  un precursor al poeziei moderne.

Adunarea constituantă oficială a societăţii a fost ţinută la 14 octombrie 1908 în cafeneaua EMKE (azi Astoria) din Oradea.  În discursul său Ady a subliniat că mişcarea literară A Holnap nu vrea  să fie un fel de revoluţie necoaptă, provincialistă ci să întreţină şi să potenţeze interesul cultural în trezire.   

Antologia societăţii a fost primită cu mare entuziasm şi recunoştinţă, trezind în acelaşi timp şi o mare indignare. Cauza fundamentală a atacurilor concentrate a cercurilor conservatoare a fost recunoaşterea faptului că poeţii tineri când au ridicat numele lui Ady ca stindard al strădaniilor lor literare,în mod conştient şi deschis au format o echipă de frunte a liricii maghiare moderne.

În noiembrie  1908 unitatea internă a societăţii a ajuns într-un punct critic, odată cu apariţia articolului lui Ady A duk-duk affér (Afacerea duk-duk ). După clarificarea contestaţiilor şi  neînţelegerilor  care s-a desfăşurat în mod  deschis şi pe  un ton vehement, unitatea s-a restabilit, iar în aprilie 1909 a apărut al doilea volum de antologie  al societăţii, care a trezit un interes la fel de viu ca şi primul.

În luna iunie 1909 Bölöni György, prietenul apropiat al poetului ,a organizat o expoziţie din operele pictorilor maghiari moderni , în palatul Vulturul Negru din Oradea. Avancronica evenimentului cu titlul „ Un glas slab de trompetă” şi a cărei manuscris este expus în vitrină, a fost semnat chiar de Ady Endre. În data de 20 iunie în sala impozantă a expoziţiei a fost organizat sub egida societăţii A Holnap un matineu literar la care a fost invitat şi „ cel mai mare poet maghiar modern ,” cum a fost anunţat în presa orădeană, adică Ady Endre . Dintre poeziile sale mai noi ,recitate de poet, un ecou deosebit a stârnit ceea cu titlul „ Aş vrea să fiu iubit „ ,scrisă pentru această ocazie. (Poezia respectivă  exista numai în manuscris şi a doua zi a fost publicată prima dată în cotidianul Nagyváradi Napló)

Un alt eveniment cultural de răsunet a avut loc în data de 3 octombrie din acelaşi an , tot în sala festivă a palatului Vulturul Negru .La acest matineu literar  au participat reprezentanţii de marcă ai revistei Nyugat ( Occident ) a cărei orientare cultural-artistică era similară cu cea a societăţii A Holnap . Dintre poeziile adyene care figurau în programul manifestării , menţionăm pe cea cu titlul Hiába hideg a Hold (Degeaba-i rece Luna) , scrisă de poet în vestita bodegă „Pollák”, chiar în seara premergătoare  petrecută în compania prietenilor săi orădeni.

Meritul trainic al societăţii literare A Holnap  este că a marcat o distincţie clară între orientările progresiste şi moderne pe de o parte , şi cele conservatoare şi insensibile faţă de nou , pe de altă parte . Membrii societăţii A Holnap prin activitatea lor, care a trezit mare ecou, au înviorat într-o măsură neegalată viaţa literară, câştigând mulţi adepţi noii literaturi maghiare.

La începutul lunii februarie a anului 1904, Ady a ajuns pentru prima dată la  Paris, în „oraşul luminii” şi pentru aproape un an s-a stabilit acolo. Parisul l-a atras pe poet nu numai prin cultura sa modernă şi bogăţia sa strălucitoare, ci deoarece îi oferea posibilitatea unei convieţuiri idilice cu Léda. În ciuda dublei sale atracţii, Ady s-a  mişcat la început destul de stânjenit prin oraşul efervescent din cauza cunoştinţelor lacunare de limbă franceză. Dar, i-a stat alături femeia sensibilă,cu o gândire deschisă şi de o frumuseţe provocatoare, care l-a ajutat în toate , chiar îngrijindu-l cu dăruire în perioada în  care Ady a fost bolnav. Parisul a avut un efect eliberator asupra talentului său liric – versurile de Verlaine şi Baudelaire, pe care le-a cunoscut chiar cu ajutorul Ledei, au însemnat pentru el încurajare şi au grăbit vizibil procesul maturizării sale poetice. Această lume trăită din plin de către poet, este evocată în expoziţie prin fotografia reprezentând pe Ady cu muza sa Léda,o vedere din Parisul de la începutul secolului al XX-lea şi prin manuscrisul poeziei „A trecut Toamna prin Paris”.
În 1905 , Ady se întoarce acasă, dar nu la  Oradea, ci la Budapesta,unde se alătură redacţiei ziarului „Budapesti Napló” (Jurnalul de Budapesta) condus de Vészi József. Timp de 3-4 ani noile sale poezii au fost publicate în acest organ de presă liberal-radical. La începutul anului 1906 a apărut volumul său de o importanţă istorică intitulat „Új versek” (Versuri noi) . De aici încolo va fi permanent în centrul luptelor literare şi politice. Din cauza noutăţii şocante a liricii sale în privinţa limbajului şi a formei artistice,aceste poezii ca şi cele din următoarele volume, au fost declarate ca neînţelese. Poeziile în care se preocupa cu soarta naţiunii sale şi biciuia păcatele trecutului şi prezentului său, au constituit argumente pentru adversarii lui ca să fie înfierat drept antimaghiar. Creând o poezie de dragoste nouă, contrastă cu cea tradiţională deosebit de pudică, Ady a devenit imoral în ochii partizanilor conservatorismului. Nu intenţionăm şi nici spaţiul nu ne permite să combatem aceste cât şi alte învinuiri , cum ar fi de exemplu şi decadenţa ,din simplul motiv că timpul a demonstrat de mult tocmai contrariul acestora. / Un exemplar din acest volum se află în vitrină./ Din faţa atacurilor dure Ady se retrage la Paris,unde alături de Léda îl aştepta „Bakony”-ul parizian, loc de refugiu din calea răuvoitorilor săi. (Între anii 1904-1911 poetul s-a aflat de şapte ori la Paris, dar aceste deplasări au avut o durată tot mai scurtă datorită răcirii treptată a relaţiei sale cu Leda. )
Volumul „Vér és Arany” , apărut în 1907, a intensificat atacurile vehemente asupra sa, pe de altă parte au apărut şi grijile cotidiene deoarece la cotidianul „Budapesti Napló” (Jurnal de Budapesta) locul său de muncă a fost desfiinţat. Atât faptul că a rămas fără sprijin material şi sentimental,cât şi sensibilitatea sa socială şi orientarea politică progresistă au avut un rol important în apropierea sa la mişcarea social-democrată. În 1907,în „Népszava,” (Cuvântul poporului), organul oficial al acestui curent politic, Ady va publica primele sale poezii revoluţionare cum ar fi cele cu titlul „Dózsa György unokája ( Nepotul lui Gheorghe Doja) sau „Csák Máté földjén (Pe pământul lui Csak Mate) şi altele. Acestea au fost cuprinse  în noul său volum intitulat „Az Illés szekerén” (Pe carul lui Ilie),în care au apărut ca tematică nouă,şi poeziile religioase.

Ostracizarea poetului a fost atenuată de apariţia revistei „Nyugat” (Occident) în 1908, care şi-a asumat nu numai protejarea lui Ady, dar şi lansarea de contraatacuri. Acest organ de presă  cu apariţie bisăptămânală, situat decenii în şir în avangarda propagării noii literaturi maghiare – alegerea titulaturii însuşi fiind semnificativ în acest sens. Deşi în această perioadă,cu excepţia unor scurte întreruperi, Ady a trăit la Budapesta, el nu s-a simţit acolo acasă. Încolţit de probleme financiare nesfârşite, a stat în hoteluri ieftine, ca un locuitor pasager, continuând aceeaşi viaţă de noapte cu care se obişnuise la Oradea. Modul său de viaţă, care trimite la o sinucidere lentă, i-a afectat organismul, fiind nevoit să recurgă la îngrijiri sanatoriale. (Cheltuielile au fost suportate de obicei, de baronul Hatvany Lajos ,un mare admirator şi partizan necondiţionat al poeziei adyene). Următoarele volume de poezii până la izbucnirea războiului au fost: Szeretném ha szeretnének (Aş vrea să fiu iubit – 1909), A Minden –titkok versei (Poemele tuturor tainelor – 1910) , A menekülő Élet (Viaţa ce refugiază – 1912), A Magunk szerelme (Dragostea noastră de noi – 1913 ), Ki látott engem? (Cine m-a văzut ?- 1914).

În primăvara anului 1912 Ady se desparte definitiv de Léda ,făcând public acest fapt prin poezia necruţătoare „ Elbocsáto szép üzenet” (Frumosul mesaj de despărţire), apărută în numărul din 16 mai 1912 al revistei „Nyugat” (Occident).
După o corespondenţă de mai mulţi ani, în aprilie 1914, poetul o va cunoaşte personal pe tânăra Berta, fiica lui Boncza Miklós, moşier ardelean şi pe care în mod jucăuş o va numi Csinszka. În ciuda protestului tatălui autoritar, la 27 martie 1915 Ady se căsătoreşte cu această fată cultă ,dar puţin exaltată. Aşa a devenit castelul din Ciucea deopotrivă cămin şi loc de refugiu din faţa războiului a poetului hărţuit sufleteşte şi cu stare de sănătate şubrezită. La această ultimă perioadă din viaţa lui Ady Endre se referă exponatele ca: imaginea de epocă a castelului de la Ciucea, fotografia reprezentând pe Ady cu soţia sa, ultimul portret în viaţă al poetului realizat de prietenul său Emil Isac în octombrie 1918 şi reproducerea în forma de manuscris a poeziei antirăzboinică „Ember és Sátán” (Omul şi Satanul)                       

Scrierile sale din aceşti ani, având un caracter consecvent antirăzboinic, constituie un model de umanitate şi moralitate. Acestea mărturisesc convingerea sinceră a poetului că, indiferent de finalul războiului , acesta înseamnă o tragedie istorică a umanităţii şi ,în mod special a naţiei sale. Nu-i de mirare că nu prea  a primit publicitate, ţinând cont de faptul că  majoritatea covârşitoare a presei fiind preocupată de propaganda militaristă El n-a reuşit să publice vreun volum nou, numai după o pauză de patru ani, în 1918 îi apare o antologie din producţia poetică a acestor ani, cu titlul „A halottak élén” (În fruntea morţilor) şi care se află expus în vitrină. (Tot aici se poate vedea şi volumul post-mortem „Az utolsó hajók” /Ultimele corăbii/ apărut în 1923)
În toamna anului 1918 boala lui Ady s-a agravat atât de mult încât abia a reuşit să urmărească evenimentele revoluţiei Delegaţia Consiliului Naţional l-a salutat ca fiind poetul revoluţiei, iar Academia „Vörösmarty” în şedinţa de înfiinţare l-a ales preşedinte, dar deja aceasta n-a mai putut interveni în derularea evenimentelor şi moare la 27 ianuarie 1919.În urma acestui eveniment trist a fost decretat doliu naţional iar trupul neînsufleţit al marelui poet a fost înmormântat la cimitirul Kerepesi din Budapesta.    

Motto:

"Ştiţi de ce am îndrăgit chimia?Pentru că esenţa ştiinţelor exacte şi experienţele sunt independente de reacredinţă şi prostia omenească",

Ernest Varodi

Prin grija Comunităţii Evreilor Oradea şi a unui grup de apropiaţi celui comemorat, în cadrul Toamnei Orădene au fost incluse şi o suită de manifestări dedicate ing. chimist dr. Ernest Varodi (Weiss), cu prilejul împlinirii a 97 de ani - de la naştere şi 10 ani - de la trecerea în nefiinţă.

Este vorba de o slujba de pomenire, ce a fost organizată la sinagoga din Oradea, o sesiune de comunicarii ştiintifice, care şi-a propus si a reuşit sa promoveze viaţa si activitatea celui comemorat. Mai mulţi profesori universitari şi inginerii în activitate şi pensionarii, care l-au cunoscut şi ştiu despre activitatea de cercetare a acestuia, l-au elogiat, au vorbit de asemenea foşti colegi de breasla dar şi ziarişti şi scriitori care au ales in reportajele lor ca tema figura acestui om cu totul deosebit.

A fost deschisa apoi o expoziţie de fotografii si documente intitulata „Un Einstein al Bihorului” care infaţişeaza diferite etape şi ipostaze ale acestui cercetator. Expoziţia cuprinde deasemenea o mapă voluminoasă de articole şi reportaje începând cu fotoreportajul din ziarul Crişana din vara anului 1954, cu prilejul acordării titlului de Laureat Al Premiului De Stat şi Ordinul Muncii. Manifestarile au fost onorate cu un public numeros printre care cunoscuţi şi apropiaţi al lui E.V. specialişti din domeniu, profesori şi studenţi ai unor facultaţi de chimie din localitate şi elevi-caştigatori ai unor olimpiade de specialitate.

Aceluiaşi eveniment i-au fost dedicată celui comemorat precum şi tuturor victimelor din perioada holocaustului, spectacolul „Romanul unui om de afaceri” muzical dupa Salom Alehem, in regia lui Harry Eliad, susţinut de un colectiv al Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti. Spectacolul a fost prezentat in limba idiş cu traducere în limba româna şi a avut loc la Casa de Cultura a Sindicatelor din Oradea.

Succint Curriculum

Renumitul specialist s-a nascut la Oradea, în vara anului 1910, din părinţii Ődőm Váradi şi Viorica-Reghina Taglict. Tatăl său a urmat în paralel facultăţile de drept din Debreţin şi Budapesta, ambele absolvite cu brio, ca apoi să devină un avocat de frunte al urbei de pe Crişul Repede. Chiar din primii ani de carieră s-a implicat intr-o serie de acţiuni de ordin social, fiind ales timp de peste trei decenii în conducerea Baroului Avocaţilor din localitate, ocupând mai mulţi ani şi funcţia de preşedinte.

A înfiinţat Banca Proprietarilor de Imobile şi Banca JOIT, filiala locală, a luptat pentru drepturile etniiei sale, fiind ales preşedintele Partidului Evreilor din Bihor. Presa si publicatiile vremii atesta faptul ca acesta a participat la redactarea Constituţiei Franţei de dupa razboi, şi a noului Cod Penal al Ungariei, dar şi la fondarea statului Israel unde are chiar o placă comemorativă ce aminteşte de acest fapt. De asemenea, el a colaborat la mai multe ziare şi reviste în vederea promovarii unor legi, a scris cateva nuvele şi a redactat cartea memorială a regimentului cu care a participat la război, în final ajungând până la gradul de colonel in rezervă.

Mama, o femeie frumoasă şi manierată, aparţinea unei familii înstărite de nobili din Făgăraş, familie care deţinea o mie de hectare de pămâmt şi păduri, herghelia de cai de la Sâmbata, şi mai multe fabrici între care una producătoare de sticla, la Turda. Pe parcursul căsniciei, cei doi au acumulat deasemenea  importante averi printre care mai multe imobile în zona centrală a Oradiei.Meritele lor se materializeaza si in aportul inca necunoscut la constructia Baroului Avocatilor si a Palatului Vulturul Negru din Oradea, despre ultima facem precizarea ca tatal lui Varodi,avea o sora casatorita cu Emil Adorjan, cel care avea sa fie proprietarul acestui palat.

După ce a terminat Liceul Evreiesc din Oradea, contrar voinţei părinţilor de a îmbăţişa o carieră de economist, Ernest Varadi, după ce şi-a încercat norocul la in concurs de chimie(un fel de olimpiada) unde a obţinut locul întâi pe faza zonala a competiţiei, a hotărât să frecventeze cursurile Institutului Politehnic din Dresda, pe care le-a absolvit în anul 1935, obţinând diplom a de inginer-chimist şi mineralog.

Meritele ştiinţifice

După terminarea Institutului Politehnic amintit, şi-a început activitatea profesională la Băiţa, prin studierea molibdenului şi a conţinutului de radio activitate a unor minereuri din Munţii Apuseni, astfel a trimis probe unor laboratoare specializate din Germania şi Elveţia. Au fost de asemenea trimise minereuri pentru prelucrare in unitati industriale.Chiar din aceasta perioada, Ernest Varodi incepe o fructuoasa colaborare cu fosti colegi de facultate, colaborare care avea sa continue multi ani si dupa razboi. În toată aceastăperioadă a avut o fructuasă colaborare cu foştii colegi de politehnică, fiind sprijinit de aceştia în toate acţiuniile, inclusiv din punct de vedere financiar, când familia sa se afla intro situaţie delicată.

În anul 1941, la dorinţa parinţilor de a fii impreuna in perioada războiului care se aflau la Oradea,s-a stabilit ca inginer la exploatarea {mosimage}de minieră de la Derna Tătăruşi (judeţul Bihor), unde a iniţiat importante studii pentru valorificarea superioară a şisturilor bituminoase din zonă.

El a reuşit să realizeze numeroase produse destinate construcţiei de drumuri, o gamă variată de uleiuri minerale,reuşind să realizeze o gamă variată destinate industriei agregatelor frigo-tehnice, sondelor de foraj, pentru motoareale unor mijloace de trensport, dar şi materiale destinate construcţiei de drumuri, apreciate de numeroase ţarii din Europa, Asia şi America, ca fiind superioare celor produse de firme cu tradiţie în domeniu. Tot din bitum a realizat o gama variata de asfaluri colorate, a reuşit să înlocuiacsă baiţul necesar fabricilor de mobilă, să realizeze produse de cosmetică dar şi bauturi spirtoase, care au la bază tot bitumul.

Din bogata sa activitate ştiinţiifică amintim cu precădere realizarea „uleiului polar”, care nu se congela nici la -63°C. Cu ajutorul acestui ulei, ruşii au survolat, în iarna anului 1952, Polul Nord spre America, fapt care i-a adus omului de ştiinţă bihorean distincţiile amintite. De asemea, aflând de aceasta realizare, a fost onorat de a fii invitat de catre Stalin care l-a recompesat cu bijuterii din aur.

Ernest Varodi a fost "vioara întâi" în colectivul de academicieni care i-au pregătit Elenei Ceauşescu diploma de intrare în rândul oamenilor de ştiinţă. El a facut parte din colectivul de academicieni din Bucureşti, care insa ulterior, apărând diferente de opinii, s-a mutat la Iaşi, eroul nostru fiind singurul care s-a mutat la noul colectiv care i-a făcut marea cinste noii „academiciene”. Oricum, V.E. a fost în Germania timp de cca. 4 luni tocmai in vederea specializării în acest domeniu. Multe din „ciornele” aflate în laboratorul acestuia se referă la polimerii.

Evidenţele noastre arată că V.E. a realizat peste 70 de invenţii de mare importanţa şi numeroase raţionalizarii. Din păcate, OSIM nu are în evidenţă toate invenţiile ing. chimist dr. Ernest Varodi, există doar trei invenţii recunoscute. Avem, în schimb, un document care atestă trimiterea unor invenţii în străinătate, adica un tabel nominal unde sunt amintite 10 dintre aceste invenţii, unele găsindu-şi aplicabilitate în mari combinate ale lumii, printre care amintim cele din Tokio,Műnchen, Dusseldorf şi altele trimise la marii combinate cum ar fii cele de producţie a autoturismelor şi altele de produse chimice.

Printre meritele acestuia reţinem de asemenea ca la construcţia unei unitaţii industriale noi în care se aplicau invenţiile sale, asigura şi asistenţa tehnica de specialitate, aşa cum a fost cazul la fabrica de carton asfaltatde la Şimleu Silvaniei, totodata în valorificarea produselor destinate exportului, se implică direct în gasirea de furnizori, negociind chiar preţul, apeland în multe cazuri şi la foştii colegi de facultate. Intr-un document gasit în arhiva ce a scapat de la incendiu, se vorbeşte de iniţierea unor importante prodose exportate peste programul iniţial anual.

Opinii ale celor care l-au cunoscut

"Din păcate, Varodi a fost o enigmă pentru toată lumea din jur", spune ing. Teodor Cladovan. Varodi a fost o perioadă în Germania, pentru a se documenta în cunoaşterea polimerilor, şi apoi a făcut parte din colectivul care a pregătit şi i-a "servit" pe tavă cercetarea pe această temă Elenei Ceauşescu, care i-a adus înaltul titlu de academician.

Elisabeta Cuc l-a cunoscut la Şimleul Silvaniei, pe când asigura asistenţă tehnică la punerea în funcţiune a unei fabrici de carton asfaltat, şi a aflat, de la Ernest Varodi, că fusese cu o zi înainte la "împărăţie", unde avea porţile deschise. De altfel, doamnei Cuc i-a propus sa-i fie şofer, cu condiţia că îi cumpară una din cele mai performante autoturisme din acele vremuri, bani nefiind un impediment.

Din amintirile ce le păstrează despre inventator ing. Emil Mierluşcă, fost director adjunct al intreprinderii unde  îşi desfăşura activitatea, aflăm că Ernest Varodi era chemat la Bucureşti des, dar cum era foarte discret, nimeni nu a aflat despre activitatea sa concretă. De fapt, mai spune interlocutorul, când visa ceva noaptea, se trezea şi mergea în laborator în pijama.

Lazăr Freiund, coleg de liceu, îşi aminteşte că era sârguincios la şcoală, şi, ulterior, a avut mult de furcă cu nelegiuirile vremii, întreaga familie fiindu-i deportată în lagăr. El nu a fost deportat pe motivul că se bucura de una dintre excepţiile legii, tatăl său a fost cololonel de rezervă în armata austroungară, el având paşaport diplomatic de cetăţean român.(Se lamureşte astfel şi o altă enigmă.)

Irma Rosser, fosta menajeră în ultimi anii de viaţa a lui V.E. l-a ascultat cu rabdare multe zile fără să intre în amănunte de ordinul chimiei şi are numeroase mărturii mai ales despre activitatatea sa, despre preocupările părinţilor şi a sa de ordin intelectual. Amintea printre altele că în casa parintească din centrul Oradiei, Parcul Traian, nr.12, se desfaşurau adevarate reuniuni culturale, la multe din acestea fiind prezent Octavian Goga si Ady Endre, dispuneau de o importanta bibliotecă, dovada şi exlibrisul lui Ernest pe care îl deţinem.

Întrebări la care nu s-a răspuns

Unde sunt, totuşi, evidenţiate numeroasele invenţii şi inovaţii ale lui Ernest Varodi?

De ce aceste invenţii au fost semnate în colaborare cu superiori săi?

Cine a dat foc la laboratorul lui Ernest Varodi de la Derna?

Ofiţerul de "securitate" aflat in zonă, care urmarea probabil ca invenţiile sale să nu mai fie "exportate";o laborantă din preajma sa, care stia totul despre meritele sale sau laboratorul a ars de la jăraticul ţigarii care îi ardea foarte des buza?

A colecţionat E. Varodi picturi valoroase, obiecte de numismatică şi filaterie sau kitchiuri?

Un specialist şi-a dat doctoratul cu obiecte din colecţia de numismatică a acestuia, în Belgia, apoi a neruşinarea să le faca kitchiuri deşi erau toate de catalog. In privinţa picturilor, cand se afla în ultimul an de viaţa, a cerut sa i se aduca tablourile din locuinţa sa de la Oradea la Derna, dar o buna parte a acestora au ajuns la Cluj, la un expert in restaurării, şi apoi in unele din muzeele din Budapesta, toate acestea cu sprijinul unor miliţieni care au asistat la ruperea sigiliului locuinţei sale.

În privinţa bijuteriilor confiscate de regimul trecut, din start nu au fost trecute o serie de piese valoroase în procesul verbal realizat de miliţieni care i-au confiscat, ca pe drum de la sediul miliţiei din Oradea până la cel al Băncii Nationale Romane din localitate, situate doar la 300 de metri una de alta, s-au mai evaporat cateva obiecte valoroase.

Există un moştenitor legal pe care l-a dorit şi l-a acceptat E. Varodi (la care a locuit efectiv patru ani în ultima perioadă a vieţii). De ce nu-l acceptăm asa cum e?, De ce îi fraudam conturile de recuperare a averilor sale? De ce se cauta alţi „moştenitori” ai averii sale?

Ce se doreşte de la manifestările comemorative?

În primul rând, organizatorii manifestării doresc să-i facă cunoscută imaginea importantului om de ştiinţă bihorean, care nu întâmplător a fost denumit un "Einstein al Bihorului", prin întregul său comportament, de fapt el cunoştea tot ce a creeat Einstein, a dorit sa se comporte ca el, deci l-a dorit model în întreaga s-a viaţa, a dorit deasemenea să-l completeze. În continuarea acestor manifestări se doreşte înfinţarea unei fundaţii umanitare care să-i poarte numele,prin intermediul căruia să se faciliteze căutarea unor foruri competente care să-i pună în valoare întreaga sa activitate profesională şi ştiinţifică, şi, de ce nu, să fie propus unui studio de film pentru realizarea unui documentar care să  prezinte activitatea sa,şi să i se consacre o pagină web, dar si un CD documentar care să fie trimis tuturor celor interesaţi. Dorim de asemea sa găsim sponsori care să finanţeze cartea monografica,”Un Einstein al Bihorului”,realizata de cel ce realizează documentarul de faţă,  aflată la tipografie, dealtfel solicitata şi de o editura din Germania în vederea traducerii.

Se doreşte deasemenea să aflăm noi documente privind activitatea sa în arhiva intreprinderii unde a lucrat, dar şi alte dovezi de la foşti colegi de muncă, pentru completarea expoziţiei şi documente iniţiată cu prilejul comemoriei sale, expoziţie ce se doreşte itinerată în localităţile Derna şi Băiţa, unde a lucrat efectiv şi prin grija Primăriei Municipiului Oradea, să fie trimisă în câteva din oraşele cu care este înfrăţit acesta.

Prof. Iosif POPA          
(un prieten apropiat, calificat de E.V.”fără interese  meschine”)

Educa?ia tinerilor este una dintre marile probleme ale României contemporane, cu adânci r?d?cini în istorie ?i cu efecte majore în viitor. Voi încerca – foarte succint – s? tratez aceast? tem? din punctul de vedere al eticii, sociologiei ?i al filosofiei politice.

Toate guvernele care s-au perindat, pe la putere, ?i-au stabilit o serie de obiective, a c?ror finalitate, o constituie o via?? mai bun?, pentru to?i cet??enii ??rii. Într-adev?r, una dintre problemele fundamentale, ale României, este tocmai acest “trai bun”. Ce înseamn? a tr?i bine? Aceasta este o distinc?ie aristotelic?. Ea provine din tratatul “Politica”, în care Aristotel spune: “Trebuie s? deosebim între via?? ?i via?a cea bun?, între trai ?i traiul bun. Trebuie s? deosebim între a tr?i ?i a tr?i bine. Aristotel crede c? aceast? chestiune este forma fundamental?, prin care omul poate vie?ui cu adev?rat, în chip politic, într-o cetate, în comunitatea celorlal?i. Cu ce se deosebe?te via?a, de via?a cea bun?? Întâi de toate, via?a înseamn? supravie?uire, înseamn? asumarea lucrurilor din perspectva c?rora te-ai n?scut ?i care te-au decis: patria, p?rin?ii, destinul pe care ?i-l fixeaz? ceilal?i, dimensiunile tale corporale, iste?imea, prostia, toate lucrurile cu care am venit pe p?mânt ?i pe care – cel mai adesea – nu le putem corecta, f?cându-ne doar iluzia c? le vom corecta. A tr?i bine, înseamn? a ?ti s? dep??e?ti toate aceste date ale naturii. Instaurarea traiului bun înseamn? rede?teptarea spiritului na?ional, stoparea exodului tinerilor spre alte meleaguri, creerea premiselor unei dezvolt?ri socio-economice relativ stabile ?i sigure, precum ?i a?ezarea tuturor lucrurilor în matca firescului, a normalit??ii.

Educa?ia tineretului, trebuie tratat? cu deosebit? responsabilitate, dat fiind faptul ca ea asigur? socializarea acestuia. Din punct de vedere sociologic, aceast? socializare este un produs individual ?i colectiv cu multiple semnifica?ii, conota?ii ?i interpret?ri, prin care sociologi, psihologi ?i antropologi ofer? explica?ii ?tiin?ifice cu privire la trecerea insului uman de la ipostaza de “nou n?scut” la cea de “ins”, de actor social, cu preocup?ri ?i responsabilit??i. Triada existen?ei sociale o constituie familia, comunitatea – adic? satul, strada, cartierul, ?coala, biserica – precum ?i societatea, implicând ocupa?ia, rangul, voca?ia. Pentru treptele sociale ale socializ?rii, care transform? un nou n?scut în “ins”, importante sunt via?a, familia, ?coala – adic? educa?ia care determin? ocupa?ia ?i rangul, toate acestea furnizând prestigiul actorului social. Procesul real de socializare a copilului ?i al adolescentului – ca direc?ie principal? – se manifest? în familie ?i în ?coal?. Calea spre împlinire, numit? socializare, este sus?inut? de dou? componente mâna ?i mintea. Mintea e spirit, iar mâna este ac?iune pragmatic?. În func?ie de cum este utilizat? mintea ?i mâna, individul social ocup? un rol sau o pozi?ie în familie, comunitate ?i societate. Socializarea deplin? se face la nivelul min?ii. Mintea copilului imit?, înva??, vorbe?te, deseneaz?, cânt?, se opune ?i controleaz? ac?iunile mâinii. Omul social, matur ?i eficient se manifest? în societate în func?ie de corel?rile dintre acordul ?i dezacordul din ins, între utopiile min?ii ?i competen?ele mâinii.

Pentru în?elegerea socializ?rii ca proces deosebit de complex ?i a importan?ei extreme a educa?iei, voi expune foarte foarte pe scurt teoriile a doi sociologi: G.H. Mead ?i Jean Piaget. Potrivit americanului G.H. Mead, în procesul evolu?iei sale, insul ajunge s? se transforme în “persoan? semnificativ?” – recunoscut? de c?tre societate – devenind un “altul generalizat”. Mead ofer? si o interpretare a principalelor faze ale dezvolt?rii copilului, dând o aten?ie deosebit? apari?iei sinelui. Conform teoriei sale, bebelu?ii ?i copii mici se dezvolt? ca fiin?e sociale, în primul rând, prin intermediul ac?iunilor celor din jurul lor. O modalitate este joaca, în carea copiii mici imit? deseori ceea ce fac adul?ii. Joaca evolueaz? de la o simpl? imita?ie la lucruri mai complicate, în cadrul c?rora un copil de 4 - 5 ani va interpreta rolul unui altul. Preluarea rolului celuilalt înseamn? a înv??a ceea ce însemneaz? a fii în pielea altei persoane. În aceast? faza copii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui, c?p?tând o în?elegere a lor în?i?i în calitate de agen?i separa?i (în calitate de “eu”) v?zându-se pe sine prin ochii celorlal?i. Con?tiin?a de de sine apare atunci când copilul distinge între “mine” ?i între “eu”. Potrivit lui Mead, “eu” define?te bebelu?ul nesocializat, o adun?tur? de nevoi ?i dorinte spontane, în timp ce “pe mine” reprezint? “sinele social”. Indivizii dezvolt? con?tiin?a ajungând s? vad? a?a cum îi v?d al?ii pe ei. În jurul vârstei de 5 ani copilul devine un agent autonom, capabil de în?elegere de sine, capabil s? opereze în afara contextului familiei, aceasta fiind consecin?a unei capacit??i dezvoltate de con?tientizare a sinelui. Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului este la vârsta de 8 - 9 ani. Aceasta este vârsta la care copiii înclin? mai mult spre jocurile organizate ?i mai pu?in spre joaca nesistematizat?. Acum ei încep s? în?eleag? valorile ?i moralitatea, în func?ie de care se desf??oar? via?a social?. Pentru a înv??a jocuri organizate, trebuie în?elese regulile jocului ?i no?iunile de onestitate ?i participare egal?. În acest stadiu copilul înva?? s? s? priceap? ce înseamn? “cel?lalt generalizat”, adic? tocmai valorile generale ?i regulile morale prezente în cultura în care se dezvolt? el. În esen??, procesul socializ?rii înseamn? alc?tuirea “Sinelui”, adic? a entit??ii profunde socio-spiritual-culturale a omului.

Jean Piaget ?i-a îndreptat aten?ia spre zona dezvolt?rii cognitive, ajungând la concluzia c? procesul de dezvoltare se desf??oar? în 4 stadii, ?i anume:

Stadiul senzorial motor care se manifest? în primul an ?i jum?tate de via??. În acest stadiu, înv??area are loc prin sim?uri, în special prin contactul fizic cu lumea. Copilul împinge, love?te, atinge, înghionte?te ?i mu?c? obiectele. În aceast? perioad? copilul nu poate folosi simboluri sau nu se poate angaja în gândirea superioar?. Lumea lui se rezum? la experimentarea fizic? direct? a mediului înconjur?tor.

Urmeaz? apoi “Stadiul preopera?ional”, ce dureaz?, aproximativ, de la vârsta de 18 luni pân? la 7 ani. Acum începe s? se dezvolte rapid capacitatea de a folosi simboluri ?i îndeosebi limbajul. Copilul începe s? înteleag?, lucruri pe care nu le vede sau nu le atinge. Poate face deosebire intre realitate ?i fantezie. Totu?i, el are o perspectiv? egocentric? a lumii, p?rându-i-se pare greu s? vad? din perspectiva altuia.

Stadiul opera?ional concret este între vârstele de 7 ?i 11 ani, când copilul dobânde?te capacitatea de a folosi logica ?i de a aprecia perspective alternative. Logica îi permite s? în?eleag? natura cauzei ?i a efectului, gândirea continuând s? r?mân? legat? mai degrab? de obiecte concrete, identificabile ?i de evenimente, decât de idei abstracte. Acum copilul începe a în?eleage perspectiva altora ?i s? vad? punctele de vedere alternative.

Stadiul opera?ional formal debuteaz? în jurul vârstei de 12 ani, când copilul începe s? gândeasc? abstract. Capacitatea de gândire abstract? îi îng?duie s? dep??easc? limita timpului ?i spa?iului, permi?ându-i s? vizualizeze cu exactitate un viitor ?i locuri pe care nu le-a v?zut. În mod cert, în socializare exist? o interac?iune între datul natural al omului (sim?urile: v?z, auz, miros) ?i cucerirea lumii prin limbaj, adic? asumarea de c?tre indivizi a realit??ii în care comunic? ?i se comunic?. Exist? o interac?iune între socializare ?i apartenen?a individului la identitatea etnic?, în sensul c? socializarea presupune o asimilare cultural? ?i comportamental? în cadrul comunit??ii etnice ca realitate social? ?i politic?, punctul maxim al socializ?rii fiind o maturitate pe care tineretul o tr?ie?te real ?i uneori îl oblig? la atitudini în raportul dintre ednie ?i traiul bun.

Aceast? interac?iune se vede extrem de clar în tendin?a de “evadare” a tineretului român din spa?iul s?u de dezvoltare ?i evolu?ie. Datul natural îi permite s? perceap? realitatea habitatului s?u ?i s?-l vad? drept nepropice evolu?iei sale, determinându-l s? î?i asume cucerirea altor zone ale lumii în care exist? cu adev?rat comunicare, unde comunic? ?i i se comunic?. Immanuel Kant spunea ca “Vedem numai în m?sura în care în?elegem”. Faptul acesta este extrem de adev?rat. Astfel, spre exemplu, banalul cartof poate fi v?zut în mod diferit de c?tre poten?ialii privitori, în func?ie de educa?ia forma?ional? a fiec?ruia. ?aranul vede în el planta ce se dezvolt? având ca finalitate tuberculul respectiv ?i îl asociaz? cu munca depus? pe parcursul anului ?i cu posibilitatea realiz?rii unui câ?tig. Or??anul îl va privi ca pe un simplu aliment, în timp ce buc?tarul va vedea în el multiple modalit?tii de etalare a artei sale culinare. Am dat acest exemplu, doar pentru a sublinia importan?a educa?iei în procesul transform?rii fiin?ei de la stadiul de “nou nascut”, la cel de agent social, angrenat în realitatea obiectiv? a na?iunii din care face parte.

Prin prisma filosofiei politice educatia tineretului este deosebit de important?, având implicatii majore în evolu?ia istoric? a na?iunii. În noile condi?ii generate de aderarea ??rii noastre la Uniunea european?, se impune ca educa?iei tineretului s? i se acorde o deosebit? aten?ie. Trebuie avut în vedere faptul c? riscul de a ne transforma într-o simpl? popula?ie a Europei, este extrem de mare. Pierderea oric?rei leg?turi cu trecutul, cu istoria noastr? – despre care B?lcescu spunea c? “este cea dintâi carete a unui neam” – determin? lipsa oric?rei perspective în viitor. Este imperios necesar ca, în noile structuri europene, s? ne p?str?m statutul de na?iune. Hegel scria c? “Popoarele sunt ceea ce sunt înf?ptuirile lor”, adic? religia, constitu?ia ?i politica, sistemul juridic, moravurile, ?tiin?a, arta, limba, teritoriul, întâmpl?rile ?i ac?iunile sale. Na?iunea a ap?rut în istorie ca o treapt? superioar?, constituit? pe elementele de unitate ale unei comunit??i. În cadrul na?iunii, raporturile dintre oameni, organizarea ?i conducerea lor, dobândesc o serie de tr?s?turi noi, na?iunea aducând cu sine elementele unui plus de identificare etnico-social?, prin constituirea statului na?iune, cultiverea unei limbi na?ionale culte, prin idea suveranit??ii proprii ?i prin interconexarea regiunilor la o pia?? economic? na?ional?, al c?rei garant este statul. Na?iunea, ca agent politic macrosocial, asigur? participarea la via?a politic? a unor mase umane. Ea trebuie s?-?i asume rolul de factor integrator al indivizilor care o compun. Nici o na?iune nu poate s? ignore – f?r? grave consecin?e pentru prezen?a ei în istorie – nevoia educa?iei fiilor ei, în spiritul valorilor na?ionale, al patriotismului, al dragostei pentru istoria proprie, pentru limba na?iunal?, pentru înf?ptuirile ce o definesc. Astfel, o politic? na?ional? trebuie înf?ptuit? prin aportul tuturor agen?ilor politici care o compun ?i care trebuie s? i se subordoneze. Statului na?ional este cadrul institu?ional în care na?iunea î?i desf??oar? în mod organizat via?a politic?. El are datoria s? promoveze interesul na?ional, ?i totodat? s?-l modeleze ?i s?-l poten?eze. El este principalul purt?tor de cuvânt al na?iunii, în rela?iile cu alte na?iuni. Institu?iile politice na?ionale au datoria de a exprima problemele na?iunii, de a le reflecta ?i solu?iona, de a asigura coeren?a ac?iunilor comunit??ii. ?inând cont de importan?a covâr?itoare a principiului iden?it??ii ?i afirm?rii libere a na?iunilor, în lumea contemporan?, statul na?onal î?i asum? rolul de a promova ?i ap?ra specificul na?ional în politic? ?i în educa?ia tineretului.

Este necesar a mai fi facute câteva observa?ii. Stadiul democratic al vie?ii politice pe care o realizeaz? numeroase ??ri europene ?i nord-americane, nu trebuie privit nici ca un prag superior, ce nu ar mai putea fi dep??it, nici ca o realitate suficient? sie?i, un model care ar trebui impus tuturor ??rilor lumii. Tema dezvolt?rii politice nu poate ocoli o idee de baz? a culturii europene, aceea care sus?ine c? toate manifest?rile umane trebuie s? se a?eze sub semnul unor valori, al unor idealuri umaniste ?i ra?ionaliste a c?ror împlinire este un proces continuu, mereu perfectibil ?i, deci, capabil de a solicita noi solu?ii practice. Valorile politice propuse popoarelor sau formulate de c?tre ele însele, trebuie s? fie rodul propriei experien?e istorice ?i al experien?ei generale a omenirii.

Din cele prezentate anterior, reiese clar importan?a deosebit? pe care o are educa?ia în evolu?ia ?i modelarea personalit??ii tinerilor. Educa?ia nu trebuie privit? prin prisma considerentelor de ordin economic. Ea, asemeni sectorului de s?n?tate, nu este o ramur? economic? generatoare de profit imediat ?i nu trebuie tratat? caatare. De aceea, în condi?iile restaur?rii capitalismului, nu trebuie s? uit?m c? “omul este cel mai pre?ios capital”. Fa?? de educa?ia acestui “capital”, de educarea lui în spiritul valorilor moralei cre?tine, este necesar? o aten?ie deosebit?. Anun?ul mor?ii lui Dumnezeu, f?cut de Nitzsche, trebuie s? se constituie într-un semnal de alarm? ?i s? aten?ioneze asupra crizei valorilor morale ale societ??ii. Aici trebuie s? intervin? sistemul educa?ional, implicându-se în reformarea socie?i române?ti, prin reabilitarea valorilor tradi?ionale specifice. Dat fiind faptul c? suntem o popula?ie cre?tin?, religia are obliga?ia de a ghida societatea româneasc? spre vechea matc? a evolu?iei ei, prin reinstaurarea valorilor tradi?iei cre?tine ?i “asezarea din nou a tuturor lucrurilor”- a?a precum se spune în Faptele apostolilor (3. 21) - în concordan?? cu Legea lui Dumnezeu, adic? cu cele zece porunci care stau la baza tuturor codurilor de legi din întreaga lume. Este impertios necesar s? întreprindem “ceva” în atingerea acestui deziderat, s? facem ceva – noi, românii pentru românii – ceva, în care s? ne reg?sim fiin?a ?i unitatea na?iei noastre, ceva în care s? ajungem to?i la un consens, la un numitor comun. ?i ce anume este acel “ceva”, dac? nu tocmai credin?a noastr? cre?tin?? Ea este liantul care ne ?ine mereu aproape unul de altul ?i, implicit, de plaiurile noastre, indiferent de distan?ele care ne despart. În aceast? idee, v? aduc în aten?ie, cartea intitulat? “Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos, în versuri”^[*]. La baza lucr?rii a stat un cuvânt rostit de c?tre Dumnezeu, prin proorocul Amos. Cu permisiunea dumneavoastr?, am s? citez cuvântul respectiv care – pentru mine – a constituit impulsul ce m-a mobilizat în realizarea ei: “Iat? vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ?ar?, nu foamete de pâine, nici sete de ap?, ci foame ?i sete dup? auzirea cuvintelor Domnului” (Amos 8:11). Potrivit sfântului apostol Pavel, “Toat? Scriptura este insuflat? de Dumnezeu ?i de folos ca s? învete, s? mustre, s? îndrepte, s? dea în?elepciune”(2 Timotei 3. 16). Religia nu trebuie s? ridice “bariere” artificiale, între oamenii de diferite confesiuni, postulând superioritatea unei anumite orient?ri religioase, ci potrivit sfântului apostol Iuda, ea trebuie s? îndemne spre “credin?a care a fost dat? sfin?ilor odat? pentru totdeauna”(Iuda 1. 3). De aceea, propun ca Evangheliile dup? Matei, Marcu, Luca ?i Ioan, precum ?i Faptele apostolilor – în aceasta nou? adaptare versificat? – s? fie introduse în circuitul ?colar, venind în completarea orelor de religie, pentru a înt?ri educa?iea tinerei genera?ii ?i pentru a proteja “liantul” care ne asigur? coeziunea, ?i care nu este altul, decât credin?a noastr? cre?tin?, fiindc? – potrivit sfântului apostol Ioan – “ceea ce câ?tig? biruin?a asupra lumii, este credin?a noastr?” (1 Ioan 5:4). Consider c? introducerea în programa ?colar? a textelor Evengheliilor ?i a Faptelor apostolilor, în aceast? variant? versificat?, asigur? protejarea ?i p?strarea specificului cre?tin?t??ii noastre.

Dac? Moise spunea c? “totul este Dumnezeu”, dac? Iisus sus?inuse c? “totul este dragoste”, dac? Freud crezuse c? “totul este sex”, dac? Marx eviden?iase c? “totul este banul”, iar dac? Einstein descoperise c? “totul este reletiv”, îndr?znesc s? emit ?i eu urm?toarea maxim?: “Totul este reversibil”. În aceast? situa?ie, cred c? se poate rea?eza – cu adev?rat – educa?ia tineretului pe vechile baze ale moralei cre?tine, acordându-i-se importan?a cuvenit?, în formarea noilor genera?ii.

^[*]Ioan Ciorca a finalizat adaptarea integral? în versuri a Bibliei, prima lucrare de acest gen din literatura român?. Începând cu luna Februarie Revista Noi,NU! va avea o noua rubric? "Miez de în?elepciune" în cadrul c?reia vom publica, periodic, fragmente din aceast? lucrare. (N.R)

Succintă biografie

S-a născut la 10 Iulie 1932, în comuna Trăznea, judeţul Sălaj, din părinţii Vasile de profesie fierar, şi Iuliana, casnică. A urmat şcoala primară în comuna natală, iar liceul, în anii 1945-1952, la Cluj şi Zalău. În perioada când era elev, a fost condamnat de Tribunalul Militar din Cluj, pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale şi închis aproape doi ani, pe la Cluj şi-n alte închisori.

În perioada 1952-1958 urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Timişoara, după asolvire, fiind medic de circumscripţie aproape cinci ani în comuna Plopeşti – din fosta Regiune Crişana.

În 1962, a devenit medic secundar în Spitalul din Oradea, apoi transferat, la cerere, la Spitalul din Şimleul Silvaniei, unde devine medic specialist şi medic primar de boli interne.

În 1972, obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale, la Facultatea de Medicină din Timişoara cu teza „Inhibiţia secreţiei gastrice acide după tratament cu acetalozamidă la om”, avându-l conducător ştiinţific pe decanul Facultăţii de Medicină, prof. dr. Nicolae Dragomir, iar în comisie, alte somităţi ale medicinii româneşti.

La scurt timp este numit şeful secţiei de boli interne la spitalul la care lucra, iar meritele sale din {mosimage}această perioadă o confirmă o primă distincţie, i se acordă Ordinul „Meritul Ştiinţific”clasa a – III – a în gastroentorologie.

În 1976 urmează un curs de perfecţionare la Spitalul Bichat din Paris, sub îndrumarea unor specialişti cunoscuţi în lume din domeniu, iar în 1977, urmează un curs de specializare pe probleme de endoscopie digestivă, la Clinica Universităţii Leiden, din Olanda. Întors, introduce la Spitalul din Şimleu endoscopia digestivă,  iar în 1980 foloseşte primul din ţară videoendoscopia optică, iar din 1985, introduce tot primul din ţară, videoendoscopia electronică.

În 1987 este numit director al Spitalului din Şimleul Silvaniei, iar în 1990 devine directorul Centrului de Cercetări şi Asistenţă medicală, de aici, care îşi desfăşoară activitatea ca o secţie de boli interne cu 100 de paturi dar şi cu un laborator de cercetări fundamentale.

Paralel, dr. Ioan Puşcaş, este profesor universitar la catedra de boli interne şi gastroentorologie a Facultăţii de Medicină din Oradea, este, de asemenea, protector la această universitate, ales pentru a doua oară. Este conducător de doctorat în medicină.

Activitatea Ştiinţifică

   Bogata activitate ştiinţifică, recunoscută pe plan naţional şi internaţional, a fost prezentată în peste 570 de articole în reviste de specialitate, dar şi prin comunicări la importante foruri, din Argentina, Mexic, Spania, Turcia, Ungaria, şi de mai multe ori în SUA. Această activitate este oglindită şi de cele 42 de brevete de invenţii. Aceste lucrări au beneficiat de o largă circulaţie şi de posibilitatea aplicării lor, prin traducerea lor în limbile engleză, portugheză, spaniolă şi japoneză. Amintim câteva dintre aceste lucrări:

- Probleme actuale şi concepţii noi în patologia gastroduodenală

- Tratamentul ulcerelor gastroduodenale cu Ulcovivanil

- Progrese în fiziopatologia şi tratamentul ulcerelor gastrice şi duodenale

- Anhidraza carbonică şi modelarea proceselor fiziologice şi patologice din organism

Alte lucrări ştiinţifice au fost editate prin grija unor academii din SUA sau a unor foruri de specialitate din Brazilia.

Lui Ioan Puşcaş îi datorăm organizarea unor importante manifestări medicale de talie importantă, şi anume primul Simpozion Internaţiomal „Progrese în Fiziopatologia şi Tratamentul Ulcerului Gastric şi Duodenal, desfăşurat la Felix, în Octombrie 1985, manifestare la care au participat peste 700 de medici, din care aproape jumătate prezintă elita gastroenterologică. Această manifestare medicală

Să nu uităm că la acest simpozion, colectivul de specialişti, condus de Ioan Puşcaş, a prezentat 40 de comunicări ştiinţifice, bucurâdu-se de aprecieri unanime.

Semne ale recunoaşterii   

Amintim câteva din titlurile cucerite pe merit de-a lungul anilor:

- Membru al Asociaţiei Balcanice de Medicină

- Visiting – Profesor al Universăţii de Medicină Hypocrate din Atena

- Membru activ al Academiei de Ştiinţe din New York

-Membru al Societăţii Panamericane de Gastroenterologie  al Societăţii Argentiniene de Gastroenterologie, al Societăţii Mexicane şi al celei Americane de Gastroenterologie, dar şi a Societăţii Americane de Endocrinologie.

-  „Omul anului”, de repetate ori, nominalizat de Institutul Biografic din Cambridge, şi nominalizat de către American Biographical Institute, printre „5000 Personalităţi ale Lumii”, „500 Oameni Influenţi ai Lumii”, şi, de asemenea, nominalizat de nenumărate ori de prestigioasa publicaţie Whos Who.

În Octombrie anul trecut, i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa de căre Senatul Universităţii

Dr. Ioan Puşcaş este şi un om politic, a avut funcţii importante în PNŢCD, s-a remarcat pe tărâmul sprijinirii activităţii unor echipe sportive, dar şi un bun patriot şi cetăţean. Meritele din acest domeniu au fost răsplătite, de asemenea, pe măsura preocupărilor fiind cetăţean de onoare al comunei de baştină, dar şi al...Şimleului Silvaniei.

Că este un patriot desăvârşit o desluşim şi din următorul fapt absolut autentic: s-a făcut propunerea unui contract important, pentru a lucra la unul din marile centre de cercetări ale Americii, contract care îi oferea anual peste un milion de dolari. El a refuzat categoric această propunere. Cazul a fost mediatizat la momentul respectiv.

Participări la manifestări ştiinţifice medicale internaţionale

Prof. Puşcaş şi colectivul său au fost invitaţi pentru a prezenta lucrări ştiinţifice şi conferinţe la numeroase manifestări medicale internaţionale dintre care amintim:

1973 – Buenos Aires (Argentina)

1974 – Ciudad de Mexico (Mexic)

1976  - Singapore, Budapesta (Ungaria), Istanbul (Turcia)

1978 – Madrid (Spania)

1980 – Moscova (Rusia), Hamburg (Germania)

1983 – Washington, New York  (SUA)

1984 – Karlovy Vary

1985 – Harvard Univ. (Boston – SUA)

1986 – Sao Paulo (Brazilia)

1987 – Varşovia (Polonia)

1990 – Spoleto (Italia)

1994 – Los Angeles (SUA)

1995 – Universitatea Oxford (Anglia), San Diego (SUA)

1996 – San Francisco (SUA)

1997 – Washington (SUA)

1998 – New Orleans (SUA), Viena (Austria)

1999 – Orlando (SUA), Roma (Italia)

2000 – San Diego, Seattle (SUA)

2001 – Atlanta (SUA), Amsterdam (Olanda)

2002 – San Francisco (SUA)

2003 – Orlando (SUA)

2004 – New Orleans (SUA)

2005 – Chicago, San Diego (SUA)

2006 – Los Angeles, Miami (SUA)

2007 – Washington D.C. (SUA)

Alte activităţi şi realizări

Contribuţii la:

Construirea unui spital modern în oraşul Şimleul Silvaniei; înfiinţarea Centrului de Cercetări şi Asistenţă Medicală din Şimleul Silvaniei. Alături de poetul Adrian Păunescu a iniţiat şi sprijinit ridicarea monumentelor în comunele IP şi TREZNEA şi a contribuit la atribuirea denumirii acestora de „Localitate martir a neamului românesc”, „Contribuţii la revenirea după 50 de ani a localităţii Treznea la statutul ei de comună, în anul 1995, cu sprijinul major al senatorului Adrian Păunescu.

Înfiinţarea Muzeului şi Fundaţiei „Iuliu Maniu” în Şimleul Silvaniei. Ca medic de circumscripţie înfiinţează o echipă de volei „Recolta” Plopiş, care devine apoi „Silvania”, Şimleul Silvaniei în Divizia A, ajungând şi campioană balcanică, iar după ce o transferă la Zalău, echipa înfiinţată de dr. Puşcaş devine de trei ori campioană naţională.

Comunicări ştiinţifice în reviste medicale din ţară şi străinătate, la congrese naţionale, europene, americane şi mondiale – 590; Total cărţi publicate – 17; din care 8 cărţi în limba română şi 9 cărţi şi capitole de cărţi în edituri internaţionale, apărute în limbile engleză, spaniolă, portugheză, japoneză; Brevete de invenţie – 42; Medalii de aur pentru descoperiri medicale – 2; Priorităţi medicale pe plan internaţional – 126, publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, descoperiri popularizate în lume de către Institutul de Informare Ştiinţifică din Philadelphia, SUA.

Ioan al Ardealului

Nu-mi plac bilanţurile, pentru că mă tem să nu fie mortuare, dar trebuie să accept ideea că, la împlinirea vârstei de 75 de ani, dr. Ioan Puşcaş, mare medic român şi somitate internaţională, n-are cum să fie ocolit de astfel de bilanţuri. Îl cunosc de mult şi, deşi oamenii, care se ţin minte unul pe altul, din vremea în care nu se realizaseră, au năravul de a nu-şi accepta performaţele, eu cred că ne-am aflat şi ne aflăm în prezenţa unui om de geniu, care a lărgit orizonturile cercetării medicale, a dat sănătate miilor şi miilor de pacienţi, care i s-au adresat, şi nu a uitat să fie un ireductibil român.

 
Gazetarul Iosif Popa din Oradea se referă, într-un documentar serios al său, la aproape toate detaliile vieţii şi activităţii acestui om devenit, din timpul vieţii, legendar. Încerc să subliniez câteva esenţe.

Omul este neasemuit de generos, de spiritual, de dăruit semenilor. E drept că, din toată biografia bilanţieră, pe care şi-o face acum, Ioan Puşcaş pare să uite un lucru important: bătăliile pe care le-a dus Adrian Păunescu şi consecvenţa revistei „Flacăra” în apărarea valorii medicului Ioan Puşcaş. Acestea nu sunt simple amănunte, ci parte din biografia învingătorului. Aş vrea să cred că ele nu pot fi date uitării, de un om care crede în memorie ca în legea morală.

Medicul din Trăznea este strălucit în meserie, aşa cum putea fi strălucit în aproape orice meserie. Nu a râvnit să trăiască în Bucureşti, unde putea găsi oricând o clinică doritoare de a se regrupa în jurul său. A rămas în orăşelul Şimleul Silvaniei şi s-a bătut cu toate negurile, dogmele şi inerţiile, ca să dea zonei acces la alt standard de civilizaţie, de independenţă economică şi de sănătate. A obţinut în vremuri grele, banii pentru a construi marele spital din Şimleul Silvaniei, spital care ar trebui să-i poarte numele.

Relaţiile dintre noi au fost totdeauna corecte, într-o perioadă lungă fiind şi foarte calde. Am deschis toate porţile, pentru descoperirile lui Ioan Puşcaş, am ascultat toate rugăminţile lui frăţeşti, din care cele mai multe nu erau personale. Au fost oameni luminaţi, şi în epoca socialistă, m-am dus la ei şi l-am introdus pe providenţialul fiu al Ardealului, să rezolve cererile pentru obşte. Dogmaticii epocii nu l-au suportat. Luminaţii epocii l-au sprijinit. Ioan nu trebuie să uite, chiar dacă e un onest şi ferm ţărănist.

Cu cererea lui Ioan Puşcaş şi a altui Puşcaş, Vasile, şeful internelor din zonă, am fost la Nicolae Ceauşescu să-i prezint situaţia ruşinoasă şi umilitoare a românilor din IP şi Trăznea, car nu-şi puteau cinsti, în două monumente, morţii, din vremea Diktatului de la Viena, când horthyştii barbari intraseră, noaptea, în casele lor şi ale părinţilor şi bunicilor lor, omorându-i numai pentru că erau români. Am obţinut acordul lui Ceauşescu de a se construi cele două monumente. Secretarul Ilie Rădulescu a făcut pierdute cererile sătenilor, adnotate pozitiv de lider. Am revenit, am mai luat o dată aprobarea. În locul lui Rădulescu, a venit Petru Enache, care a ajutat să se împlinească rugămintea celor din IP şi Trăznea, aprobată de două ori de Ceauşescu. Dr. Ioan Puşcaş a fost omul care, undeva pe Mezeş, insuflase ideea că merită să lupt pentru ea. Şi aşa mai departe. Aş putea spune că, dacă am reuşit să iubesc, să înţeleg şi să apăr Ardealul mai mult decât alţi intelectuali contemporani, datorez această sensibilitate câtorva împrejurări: tata şi mama s-au întâlnit în Solona, Surduc, în acelaşi judeţ Sălaj; la 19 ani, am lucrat 6 luni la ziarul judeţean din Oradea; bunicul meu m-a învăţat, când eram mic, să-l iubesc pe Avram Iancu; am fost ocrotit în casa Anişoarei şi a lui Ion Haşigan din Săliştea Sibiului; mi-au fost prieteni devotaţi Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud; tata a lucrat în Maramureş, la mina Burloaia din Baia Borsa, atunci când a fost dat afară din învăţământ; bunicul meu şi-a trimis toţi copiii, la şcoli; prietenii mei literari din tinereţe trăiau la Cluj; am avut norocul să-l cunosc şi să-l iubesc pe Ioan Puşcaş. La mulţi ani, Ioane al Ardealului!
     
(Adrian Păunescu)

- Articol aparut in revista „Flacara lui A.P.” din 24 august a.c. -

Refuz sa scriu despre lucrurile urate. Sunt atat de multe, atat de sonore, atat de vizibile si atat de nocive incat o semnalare a lor in plus nu face decat sa abuzeze de dramul de rabdare si, eventual, de speranta, ramas(e) in noi. Si, totusi, uneori obosesc sa vanez minuni intr-un desert al urateniei. Uneori, mi-e foame si mi-e sete de un adevar crud, care sa ma readuca la realitate, dintr-o lume pe cat de idilica, pe atat de utopica, unde ma refugiez in cea mai mare parte a timpului.

Exista insa, oameni carora cu greu le smulgi adevaruri incorfortabile. Pentru ca deviza lor este “nu rani pe nimeni, oricum nu poti schimba lumea”. Iata insa, ca atunci cand oboseala mea, alergand dupa Fata Morgana, se suprapune oboselii cuiva de a zambi condescendent catre haosul din jur, traim o foame si o sete comuna. Mi s-a intamplat o astfel de simultaneitate cu un personaj pe care-l gasesc foarte interesant: Maddy Slabacu, un nume omniprezent pe afisele Teatrului Tandarica, timp de 11 ani, pana in 1982, cand a schimbat spatiul mioritic pe un “Australian dream”, venind definitiv in Sidney.

-Stimata dna, “v-am vanat” luni de zile, la Sidney, pana am reusit sa va spun 2 vorbe la telefon…

-Dupa care nu te-ai mai oprit. Nu pot spune ca regret cunostinta dar da, prin februarie, cand stiam ca incerci orice ce sa dai de mine, m-as fi ascuns si in gaura de sarpe.

-Nu-mi dati nici o sansa sa o iau ca pe un compliment. Ce v-a determinat sa fiti atat de defensiva?

-N-as putea spune ca ceva anume. Probabil ca tot, un tot care nu continea insa, prea multa informatie la acel moment. Erai venita proaspat din Romania, afisai ceea ce noi, cei emigrati de multi ani, numim “romanisme”, erai obositor de insistenta si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, manifestai un entuziasm care risca sa sperie. Cei plecati demult de acasa se feresc, in general, de noii veniti. Ii lasa intai sa-si linisteasca-limpezeasca apele, stiut fiind ca emigrarea este un fenomen care-ti intoarce toata viata pe dos. Oricat te-ai feri, tulburarea lor te atinge si pe tine, odata ce iei contact cu ei si nu ai nevoie de asa ceva, dupe ce cu greu ti-ai dus la capat propriul travaliu. Emigratia e un altfel de drum spre Golgota, pe care e musai sa-ti duci crucea singur.

-Care a fost crucea dvs, dna Maddy Slabacu?

-Esti imposibila! La ce ajuta sa rememoram, cu asistenţa, trecutul meu?

-Sa zicem ca ar fi un fel de recompensa pentru asiduitatea cu care v-am inoportunat, pana ati cedat.

-Well, crucea mea nu a fost nici mai mare, nici mai grea decat a unora dintre emigranti, chiar daca eu am senzatia ca am strabatut lumea in talpile goale, pana am ajuns la stadiul, statutul si linistea de acum. Stiu ce spun, mai toti prietenii mei din Sidney au trait experienta asta. Cred doar ca eu nu aveam spinarea destul de batucita pentru jungla unei lumi “libere”. Veneam cu un set de valori bine inradacinate -pe cele mai multe le am si azi-, veneam cu un bagaj emotional complesitor, veneam cu o frustrare uriasa si nu eram pregatita pentru altele si mai mari inca. Am ajuns intr-o tara vorbitoare de limba engleza, fara sa cunosc prea mult din limba lui Shakespeare. Degeaba ii stiam piesele, personajele, stilul, cand eu nu puteam vorbi despre nimic din ce stiam. Nu-ti mai spun ca australienii vorbesc o engleza destul de aparte de acel british pur sau de americansimele pe care le culegem din cinematografe, de la televizor sau din topurile muzicale.

-Dar limba ati invatat-o…

-Da, numai ca o cariera nu se face la orice varsta. Ma-ngrozea ideea ca trece timpul si eu, in loc sa le arat celor de aici ce stiu si ce pot, trebuia “sa ma intorc la scoala”- adica sa invat engleza. Am dus in spate acest handicap pana cand mi s-a dat in mana prima papusa. Din clipa aceea am sters orice bariera intre mine si lb. engleza, intre mine si un spatiu cultural pe care-l credeam impenetrabil, aici, la Sidney.

-V-ati lovit de rasism?

-Nu. M-am lovit de standarde atat de inalte, incat nu-mi imaginam ca pot fi trecute. Aici ti se cere sclipire de geniu, ca sa ocupi locul unui artist oarecare. E firesc, Australia are si ea artistii ei buni si mi se pare mai mult decat legitim sa ii prefere. Si atunci, ca newcomer, trebuie sa te dai peste cap si sa-ti amutesti asistenţa.

-Cum ati facut asta?

-Repet, am luat o papusa in mana. Dadeam auditie pentru un post la cel mai mare teatru de papusi din Sidney –asta se intampla in 1982, parca -Marionette Theatre. Cineva incerca sa imi arate cum se tine o papusa in mana si cam ce ar trebui sa fac cu ea. L-am lasat in pace. Nu stiu daca ar fi avut mare importanta sa ii spun ca in Franta, cu “Tyl Eulenspiegel“ -turneu in care am avut placerea sa lucrez impreuna cu Horatiu Malaele- am ridicat toata sala in picioare…In fine…ce-am reusit atunci, la auditie, cu papusa aceea, nu am mai reusit, de altfel, nu am mai incercat vreodata. A fost, cred, unul din examenele vietii mele. Stiu doar ca am fost anagajata pe loc si cateva luni mai tarziu directorul teatrului ne considera pe mine si pe Antoinette, sora mea, cei mai buni artisti papusari ai teatrului. Mi-a tinut de cald aceasta apreciere deosebita pe care un astfel de om a avut-o pentru noi. De altfel, cred ca dintr-un fel de recunostinta pe care nu stiam s-o rostesc, cand directorul teatrului a plecat de la Marionette, infiintandu-si o alta companie, The Story Teller Theatre, l-am urmat si noi doua.

-Cum se face ca va gasesc astazi in pozitia de fondator si director artistic al Horizon-ului?

-Simplu. Nimic nu tine cat piatra in munte. Apoi, eu eram fidela unei altfel de formari artistice, din Romania, nu ma miscam prea dezinvolt printre “barierele” birocratice {mosimage}de aici, mai ales ca limba engleza isi pastra, in continuare, multe necunoscute pentru mine. Asa se face ca, in 1997, impreuna cu Ando am zis ”Gata! Ne facem propria companie!”. Nu prea stiam noi ce spunem, o companie, odata infiintata, are nevoie de un bord director, deci un numar de oameni care iti pun in discutie deciziile si, in final, constanti ca acea companie a ta nu e chiar numai a ta, adica nu faci chiar ce vrei. Am fugit de birocratie si am dat tot peste ea, acum suntem, o mare parte din timp, ingropati in hartii, aplicatii, scrisori, comunicate si asa mai departe. Cand am spus ca vrem sa infiintam un teatru de papusi aici, in Sidney, nimeni nu a crezut ca vom rezista. Azi avem un deceniu de activitate in spate si un catalog de productii proprii cu care, personal, ma mandresc.

-Era sa-mi anticipati intrebarea - cu ce se poate lauda Horizon in cei 10 ani de existenta?

-Cu foarte multe, desi nu toate evenimentele si actiunile noastre ar tine prima pagina a ziarelor. Cel putin nu in sensul romanesc al sintagmei. Dar eu am sufletul impacat cu fiecare actiune care intrat pe agenda de lucru a Horizon-ului, pentru ca eu am crezut dintotdeauna in 2 roluri/functii ale actului artistic: sa educe si sa vindece. Nu imi place sa reduc actul artistic la entertainment, pur si simplu. Sunt cativa ani buni de cand vreau sa cred ca am reusit sa impun aceasta calitate programelor Horizon- de instrument educational si de terapie prin arta. Am organizat sute – ca daca spun mii nu ma crede nimeni- de work-shop-uri, pe cele mai diverse teme (anti-violenta domestica, anti-bulling, safe sex, rebuild ur self esteem, puppetry, visual arts & drama, body language, express urself etc etc etc) Satisfactia de a lua in mana un bulgare cleios de lut si a-l lasa din mana in forma{mosimage} unui ulcior, gata sa ia apa limpede de izvor …Asta traiesc si simt vazand copiii care, trecand prin programele noastre, se uita inspre viata dintr-o data cu ochii mari deschisi, ci nu cu pumnii stransi de furie si frustrare, ca pana atunci. Dar productiile noastre care tin strict strict de scena sunt, chiar daca nu la fel de numeroase ca celelalte activitati, spectacole care ne-au mentinut in atentia publicului australian, in mod special din statul NSW, in atentia organizatorilor de festivaluri si de happeninguri artistice si, iata-ne, dupa 10 ani suntem inca aici, desi –repet- nimeni nu ne dadea mai mult de 2-3 ani de existenta. Dintre spectacolele scrise de mine si de Antoinette si montate de mine in cei 10 ani de Horizon cu cea mai mare placere imi place sa amintesc de Mirage, Punch& Judy, Wasted, An Alien Adventure, Three Magic Creatures, Through Myopic Lenses, Commedia Dell’ Arte, All Ours, Christmas Star, Talk Back (scenariu Bob Short), Love Thee si Toward New Horizons (montat de Jason Dorsett, assistant directorul meu).

-Sar de la una la alta – de ce interactioneaza atat de greu intre ei romanii emigrati, in special cei plecati de acasa de foarte multa vreme?

-Pentru ca si-au castigat linistea si un loc al lor nespus de greu, n-am cum sa-ti explic asta in spatiul unui interviu. Aici sunt si foarte multi romani care, desi par ca s-au adaptat, lucrurile stau cu totul altfel. Si, cand nu esti adaptat pe de-a-ntregul, esti agresiv si frustrat, dpdv social. Ori, eu detest agresivitatea de orice fel, nu permit linistii mele, castigate atat de greu, sa fie tulburata de nimic. De altfel, vei vedea ca mai toti romanii care, ajunsi aici, si-au croit un drum al lor, evita sa se amestece prea mult cu ceea ce se cheama comunitate romaneasca. Pe de alta parte, nu-mi amintesc sa fi lasat fara raspuns vreo solicitare pe linie culturala, venita din partea romanilor de aici. Tu ar trebui sa stii mai bine asta, ca asa ai reusit sa dai de mine si “sa ma prinzi”, cu festivalul acela de poezie la Sidney, “Primavara Poetilor”.

-Ma roade o-ntrebare -inca una- e clar ca nu v-am inspirat o mare simpatie la inceput. Cum de ati acceptat, mai ales date fiind cele marturisite mai sus, sa faceti parte din programul primei editii australienea Festivalului International de Poezie “Le Printemp des Poetes/Spring Season of Poets/Primavara Poetilor”? Am inca in memorie acel recital din Clara Margineanu, sustinut de dvs, pentru care mi-ati facut minunata surpriza de a o aduce pe Shabnam Tavakol de la teatru, actrita, papusar principal si dance performer si care a sustinut un moment coregrafic de contemporary movements pe fundalul recitalului de poezie.

-Intai, cred ca a fost vorba de o slabiciune de moment a mea, apoi mutarea ta de sah-mat, cand ai venit la Consulat cu cateva carti ale Clarei, rugandu-ma sa-mi aleg de acolo cateva texte care-mi plac si care m-ar inspira pe mine, ca actrita, ca regizor. Aici m-ai prins, de fapt. Nu mai pusesem mana pe o carte de versuri de nu stiu cand, cu atat mai putin pe una romaneasca. Eu nu sunt atat un om al cuvintelor, cat al imaginilor. In poezia Clarei am dat peste foarte multe imagini, unele devastatoare. Am o putere fantastica de a vizualiza. Ea scria despre stari…Eu le-am vizualizat, le-am perfonificat…le-am vazut facand ravagii intr-un destin…am retrait spaimele ei, furia ei, nevoia ei de linsite, nevoia ei de intelepciune…nevoia ei de a se imblanzi, daca nu de dragul altora, atunci macar de dragul ei. I-am cernut acestei tinere poete toate starile prin mine. M-am luat la tranta cu ele, m-au obosit si le-am obosit, le-am infrant in fata publicului, exorcizandu-le. Tot acest episod cu poezia, abia mai tarziu mi-am dat seama, mi l-am oferit ca pe un rasfat intelectual. Daca vrei, de aceea te si las acum sa ma exasperezi cu intrebarile.

-Sper ca lumea sa simta zambetul cu care-mi adminstrati pilulele de ironie-umor. Candva v-am intrebat ceva legat de “acasa” -prin asta intelegeam Romania- si m-ati contracarat atat de vehement, incat am abandonat aproape instantaneu intentia unui interviu. Mi-ati spus ca “acasa e aici,la Sidney!”. Ati stiut ca o sa-mi taiati elanul jurnalistic cu aceasta replica sau chiar asa stau lucrurile pentru dvs?

-Amandoua. Vezi tu, dupa cate am trait, cred ca adevarul nu mangaie pe crestet pe nimeni. Dar daca esti atat de curioasa, fii pregatita sa faci fata unor adevaruri inconfortabile, fara sa devii judecator. Cand, in Romania fiind, am primit primele aplauze, mi se pareau o consecinta obligatorie a formarii mele profesionale la scoala unui om fantastic, Margareta Niculescu. Peste alti ani, alte aplauze mi s-au parut firesti, obligatorii, pentru amprenta pe care o pusesera pe profilul meu artistic oameni ca Miriam Raducanu si Irina Niculescu. Insa cand am ridicat prima data sala in picioare, aici, in Australia, am simtit ca m-am cocotat in bratele lui Dumnezeu. Succesul in Romania, la parametrii la care era inteles atunci si acolo, mi se parea, repet, o consecinta fireasca, daca nu chiar obligatorie. Succesul aici insa, a fost batalia mea pe viata si pe moarte. Ceea ce obtii foarte greu, aproape inuman de greu (ca nici in Romania nu a fost usor, nu-ti imagina altfel), nu esti pregatit niciodata sa pierzi sau sa minimalizezi. Vezi tu, in Australia mi s-a spus “Maddy, you are Marlene Dietrich of puppetry!”. Nu imi amintesc nici o declaratie de dragoste care sa o egaleze pe aceasta. Tot aici am trait cea mai lunga si mai perfecta poveste de iubire – iata, pana intr-acolo, incat am inventat grade de comparatie perfectiunii. Si daca nimic altceva nu te convinge, pentru ca te vad inca foarte inradacinata in tot ce inseamna Romania, iti dau un ultim argument – aici, in pamantul tarii asteia, sta sora mea, care si-a pus viata in acest vis al nostru -sa reusim si aici sa facem arta, sa infiintam un teatru. Antoinette a fost intruparea sintagmei “a muri pe altarul artei”. Si asta s-a intamplat aici. Dar gresesti daca ramai cu impresia ca ma uit la Romania cu ochi de turist. Nu avem nici una timp sa-ti spun acum de cate mii de ori am gandit si am spus despre Romania “ e o tara literalmente culturala”. Nu din ziare sau de la televizor stiu strainii lucrurile bune despre Romania, ci de la oameni ca mine. Doar ca eu, expusa agresiv, daca vrei, atator alte modele culturale si sociale –Australia prin definitie inseamna multiculturalism, fiind o tara care inmanuncheaza toat etniile posibile ale lumii- nu am cum sa nu vad si ceea ce ar trebui sa dispara din bagajul Romaniei – si nu dispare, din pacate. Insa eu cred ca am ajuns la intelepciunea de-a nu judeca o tara si un popor prin prisma unui sistem socio-politic pe care nu poporul il schiteaza (desi ar trebui). Dar nici nu pot spune cu larghete “si ce daca”.

-Dar in Romania s-au petrecut niste schimbari uluitoare…

-Uluitoare sunt pentru tine, ca ai treizeci si ceva de ani, nu pentru mine, care le asteptam de pe vremea cand eram mult mai tanara decat tine. Pentru mine sunt niste schimbari care vin atat de tarziu, incat nu mai incap intr-o definitie a compensantiei. Si-n plus, e prea lent si e prea putin. Nu ca as fi eu carcotasa , dar e firesc sa vreau tot ce e mai bun pentru tara asta.

-Ati vizitat Romania? Parca anul trecut, cand va cautam, mi s-a spus ca sunteti in Europa. Nu-mi imaginez ca ati in fost in Europa fara sa dati “pe-acasa”…

-Am fost de patru ori acolo. De fiecare data aterizam pe Otopeni tremurand de emotie. De fiecare data plecam tremurand de nervi. Dar, repet, nu-i fac o vina tarii pentru un sistem social departe de cel cu care m-am obisnuit in Australia. Cert e ca incercam sa ma simt ca acasa si nu reuseam. Ba, ma mai trezeam si cu cate un tinerel care-mi arunca in fata eticheta de “tradatoare”, pentru ca am emigrat, in loc sa stau “acasa, sa mananc salam cu soia”. Cu cata usurinta putea palmui pe cineva despre trecutul caruia nu stia absolut nimic! M-a tentat sa-l intreb pe unul “ si tu, tu personal, X-ulescu, ce ai facut sa schimbi ceva in bine? Ce faci sa schimbi ceva in bine? Tu, care esti preocupat sa fii la moda, in pas cu Occidentul, inghitind cu ghiotura numai, si accentuez numai, ce e rau, putred si urat in Occident, dar nimic din ce e bun?”. Dar pentru discutii de gravitatea asta iti trebuie un interlocutor cu aceleasi date sau asemanatoare cu ale tale sau oricum un interlocutor cu cerebelul intact, asa ca am lasat-o balta.

-Si, totusi, iata ca va pregatiti sa va intoarceti in Romania pentru a cincea oara…

-Well, acum, de-abia acum pot spune ca ma intorc acasa. Ma intorc intr-o Romanie culturala, ci nu in Romania functionarului care-ti zice vreo doua de dulce la ghiseu, daca indraznesti sa-i adresezi mai mult de o intrebare-doua. Ma intorc intr-o Romanie care a sucit si rasucit arta pe toate fetele, ci nu in Romania vanzatoarei care te-njura daca ii atingi marfa si pleci fara sa cumperi nimic. Ma-ntorc in teatru, pentru teatru, cu teatrul meu si, culmea, la teatrul care m-a consacrat -la Tandarica. Ma rog, si-o putem tine asa inca o ora, de dragul cititorilor, pentru ca altfel, de aici incolo tu cunosti toate detaliile –doar ai scris versiunea in limba romana a dialogurilor Titania-Oberon, si inca in versuri, din spectacolul cu care ne vom prezenta in festivalul de la Tandarica.

-Multumesc pentru reclama, cineva trebuia sa zica o vorba buna si despre mine, nu-i asa? Si va mai multumesc pentru ceva – pentru sinceritate si pentru rabdare. Si sa le mai spunem cititorilor nostri ca va pot (re)intalni la Teatrul Tandarica, intre 4-9 decembrie, cu prilejul celei de a treia editii a Festivalului International de Animatie “Bucuria Copiilor”, organizat chiar de teatrul-gazda, in colaborare cu Primaria Bucuresti si UNIMA –Romania.

COMUNICAT DE PRESA

Actrita australianca de origine romana, dupa 23 de ani
din nou pe scena Teatrului Tandarica

Maddy Slabacu, artist papusar timp de 11 ani la Tandarica, emigrata in Australia cu 23 de ani in urma, se intoarce in Romania cu Teatrul HORIZON din Sydney, pe scena care a consacrat-o.

Formata sub indrumarea directa a regizoarei Margareta Niculescu (cea care, in 1949, a infiintat sectia de papusi a T. Tandarica), Maddy a uimit, ani la rand, publicul australian, performand pe scena a doua dintre cele mai prestigioase teatre de gen din Sydney, Marionette Theatre si The Story Teller Theatre si la Spare Parts Puppet Theatre din Perth.

In 1997, impreuna cu sora ei Antoinette, Maddy infiinteaza compania teatrala Horizon, la Sydney. In decursul unui deceniu de existenta, Horizon a avut o lunga lista de spectacole, cele mai multe scrise/montate de Maddy si Antoinette Slabacu, dintre care mentionam: Mirage, Punch& Judy, Wasted, An Alien Adventure, Three Magic Creatures, Through Myopic Lenses, Commedia Dell’ Arte, All Ours, Christmas Star, Talk Back (scenariu Bob Short), Love Thee, Toward New Horizons (montat de Jason Dorsett).

Festivalul International de Animatie “Bucuria Copiilor”, editia a III-a, organizat de Teatrul Tandarica, in colaborare cu Primaria Bucuresti si UNIMA-Romania (4-9 dec. 2007), o readuce pe Maddy Slabacu pe scena de la Tandarica, cu LOVE THEE, un spectacol conceput/montat de ea. Bob Short a realizat muzica/video si dialogurile Titania/Oberon, iar Loredana Tudor semneaza versiunea in limba romana (versificata si extinsa) a dialogurilor Titania-Oberon din LOVE THEE.

Actorul si artistul fotograf Catalin Anastase (absolvent UNATC la clasa Ion Cojar/Florin Zamfirescu) a realizat afisul spectacolului si fotografiile, iar Dan Potra care, in industria scenografica australiana nu mai are nevoie de nici un fel de introducere sau prezentare, este semnatarul decorurilor. D. Potra a realizat si decorurile si costumele pentru opera “DEAD MAN WALKING” care a avut deschiderea pe 27 septembrie 2007 (productie pentru care Catalin Anastase a fost fotograful oficial), la State Theatre, in Sidney –probabil cea mai recenta realizare- dar a facut si design pentru Jocurile Olimpice din 2000, de la Sidney, daca ar fi sa ne referim si la alte realizari decat cele din domeniul teatrului/operei/filmului-domeniile lui principale de activitate ca scenograf (lucreaza cu cele mai mari teatre de opera din Australia si din lume).

Spectacolul Love Thee este o incursiune in nelimitatul -in timp si spatiu- concept de iubire. Melanjul cand gratios, cand plin de umor, intre papusarie, actorie, contemporary movement si muzica, incearca sa raspunda unei intrebari vechi de cand lumea: “ce e iubirea?”

In structura show-ului se regasesc elemente foarte distincte din cultura si arta romaneasca, de altfel, ca in mai toate spectacolele montate de Maddy Slabacu.

Din trupa de tineri si foarte tineri actori ai Horizon-ului, care vor juca pe scena de la Tandarica, fac parte: Jason Dorsett, Shabnam Tavakol (ambii papusari principali), Luminita Banu, Lachlan McInnis si Daniel Timbury.

http://www.yousendit.com/download/www/K2NiaUNQcGt0d0hIRGc9PQ
http://www.yousendit.com/download/www/K2NiaUNITmFxRTNIRGc9PQ

Loredana TUDOR TOMESCU,
Sydney

Zilele trecute mă gândeam la marii compozitorii. Oamenii aceia care şi-au lăsat liberă imaginaţia şi au compus cu sufletul. Nu aveam nici o idee despre cine să scriu. Am încercat cu romanticii, dar deja mi se părea o listă prea mare, aşa că am renunţat. Întâmplător, cu o săptămână sau două în urmă, un prieten îmi cere să-l ascult pe Albinoni. Pe You Tube existând una din înregistrările vechi cu orhestră. Nu numai că mi s-a părut divin, dar am considerat că şi merită readus în amintirea iubitorilor de muzică clasică. Nu e un nume sonor. Poate că nu a fost la fel de cunoscut ca alţii, dar muzica lui este mai mult decât frumoasă. Parcă a fost pictată pe instrumentele muzicale.

Tomaso Albinoni a fost fiul lui Antonio Albinoni, un prosper comerciant de hârtie şi nobil Veneţian. A studiat vioara şi canto. Despre viaţa sa se cunosc destul de puţine, luând în seamă statutul de compozitor printre contemporanii săi. S-a născut în anul 1634 şi, se spune, că ar fi început să compună la zece ani.

În 1694 şi-a dedicat opera „Opus 1” concetăţeanului său veneţian Pietro, Cardinal Ottoboni; Ottoboni a fost un important susţinător al compozitorilor din Roma, cum ar fi Arcangelo Corelli. Albinoni a fost angajat în 1700 ca violonist la Fernardo Carlo, Duce de Mantua, căruia i-a dedicat opera sa „Opus 2”, colecţie de piese instrumentale. În 1701 a scris extrem de popularele suite  „Opus 3”, şi a dedicat această colecţie Marelui Duce Ferdinand III al Toscaniei.

S-a căsătorit în 1705.

Albinoni se pare că nu a avut o altă legătură cu aşezământul muzical de bază din Veneţia, oricum, a atins timpuriu faima de compozitor de operă în multe oraşe din Italia. În acea perioadă a fost de asemenea un compozitor de muzică instrumentală profilic: înainte de 1705, a scris în special trio sonate şi concerte de vioară, dar între 1705-1719 şi după a scris solo sonate şi concerte pentru oboi.

Spre deosebire de cei mai mulţi dintre compozitorii din vremea sa, nu pare să fi văzut în vreun post nici în cadrul bisericii nici la curte, fiind un om independent, care a preferat să compună o muzică fără influenţe.

În 1722, Maximilian II Emanuel, Principe al Bavariei, căruia Albioni i-a dedicat un set de doisprezece concerte, l-a invitat să conducă Opera princiară.

În 1742 o colecţie de sonate pentru vioară ale lui Albioni au fost publicate în Franţa ca operă postumă, şi cercetătorii au presupus multă vreme că aceasta însemna că Albioni a decedat în această perioadă. Totuşi se pare că a continuat să trăiască în Veneţia, în anonimat; o înregistrare din parohia San Barnaba, unde s-a născut, indică că un anume Tomaso Albinioni a murit în anul 1751, la vârsta de 84 ani, de diabiet.

Muzica:

A scris circa cinzeci de opere dintre care douăzeci şi opt au fost scrie în Veneţia între 1723 şi 1740, dar în prezent este cunoscut în principal pentru muzica instrumentală, în special pentru concertele de oboi.

Muzica sa instrumentală a atras atenţia în mod deosebit lui Bach, care a scris cel puţin două dintre fugile sale pe teme de Albioni şi a folosit în mod constant basul la exerciţiile de armonie pentru elevii săi. Mare parte a operei lui Albioni s-a pierdut în cel de-al doilea război mondial, prin distrugerea Bibliotecii de stat din Dresda, astfel încât se cunoaşte foarte puţin din viaţa şi opera de după mijlocul anilor 1720.

Faimosul „Adagio în Sol Minor” a fost reconstituit de Remo Giazotto după un fragment al părţii lente din trio sonata, ce s-a descoperit printre ruinele Bibliotecii de stat.

Lucrările sale publicate au fost:

Op. Sonata a tre

Op. Sinfonias & 6 Concerti a 5.

Op. 12 Baletti de Camera a tre.

Op. 6 Sonates da chiesa for violini.

Op. 12 Concertos pour violin.

Op. Sonata da camera.

Cu acestea fiind spuse, nu pot decât să vă urez să-l descoperiţi şi dumneavoastră.

Presupun că poezia e una din marile dumneavoastră iubiri, cum a fost debutul?

Poezia este, în privinţa scrisului, marea mea iubire, aşa este. Debutul meu literar s-a produs în noiembrie 1989, o dată cu publicarea unei poeme în revista "Convorbiri literare". După un timp în care nu am mai publicat decât foarte puţin, deşi am scris, a urmat publicarea volumului de debut, "Arlechini într-o pădure sălbatică", la Editura Vinea, în 1995. A fost publicat ca premiu în urma unui concurs de manuscrie al editurii.

Ce impact ati avut la publicul tânăr?

Nu mi-am putut da seama niciodată dacă scrisul meu a avut sau nu vreun impact asupra cuiva din moment ce nu mi-am promovat acea carte de debut aşa cum ar fi trebuit, nu m-am alăturat nici unei grupări, prietenii, sau găşti literare, iar ceea ce critica a scris despre carte a fost prea puţin şi nerelevant. Să zicem că volumul nu a fost de impact. Dar peste toate acestea nici nu te poţi aştepta la vreo receptare când cartea nu se află în librării. Aceasta este o hibă a editurilor de poezie din ţara noastră pe care nu şi-o pot încă vindeca. Este şi un cerc vicios: librăriile nu iau cărţi de poezie pe motiv că nu se vinde poezia, iar cititorii nu cumpără pentru că n-au de unde. Mai multă receptare aştept de la publicul cititor - fie tânăr, fie nu – în ceea ce priveşte proaspătul meu de volum de poezie, "Uitaţi-vă prin mine", publicat la Editura Brumar.

Sunteţi redactor la un cotidian central important, "Jurnalul Naţional". Cum se împacă poezia cu activitatea de jurnalist?  

Profesia de jurnalist mi se potriveşte foarte bine. Îmi place enorm ce fac, mai ales că sunt redactor la un departament cu totul special, din punctul meu de vedere, Ediţia de Colecţie. Temele sunt totdeauna altele, am privilegiul să intru în contact cu oameni din toate domeniile, sunt nevoită să învăţ mereu alte lucruri, nu mă pot plictisi niciodată. Trebuie să caut cărţi în biblioteci, să mă documentez pe teren, să vorbesc cu oameni deosebiţi. Mereu altceva. În plus, scriu şi pe teme religioase la ziar, fapt care îmi aduce şi altfel de împlinire sufletească. Şi, în general, scrisul, indiferent cum ar fi el, îl consider o plăcere. Pentru poezie nu-mi mai rămân totdeauna rezerve suficiente. Dar poezia poate veni pe neaşteptate sau poate fi căutată, şlefuită îndelung. 

Considerati obositoare activitatea de jurnalist? Lucraţi de 14 ani în presă, cum a fost începutul?

Când mă gândesc la primele mele articole publicate în ziarele locale din Buzău, "Muntenia" şi "Informaţia Buzăului", nu pot să nu zâmbesc cu indulgenţă. Însă aşa sunt probabil toate începuturile. Sunt la fel de importante şi talentul, dar şi perseverenţa şi credinţa că meseria aleasă este cea care ţi se potriveşte. Am lucrat mulţi ani ca secretar de redacţie şi, în paralel, am scrias şi articole. Mai mult în domeniul cultural, reportaje şi interviuri. De câţiva ani, sunt doar redactor. Este suficient. Dacă este obositor? Nu mai mult decât m-ar obosi o profesie care nu mi-ar plăcea.  

Care vă este starea civilă? Cu siguranţă familia e pe primul loc, dar nici "prima dragoste", poezia,  nu o neglijaţi! Sunt alături de dvs. în tot ce înterprindeţi?  

Sunt căsătorită de curând cu poetul Dan Cârlea. Nu se pune problema să fie cineva sau ceva pe primul loc. Poate şi pentru că suntem o familie de poeţi, lucrurile vin de la sine. 

Pe când un viitor volum de poezii?

Nu ştiu cât de repede o să public un alt volum de poezii, deocamdată mă bucur de cel abia ieşit de sub tipar, "Uitaţi-vă prin mine". Şi sper să se găsească destui ochi care să privească prin cartea aceasta a mea, pentru că sunt în ea cele mai bune poeme ale mele de până acum. Mă reprezintă la acest moment.

Ocuparea Bucovinei de Nord de catre sovietici ne scoate in evidenta drama romanilor din acest tinut istoric. Oameni care  nu inteleg ce se intampla. Frica. Panica. In cateva ore trebuie sa ia o decizie, o decizie grea care le va schimba viata. Sa ramana acasa, dar sub ocupatie sau sa fuga, sa fuga la ei in tara, in Romania.

Povestea Floricai Dumitriuc ne semnaleaza acel moment tragic trait de romanii din Bucovina de Nord. Avea doar 16 ani cand au intrat tancurile sovietice la ea in sat, in Budinet, fostul judet Storojinet. Desi frica pune stapanire pe ea, pe familia ei, se refugiaza abia in 1944, cand are loc cel de-al doilea refugiu. Familia joaca un rol important in relatarea ei. Se intoarce in Bucovina doar pentru a fi impreuna.

Toata povestea insa se invarte in jurul visului doamnei Florica – medicina.  Cu toate ca a avut de infruntat multe greutati, a incercat tot timpul  sa fie aproape de cei care au avut nevoie de ajutorul ei. A absolvit scoala de moase cu media 10, a ingrijit bolnavi de tifos. In perioada de dupa razboi a deschis in satul Budinet prima maternitate din regiunea Cernauti, in cadrul careia a lucrat timp de 54 de ani.

Doamna Florica ce va amintiti de acel eveniment, ocuparea Bucovinei de Nord?  

Aveam 16 ani si munceam la curtea boieresei Alma Volcinska din Budinet pentru a strange bani ca sa-mi pot face studiile. Intr-una din zile, eu serveam atunci musafirii la masa, s-a auzit ca vin sovieticii. Toti au fugit care incotro. Nu intelegeam ce se intampla. Am venit acasa, caci locuiam aproape. Spaima a intrat in sufletul meu cand am vazut ca vin tancurile. Ne era frica, auzisem ca rusii sunt rai si-si bat joc de fete. Am dormit cateva zile prin padure, prin porumb. Tatal meu a lucrat multi ani gardian public si de frica sa nu fie impuscat a stat ascuns un an de zile in lunca, pana s-au intors romanii. Familia noastra era inscrisa pe lista celor ce urmau sa fie deportati, mama ramasese cu sapte copii. Toti eram pregatiti ca in orice clipa sa fim ridicati, aveam cusute blanite cu diferite  buzunarele, traistute cu ac si ata, hainute, mancare caci nu stiai cand puteai fi ridicat si dus. Cei de la KGB ne urmareau tot timpul, intrebau unde este tata. Ne-a ajutat insa bunul Dumnezeu si nu am fost deportati.

Nu ati incercat sa va refugiati?

Eu si sora mea mai mare am vrut sa fugim in Romania, ne-am inscris pe lista, dar, cu toate ca eram tinere nu eram proaste. Ni s-a parut noua ca acel om care organiza aceasta fuga era un tradator. Cred ca bunul Dumnezeu ne-a ajutat, fiindca acel barbat a tradat acea lume dornica de libertate care a fost impuscata in locul cunoscut azi de toti bucovinenii – “Fantana alba”.
Tin minte ca in 1941 cand s-au intors romanii toti am iesit la rascucea drumurilor, toti eram fericiti. Pe ostasii romani, romanii de aici i-au intampinat cu steaguri tricolore. Credeam ca s-au intors pentru totdeauna, dar n-a fost sa fie asa…
Eu mi-am cautat de lucru. Un an de zile am muncit ca sa-mi strang bani sa intru si eu la o scoala. Boierul Ion Volcinski avea sub tutela scoala de moase din Cernauti. Eu am sustinut examenul de intrare cu reusita si astfel in 1942 am intrat la aceasta scola de moase. Doi ani am invatat la Cernauti, pana in 1944 cand s-a auzit ca sovieticii doresc din nou sa ocupe Bucovina.

Povestiti-ne despre refugiu?

Multi gospodari din Budinet, cunoscandu-i pe rusi din prima lor ocupatie, au cautat sa fuga. Tata, doi frati si sora mai mare s-au refugiat in Romania. Eu, mama si ceilalti doi frati am mers la Ciudei si ne-am urcat intr-un tren cu vagoane pentru vite. Era atata lume… Am mers cu acel tren vreo doua saptamani pana am ajuns in Oltenia, la Baia Mare. Dar nici acolo nu eram in siguranta. In drumul nostru Ploiestiul este bombardat de americani. Unul dintre frati s-a speriat, a fugit de langa mama si abia l-am gasit intr-un sat destul de indepartat. De aici ne-o dus la Turnu Severin. Aici Dumnezeu a avut grija de noi. Catre seara ne-au dus intr-o comuna, Crainici, langa Baia de Arama, aproape de Turnu Severin, iar in acea noapte americanii au bombardat orasul Turnu Severin. A fost groaznic.

In acea comuna au aflat ca sunt studenta la medicina si ma chemau sa am grija de bolnavi. Eu mergeam dar nu aveam nimic, nici instrumente, nici pansament, nici medicamente. Totusi, le ajutam cum puteam.

Ma iubea foarte mult lumea acolo. Intre timp am aflat unde este tata. Ne-a scris sa mergem la el, in Banat, la Caransebes, ca ne-o fi mai bine. Mi-era greu sa plec  fiindca ma obisnuisem cu oamneii din comuna. Acolo, la Caransebes, am facut practica, insa in acel timp romanii s-au alaturat sovieticilor.

M-am angajat la un spital unde director era domnul Comorosan din Mahala (comuna din Bucovina de Nord) era un specialist foarte bun, lucra la sectia dermato-venerica. In acel spital erau bolnavi si raniti de diferite nationalitati, si rusi, si romani, si nemti prizonieri. De la spital mi-au dat o camaruta unde sa stau, aveam si salariu, iar in fiecare zi un soldat imi aducea mancare. Eu si lucram si studiam. Luram si ziua si noaptea caci erau multi raniti. Mi-era frica, dar.... Am invatat foarte mult si am dat examenul de diploma la scoala de moase din Sighisoara. Eram in jur de 150 de studenti, insa numai eu am obtibut nota 10. M-a ajutat Dumnezeu. Ma simteam acolo ca acasa, intre romani, eram stimata de toti, dar nici aici sovieticii nu ne-au lasat in pace, sa ne vedem linistiti de viata noastra. La indicatia lor au inceput sa se formeze diferite comisii pentru repatriere.

Noi vroiam sa ramanem in Romania, caci am fost obtinut si acte. La spitalul unde am lucrat era un doctor din Yugoslavia si el vroia sa ne ajute sa fugim in Yugoslavia,  iar cand lucruile aveau sa se mai limpezeasca, sa ne intoarcem in Romania. In acest timp la noi a venit unul dintre frati. La spital intr-una din zile a venit o comisie si ne-a observat pe noi, pe mine si pe sora. De atunci ne urmareau tot timpul. Un ungur ne-o spus sa plecam acasa caci “rusii sunt buni”. Noi doream foarte mult sa fugim, insa fratele nostru a fost luat si arestat in tren pentru a fi dus acasa. El asa de tare plangea, nu pot sa uit cat de tare plangea. Plangea dupa noi, ca noi ramanem si el se intoarce, caci stia ca o sa aiba o soarta grea aicea (in Bucovina). Noi ii ziceam: “Vitica nu plange, da-te jos si fugi”, dar nu s-a mai putut. Ne-a fost foarte greu atunci, dar am decis sa ne intoarcem si sa fim impreuna. Asa a fost sa fie...

Cum a fost drumul spre Bucovina?

Vreau sa spun ca soarta a fost intr-un fel blanda cu noi. Nu stim cum s-a intamplat dar ne-am intalnim toti intr-un lagar de concentrare din Chisinau, acolo pe unii ii aresatu, iar pe altii ii expediau in Siberia. Pe mine si pe sora vroiau sa ne trimita pe front, insa noi am refuzat. Atunci ne-au inchis intr-o pivnita si ne-au pus sa spalam cele mai murdare camasi ale celor inchisi, ale celor impuscati. Trei saptamani am stat inchise in pivnita. O data pe zi ni se aducea de mancare, dar apa... Visam sa bem putina apa. Ocupantii isi bateau joc de viata noatra. Am vrut sa ma sinucid in acele momente groaznice. Dupa trei saptamani eram chemate zilnic la interogatoriu. Ma intrebau daca plec pe front, iar eu spuneam: “nu, vreau sa ma intorc acasa”.

In sfarsit, ne-au dat drumul. Cum? Nu stiu. Poate Dumnezeu ne-a ajutat. Dar trei saptamani am stat acolo, in acele conditii jalnice cu speranta ca Dumnezeu nu va uita de noi. Parintii si fratele meu au ajuns la Budinet mai inainte, apoi am ajuns si eu cu sora. Aici ne-am adunat din nou toti gramajoara. Acasa nu am mers, caci ne era frica  si stateam la bunica intr-o casuta pe malul paraului.

Si acasa ce ati gasit?

Era o grozavie mare. Oamnii erau luati si dusi in Finlanda. Unchiul meu a murit de foame in Finlanda. Si-a mancat cizmele si cureaua care erau din piele. Iti daia seama ce grozavie? Cunosc toate familiile care au fost deportate din satele Budinet si Cires. Am trimis multe pachete in lagare la cei care-mi scriau, caci nu aveau toti indrazneala sa faca acest lucru. Cand veneam din lagarul de concentrare din Chisinau au intalnit oameni pe care-i aduceau de la Canalul Finlandez, unde au fost luati multi oameni de la noi. Acestea se tineau unul de altul. Erau atat de infometati, erau numai pielea si oasele. Noi aveam putina mancare la noi si le-am dat-o lor. Care a mancat putin nu le-a fost nimic, dar care a mancat mai mult le-a fost rau, caci nu erau obisnuiti cu mancarea. Le-am ajutat sa vina acasa. Dar cati oameni au murit chiar dupa razboi si plangeau: “domnisoara, vor mai veni romanii nostri...” si mureau cu “Romania” pe buze. Eu le imbarbatam, dar...

Noi stam la bunica, insa tot timpul ne era frica ca rusii o sa ne impuste. Eu si sora mea ne-am angajat la spitalul de boli infectioase deschis in satul Ciudei. Atunci erau foarte multi bolnavi de tifos si la spital aveau nevoie de asitente medicale. Cu toate ca sora nu era asistenta medicala au angajat-o si pe ea. Faceam de garda acolo zi si nopate. Mureau oamenii ca mustele. Erau asezati in carute cate trei morti din casa si dusi la cimitir, fara sa fie pusi in sicrie. Erau sute de oameni bolnavi de tifos. Sora ma ajuta sa ingrijesc de bolnavi, insa pe ea a muscat-o un paduche de la un bolnav de tifos si la o saptamana s-a imbolnavit si ea. Avea un par atat de frumos, lung pana la brau... I-a cazut. Am stat zi si noapte langa ea si am salvat-o. Eu, asa a vrut Dumnezeu, nu m-am imbolnavit. De multe ori mergeam la familii, unde erau bolnavi de tifos, insa cand veneam acasa, mama imi fierbea hainele ca sa distruga microbii din ele. Am lucrat cateva luni la acel spital.

Dumneavoatra ati deschis Punctul Medical din Budinet, ati fost timp de cateva generatii singurul medic  din sat. Povesti-ne cum v-ati descurcat acasa, in Bucovina de Nord, dupa asa numita repatriere?

In luna lui mai 1945 am deschis Punctul medical  si apoi maternitatea din Budinet. Prima maternitate dupa razboi in regiunea Cernauti a fost deschisa de mine. Am fost decorata. La un an am deschis un punct medical si la Cires. Am lucrat timp de 54 de ani la Dispensarul din Budinet, iar 30 de ani am primit nasteri. Dar pot spune ca am venit la mari greutati aici. Eu nu stiam cum arata un om bolnav de tifos, eram tanara cu putina experienta. Am avut posibilitatea sa ma ciocnesc de diferite boli, hemoragii, nasteri grele... Nu era voie sa trimiti bolnavii la spitalele mai bine dotate din cauza lipsei de transport. Singurul mijloc de transport erau carutele, doar militarii aveau masini. Eram ca mobilizata in acest sat. Salariu nu aveam. Primeam cate o bucata de sapun, acesta era lucru mare, si niste tifon, pe care-l vopseam  si ne coseam, eu si sora, fuste, caci era timpul greu. Am lucrat la Punctul Medical sora medicala si moasa. Apoi am fost trimisa la cursuri de specializare pe o perioada de 3-4 luni. Imi era foarte greu caci nu cunosteam limba rusa si trebuia sa traduc in romana. Dar oricat de greu mi-a fost, am reusit tot timpul. Acest punct medical era casa si viata mea. Nu aveam timp sa muncesc pe langa casa, nu aveam timp sa dau seama nici de copii, care si acuma imi reproseaza. Medicina a fost si este viata mea. Sunt foarte multe persoane si barbati si femei pe care pentru prima oara in brate le-am tinut eu. Ii socot ca si copii mei.

Am fost decorata in decembrie 1966 cu “Insigna de Onoare”. Usa casei mele nu se inchide nici ziua, nici noaptea. Sunt bucuroasa ca pot sa ajut macar cu un sfat pe cineva. Stimez si iubesc lumea din sat ca pe copiii mei.

* Loredana Cristea a publicat două volume de poezie, ”Ciorapii mei negri de plasă” – 2005 şi  “Româncă marcă înregistrată” – 2006. A publicat în reviste culturale din România, Germania şi SUA.  

Petre Flueraşu: Ce crezi că o caracterizează cel mai bine pe scriitoarea Loredana Cristea. Cum ai vrea să fii percepută de cititorii tăi?

Loredana Cristea: Autocaracterizarea nu este punctul meu forte. Insă pot spune că îmi doresc ca cititorii să mă perceapă ca pe o oglindă în care se pot privi necondiţionat, prin prisma cuvântului. De la mitul cult al lui Platon până la miturile cosmogonice – Cosmos creat prin spargerea Oului, un fel de oglindă sferoidă, au existat o serie de caractere care s-au confruntat cu oglinda şi oglindirea. Dacă Narcis a eşuat în confuntarea cu acesta, Alice a reuşit prin copilărie şi sinceritate.

P.F.: Literatura română trece în ultimii ani prin schimbări din ce în ce mai accentuate. Cum vezi tu peisajul autohton?

L.C.: Cred că şi literatura, ca dealtfel toate elementele care ţin de societatea românească de după decembrie 1989, sunt încă într-o mişcare de căutare a unei noi identităţi, într-o încercare de reaşezare a valorilor, conform şi cu noul nostru statut de stat democratic. Aceste lucruri nu se pot schimba nici măcar în două decenii, aşa cum a prognozat, la un moment dat, profesorul Silviu Brucan. Schimbările la noi, par să se producă în afara oricăror reguli şi ele, din păcate, nu sunt vizibile decât foarte vag, iar acest proces este caracteristic în toate domeniile vieţii noastre de zi cu zi, fie că e vorba de sănătate, invăţământ, servicii sociale sau cultură.Aşa încât, o carte ,,cuminte’’, fără noutăţile şocante care ne invadează viaţa de zi cu zi şi tind să devină chiar normalităţi, ar putea fi considerată drept o carte proastă, cu priză la un public foarte redus ca număr şi pe cale de consecinţă, nu va fi niciodată promovată. După părerea mea este extrem de greu să emiţi o părere despre literatura română în acest moment... cuvântul care-mi vine în minte este ,,vânzoleală’’.  

P.F.: Crezi că există astăzi un conflict între generaţii, şi dacă da, cum apreciezi că poate fi el rezolvat?

L.C.: Conflictul între generaţii este un perpetuum mobile. A existat dintotdeauna şi va rămâne. Singura deosebire o face valenţa timpurilor în care se desfăşoară. În ciuda faptului că astăzi el pare mai accentuat, intensitatea sa nu a crescut cosiderabil, ci doar şi-a modificat forma de manifestare. Din punctul meu de vedere, acest conflict poate fi ameliorat până la stadiul inexistenţei lui. Intrucât parinţii îmi sunt cei mai buni prieteni, spun cu o mare convingere ca singurul mod prin care cheia succesului poate fi atinsă este COLABORAREA. Desigur, o societate fără conflicte între generaţii este ideală, însă o stabilire prematură a raportului părinte-copil poate apropia societatea foarte mult de această imagine. Extinzând puţin, raportul profesor-elev, mai ales când este vorba de elevul adolescent s-ar putea îmbunătăţi pentru ca acest conflict de care vorbim şi care mie îmi sună aproape ca un sofism, să fie din ce în ce mai atenuat.  

P.F.: Ştiu că pregăteşti lansarea celui de-al treilea volum de poezie. Crezi că se va putea vorbi în viitor de poezie ca bestseller?

L.C.: Îţi pui problema publicării unui best-seller când eşti convins de avantajul marketing-ului literar. Eu însă sper ca şi prin acest al treilea volum să dau de înţeles lucruri, să transmit mesaje şi să oglindesc realităţi. “Simfonie despre păsări » este volumul trecerii în maturitate, posibil şi ultimul de poeme, în care am investit ultimele trăiri copilăreşti, cele dintâi eşecuri şi veşnicele bucurii. În momentul în care va ajunge la inimi, îl voi considera ca pe un best-seller, cu ghilimelele de rigoare. 

P.F.: Care sunt motivele centrale ale poeziei tale?

L.C.: Motivul central este, fără indoială, cel al naturii, fără a deosebi motivul tainic al nopţii, stelelor, pădurii sau izvoarelor. Se încadrează într-un tot unitar care m-a crescut să fiu al lor, al tuturor pietrelor care m-au desenat de-a lungul vremii, al izvoarelor care m-au spălat de suferinţă şi al Retezatului care mă trezeşte în fiecare dimineaţă. Desemenea, nu pot să ocolesc motivul morţii care mă fascinează prin prisma lecturilor din Blaga, Cioran sau Eliade. Cred că toţi poeţii sunt atraşi, la un moment dat de acest motiv, nu neapărat moartea trupului, cât moartea unor sentimente, a fiecărui anotimp care lasă urme adânci în sufletul lui şi poate teama permanentă de moartea muzei sale. 

P.F.: Încerci să scrii şi proză?

L.C.: Lucrez la o proză de câteva luni de zile, a cărei încadrare va fi în specia “Jurnal”. Diferit ca structură de cel al scriitorului Mircea Zaciu, jurnalul simplu al unei fete este o corespondenţă între autor şi alter ego. Îmi doresc să am puterea să-l termin, mai ales acum, cand mă inundă stări nenumărate şi situaţii cărora trebuie să le fac faţă, şi având în vedere că, o dată publicat, jurnalul mă va întruchipa nudă în ochii celor care vor să vadă…  

P.F.: În Occident, scriitorii cunoscuţi beneficiază de serviciile unui agent literar. Te-ai gândit vreodată că ai avea nevoie de aşa ceva?

L.C.: Pentru mine, “agent literar” este sinonim cu “agent de suflet”. Ori cred că nu aş permite cuiva să-mi negocieze sufletul. Dar, aşa cum spuneam mai devreme, suntem noi înşine într-o perpetuă schimbare, nu pot să ştiu în viitor dacă nu voi apela la un asemenea agent. 

P.F.: Care crezi că este ponderea pe care marketingul ar trebui să o ocupe în cadrul procesului de creaţie?

L.C.: Marketing-ul nu ar trebui sa aibă nimic de a face cu procesul de creaţie, în opinia mea. Dacă el este important, atunci ar trebui să fie luat în considerare în momentul publicării manuscrisului în vederea transmiterii eficiente a textelor tale către cititori. În niciun caz marekting-ul nu are ce căuta în procesul de creaţie.  

P.F.: În poeziile tale valorifici foarte mult elementele tradiţionale româneşti. Te-ai descrie ca fiind naţionalistă?

L.C.: Având în vedere sensul din DEX al cuvântului, nu sunt naţionalistă. Însă recunosc că pe altarul credinţei mele se află şi ideea de popor, de identitate naţională şi fraternitate. Accept cu drag principiile democratice atâta vreme cât nu se abat de la sensul propriu al cuvântului  “demos cratos = puterea poporului“. Total greşit a se percepe democraţia ca  atitudine de nepăsare, indiferenţă şi libertate nelimitată. 

P.F.: Care sunt scriitorii tăi preferaţi, cei care te-au convins să te apuci de scris?L.C.: Este un număr impresionant. Dar voi enumera pe câţiva dintre scriitorii care-mi sunt aproape în permanenţă.Poetul de căpătâi, cred că-mi va rămâne Esenin. Poezia lui Serghei este pentru mine ceea ce Psalmii lui David sunt pentru un călugăr pustnic. Apoi Nichita, Blaga, Magda Isanos, Constanţa Buzea, Brumaru, lista este extrem de lungă. Citesc cu mare încântare şi poezie modernă scrisă foarte bine de poeţi contemporani din care aş enumera două nume : Daniela Luca şi Vasile Munteanu.

P.F.: Cum crezi că va arăta Loredana Cristea peste 5 ani, care sunt planurile tale în viitorul apropiat?

L.C.: Cred că va arăta la fel ca acum, cu singura deosebire că va fi învăţat multe lucruri şi sper, va fi terminat masterul în diplomaţie. 

P.F.: Vei încerca să abordezi în cărţile viitoare teme de mare interes ca terorismul, globalizarea etc?

L.C.: Sigur că da. Cărţile viitoare vor apăsa mult mai mult pe umerii mei, spun asta deoarece îmi asum maturitatea trecerii pragului celor optsprezece ani. N-o să mai pot scrie la nesfârşit despre ce-şi doreşte o fată tânără ci va trebui să iau realitatea aşa cum este şi să spun ce are de fapt. De aceea îţi spuneam că este posibil să fi încheiat capitolul poezie cu ,,Simfonie despre păsări’’, urmând să încerc să calc pe teritoriul mult mai elaborat al prozei. Dar nu în viitorul imediat.

    Piotr Ilici Ceaikovski, născut pe data de 25 aprilie, pe stil nou 7 mai 1840 şi decedat în 6 noiembrie 1893.Ceaikovski s-a născut în oraşul Kamsko-Wotkinski Sawod, al doilea fiu născut într-o familie burgheză. Tatăl său, inginer de mine, şi mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul.

    În anul 1854 a murit masa sa, fapt ce i-a pricinuit o mare tristeţe. A urmat colegiul de jurisprudenţă, a luat diploma în drept şi s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiţiei. În acelaşi timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale: „ au făcut din mine un funcţionar, şi încă unul prost”.

    În 1863, împotriva hotărârii familiei, părăseşte slujba de la minister şi începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein. În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înfiinţatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878.

    În această perioadă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulţi membri din grupul celor cinci compozitori ruşi, astfel că dedică uvertura fantezie „Romeo şi Julieta” fondatorul grupului, Mili Balakirev. În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a în do minor (Mica Simfonie Rusă), pe teme ucrainiene şi ruseşti, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentaţie cu un concert de pian. Ulterior compune şi Simfonia a 3-a.

    În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieţii sale. Este nevoit să se căsătoarească cu o fostă elevă a sa, Antonia Milioukova, pentru a pune capăt speculaţiilor privind hmosexualitatea sa. Căsătoria este un real eşec, nemaiputând să suporte prezenţa soţiei sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de-a se îmbolnăvi de peneumonie. Scurt timp după aceea se desparte de aceasta. La puţin timp compune primul său balet şi cel mai faimos. Baletul în patru acte numit „Lacul Lebedelor”.

    Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la Teatrul Mariinski, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un real eşec, datorită unei puneri în scenă nepotrivite. Abia peste trezeci de ani a fost definitivată trama baletului.

    Compune şi o operă – mai puţin cunoscută – „Evgheni Oneghin”, libretul fiind extras dintr-un roman de Aleksandr Puşkin.Spre 1880 reputaţia lui Ceaikovski creşte considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut şi în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlneşte cu marii compozitori ai vremeii, Johannes Brahms şi Antonin Dvorak.Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care şi Capriccio Italien op. 45. Tot în 1880 a compus şi Serenada pentru orchestră de coarde op. 48 şi Uvertura solemnă „Anul 1812” op. 49.Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune Trio pentru pian „În amintirea unui mare artist”.

    Patru ani mai târziu, în 1885 compune Simfonia „Manfred”op. 58, după Byron. Urmează în anul 1888 Simfonia a 5-a în mi minor op. 64. Al doilea său balet, Frumoasa din pădurea adormită, este compus în 1889. Este un balet-feerie în trei acte cu prolog pe libret de I. Vsevolojski şi Marius Petipa după povestea lui Charles Perault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 în Teatrul Mariinski din Sankt-Petresburg şi a fost un adevărat triumf.{mosimage}

    În 1890 a compus o operă în trei acte, cu şapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Alexandr Puşkin „ Dama de pică”.Tot în 1890, Nadedja von Meck întrerupe finanţarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în „probleme financiare”. Se pare că aceasta află de homosexualitatea compozitorului.În 1891 a pornit într-o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo îşi dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concerte Carnegie Hall, şi are un succes remarcabil.În anul 1892 termină al treilea balet, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul lui E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat.

    Succesul meritat venind abia după câteva decenii. Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor „Patetica” op. 74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta fiind motivul oficial. Însă se crede că a fost o sinucidere după ce s-a descoperit relaţia homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus.

    A fost înmormântat în mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg. Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale şi tradiţia rusă, reprezentată în epocă şi de Modest Petrovici Musorgski şi de Grupul celor Cinci.

    Pentru cei ce nu au văzut baletul Lacul lebedelor, le sugerez să urmărească desenul animat cu acelaşi nume, în regia lui Richar Rich. Desenul este exceptional, iar muzica de mare clasă. Vizionare plăcută!

Ştefan are şaisprezece ani, este elev la Liceul Teoretic George Călinescu din Constanţa, profil filologie bilingv engleză. Îi place literatura, IT-ul şi muzica (doar ca ascultător), aşa cum ne mărturiseşte. Îi place să scrie, începând această artă de foarte mic, la început luând totul ca o glumă. Cu timpul poveştile lui au început să se lege, să fie organiza şi să-l definească ca persoană. O profesoară i-a spus că „bate câmpul cu graţie”, aşa că nu îi place să creadă că are un talent anume, dar acceptă remarca profesoarei.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Ştefan: E destul de evident că dacă vorbim de cultură, vorbim despre trecut. Personal, nu văd aproape deloc vreun element care să definească termenul de cultură în România zilelor noastre. Deşi avem anumiţi agenţi, aşa numiţii „oameni de cultură”, ei sunt în mare parte dominaţi şi împărţiţi de ideologii politice. Asta-i transformă în nişte persoane pe care nu le agreez. Dacă vorbim la trecut, nu pot decât să fiu mândru cu ceea ce ţara asta a dezvoltat... un Eminescu, un Eliade, un Enescu, un Amza Pellea. Desigur că avem şi în prezent frânturi din aşa ceva... dar ele se sting pe zi ce trece.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Ştefan: Îmi place să-i împart în trei categorii, categoria I – ei sunt opuşi total ideii de a avea alte interese decât cele „la modă”... ei utilizează motto-ul „Trăieşte clipa” un pic prea excesiv şi sunt complet lipsiţi de interes de lucrurile care într-adevăr contează. Sunt apoi, cei din categoria a II a – eu au o idee destul de bună asupra vieţii, dar uneori asta îi strică şi îi face doar nişte copii prea repede maturizaţi. Este foarte bine că ştiu ce vor de la viaţă, că sunt cumpătaţi în tot ceea ce fac, dar în seriozitatea lor ratează anumite etape esenţiale în viaţa fiecărui om. Denumirile de mai sus sunt desigur, de formă. Fiecare tabără are avantajele şi defectele ei. Mai este desigur categoria de mijloc – care amestecă cele două tabere. Ştiu să „trăiască din plin clipa” dar au şi o maturitate mentală bine dezvoltată. S-ar putea spune că ei sunt cei mai compleţi din acest punct de vedere. Au viziuni complete... ştiu să distingă foarte bine tot ce îi înconjoară. Îmi place să mă includ în această categorie. Desigur că nu trebuie privit nimic din punct de vedere negativ. Fiecare pădure are fructele şi uscăciunile ei. Noi le avem pe-ale noastre.

Oana: Mai ştiu tinerii ce e cultura? Cultura adevărată nu subculturile.

Ştefan: Aici depinde de categorie. Categoria I refuză să accepte că termenul şi ştiinţa numită cultură le este benefică. O privesc ca pe ceva plictisitor, trecut, îmbătrânit, care trebuie să dispară. Ceilalţi cunosc mai bine termenul, îl privesc cu un mai mare respect. Dar personal  cred că nu o fac deajuns. O părere care o am şi despre propria persoană... ştiu prea puţin din ceea ce este cultura, faţă de cât există ea în realitate. Probabil că aici este de vină televizorul şi calculatorul.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere, ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Ştefan: Dacă vorbim despre ce se preda în şcoli, şi care sunt în general cerinţele de la elevii români, eu sunt foarte sigur că intrăm pe puţin în primele zece ţări din lume. Cerinţele sunt mari, şi avem elevi care se ridică la ele, ba chiar le depăşesc. Pe acest plan, învătământul stă bine la noi. Problema vine acolo unde trebuie gândit mai mult. Organizarea defectuasă a examenelor – este cel mai bun exemplu pentru asta. Elevii sunt zăpăciţi de ce trebuie să facă pentru a intra la un liceu, teze naţionale, teste naţionale... totul este mabiguu şi lipsit de logică. Un alt lucru care ar trebui schimbat şi împrumutat de la americani, de exemplu, este atitudinea profesorilor faţă de elevi. Americanii ştiu să reducă cât mai mult formalităţile, să se apropie de elevi.
La noi, de foarte multe ori, totul se reduce la ce este în manual, învăţaţi că nu aveţi note!, nu lipsiţi! Etc. La noi există ameninţări cu o notă proastă, la ei există înţelegere şi încurajare. Dacă am putea împrumuta lucrurile astea, ar fi perfect... şi personal m-aş duce la şcoală cu mai multă plăcere. În plus, la noi nu se încurajează deloc creativitatea. Într-o oră de română totul se reduce la a scoate citate din zeci de texte critice, şi mai puţin în a înţelege textul cu propria minte. În alte sisteme, se dau regulat teme cu caracter creativ, pentru a dezvolt tehnica de scris. Dar asta poate depinde de la profesor la profesor.

Oana: Mai sunt profesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Ştefan: Din ce am adunat de la ei şi din propria experienţă, profesorii nu s-au schimbat deloc. Întotdeuna au existat profesori arţăgoşi, care pur şi simplu te fac să nu-ţi placă materia lor şi cei de care pur şi simplu de îndrăgosteşti, de felul cum povestesc, de felul cum ţi se adresează, de felul cum îţi explică. Contează de la persoană la persoană. Există profesori în vârstă, care pur şi simplu aşa au fost toată viaţa lor, plictisitori, lipsiţi de energie creativă; dar sunt şi cei care deşi au ani buni de învăţământ în spatele lor, reuşesc să facă palpitantă ora unor elevi din prezent. Pentru că învaţă cu uşurinţă să se adapteze. Apoi, poate exista un profesor tânăr, de maxim şase ani în învătământ, cu o minte proaspătă, dar care pur şi simplu nu te atrage deloc prin ceea ce face la clasă. Şi unul de aceeaşi vârstă cu el care te ţine lipit de scaun două ore fără să clipeşti, pentru că îi sorbi fiecare cuvânt.

Oana: Îţi place să scrii, cu precădere fantasy. Te-ai gândit să devii scriitor?

Ştefan: Întotdeuna m-am gândit că dacă n-aş avea niciodată probleme financiare, m-aş face scriitor sau profesor de istorie. Dar în situaţia de faţă, asta nu e o variantă. Dacă voi obţine ceea ce îmi propun, nu văd de ce să nu abordez şi cariera de scriitor ocazional.

Oana: Să presupunem că totuşi ai deveni scriitor, ai aborda doar genul fantasy sai ai încerca să te îndrepţi şi spre alte genuri?

Ştefan: Categoric aş avea o colecţie foarte diversificată. Nu cred că aş putea să scriu la infinit fantasy. Iar capul meu emite încontinuu idei, pentru genuri de aventură, istorice, drame, horror/thriller. Aşa că da, desigur m-aş îndrepta şi spre altele.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Ştefan: Nu îmi plac scriitorii români contemporani care sunt şi foarte cunoscuţi. Văd la ei o aroganţă îngrozitoare, şi nu numai în ceea ce fac ci şi în ceea ce scriu. Prin ceea ce scriu sau zic, ei vor deseori să-ţi arate ţie, privitorului sau cititorului de rând că ei sunt mai deştepţi decât tine. Nu cred că Eminescu sau Sadoveanu nu au avut vreodată atitudinea asta în momentul în care aşezau cuvintele pe hârtie. Aşa că nu cred că vom avea prea curând un scriitor care să se ridice la rangul celor enumeraţi mai sus... singurii care se vor face remarcaţi, vor fi acei scriitori  îndrăzneţi, care vor aborda stiluri pe care ţara noastră nu le cunoaşte prea bine:fantasy sau acţiune.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în România

Ştefan: Sunt trei lucruri care probabil nu se vor schimba niciodată, dar sunt trei lucruri zic eu, esenţiale pentru a ajunge să observăm o diferenţă... o schimbare.
Aş da la o parte toţi dinozaurii de la conducerea ţării. Pe toţi, i-aş pune într-un tir şi i-aş deporta în Siberia. Aş pune în locul lor tineri, doar ieşiţi de pe băncile facultăţii.
Aş încerca să schimb mentalitatea românului de rând. E greu de spus cum, şi mult de spus ce anume aş modifica. Să spunem că aş vrea ca el să gândească mai pozitiv şi mai civilizat.
Aş închide anumite posturi TV, care pur şi simplu otrăvesc mintea celor care îi urmăresc. Prin ridicolul şi prostia pe care o emană prin ecran ei creează minut după minut noi români gata să plece în Italia şi Spania.

Ce de-al doilea invitat al meu se numeşte Valentin Ionescu. Are douăzeci şi şase de ani şi este student în anul doi la Institutul Bancar Român. Lucrează în domeniul bancar. Uneori scrie. Asta când îşi doreşte să evadeze. Este născut vara şi, susţine el, e firesc să îi placă iarna, mai ales Sărbătorile. Este fan Garfield şi Silvester din desene animate, dar şi Tom şi Jerry. Subliniază că nu e un înger, întrucât de curând cineva i-a spus asta. Îi place să fie tot timpul în căutarea copilăriei. „Viaţa este ceva ce se întâmplă în timp, ce aştepţi să se întâmple altceva”.

Oana: Cum vezi tu cultura ţării noastre?

Valentin: Cultura e bună, dar nu mai interesează pe nimeni. Din manele, de exemplu, nu poţi extrage mari seve culturale. Dar e un fenomen de înţeles. Sau nu. Fiecare după puteri. În schimb cultura reală şi adevărată nu poate să dispară. Eminescu va fi Eminescu şi în patru sute de ani. Problema este: mai avem chef să pornim în căutarea ei? Dacă întrebi azi pe cineva cine e Eminescu, s-ar putea să ai surpriza să îl încurce cu Eminem. Sau despre Verdi să te întrebe la ce echipă joacă. Ei, abia aici se vede că merge prost treaba.

Oana: Cum ţi se par tinerii din ziua de azi?

Valentin: Tinerii sunt aşa cum sunt educaţi: unii buni, alţii răi. Sunt tânăr, cred în generaţia noastră. Dar nu pot în acelaşi timp să nu mă întreb dacă e bine cum este azi. Să nu uităm că generaţia noastră ne face de râs peste hotare, tot aşa cum ne aduce medalii la Olompiade. E vorba de unhjiul din care priveşti, cred.

Oana: Mai ştiu ei ce e cultura? Cultura adevărată, nu subculturile.

Valentin: Cultura este prost promovată. Mă refer la cea reală. E vorba şi de comunicare şi de curiozitatea celor tineri. Dacă le dai manele, asta vor „mânca”. Pentru că dacă dau unui om numai mămăligă, degeaba îi dai mai apoi icre negre, pentru că îl va deranja mirosul de peşte. Gusturile culturale se educă exact ca cele culinare.

Oana: Dacă ţi-ar sta în putere ce ai schimba în sistemul de învăţământ?

Valentin: Da. L-aş schimba complet. Educaţia ar trebui să fie obligatorie douăspezece clase. Cine nu termină să nu aibă drept de vot. Apropo, votul l-aş face şi pe el obligatoriu. În sistemul educaţional nu se stimulează creativitatea, ci competiţia. Păcat. În viaţă avem mereu şanse să alegem. Din păcate, în sistemul de învăţământ aleg mereu alţii. Ar putea să se creeze din anii mai mari (clasa a şaptea, de exemplu) posibilitatea elevilor de a alege materii şi domenii unde să se poată specializa de timpuriu. Degeaba faci matematică trei ore pe zi, dacă tu vrei să devii profesor de biologie sau desen. În schimb, sunt şcoli fără computere. Şi tot mai mulţi scriu „miau loat”, „î-mi pare rău” sau „va-ţi prins?” Şcoala din păcate nu mai poate face nici atât: să înveţe omul să scrie şi să citească.

Oana: Mai sunt porfesorii ceea ce au fost odinioară, din ceea ce ai auzit de la părinţii tăi?

Valentin: Profesorii sunt uşor blazaţi. Dar se poate rezolva cu creşteri salariale substanţiale. Pentru a nu-i face să renunţe la anii cheltuiţi cu specializarea de profesor. Şi pentru a-i motiva să continue specializarea. Oricum, nu mai sunt la fel, din auzite o spun. Banul îi atrage pe oameni spre alte domenii. Şi e normal. Anormal este că statul nu face nimic concret.

Oana: Tu scrii despre suflet. De fapt, tu scrii ceea ce simţi şi cu toatea astea nu eşti incă pregătit să te manifeşti în faţa unui public. De ce?

Valentin:Gândesc ca toată lumea, uneori frumos, alteori urât. Când scriu o fac pentru a ieşi un pic din universul strâmt al gândurilor mele. De manifestat în public e mai greu. Eu când spun ceva, cine trebuie aude. Poate şi înţelege. Nu că nu ar conta pentru alţii. Dar nu ar înţelege pe deplin. E adevărat că scriu şi poezii. Dar şi poeziile le scriu tot mai mult cu inima. E greu să îţi pui inima în galantar. Nu îmi place să explic ce simt. Simt şi gata. Nu am motive ascunse. Sunt ceea ce se vede. Deşi mulţi se întreabă „de ce?”.

Oana: În cazul în care te-ai hotărî să devii scriitor, ce gen ai dori să abordezi?

Valentin: M-ar avantaja o parte a psihologiei. Sunt convins că dacă aş reuşi să faci pe cineva să se gândească frumos şi să zâmbească, are mai multe şanse să fie fericit. Poate e greu, dar aş alege căutarea fericirii. Aş scrie un manual de fericire.

Oana: Ce părere ai despre scriitorii români contemporani? Vor mai ajunge ei la fel de citiţi ca cei de odinioară?

Valentin: După mine, Eminescu este gigant. Dintre cei de azi imi place Păunescu. E complex, deşi, ca şi Eminescu, are şi momente de banalitate. Astea nu fac decât să îl arate pe om. De citit va fi mereu, căci există literatură bună. E vorba de alegeri aşa cum am mai spus. Alegi Counter Strike, aia e. Dacă ai timp şi de o carte şi un film bun, eu zic că e mai bine. O sugestie ar fi să se mizeze mai mult pe ecranizări ale unor opere. Ar avea succes la generaţia TV. În două ore ar afla ce nu pot citi într-o carte de două sute de pagini din prea multă lene. Nu e cea mai bună soluţie, dar decât să se uite la Becali sau la Guţă, e mai bine.

Oana: Numeşte-mi trei lucruri pe care le-ai schimba în ţara asta.

Valentin: Doar trei?
Sistemul sanitar, justiţia şi politica. Dar complet.

“Respectul de sine”, deşi o sintagmă mult trâmbiţată – este, ca multe altele, pe cale de dispariţie. Astăzi, când se discută atât de mult despre el, când încercăm să dăm cărţile pe faţă şi să vedem, din fragedă pruncie, de unde se pornesc complexele de inferioritate care abundă în personalitatea semenilor noştri, astăzi când psihologia este mai la modă ca oricând, acest respect se stinge tot mai mult în fiecare dintre noi. În vremurile de demult, când despre el nu se vorbea decât în biserică prin cuvintele poruncilor divine, care recomandau cu căldură o reţetă a eticii la îndemâna oricui, şi anume: “Respectă-i pe tatăl şi pe mama ta ca ţie sa-ţi fie bine!” – atunci oare cum era? Unii ascultau, alţii nu, respectul faţă de sine era însă cu mult mai prezent! De ce? În primul rând, fiecare îşi vedea de treaba lui, în al doilea rând, roadele muncii erau aducătoare de sănătate şi belşug, copiii nu se avortau, familile nu se distrugeau, casa era greu de ţinut, iar omul, dacă ridica vreo întrebare, aceasta nu era decât poate faţă de vreme, de animale şi, foarte rar, faţă de sine.

Astăzi, respectul de sine este o problemă deschisă. Revistele de femei ca şi cele de bărbaţi vin cu soluţii şi propuneri care mai de care. O femeie care se respectă trebuie să meargă la masaj, la cosmetică, să nu se lase în nici un caz “subjugată” corvoadelor casnice, să angajeze o menajeră, să încredinţeze creşterea copiilor unei bone, să se ducă la restaurant, câte şi mai câte, toate frumoase, chiar minunate, nimic de zis, dar ce au ele de-a face cu “respectul de sine”? În cazul bărbaţilor lucrurile stau tot aşa: pentru consolidarea respectului de sine li se propun maşini cât mai agresive, motoare cât mai turate, haine cu personalitate, masaje nu ştiu de care. Toate aceste idei se încadrează perfect şi fără excepţie sub genericul uneia singure: suprafaţă strălucitoare lipsită de orice profunzime.

Pentru cei interesaţi cu adevărat de câştigarea respectului faţă de sine, iată câteva rânduri. Acestea îi pot face să renunţe sau, dimpotrivă, să continue, în cunoştinţă de cauză, cursa dobândirii respectului faţă de sine.

- în primul rând, respectul de sine nu e legat de activităţi temporare, ci de un fel de a fi: rob sau stăpân – fel de a fi care ţine de libertate, iar nu de bogăţie, cum s-ar putea crede. Ca să mă exemplific: dacă eşti la o petrecere şi mânânci caviar, dar te gândeşti, aoleu, cum să fac să nu mă murdăresc, să nu deschid gura prea mare să nu mi se vadă dinţii, să nu mănânc prea mult, dar nici prea puţin, că ce-o zice lumea... – atunci eşti rob. Dacă eşti un cerşetor amărât care a căutat prin gunoaie şi a găsit în sfârşit ceva de mâncare, pe care apoi îl mănâncă bucuros că şi-a astâmpărat foamea, atunci eşti stăpân. Pentru că eşti indiferent la ce spune lumea.

- robii nu pot avea respect faţă de sine şi robi sunt toţi aceia care fac ceva ca să demonstreze lumii ceva. Vânătorii de imagine, cei care îşi pun energia în câştigarea respectului altora, dar îşi ignoră sinele, adoptând clişee de comportament, de vorbire, de mişcare ş.a., aceştia sunt robii acestei înrobitoare căruţe, numite “civilizaţia occidentală”. – civilizaţia imaginii, a vizualului, în pofida deopotrivă a trupului şi a sufletului.

Acum o să vorbesc despre un lucru trist, despre un lucru pe care revistele de femei îl trec sub tăcere, deşi este ceva care se întâmplă – măcar la nivel mental – fiecărei femei a lumii moderne – avortul:

- roabă eşti tu cea care, de gura bărbatului sau de frica lumii, în surlele legii care propagă libertatea de decizie a femeii asupra propriului trup, te duci să-ţi fie copilul omorât în pântece şi apoi aruncat la gunoi. Nici nu ştii ce lanţuri grele îţi atârni de gât, nici nu ştii câtă tristeţe îţi aduci în suflet, nici nu ştii că, de fapt, tu pe Dumnezeu îl avortezi. Singurul tău sprijin real, te lepezi de el, ca să te arunci în braţe oţelite, sufocante şi indiferente la sinele tău ale unui bărbat care, mai mult ca sigur, nici nu ştie ce îţi cere. Ce respect vei mai avea tu vreodată faţă de tine, când n-ai avut respect faţă de viaţă? Nu te lăsa măcelărită şi nu nu pune, “prin decizia” ta, cuţitul în mâna celor care te vor distruge pe viaţă! Dacă bărbatul te ameninţă că te va părăsi, lasă-l să te părăsească, căci, oricum, nu-l vei mai putea iubi după aceea. Vei rămâne poate cu el, dar nu-l vei mai iubi niciodată, pentru că între voi a curs sângele morţii.

Dar avortul îi priveşte în mare măsură şi pe bărbaţi:

- rob eşti tu, cel care îţi laşi nevasta sau iubita măcelărită astfel! Ştiu că poate faci asta ca să-ţi faci un rost în viaţă, să strângi nişte bani şi apoi sa-ţi întemeiezi o familie, dar gândeşte până la capăt: crezi că vei mai putea fi vreodată bogat când ţi-ai lipsit propriul copil de darul vieţii? Gândeşte ca om, nu ca rob, şi-o să vezi că avortul nu e o soluţie. Putea-vei-mai îmbrăţişa-o pe cea pe care n-ai lăsat-o să te poarte mai departe? Ce respect vei mai avea atunci faţă de tine? Dacă eşti unul dintre aceia care se împacă uşor cu avorturile prietenelor lor, caută în adâncul tău şi vezi de ce te urăşti atât de mult încât nu vrei să dăinui? Ce argument poţi aduce tu pentru dispariţia copilului tău? Că n-ai bani să-l creşti? Că n-ai timp? Că vrei să te distrezi? Ce argumente sunt astea în faţa vieţii? A refuza naşterea echivalează cu a refuza moartea. Dacă ţie îţi va fi moartea refuzată şi vei trăi veşnic sub povara păcatelor pe care le-ai făcut? Nu te împietri în alura de macho, nu fi rob!

Dar nu numai lucruri atât de grave ne dovedesc ca robi, ci şi altele, mult mai mărunte, care însă sapă deopotrivă în structura tot mai firavă a respectului de sine şi, aceasta, cu atât mai mult cu cât sunt pe ordinea de zi a celor mai mulţi dintre noi:

- rob eşti tu când îţi supui trupul împlinirii poftelor trecătoare şi nu îl laşi să te înalţe la clipa unirii cu eternitatea, cânt te laşi rob al sexului, şi refuzi să fii stăpân al dragostei. Avortul, dacă-l acceptăm mulţi dintre noi cu atâta lejeritate, e dovada faptului că nu ne asumăm clipa dragostei, pe care adesea o împlinim fără să ne pese de însemnătatea ei. Acest lucru are la bază premise din filosofia occidentală – mai veche sau mai nouă – unde se declamă că trupul şi sufletul se află într-o ierahie valorică unul faţă de celălalt, mai pe scurt, că sufletul este superior trupului. Fapt care, adânc împământenit în modul de a gândi al fiecăruia dintre noi, a dus la batjocorirea trupului în cele mai multe dintre comportamentele pe care le adoptăm. În afară de comportamentul sexual, să vedem care altele ar mai fi astfel de comportamente dispreţuitoare faţă de darul trupesc pe care Dumnezeu l-a făcut omului, nu mai vorbim de cel sufletesc:

- mersul cu maşina în orele de vârf: rob eşti tu care, prins în trafic, accepţi să fii corp comun cu această omidă care abia se târăşte din semafor în semafor. Fii stăpân şi ia-o pe jos! “Libertatea de mişcare”, la care o întreagă industrie a pus umărul fabricând mii si mii de vehicule, a încorsetat mişcările elementare ale omului. Mersul pe jos îl învăţăm de la vârsta de un an, dar, dacă avem maşină, nu prea îl practicăm. Ne plictiseşte. Aşa apare prima dintre multele contradicţii pe care omul este astăzi “nevoit” să le înghită. “De ce să învăţ să merg, dacă oricum merge maşina pentru mine?” Aţi observat în parc copii mari, chiar şi de trei-patru ani, în cărucioare, aţi observat refuzul mersului la ei? Merg în căruţ până se rupe căruţul cu ei, apoi vor în braţe.

Contradicţiile sunt cele care ne distrug respectul de sine.

Învăţaţi-vă deci copiii să meargă pentru rostul mersului, pentru exercitarea libertăţii, nu doar pentru mişcarea picioarelor înainte şi înapoi.

Şi, conform aceleiaşi învăţături, nu vă încăpăţânaţi să rămâneţi în “cărucior” atunci când maşina nu va mai poate sevi. Fiţi voi stăpânul ei şi nu ea, stăpânul vostru!

- rob eşti când tragi din ţigară, deşi ştii că ea te omoară. Plăcerea autodistrugerii, pe care  o laşi să crească în tine, te va costa mult când poate nu vei mai fi atât de sănătos încât să-ţi permiţi să-ţi baţi joc de tine.

- rob eşti tu când laşi să iasă din gura ta vorbe de ocară, înjurături şi blesteme care, la o distanţă mai mică sau mai mare, te vor urmări până ce odată te vor ajunge din urmă. De ce să ţi le pui singur în cârcă?

- rob eşti tu când mănânci prostii şi nu ştii că în primul rând rostul mesei este de-a hrăni trupul, nu de a-l încărca. Când mănânci, nu uita că masa e sfântă, iar tu eşti stăpânul tău şi nu robul poftelor tale.

- rob eşti tu când te duci la biserică doar ca să împlineşti un ritual şi nu-ţi înalţi mintea şi simţirea la cel care te aşteaptă să te facă stăpân. Căci eşti rob când ţi-e frică de oameni şi vrei să ştii ce cred ei despre tine, dar nu ţi-e frică de Dumnezeu şi nu te interesează ce crede el despre tine.

- rob eşti tu când cumperi ceea ce îţi prisoseşte.Căci tot răul care se abate asupra omului este din prisosul său. De aceea nu strânge bogăţii corora nu poţi să le dai vreun rost. Iar căutând să dai rost lucrurilor fă-o din respect pentru tine şi sinele tău. Sinele tău nu-l căuta nici printre oameni şi nici în oglindă. Oglinda, de fapt, te-ar putea ajuta să gândeşti că aşa cum trupul are ce este al trupului, tot aşa şi sufletul trebuie să aibă ceva care este numai al lui. Iar dacă oglinda încă nu te-a învăţat metafora trupului, care, pentru a putea face ceva are nevoie de hrană şi îngrijire, asta e pentru că ai încă extrem de puţin respect faţă de tine.Învaţă, stăpâne, să dai de „mâncare” atât sufletului, cât şi trupului tău! Căci tu eşti trupul şi sufletul tău la un loc, iar dacă trupul nu ţi-l ştii, atunci cât de necunoscut îţi va fi fiind de fapt sufletul? Sufletul, dacă vrei să-l afli, întoarce-ţi capul spre cer. Căci totul este între pământ şi cer. Şi, aşa cum pământul atrage trupul cu gravitaţia lui, aşa cerul atrage sufletul cu iubirea lui. Şi nu învinge cu greutatea trupului iubirea cerului.

Păstrează-te pe verticală şi nu te coborî prea mult la pământ, căci de aceea tu eşti singura făptură care fiinţează pe verticală, singura fiinţă pe care Dumnezeu a făcut-o după chipul şi asemănarea sa.Respect faţă de sine? Nimeni şi nici o psihologie nu te va putea face să-ţi simţi sinele mai bine şi mai puternic decât Dumnezeu. Dăruieşte-i-l! În fiecare zi câte puţin, până când, învăţând să te iubeşti cu adevărat, vei deveni stăpân pentru totdeauna.

Căci numai învăţând stăpânirea de la cel care o are cu adevărat, vei reuşi să fii stăpân, pe bune!

Alexandrina Brînduşoiu

autoarea cărţii „De ce să mă nasc, mamă?” – o carte pentru tot atâţia stăpâni cîţi oameni!

Domnule George Roca, v-am invitat la această discuţie pentru a afla, în primul rând, părerea dumneavoastră despre literatura secolului XXI, dar şi pentru a dezbate problemele pe care le întâmpină autorul român aflat la început de drum.

Oana Stoica-Mujea: Aţi plecat din ţară în 1980, în timpuri tulburi. Credeţi că această „evadare” v-a ajutat să vă definiţi ca om de cultură?

George Roca: Nu aş vrea să fiu ambiguu dar răspunsul meu este DA şi NU! Am să mă explic! Pentru un om dornic de-a şti, de-a cunoaşte, de-a se hrăni spiritual cu cultură, această „evadare” de care vorbiti dumneavoastra nu este un impediment pentru a se împlini ca un om de cultură. Totul este să vrei. Şi credeţi-mă, foarte mulţi „plecaţi” se împlinesc... poate pentru că doresc să se hrăneasc spiritual şi să se înfrupte (dacă tot au posibilitatea!) din depozitele culturii universale... Românul este omul care adună toată viaţa! Daca nu poate să adune material adună spiritual. V-aţi deschis vreodată dulapurile din casă? Aţi privit înăuntru? Ticsite! Aşa e şi cu cultura... vrei să absorbi totul, să ştii, să cunoşti totul, de la Muzeul Luvru, până la priveliştea preistoricului Machu Pitchu, de la Bibilioteca Congresului American până la înţelegerea textelor din cântecele „hip-hop”. Răspunsul la „NU” se datorează faptului că „marea plecare de-acasă” are şi părţile ei rele, părţi care afectează „absorbţia” culturii de către cel în cauză, adică emigrantul. Printre acestea putem enumăra: stressul cauzat de „emigritis” (boala emigrantului), impactul cu o cultură necunoscută şi neînţelegerea ei, nesiguranţa noilor locuri, lipsa de bani, lipsa de timp alocat studiului şi cunoaşterii, incertitudinea, munca multă în dorinţa de-a te realiza... Deci primi ani sunt foarte grei! Eşti norocos însă dacă ai venit de-acasă cu un bagaj de cultură, deoarece atunci când nu poţi să citeşti o carte din lipsă de timp sau din cauza oboselii, mai reciţi în gând din Eminescu şi Mioriţa, sau seara la culcare îţi spui singur (tot în gând) o poveste de Ion Creangă sau Petre Ispirescu.

Oana Stoica-Mujea: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre omul George Roca.

George Roca: Am 60 de ani, dar sufletul e colea... între 20 şi 30! De 26 de ani m-am stabilit (fizic!) la Sydney în Australia. M-am născut în Ardeal, la Huedin, un orăşel mititel de la poalele munţilor Apuseni. {mosimage}Acolo m-a dus mama să mă nască, la bunici. După o lună am avut parte de prima „emigrare”, adică reîntoarecerea mamei şi a „belbeluşului” acasă la Oradea unde ne aştepta tata. În oraşul de pe Crişul Repede am stat vreo douăzeci de ani, după care, atras de mirajul Bucureştiului m-am făcut „capitalist”. În 1980 am plecat definitiv din ţară. Aşa au zis cei de la paşapoarte, dar vă spun sincer că s-au înşelat... Spiritual am fost tot timpul „acasa” în România! Am părăsit foarte greu România, deoarece rădăcilile erau puternice şi greu de dizlocat. Ajungând aici, în Australia, am dat de o lume nouă, necunoscută mie până atunci, o lume mult mai democratică decât cea de acasă, dar destul de dificilă pentru a te acomoda. Noua limbă, noua cultură, greutăţile materiale, lipsa familiei, a rudelor, prietenilor, îmi făceau viaţa destul de grea la început. Apoi, cu timpul, m-am acomodat şi am rezolvat multe dintre probleme. M-am căsătorit tot cu o româncă, am un copil, vorbim acasa româneşte (că doar români suntem!), ne-am adunat, am studiat, ne-am acomodat cu noua ţară şi iată că, vorba latinului: „tempus fugit”, am ajuns în 2007.      

Oana Stoica-Mujea: Pe lângă faptul că sunteţi scriitor sunteţi şi actor. Aţi jucat în nenumărate piese de teatru, dar şi într-un film australian. Povestiţi-ne despre această experienţă?

George Roca: Scriitor aş vrea să mă pot numi, şi încerc destul de tare, dar nu ştiu cît de bun sau rău sunt, o să las cititorii să mă judece. Scriu destul de mult. În fiecare zi câteva ore. Ce scriu. De toate: eseuri, poezii, corespondenţe, articole pentru diferite reviste virtuale sau tangibile cu care colaborez. Cât despre teatru, din pacate l-am închis într-o cutiuţă a sufletului şi acolo a început să se ofilească... În filmul acela australian (Change of Heart) am avut un rol minor, chiar dacă am am avut mai multe  apariţii şi am îngâimat câteva cuvinte în limba engleză. N-a fost totuşi ceva care să-mi umple sufletul, dar a fost o realizare! Îmi este drag acest film deoarece era o comedie simpatică. Poate într-o zi va ajunge şi pe ecranele din România.

Oana Stoica-Mujea: Care a fost debutul dumneavoastră şi cum a fost primit de publicul din România?

George Roca: Au trecut aproape 40 zeci de ani de-atunci. La început am lucrat ca actor la Teatrul de Păpuşi din Oradea, apoi am plecat la Bucureşti unde am urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Am făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor pe mănă şi a marionetelor. Mi-e drag să-mi aduc aminte de acei câţiva ani care mi-ai marcat viaţa si mi-au conturat personalitatea (hai să-i zicem artistică!). Am avut profesori minunaţi care ne-au dăruit cu dragoste o bucăţică din sufletul lor: Zoe-Anghel Stanca la arta actorului, Vasile Moisescu la vorbire artistică, Ion Toboşaru la estetică, Suzana Badian la mişcare scenică, Valentin Silvestru la istoria teatrului ş.a. Nu pot să nu-i enumăr şi pe cei cu care am făcut „păpuşerie”: Iustin Grad, Dorina Tănăsescu, Brânduşa Zaiţa-Silvestru, actori-păpuşari recunoscuţi nu numai pe ecranele televiziunii române, sau pe scena Teatrului „Ţăndărică”, dar şi în străinătate, din Egipt până în Japonia, unde au predat sau au performat această minunată artă. După absolvire am dat un concurs la Teatrul de stat din Ploieşti, unde am lucrat trei ani, după care am abandonat scena din motive destul de subiective. Nu mă pot lăuda că am fost un actor foarte bun, dar încercam să îmi fac meseria. De fapt marea pasiune a vieţii mele a fost regia de film. Păcat că nu am putut să o realizez! Debutul? „Albinele”, o minunată piesă în versuri de Valeriu Anania. Publicul din România este cel mai minunat public din lume! Cred că termenul de „aplauze furtunoase” este specific doar publicului cu suflet latin. Şi apoi, dacă depui un pic de efort pe scenă, publicul nostru începe să bată din palme. La români nu prea se aruncă cu roşii în artişti!   

Oana Stoica-Mujea: Vă simţiţi mai apropiat de proză sau de poezie? De ce?

George Roca: Iubesc poezia, da scriu tot mai des proză. Nu prea am timp de poezie. Ca sa scrii versuri trebuie să ai inspiraţie şi o anumită stare emoţională. Căci bine spunea marele Eminescu: „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune...”. Pentru a face poezie de calitate trebuie să ai trăiri speciale, de la suferinţă la exuberantă bucurie, de la emoţie artistică la expresivitate, toate combinate cu talent şi cu o bună cunoaştere a limbii în care te exprimi. Proza mi se pare mult mai uşoară. Poţi aduna date, poţi crea subiecte, poţi inventa, poţi colabora cu alţi scriitori, având posibilitatea unui spectru mai larg de exprimare decât în poezie.

Oana Stoica-Mujea: Aţi editat două reviste şi aţi scris pentru nenumărate altele. Bănuiesc că în activitatea dumneavoastră jurnalistică aţi întâlnit mulţi tineri ce îşi doreau să îşi înceapă o „carieră” literară. Ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme?

George Roca: Am editat mai multe... dar au dat faliment din lipsa de fonduri sau poate din nepricepere administrativă. La olimpiada de la Sydney am scos revista „Jurnal Olimpic”, apoi a continuat pe internet cu reviste virtuale precum „Rexlibris”, „Prolibris” şi „Paradox”, toate sucombate. Am fost câţiva ani redactor la o revistă din Melbourne (Românul Australian), apoi redactor şef la „Spirit Românesc” din Sydney, component al colectivului de redacţie ale unor reviste de cultură şi literatură din România (Unu, Provincia Corvina), colaborator permanent la revistele electronice: „Noi,NU!”, „Arcada”, „Clipa”... În prezent sunt redactor la revista literară „AGERO” din Stuttgart, Germania (http://www.agero-stuttgart.de ).   

Relaţia mea cu tinerii „producători de literatură” a fost întotdeauna foarte bună. V-am spus la începutul acestui interviu că încerc să mă detaşez de vârsta mea fizică şi să rup bariera dintre generaţii. Nu e întotdeauna uşor. De ce? Pentru că cei mai în vârstă nu au curajul celor tineri de a zbura chiar dacă uneori se lovesc cu capul de zid. Caut să îi inţeleg, să invăţ de la ei ce mai e modă, ce „se poartă” , iar la rândul meu caut să îi ajut, să-i promovez şi să le împărtăşesc din experienţa mea. Îi indemn să scrie cu dăruire. Cu timpul se vor şlefui şi vor câştiga recunoştinţa cititorului, chiar dacă din zece „alergători” rămâne doar unul care va deveni scriitor sau poet adevărat! Trebuie, însă, să li se ofere şansa de exprimare, mai ales că nu putem preciza cine va fi acel alergător care va câştiga. Mă întrebaţi ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme! Vă răspund sincer! Toate şansele! Mai mult decât cei din generaţiile anterioare! Însă e nevoie de mult studiu, multă muncă, perseverenţă... şi bineînţeles „cultivare literară”. Vedeţi ca nu folosesc noţiunea de talent! Talentul în literatură se cultivă cu efort, exerciţiu şi cunoaştere! Nu prea am încredere că ne naştem cu el!

Oana Stoica-Mujea: Ţinând cont că trăim într-o lume tot timpul grăbită, mai au românii timp să se relaxeze în compania unei cărţi? Mai prind revistele culturale, piesele de teatru, opera?

George Roca: O lume grăbită...¬!? Da, aşa este! Trăim în secolul vitezei, suntem veşnic ocupaţi, dar trebuie să ne facem timp pentru a ne relaxa minţile obosite. O carte este un instrument de relaxare la îndemâna oricui ştie să dezlege misterul slovei. Sunt cărţi pe toate gusturile, cărţi care abia aşteaptă să fie citite. Nu s-a întâlnit niciodată pe parcursul istoriei o explozie literară atît de puternică cum e cea din zilele noastre, fără restricţii, cenzură, pentru toate gusturile şi vârstele. Accesibilitatea contactului cu cartea este uşoară graţie internetului, a multitudinii de biblioteci, cât şi a preţurilor destul de accesibile. Omul este dornic de hrană spirituală! De aceea supraveţuiesc şi revistele culturale, şi teatrul, şi opera! Sunt convins că vor supravieţui atâta timp cât va exista specia umană, chiar dacă se vor schimba metodele de contact cu iubitorii de artă şi literatură! Poate acum mergem mai puţin  la teatru, la operă şi chiar la cinematograf, dar televiziunea, internetul, telefonul celular, sau alte mijloace de comunicare virtuală înlocuiesc cu succes sursele tradiţionale. Pe internet poţi citi cărţi, ziare şi reviste, poţi accesa „rafturi” marilor biblioteci ale lumii. Desigur suntem într-o perioadă de traziţie spre o tehnică nouă de cunoaştere şi informare. Unii dintre noi sunt timoraţi că nu o înţeleg prea bine, că a lucra cu un computer este greu, dar îi contrazic, este uşor şi se învaţă repede! Satisfacţia este garantată la orice vârstă!         

Oana Stoica-Mujea: Ce ar trebui făcut pentru a ne îndrepta tinerii spre cultură?

George Roca: Simplu! Studiul riguros te îndreaptă spre cultură, spre cercetare, spre erudiţie. Cunoaşterea este ca o reacţie în lanţ! Cu cât ştii mai mult, vrei să ştii mai mult. Îmbogăţindu-ţi bagajul de cunostinţe te sofistici, devii cult. Devenind cult doreşti să împărtăşeşti şi cu alţi semeni ceea ce ştii. Atunci începi să scrii...  

Oana Stoica-Mujea: Sunteţi un om de cultură complex, începând de la poezie, proză, teatru, şi de ce nu, continuând cu vasta dumneavoastră activitate jurnalistică. Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

George Roca: Ei chiar complex nu pot zice, dar încerc cât pot de tare! Mai am multe de învăţat! Mă bucur că am relaţii, contacte şi schimb idei cu o mulţime de creatori de literatură din zilele noastre. Planuri de viitor? Să îmi pot publica tot ce am scris până în prezent. Sper că vor fi câteva volume bune de proză şi poezie.  

Oana Stoica-Mujea: Aş dori să trecem la un alt subiect şi anume editurile din România. După cum bine ştiţi tinerii aflaţi la început de drum au cele mai mici şanse de-a pătrunde într-o astfel de instituţie. Ce le lipseşte editurilor din România? Oare nu sunt destul de dispuse să rişte investind?

George Roca: Până în 1989 era foarte greu să penetrezi pe piaţa literară română. Trebuia să te supui unor reguli care ţi se impuneau. Selecţia se facea mai puţin după talent şi mai mult după orientarea politică. Ştiai să cânţi frumos pe limba partidului, ajungeai scriitor sau poet, dacă nu, iţi toceai coatele pe la vreo gazetă de perete a intreprinderii la care lucrai. Ca să fii publicat de o editură era tot atât de greu ca o fugă peste graniţă. Ideologia comunistă, cenzura, apartenenţa politică şi „pilele” te urmăreau peste tot. În prezent este tot greu! Dar parcă nu chiar aşa de greu ca „pe vremuri”! Acum e capitalism; ai bani, plăteşti editarea, ţi se publică producţia literară! Dacă nu, te aduni cu alţi confraţi în ale scrisului şi scoţi o lucrare comună, o antologie, sau dacă ai un computer o publici pe gratis pe net. Recomand tinerilor care scriu să încerce mai întâi să îşi publice parţial producţiile prin diferite reviste sau ziare cu specific literar, folosind apoi aceste apariţii ca materiale de referinţă, pentru a deveni cunoscuţi pe tărâmul scrisului şi pentru a se face auziţii de editurile interesate. Editurile din România nu diferă de cele din străinătate. Toate urmăresc profitul. Desigur unele sunt mai exigente şi promovează şi talentul. Dacă pot împleti profitul cu faima celor publicaţi atunci se pot numi edituri de „valoare”. Cert este că în aceste zile nimeni nu îţi dă nimic pe gratis!     

Oana Stoica-Mujea: Este mai uşor să fii om de cultură în afara spaţiului mioritic? De ce?

George Roca: Foarte uşor, dacă ai timp şi nu aştepţi remuneraţie de la nimeni! Şi de fapt aşa este normal! Să scrii pentru bucuria sufletului tău, să vezi cititorii că se bucură de ceea ce le oferi. O faci din datorie pentru poporul de unde ai plecat şi căruia îi vei aparţine până la moarte, indiferent dacă ţi se mai oferă oportunitatea să te mai reîntorci sau nu în „spaţiul mioritic”! Este recomandabil să ţii legături cât mai strânse cu ţara, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care încearcă să aibă aceleaşi preocupări culturale ca tine. Acest lucru îţi păstrează identitatea naţională intactă, îţi dă satisfacţie şi lasă ceva despre tine urmaşilor. Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii (cu precădere de la specialişti ai scrisului), să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere!

Oana Stoica-Mujea: Care este părerea dumneavoastră despre operele contemporanilor noştri? Merită ele?

George Roca: În orice vremuri vor fi scriitori buni sau mai puţin buni. Aşa ca nu ştiu dacă în zilele noastre această regulă ar face excepţie. Desigur faima nu mai este atât de mare ca acum 200 de ani, deoarece alte mijloace de propagare a „inteligenţei şi creativităţii umane” eclipsează cartea scrisă. Dar totuşi se aude de ea! Scriitori valoroşi precum Umberto Eco, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llossa, Paulo Coelho şi mulţi alţii (Doamne ce listă aş face!) se fac cunoscuţi şi admiraţi de către cei care îi citesc. Deci merită! Omul se mai hrăneşte cu literatură!

Oana Stoica-Mujea: Au românii cu ce se lăuda în materie de cultură contemporană?

George Roca: Au, cum să nu aibă! De ce să facem noi excepţie? Suntem tot atât de talentaţi ca şi alte popoare care iubesc scrisul, artele, cultura! Sunt multe personalităţi care duc faima culturii româneşti peste hotarele perimetrului naţional. În literatură îi avem pe Paul Goma, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Matei Vişnec, George Astaloş (ş.a.), în muzică pe Gheorghe  Zamfir, Radu Lupu, Damian Drăghici (ş.a.), apoi pe Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Maia Morgenstern, Marcel Iureş (ş.a.) în teatru şi film, pe Sabin Bălaşa, Romeo Niram, Nicapetre, Geo Goidaci (ş.a.) în arte plastice...    

Oana Stoica-Mujea: Care sunt speranţele dumneavoastră în ceea ce priveşte cultura românească?

George Roca: Cultura românească odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană va fi din ce în ce mai cunoscută si se va bucura de o mai apreciere. Sper că am scăpat de izolaţionismul „cortinei de fier”! Graţie internetului cultura noastră circulă mai uşor. Avem institute şi reprezentanţe culturale în foarte multe ţări, locuri unde se dezvălui străinilor frumuseţea culturii româneşti! Sper că nu peste mult timp vom obţine şi mult râvnitul premiu Nobel pentru literatură! Aliniaţi la start ar putea fi: Paul Goma, Mircea Ivănescu, Norman Manea, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu...

Oana Stoica-Mujea: În final v-aş ruga să îmi răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi vrut să v-o adresez, şi nu se află aici.

George Roca: Poate ar fi trebuit să discutăm şi despre promovarea limbii române şi transmiterea ei intactă generaţiilor viitoare. Spuneam odată într-un articol: „Ori unde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române. Nu o facem numai noi românii, ci oricare alt popor civilizat. Limba scrisă ţine de un patrimoniu naţional, patrimoniu care se păstrează în biblioteci şi se transmite generaţiilor viitoare. Că nu degeaba spunea marele poet latin Vergiliu, în lucrarea sa Bucolica: «Carpent tua poma nepotes» – adică, nepoţii tăi vor culege roadele.”. Sau dacă nu ei, măcar să încercăm să lăsăm ceva bun în urma noastră. Răspunsul la întrebare am să-l dau reproducând din versurile scrise de doi regretaţi poeţi, Alexandru Mateevici: „Limba noastă-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revarsată...” şi Gheorghe Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim/ Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm/ / Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu./

Toamna trecută am vizitat România. Am vizitat Bucureştii şi bineînţeles prieteni dragi. Într-o sâmbătă dimineaţa am fost invitat de unul dintre aceştia să văd un meci „interesant” de fotbal. La început am fost sceptic, mai ales că aveam timpul destul de limitat. Nu l-am refuzat totuşi deoarece îmi prilejuise multe bucurii în viaţă, mai ales în perioada mea bucureşteană când mi-a fost unul din cei mai buni prieteni. Am fost neîncrezător la început, deoarece nu jucau nişte echipe cu „renume”, dar mi-am zis că este un bun prilej de a lua o gură de aer curat, de a uita de problemele cotidiene şi de a urmări un joc de fotbal „pe viu”, chiar dacă jucători erau juniori... „Dar nu ori ce fel de juniori... ci unii talentati, care promit...” mi-a şoptit la ureche bunul meu amic! Stadionul se numea „Viscofil”. Gazon bun şi tribune destul de confortabile!.

Pe teren începuse meciul. Performau echipele de juniori: „Atletico Bucureşti” şi. „FC Bucureşti”. Lume multă în tribune, spectatorii... veseli şi gălăgioşi (ca toţi bucureştenii!) veniţi să scape de stres sau să se „încarce cu adrenalină”, mestecând cu toţii „bomboane agricole” mai abitir ca Mărgelatu din filmele cu Florin Piersic! Timpul ţinea cu noi. O zi insorită de septembrie... Meciul evolua greu ca scor! Ambele echipe erau destul de tehnice, având o excelentă condiţie fizică! Jocul a decurs elegant, fără accidente şi cotonogeala de rigoare întâlnite la „marile meciuri”. Poate generaţia nouă este mai puţin războinică şi mai mult concentrată pe tehnica jocului! La un moment dat se sparge scorul! Balanţa se înclină în favoarea echipei „FC Bucureşti”. Golul fundaşului stânga (Paraschiv) a pus capac! L-am remarcat şi până atunci deoarece juca fotbal cu multă dăruire, se rostogolea pe teren, era ca o bilă, unit cu mingea, era peste tot! Dar ce goool! Tribunele în picioare! Meciul se termină cu scorul de 4-0! Învinşii cu lacrimi în ochi, dar şi... câştigătorii! Unii de necaz, ceilalţi de bucurie!

Păcat că nu am putut afla numele  componenţilor celor două echipe. Vi i-aş fi enumerat pe toţi. Sunt sigur că se va auzi de ei în echipe de primă mână! Afară, lângă vestiare, i-am văzut pe jucători înconjuraţi de fani. L-am căutat pe Paraschiv pentru a-l felicita. Mi-a plăcut gentileţea şi felul lui de-a conversa şi atunci mi-a venit ideea să îi solicit un interviu. M-am gândit ca e bine să afle lumea de el şi de echipa lui. Pe moment m-a refuzat politicos, deoarece era grăbit, dar mi-a dat un număr de telefon şi o adresă de e-mail, pentru a lua legătura ulterior. Îi cer scuze tânărului fotbalist pentru apariţia întârziată (din motive tehnice) a acestui interviu!

George Roca: Te-am văzut jucând fotbal şi am rămas uimit de dexteritatea şi profesionalismul cu care joci acest sport. De când ai început să „dai cu piciorul în minge”?

Victor Paraschiv: Bună întrebare! (zâmbeşte cu ochii!). Prima dată am dat cu piciorul în minge a fost când eram de câteva luni, apoi am luat-o în serios şi am observat că pot să o „ţin în frâu”. De la tata (chiar dacă nu a fost decât fotbalist amator!) am învăţat câteva trucuri. Locuiesc într-un bloc din cartierul Vitan. Într-o după-masă am ieşit să mă plimb cu sora mea. Aveam vreo 5-6 ani. În faţa blocului vecin copiii se angajaseră într-o luptă crâncenă cu balonul rotund. Am asistat şi noi şi mi-a plăcut jocul la nebunie. Toţi jucătorii erau mai mari în vârstă decât mine. Dar tot nu m-am lăsat pâna nu am pus şi eu piciorul pe balon (de fapt le-am furat mingea!) şi am alergat cu ea spre una dintre porţile impovizate din ghiozdane. Am tras un şut şi... astfel am marcat primul meu gol. Toţi au rămas uimiţi de curajul meu. Era să iau bătaie la propriu de la ceilalţi copii că le-am stricat jocul. Dar m-a salvat mama care se{mosimage} reîntorcea de la muncă. A doua zi mi-am improvizat o echipă din câţiva puşti de vârsta mea. Dar nu mi-a plăcut să joc cu ei deoarece la unii le era frică de minge, iar alţii nu respectau nici o regulă de joc marcând goluri chiar şi în propria poartă sau ieşind din joc când meciul era în toi. Cu timpul am reuşit să încropesc o echipă de vreo şapte copii. Jucam cu alte echipe de la alte blocuri din cartier. Am început să fim cunoscuţi. Într-o zi a venit un băiat cu vreo patru ani mai mare decât mine care era căpitan la o echipă „serioasă” de la un bloc vecin. M-a întrebat dacă nu vreau să joc la el în echipă. Am acceptat imediat. M-am descurcat bine chiar dacă mă mai cotonogeau adversarii câteodată. Eram plin de vânătăi, dar mă ţineam bine pe poziţie.

George Roca: Şi când ai ajuns să joci la o echipă organizată? Ai mai avut în familie pe cineva sportiv? Mai ai fraţi?

Victor Paraschiv: Am început să joc fotbal „serios” prin 1998. În familie nu am mai avut pe nimeni sportiv. Am doar o singură soră, pe Veronica, studentă la Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Ea face doar de „sportul minţii”, adică studiază! Într-o zi un vecin care jucase fotbal la o echipă de divizia B i-a spus lui tata că sunt talentat şi că ar fi bine dacă m-aş antrena la „pitici” la un club serios de fotbal. După câteva zile, timp în care tata s-a interesat de aşa ceva, mi-a spus că m-a înscris la concursul de selecţie organizat de FC Dinamo Bucureşti. Am avut succes, fiind cotat al doilea din cei 86 de copii participanţi la concurs. Abia împlinisem vârstă de 8 ani! Uraaa! Am sărit de bucurie până în tavan! Îi admiram din toată inima pe jucătorii de la echipa mare. Îi văzusem deseori la televizor câştigând meciuri tari. Şi iată-mă la echipa celor mici de la „marele” Dinamo. Acolo mi-a plăcut foarte mult şi am învăţat mult fotbal. Totuşi au fost unele impedimente şi a trebuit să-i părăsesc...  

George Roca:  Ce fel de impedimente? Mi le-ai putea spune şi mie?

Victor Paraschiv: În primul rând cotizaţia era prea mare! Chiar foarte mare şi destul de greu de plătit de părinţii mei. Apoi se folosea sistemul preferenţial de selecţionare pentru a juca într-un meci „mai serios”. Pilele erau la modă!  

George Roca:  Şi ce ai făcut?

Victor Paraschiv: M-am transferat la o altă echipă. La Clubul Sportiv „Pajura”. Am stat puţin şi acolo şi m-am mutat la Asociaţia Sportivă „Voinicelu”. Pot să spun că mi-a plăcut peste tot, deoarece jucam fotbal de echipă. Antrenorii erau oameni cumsecate şi destul de răbdători cu noi. Eram plin de energie şi aş fi jucat meciuri de cinci ori pe zi în loc de un antrenament pentru condiţia fizică.

George Roca: Cum ai ajuns la clubul la care eşti acum?

Victor Paraschiv: Am fost cumpărat de către patronul clubului, domnul Roberto Tortura, de la A.S. „Voinicelul”.

George Roca: Patronul clubului este italian? Cum se numeşte clubul?

Victor Paraschiv: Da, este un om de afaceri italian, mare iubitor al sportului cu balonul rotund. Clubul se numeşte „F.C. Bucharest”. E un club „cu ambianţă şi personalitate” şi se zice că va avea un mare cuvânt în viitorul fotbalului românesc. Toţi sunt foarte serioşi şi binevoitori, de la patron, antrenori, pîna la membrii echipei.

George Roca: Am auzit numai lucruri bune despre clubul tău. Am citit în revista Pro Sport un articol în care renumitul antrenor al echipei naţionale de juniori, Ianis Guda, spunea că „F.C. Bucharest va deveni cea mai mare academie de fotbal, baza urmând a fi construită în comuna Popeşti-Leordeni, pe o suprafata de şase hectare şi va avea mai multe terenuri de pregătire, dar şi un hotel a cărui capacitate va fi dublă faţă de cel de la baza sportivă de la Mogoşoaia!”. Câţi sunteţi în „team”? Cine este antrenorul vostru? Aveţi un echipament specific, care să reprezinte clubul? Care sunt culorile clubului? Unde aveţi sediul şi pe ce stadion vă antrenaţi?

Victor Paraschiv: Domnul Ianis Guda este antrenorul meu actual! În echipă suntem 21 de jucători. De fapt, până nu de mult am avut doi antrenori, al doilea fiind domnul  Gabriel Prodan, fost jucător în liga I-a, precum şi în campionatele din Elveţia, Germania  şi Portugalia. Ianis Guda (tatăl talentatului jucător constănţean Stere Guda de la F.C. Farul n.a.), este director sportiv la F.C. Bucharest şi a fost primul meu antrenor atunci când am jucat la Dinamo Bucureşti. Echipamentul nostru este de culoare albastră cu jampiere albe. Sediul clubului se află pe Şoseaua Olteniţei Nr. 388, sector 4,  Bucureşti. Antrenamentele le facem cu precădere pe stadionul Viscofil.

George Roca: Câţi antrenori ai avut până acum în carierea ta de jucător de fotbal?

Victor Paraschiv: Între 8-9 ani pe Ianis Guda, între 9-17ani pe Mihai Neacşu, apoi pe  Gabriel Prodan şi Ianis Guda. De la fiecare am avut de învăţat ceva nou şi tehnic.

George Roca: Ai participat vreodată la un turneu internaţional?

Victor Paraschiv: Da! Am fost în Spania şi Franţa unde am avut două turnee. În Franţa echipa noastră a ocupat locul 2, iar in Spania doar locul 5 deoarece cei cu care am jucat erau mai mari cu câţiva ani decât noi. În Franţa am jucat în oraşul Toulouse, iar în Spania lângă Barcelona. Noi ne-am numit F.C. Bucharest.

George Roca: Cum îţi merge cu şcoala? În ce clasă eşti? Eşti la un liceu cu profil sportiv? Ce poţi să îmi relatezi despre acesta?

Victor Paraschiv: Deocamdată îmi merge bine şi cu şcoala! Sunt la un liceu cu clase sportive şi din această toamnă voi intra în clasa a XI-a. Liceul meu se numeşte „Anghel Saligny”, iar noi (sportivii) avem în plus o materie (Teoria Sportivă) şi mai multe ore de sport decât restul elevilor. Noi facem în fiecare zi antrenament iar sâmbăta avem meciuri. La şcoală studiez limbile engleză şi franceză care îmi plac foarte mult.

George Roca: Dacă e să ne luăm după dictonul latin „Mens sana in corpore sano” cum se împacă sportul cu performanţele academice?

Victor Paraschiv: Eu cred că se împacă bine. Încerc să depun toate eforturile pentru a fi bun şi la învăţătură. Să ştiţi că performanţele sportive sunt mult mai grele decât cele de la învăţătură... Dar se completează şi echilibrează unele pe cealelalte!

George Roca: Poţi să-mi enumeri câţiva colegi de echipă pe care îi apreciezi şi cu care te înţelegi bine?

Victor Paraschiv: Desigur! Sunt mai mulţi! Alexandru Aştilean, Mircea Ioniţă, Daniel Andronache, Mihai Pricope şi alţii...

George Roca: Care este jucătorul pe care îl admiri cel mai mult din fotbalul românesc? Dar din cel internaţional?

Victor Paraschiv: Idolul meu în fotbalul românesc este Cristian Chivu, căpitanul echipei naţionale a României, în prezent jucător la Inter Milano, iar în cel internaţional este Cristiano Ronaldo de la F.C. Manchester United.

George Roca: Interesant, îţi plac fotbaliştii care au numele Cristian! Ce proiecte de viitor ai? Ce vise ai vrea să ţi se împlinească?

Victor Paraschiv: Obiectivele mele sunt urmatoarele: să luăm campionatul anul acesta  la ’89 (noi fiind ’90), să promovez cu echipa în Liga a II-a, să joc în ţară la „granzii” capionatului, să plec în străinătate la o echipa mare şi să joc în Chapions League şi la un campionat mondial. Apoi, bineînţeles să termin liceul şi să intru la o facultate.

George Roca: Sunt „obiective” foarte frumoase. Îţi doresc succes să ţi le poţi îndeplini!

Victor Paraschiv: Vă mulţumesc!

Către Preşedintele României,

Traian Băsescu

Primul Ministru,

Călin Popescu Tăriceanu

Ministrul Finanţelor Publice,

Sebastian Vlădescu

Ministrul Culturii şi Cultelor,

Adrian Iorgulescu

    Scandalul mediatic legat de gafele comise de Fondul Cultural Naţional a readus în actualitate câteva probleme referitoare la cultura română.

    Odată cu apariţia Fondului Cultural Naţional s-a creat, de la bun început, o confuzie, de care s-a profitat… firesc în contextul în care toate guvernele care s-au perindat după ´89 au dispreţuit cultura română vie, literatura română vie, aplicând o liberalizare brutală, nenuanţată, într-un domeniu fragil, vulnerabil şi esenţial pentru un popor, cum e cultura, inclusiv cultura scrisă. Consecinţa? Dispar vechi şi prestigioase edituri, se dizolvă instituţii prin care s-a creat România modernă, au dispărut ediţiile critice etc. România e singura ţară din Estul Europei, dacă nu chiar din lume, în care privatizarea a început cu domeniul culturii. Cum se manifestă, la modul concret, dispreţul guvernanţilor faţă de cultura română vie? E vorba, în primul rând, de bugetul alocat culturii: un buget jenant, de 0,16 % din PIB. Apoi, de alte, nu puţine aspecte. Ne vom limita la câteva. Bunăoară. În cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor a existat un Departament de Cultură Scrisă, care, sub ministeriatul dlui R.Theodorescu, a fost desfiinţat, această subdiviziune transformându-se în Departamentul „Spectacole, Evenimente şi Cultură Scrisă”, bugetul – ultramodest! – alocat acestui domeniu de importanţă majoră, fiind, în consecinţă, redus considerabil. După venirea la conducerea Ministerului Culturii şi Cultelor a dnei M. Muscă, am aşteptat, în chip firesc, o schimbare. Anunţul făcut atunci, apropo de înfiinţarea Fondului Cultural Naţional, ne-a bucurat; era vorba de o instituţie naţională, creată după modelul celei franţuzeşti, Centre National du Livre, o instituţie de sine stătătoare, ce oferă posibilitatea de a sprijini proiecte culturale de importanţă naţională. Când s-a înfiinţat acest Fond (acum mai puţin de un an), nici o clipă n-a fost vorba ca „sistemul” de subvenţionare de la MCC (defectuos, funcţionând cu mari, impardonabile, în esenţă nejustificate întârzieri, cu un buget sărăcăcios, funcţionând însă!!) să fie înlocuit prin această instituţie, numită Fondul Cultural Naţional. S-a creat o confuzie, a fost întinsă o plasă „operatorilor culturali”. S-a profitat, iar şi iar, de buna credinţă, de lipsa de solidaritate a artiştilor. În iarna-primăvara acestui an, 2006, am aflat că MCC nu va mai subvenţiona cultura scrisă. (E un fapt scandalos: Ministerul Culturii din România e singurul minister din lume, care nu-şi mai sprijină cultura scrisă. Singurul! În care alte ţări Ministerul Culturii şi-a luat mâna de pe cultura scrisă!?) Şi că obligaţiile privind subvenţionarea culturii scrise le va prelua Fondul Cultural Naţional. În consecinţă, au fost completate formularele afişate pe site-ul FCN. Formulare deocheate, cu capitole, subdiviziuni greoaie, contradictorii. Comisia FCN-ului, alcătuită din inşi necunoscuţi (cu excepţia dlui Th.Kleininger şi a dnei S.Sora) a funcţionat fără criterii, fără principii bine stabilite, încât au fost respinse câteva reviste de importanţă naţională, între care Viaţa românească, publicaţie care de curând şi-a sărbătorit centenarul, Contemporanul, publicaţie înfiinţată în 1881 (relativ recent a împlinit 125 de ani), Timpul, Revistele Academiei Române şi altele, iar sumele alocate publicaţiilor câştigătoare sunt ridicol de mici. Este descalificant pentru membrii comisiei FCN alcătuite din iluştri necunoscuţi, care sfidează revistele de cultură – veritabile instituţii ce fac parte din patrimoniul spiritual al României şi care se confruntă cu grave dificultăţi financiare. E un semnal grav: Ministerul Culturii ne demonstrează încă o dată că nu este interesat de sprijinirea culturii române vii, inclusiv a literaturii române vii. Ministerul Culturii (ne referim la toate administraţiile postdecembriste) duce o politică anticulturală, în esenţă antinaţională; o politică de indiferenţă crasă faţă de valorile culturii române; e literalmente un genocid ce se întâmplă, genocid care are ca ţintă cultura vie şi valorile vii, scriitorii, artiştii plastici, criticii, poeţii vii.

    Problema reală în perioada post-decembristă (la domeniul culturii ne referim) e că administratorii culturii au funcţionat consultându-se rareori cu creatorii. Astfel, ne-am trezit în plină impostură: eram şi mai suntem învăţaţi cum să ne facem meseria de indivizi neavizaţi, agresivi, cu pretenţii de „omul-ştie-tot”; se elaborează o lege referitoare la domeniul culturii şi ţi se pune în faţă textul acesteia, iar tu te uiţi în el cel puţin uimit, întrucât înţelegi că cel care a făcut legea respectivă habar n-are cum se face o carte, cum se lucrează o revistă. În consecinţă, nu se decontează decât costurile tiparului (o parte din acestea!), ca şi când revistele, cărţile ar fi scrise de fantome! Cultura română este dispreţuită de guvernanţii care uită – din ignoranţă, calcul meschin, răuvoitor, din nepăsare – că România modernă a fost construită inclusiv de scriitori, de oameni de cultură.

    În străinătate există o lege a sponsorizării eficientă, funcţională; revistele sunt sprijinite de Ministerul Culturii, de fundaţii cu tradiţia de a investi în cultură formată timp de secole, de organisme create de instituţiile statului, independente însă de stat. E suficient să urmăreşti activitatea Ministerului Culturii Francez, bine organizată şi pusă de acord cu Ministerul Afacerilor Externe, precum şi cu Centre National du Livre. E de ajuns să ne uităm şi la alte ţări, ca, de pildă, Rusia, Spania, Suedia. În România însă tot, aproape tot ce întreprind funcţionarii culturii parcă ar fi gândit dinadins ca ea, cultura, treptat-treptat, să dispară.

    În mod greu explicabil, dl ministru Adrian Iorgulescu este de părerea că, în general, cultura română este bine sprijinită de instituţia pe care o conduce. Iar sumele alocate actualului birou Cultură Scrisă, Lectură Publică sunt suficiente.

    Atitudinea sfidătoare faţă de instituţiile naţionale a Fondului Cultural Naţional a readus, spuneam, în actualitate câteva probleme stringente. Astfel, prin acest Apel solicităm:

• Alocarea unui buget de 3 % din PIB culturii (suma de 0,16 la sută alocată la ora actuală este jenantă; argumentul „nu există bani pentru cultură” e un neadevăr strigător la cer, vehicularea căruia este descalificantă atât pentru Guvernul ţării, cât şi pentru Ministerul Culturii din România);

• Revederea, în regim de urgenţă, a Legii sponsorizării, care la ora actuală e departe de a încuraja sprijinirea culturii române vii; scutirea de impozite a membrilor Uniunilor de Creaţie (un model, în această ordine de idei, este Irlanda);

• Rejudecarea în regim de urgenţă a dosarelor de către o Comisie a FCN aleasă în cunoştinţă de cauză – e o măsură radicală, temporară însă, pentru a salva acest an editorial şi revuistic. (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România a cerut răspicat acest lucru într-un Protest; şi-a exprimat atitudinea faţă de degringolada provocată în sistemul editorial de FCN şi revista Contemporanul într-un Comunicat de Presă);

• O altă măsură stringentă e desprinderea FCN de MCC; înlocuirea conducerii FCN – ce este, la ora actuală, o caricatură a proiectului lansat şi discutat în presa scrisă şi TV publice şi private acum mai bine de un an – cu o echipă de profesionişti; coordonarea activităţii între MCC, ICR, Uniunea Scriitorilor şi FCN, în scopul sprijinirii, promovării (în ţară şi străinătate) a culturii române;

• Crearea în cadrul MCC a unui Departament distinct „Cultura Scrisă” (alcătuit din câteva Birouri: Cultura Scrisă, Promovarea Culturii Scrise, Lectură/Achiziţii publice) şi alocarea acestui Departament a unui buget egal cu cel al Departamentului Patrimoniu Cultural Naţional;

• Revenirea la „sistemul” de altădată de subvenţionare a culturii scrise în cadrul MCC; excluderea din competiţie a publicaţiilor/editurilor obscure; crearea unor comisii ai căror membri, fiind bine informaţi în privinţa peisajului editorial naţional, să facă publice proiectele câştigătoare cel târziu pe 15 martie. ( Şi nu în august, septembrie sau octombrie, cum se întâmplă în ultimii ani. În contractele încheiate cu editorii de carte şi reviste să se includă o clauză distinctă: executarea plăţilor de către MCC timp de 10 zile de la predarea lucrărilor; anul trecut au fost înregistrate întârzieri de plată de până la cinci luni.)

    Sunt măsuri stringente. Fără acestea supravieţuirea culturii române vii este imposibilă. Nu acceptăm să fim trataţi în continuare cu dispreţ. Nici discreditaţi de nişte „experţi” ai FCN care – incredibil! – după ce ne descalifică, ne solicită prompt (culmea!) sprijinul în obţinerea unor fonduri suplimentare. La FCN Caragiale s-ar simţi acasă. 

    Prin noi, prin marile valori româneşti, ţara noastră, în timp, poate să-şi schimbe imaginea în lume, care, se ştie, este, la ora actuală, execrabilă. „Noi” înseamnă cărţile noastre. Tablourile, sculpturile, spectacolele noastre. „Noi” înseamnă revistele naţionale: România Literară, Contemporanul, Convorbiri Literare, Timpul, Steaua, Familia, Vatra, Dacia Literară, Cronica, Viaţa Românească, Jurnalul Literar, Poesis. Şi altele. Câteva. Puţine. „Noi” înseamnă editurile noastre.

    Vom publica acest Apel în toată presa din ţară până se vor lua măsuri exacte, prompte. Îndemnăm la solidaritate colegii din presă, Radio şi TV. Numai fiind solidari, vom deveni puternici. Iar opinia noastră – într-o falsă, interminabilă tranziţie, în care s-au instaurat aculturaţia, vulgaritatea, ţopenia, amatorismul, impostura, dispreţul faţă de valorile prin care s-a construit România modernă – va fi auzită.

    Ora noastră se apropie!

Nicolae Breban, scriitor, membru corespondent al Academiei Române, director (Contemporanul); Aura Christi, scriitor, redactor-şef (Contemporanul); Andrei Potlog, editor (director, Editura Ideea Europeană); Marian Victor Buciu, critic şi istoric literar, profesor (Universitatea din Craiova); Lucia Dărămuş, scriitor (redactor, Prosaeculum, Transilvania); Cristian Negoi, editor (manager IT, Contemporanul); Ion Ianoşi, scriitor, profesor universitar (Membru de onoare al Academiei Române); Janina Ianoşi, traducător; Maria Ştefănescu, arhitect; Sorin Ştefănescu, arhitect; Călin Căliman, critic de cinema (Contemporanul); Dana Duma, critic de cinema, profesor (Contemporanul); Henri Zalis, critic şi istoric literar (Contemporanul); Alexandru Ştefănescu, scriitor (Contemporanul); Nicolae Marinescu, scriitor, profesor, director (Mozaicul); Constantin M. Popa, profesor, critic şi istoric literar (Mozaicul); Gabriel Coşoveanu, critic şi istoric literar, redactor-şef adjunct (Mozaicul); Luminiţa Corneanu, critic literar (redactor Mozaicul); Ion Mureşan, scriitor (Verso, Cluj); Mihaela Chiriţă, director imagine (Mozaicul); Ionel Necula, scriitor; Alina Beiu-Deşliu, scriitor (lector, Editura Ideea Europeană); Adriana Liciu, traducător (redactor, Editura Ideea Europeană); Claudia Maria Radu, profesor de istorie; Rodica Grigore, lector. Univ., Universitatea „Lucian Blaga” (Sibiu); Ileana Cudalb, scriitor (Coreea); Gabriel Cucuteanu, director/economist (Fundaţia Timpul); Dieter Schlesak, scriitor (Italia); Rodica Diaconu, redactor (Editura Eminescu); Adrian-Paul Iliescu, scriitor, profesor univ. de filozofie (Universitatea din Bucureşti); Robert Şerban, scriitor, jurnalist; Liana Saxone-Horodi, pictoriţă (Haifa, Israel); Mirel Horodi, publicist, inginer (Haifa, Israel); Daniel Sauca, jurnalist, poet (redactor-şef, revista Caiete Silvane); Christian Schenk, poet, traducător (Germania); Irina Petraş, critic şi istoric literar, editor (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă); Petru Poantă, scriitor; Iuliana Petrian, scriitoare; Gheorghe Schwartz, scriitor, prof. univ. dr., decan (Universitatea „Aurel Vlaicu”, Arad); Paul Aretzu, poet, critic şi istoric literar; Bogdan Ghiu, poet, traducător; Anca Pedvis, pictor, grafician, poet (SUA); Gellu Dorian, poet, prozator (director, revista Hyperion); Lucian Alecsa, scriitor; Emanoil Marcu, scriitor; Nicolae Corlat, scriitor; Gabriel Alexe, scriitor; Petruţ Parvescu, scriitor; Dumitru Ignat, scriitor; Dumitru Ţiganiuc, scriitor; Maria Baciu, scriitor; Daniel Cristea Enache, critic şi istoric literar (România literară); Gabriela Simon, jurnalist (Cronica română); Florin Dochia, scriitor (redactor-şef, Revista Nouă); Ion Tomescu, preşedinte APLER; Constantin Trandafir, critic literar (director, Revista Nouă); Viorel Cernica, scriitor; Christian Crăciun, scriitor; Daniela Tomescu, editor (Editura Libra); Liviu Antonesei, scriitor, profesor universitar, preşedinte Fundaţia Culturală Timpul; Al. Andriescu, istoric literar, profesor universitar (Timpul); Liviu Leonte, istoric literar, profesor universitar (Timpul); Radu Andriescu, scriitor; Gabriela Gavril, scriitor, profesor universitar (Cracovia, Polonia; Timpul); Şerban Axinte, scriitor, cercetător ştiinţific; Laurenţiu Ursu, scriitor; Bogdan Suceavă, scriitor, profesor universitar (Log Angeles, SUA); Ştefan Afloroaei, scriitor, profesor universitar; Al. Călinescu, scriitor, profesor universitar (director, BCU, Iaşi); Emil Brumaru, scriitor; Al. Zub, scriitor, profesor universitar (director, Institutul A. D. Xenopol, Iaşi); Alex Aciobăniţei, scriitor; Mihai Vacariu, scriitor, profesor universitar (Adelaide, Australia); Jan Willem Boss, scriitor, traducător de literatură română (Amsterdam, Olanda); Cerasela Nistor, jurnalist, scriitor (Montréal, Canada); William Totok, scriitor, jurnalist (Berlin, Germania); Radu Pavel Gheo, scriitor; Florin Ţupu, scriitor; Andreea Grinea, scriitor; Mircea Păduraru, scriitor; Ruxandra Anton, poet, jurnalist (Teatrul azi); Corneliu Antoniu, poet (redactor-şef, revista Antares); Paul Miron, scriitor, profesor universitar (Freiburg, Germania); Mihai Dascălu, scriitor; Gabi Haja, scriitor; Nicolae Bârna, critic şi istoric literar; Mihai Rădulescu, scriitor; Leo Butnaru, scriitor; Nicolae Szekely, scriitor, şi muzician; Ioan Evu, scriitor şi cantautor; Mariana Pandaru, scriitor şi editor; Radu Igna, scriitor; Constantin Stancu, scriitor; Ovidiu Bajuan, poet; Eugen Evu, scriitor, publicist, editor (redactor-şef, Nova Provincia Corvina); Aurel Codoban, prof. univ. dr. (Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca); Ion Barbu, grafician; Călin Ciobotari, scriitor, jurnalist (redactor-şef, Dacia Literară); Victor Neumann, scriitor, profesor universitar; Dan Mircea Cipariu, scriitor (preşedintele secţiei de Poezie, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti); Val Gheorghiu, pictor, scriitor; Emil Cosheru, actor, profesor universitar; Gelu Ionescu, scriitor (Germania); Bogdan Borgovan, arhitect (SUA); Anca Marina Buciu, sociolog; Cristina Buciu, profesoară, sociolog; Alexander Baumgarten, conf. dr. (Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj); Emanuel Grosu, traducător, redactor (Editura Polirom); Florina Zaharia, poet, jurnalist; Mircea A. Diaconu, critic, profesor univ. (Suceava); Junona Tutunea, traducător (director, Editura Axa Publishing); Ştefania Coşovei, scriitor (redactor, Muzeul Literaturii Române); Traian T. Coşovei, scriitor; George Freundlicht, musician (director, The Timmins All Star Big Band, Canada); Dwight B.L. Patton, scriitor (director, Clipa Magazine, USA); Ştefan Damian, scriitor (director, Editura IDC Press, Cluj-Napoca); Nick Sava, scriitor (redactor-şef, revista Atheneum, Canada); Camelia Gerhardt, jurnalist independent (Strategic Panner-Media Total Film); Octavian Soviany, scriitor (profesor Colegiul Naţional Mihai Eminescu); Constantin Husti-Răduleţ, asistent universitar (Universitatea Babeş-Bolyai); Graţian Cormos, doctorand (redactor Verso); Florina Ilis, scriitor (BCU, Cluj-Napoca); Kocsis Francisko, scriitor (redactor, revista Vatra); Alina Goia, teatrolog (Sibiu); Alina Alexa, jurnalist; Traian Nedea, tipograf; Alexandrina Nedea, tipograf; Virgil Diaconu, scriitor (director, Cafeneaua literară); Marian Barbu, scriitor; Mariana Senila-Vasiliu, scriitor; Florian Stanciu, redactor; Madeleine Davidsohn, scriitor (Israel); Emil Raţiu, scriitor (Italia); Radu Vancu, scriitor; Petru Adrian Mircea, medic, prof univ. (Prorectorul UMF, Iuliu Haţieganu, Cluj); Izsak Martha, scriitoare (membră CRP); Liviu Stanciu, teolog (redactor Credinţa Străbună); Ioana Moca, traducătoare; Miruna Vlada, poetă; Lucian Bagiu, scriitor (asistent univ., Univ. Alba Iulia); Ioana Macrea Toma, doctorandă (Litere, Univ. Cluj); Dorin Mureşan, prozator; Ion Pop, poet, critic şi istoric literar, prof. univ. (Cluj); Dan Dănilă, scriitor, traducător (Germania); Ioan Moldovan, poet (redactor şef, revista Familia); Traian Ştef, scriitor (redactor şef adj., revista Familia); Ion Simuţ, critic şi istoric literar, prof. univ. Fac. de litere, Univ. Oradea (redactor, Familia); Miron Beteg (redactor Familia); Mircea Pricajan (redactor Familia); Mirona-Ioana Tatu, regizor de film, asistent univ. (Univ. Lucian Blaga, Sibiu); Horia Muntenuş, scriitor (director, revista Aisberg); Margareta Anton, Lector Univ. (dr. FEFS /UE Bucureşti); Liviu Mircea, scriitor (Irlanda); Nicolae Cacovean, editor (Casa Editorială Odeon); Constantin Voiculescu, editor (Casa Editorială Odeon); Mariana Zavati Gardner, scriitor Norfolk, UK; Teresia Bolchis Toru (Augsburg, Germania); Dumitru Velea, scriitor; Radu Rosian, grafician, ilustrator carte; George Roca, scriitor, editor (Sydney, Australia); Victor Coroianu, scriitor (Germania); Magdalena Schlesak, scriitor; Elena Barbu, matematician (Craiova); Simona Barbu Stănilă, profesor (Chicago, USA); Bogdan Barbu, economist (Montréal, Canada); Mihai Ene, scriitor (Craiova); Vochin Aritel, profesor (Craiova); Vochin Mihaela, chimistă (Filiaşi); Mioara Marinescu, profesoară (Craiova); Petre Marinescu, inginer (Craiova); Simona Marinescu, masterandă (Craiova); Lidia Zamfir, profesoară (Craiova); Mioara Bosun, profesoară (Craiova); Rodica Grigore, profesoară (Craiova); Cornelia Popa, matematician (Craiova); Laura Ghiţă, profesoară (Craiova); Ileana Onu, profesoară (Craiova); Rodica Stoianovici, profesoară (Craiova); Rodica Firescu, profesoară (Craiova); Daria Firescu, studentă (Craiova); Adrian Cârstoiu, agent de asigurări (Craiova); Andreea Dima, profesoară (Craiova); Liviu Dima, director vânzări (Craiova); Constantin Ştefănescu, pensionar (Craiova); Silviana Ploscaru, secretar (Bucureşti); Ion Dica, ofiţer (Craiova); Ileana Dica, profesoară (Craiova); Ileana Nicolaescu, profesoară (Craiova); Lidia Niculescu, profesoară (Slatina); Dobre Raluca, profesoară (Craiova); Ileana Becherescu, profesoară (Craiova); Boldişor Adrian, profesor (Craiova); Rădulescu Roxana, profesoară (Slatina); Cristina Săndulian, profesoară (Craiova); Carmen Diţu, profesoară (Craiova); Ileana Zînoagă, profesoară (Dolj); Livia Dumitrănoiu, secretară (Craiova); Cerasela Sprâncenatu, profesoară (Dolj); Alina Oprescu, profesoară (Craiova); Oana Popescu, agent vânzari marketing (Craiova); Bogdan Vişan, inginer proiectant (Craiova); Dinu Mihai, inginer proiectant electrotehnic (Craiova); Liviu Bazdoaca, inginer electromecanic (Craiova); Elena Penciu, inginer automatist (Craiova); Stela Balan, asistent manager (Craiova); Codruţ Constantinescu, eseist (Ploieşti); Gherasim Rusu Togan, scriitor, folclorist (Câmpina); Lidia Nicolae, artist plastic (Câmpina); Elena Dinu, artist plastic (Câmpina); Serghie Bucur, scriitor (Floreşti, Prahova); Ştefan Al. Şasa, scriitor (Câmpina); Liviu Ioan Stoiciu, scriitor (Viaţa Românească); George Vulturescu, poet, critic literar (director, Poesis, Satu Mare); Victoria Milescu, poet, jurnalist; Dinu Flămând, scriitor (Franţa); Crişu Dascălu, scriitor (Timişoara); Doina Bogdan-Dascălu, prof. univ. (Timişoara); Bogdan Mihai Dascălu, scriitor (Heidelberg, Germania); Adrian Mihalache, scriitor, prof. dr.; Iolanda Malamen, poet, jurnalist (Ziua), Mircea Lăzărescu, psihiatru, prof. univ., eseist, Univ. Timişoara; Radu Ardevan, istoric, conf. univ. (Universitatea Babes-Bolyai); Doina Cosman, psihiatru, prof. univ. dr. (UMF Cluj); Octavian Cosman, artist plastic, prof. univ. dr. (Universitate, Oradea); Oana Andreica, asistent univ. dr. (Academia de muzică Gh. Dima); Ana Hutanu, redactor radio (Radio Cluj, redacţia pentru cultură); Ion Hutanu, medic prof. univ. dr. (Universitatea de Medicină din Cluj); Iuliu Hatieganu, medic prof. univ. dr. (Universitatea de Medicină din Cluj); Nicolae Panaite, scriitor (revista Philologica Yassiensia); Liviu Papuc, scriitor (redactor, Convorbiri literare); Marius Chelaru, scriitor (redactor, Poezia); Dragoş Cojocaru, scriitor (redactor, Convorbiri literare); Dan Mănucă, critic şi istoric literar (redactor-şef adj., Convorbiri literare); Valeriu Stancu, scriitor (redactor şef, Cronica); Bogdan Mandache, scriitor (redactor, Cronica); Cassian Maria Spiridon, scriitor (director, Convorbiri literare); Ovidiu Pecican, scriitor; Alexandru Pecican, regizor; Dora Pavel, scriitor; Eugen Pavel, cercetător ştiintific; Pavel Chihaia, scriitor (Germania); Baki Ymeri, scriitor (redactor-şef Albanezul); Lavinia Marin, corul Sound; Radu Voinescu, scriitor; Laura Pavel, critic literar (Facultatea de Teatru, UBB, Cluj); Călin Teutişan, critic literar (Facultatea de Litere, UBB); Liuba Potlog (pensionară); Vasile Spiridon, critic şi istoric literar; Ioana Both, critic şi istoric literar; Gabriela Vasilescu, profesor de istorie; Livia Bobe, profesor de istorie; Claudia Fuică, psiholog; Mihaela Florea, profesor de Limba romană; Emilia Ilie, profesor de engleză; Nicolae Dita, profesor de istorie; Elena Croitoru, profesor de istorie; Nicolae Radu, profesor de geografie; Oana Dumitrescu, profesor de limba franceză; Maria Purice, profesor de limba romană; Ionel Ignat, profesor de limba franceză; Augustin Buzura, scriitor (redactor şef, revista Cultura); Cristina Breban, psiholog; Adrian Urmanov, scriitor (Mânăstirea Rasca, Suceava); Angela Martin, redactor şef adjunct (revista Cultura); Gheorghe Glodeanu, profesor universitar (Universitatea de Nord, Baia Mare); Dana Preda, psiholog; Cornelia Maria Savu, scriitor, jurnalist (Cultura); Anne Marie Chertic, actriţă (Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Iaşi); Ion Sapdaru, regizor şi actor (Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri”); Ema Nicola, regizor (producător, Realitatea TV); Daniel Corbu, scriitor; Olga Rusu, scriitor, cercetător (Muzeul Literaturii Române, Iaşi); Carmelia Leonte, scriitor (Dacia literară), Liviu Apetroaie, scriitor (Muzeul Literaturii Române); Vasilian Doboş, scriitor, artist plastic, editor; Lucian Vasiliu, scriitor (Muzeul Literaturii Române, Iaşi); Cezar Ivănescu, scriitor (director Editura Junimea, Iaşi); Ştefan Oprea, scriitor; Aurel Manole, pictor (Preşedintele filialei UAP Galaţi); Ioan Vieru, scriitor (director, revista Contrapunct); Ioana Greceanu, poet; Alexandru Mica, scriitor, prof. dr. universitar; Spiridon Popescu, poet, jurnalist; Benoît Vitse, regizor (director, Ateneu Tătăraşi din Iaşi); Anca Lepădatu, redactor (Contemporanul); Ovidiu Morar, scriitor; Alina Alexandra Ionescu (redactor, Contemporanul); Adrian Preda (redactor Contemporanul); Virgil Stanciu, prof. univ. (UBB, Cluj); Simona Schouten, asistent univ. (UBB, Cluj); Paulina Popa, scriitor (director, revista Semne-Emia); Kiril Kovaldji (Moscova); Claudia Cioca, Aj. Analist Programator (Universitatea „Ovidius” Constanţa); Ortansa Sturza, scriitor (redactor şef, revista Plai Strabun); Lucian Hetco, scriitor, editor (Agero, Preşedintele Ligii Asociaţiilor Germano-Române din Germania); Carol Braester, scriitor (prof. univ. dr., Technion, Haifa, Israel); Gabriel Apostol, lector, dr. (UNATC I.L.Caragiale, Bucureşti); Mona Sandu, secretar literar (Teatrul ,,Fani Tardini’’ Galaţi, membru al AITC, secţia română); Efraim Glaser, scriitor; Monica Voudouri, scriitor (Grecia); Daniela Draculi, arhitect; Monica Poughia, medic, Tinella Gheorghievici, profesor; Gheorghe Tegu, inginer; Florin Gheorghiu, dr. în biologie medicală şi Membrii fondatori ai cenaclului profesional „Balkania contemporana” (Atena); Andrei Gotia, doctor în teologie, filolog; Mariana Gorczyca, scriitor; Alexandra Mitrea, conf. univ. dr. univ. (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu); Mircea Lăzărescu, psihiatru, prof. Univ., eseist (Univ. Timişoara); Radu Ardevan, istoric, conf. univ. (UBB, Cluj); Doina Cosman, psihiatru, prof. univ. dr. (UMF, Cluj); Octavian Cosman, artist plastic, prof. univ. dr. (Universitatea Emanuel, Oradea); Oana Andreica, asistent univ. dr. (Academia de muzica GH. Dima); Serafim Saka, scriitor; Anatol Codru, academician, poet; Aureliu Busuioc, scriitor; Vasile Vasilache, scriitor; Margareta Anton, lect.univ.dr. (FEFS, UE, Bucuresti); Liana POP, lingvist, conf. univ. (UBB, Cluj); Valentina Tăzlăuanu, scriitor; Anatol Codru, academician, scriitor, regizor; Victor Gherman, scriitor; Ivan Evseev, scriitor, prof. Univ. (Universitatea de Vest, Timişoara); Dorina Mangra, conf. Univ. dr. (Academia de Muzica „Gh. Dima”, director, Filarmonica de Stat „Transilvania”); Bogdan Lepădatu (redactor-şef New Business); Ioana Trică, poetă şi traducătoare; Ivan Lungu, publicist (Cercul Cultural de Limba Română din Haifa, Israel); Stella Lungu, fizician (Cercul Cultural de Limba Română din Haifa, Israel); Haim Abramovici, medic prof univ. dr. (Facultatea de Medicină, Haifa); Nando Maria Varga, ziarist (redactor şef, Viaţa Noastra, Israel); Marlena Braester, scriitoare (Centrul de Poezie al Universităţii din Haifa); Agnia Bogoslava, actriţă (Israel); Emil Wittner, medic, istoric de artă (Israel); Shlomo David, scriitor (Israel); Biti Cara, ziaristă (Israel); Bianca Marcovici, ingineră, poetă (Israel); Berthold Aberman, scriitor (Israel); Dan Moşoiu, scriitor (redactor Radio Cluj); Ioan Pavel-Azap, scriitor (redactor, Tribuna) Ana Hompot, scriitor; Ion Padosu, scriitor; Andrei Călăraşu, regizor de film şi TV (Israel); Letiţia Buruiană, filolog, bibliotecar (Biblioteca „V.A.Urechia”, Galaţi); Armanda Filipine (redactor, cotidianul Monitorul de Brăila); Virgil Duda, scriitor (Israel); Riri Manor, poetă, medic, prof. univ., dr. (Universitatea Tel Aviv); Carol Feldman, actor, scriitor (Israel); Eugen Simion, critic şi istoric literar; Kety Grimberg, arhitectă (Ierusalim); Solari Grimberg, arhitect (Ierusalim); Cosmina Berindei, drd. cu frecvenţă (Facultatea de Litere, UBB, Cluj); Simona Grazia Dima, scriitor (redactor, Revista Română de Sociologie), Laurentiu Fulga (editorul revistei romanilor din Australia – SPIRIT ROMANESC), ...

354 de semnături

Lista rămâne deschisă

Vă invităm să expediaţi adeziunea Dvs. pe următoarea adresă:

Revista Contemporanul

Tel./fax: 4021-212 56 92; Tel.: 4021-310 66 18

Piaţa Amzei, Nr. 13, Et. 3, sector 1, Bucureşti, România

CP 113, OP 22, sector 1, Bucureşti, România

contemporanul@yahoo.com

www.ideeaeuropeana.ro

“Cronos”, “time”, “temp”, “timp”, in orice limba ar fi, cu totii suntem ingroziti de el. Fiecare din noi ne-am dorit macar o data ca timpul sa stea in loc, sa ne mai pasuie putin pentru a ne putea bucura din plin de placerea de a fi alaturi de cei apropiati, de prieteni, de a mai invata macar putin penru examenul care bate furios la usa. Doar daca lucrurile ar putea fi atat de simple. De multe ori ne si intrebam: cine e mai “pe fuga”? Timpul sau noi?

In graba noastra de a cuceri lumea uitam de lucrurile care cu adevarat conteaza in existenta noastra. Unii dintre noi punem pret pe lucrurile efemere si materile, iar restul pe lucrurile care cu adevarat conteaza: spiritual nostru si a celor din jur. Am putea afirma ca timpul este acel rau necesar, inodor, incolor, insipid, imperceptibil. Cu toate aceste suntem constienti de exisenta sa prin urmele pe care le lasa: ridurile, din ce in ce mai pronuntate, ce incoltesc pe chipul mamei; fata frumoasa in care s-a transformat persoana iubita; persoana adulta in care, cu greu, ne-am transformat. Timpul nu se limiteaza numai la atat, el punandu-si amprenta mai ales pe mentalitatea noastra. Daca inainte erau la moda fratiile de cruce, cand legaturile de prietenie le invingeau pe cele de sange, astazi lucrurile s-au schimbat in mod dramatic.

Traind intr-o lume a individualistilor, astazi deja numai punem pret pe actul prieteniei. Acesta a devenit intre timp un lucru exagerat, sau utilizand limbajul adolescentin, un lucru “rasuflat”. Ne pierdem in ambitii, in goana dupa pozitii sociale, dupa lucruri volatile, in speranta ca tot ce zboara se si mananca, pentru ca seara cand ajungem acasa sa ne dam seama cat suntem de singuri. Sa nu avem cu cine imparti succesele, insuccesele, sa nu avem cui sa cerem un sfat, sa nu avem cui sa spunem mi-e dor.

Insa nimic nu e atat de negru pe cat pare. Asa ca, inainte de a decide sa stam pentru a mia oara dupa program, mai bine ne gandim de doua ori: Ce e cu adevarat important pentru mine? Niste bani in plus sau o iesire cu fetele? Sunt sigura ca, asa cum si mie imi surade, a doua varianta va incanta mult mai mult.

Multi dintre noi cauta bucurii in lucruri grandioase: masini scumpe, case somptuoase, dar probabil ca nu am aflat ca bucuriile constau in lucruri simple. O carte de la anticariatul de pe colt cumparata cu ultimii bani pentru colegul tau de banca, o floare de la batranelul de peste drum pentru colega ta de birou. Vei vedea ca niciodata banii tai nu au valorat mai mult, si asta pentru ca ai cumparat cele mai sincere zambete.

Un mare filozof spunea ca suntem norocosi daca in viata avem cel mult un prieten. Cred ca suntem de acord cu totii cand spun ca se insela. Avem cu adevarat noroc cand avem cel putin un prieten.

Numai fiti atat de egoisti cu voi si lasati lucrurile materiale pentru cei care nu sunt cu adevarat capabili de simtaminte nobile. Asa ca puneti mana pe telefon si refaceti legaturile cu fostii prieteni pe care timpul, potrivnic, le-a surpat, sau daca sunteti mai norocosi, intariti-le pe cele existente. Veti ramane absolut uimiti cand veti descoperi cator de multe persoane le-a fost dor sa va auda….

Intrarea Romaniei in UE ar fi trebuit sa ne asigure noua, cetatenilor acestei tari, aceleasi drepturi cu restul europenilor. Din pacate acest lucru nu s-a intamplat.

Romanii sunt priviti peste tot in Europa ca cetateni de mana a doua.

Ei fac muncile cele mai periculoase, au salariile cele mai mici, sunt batjocoriti si de multe ori sunt tinta mesajelor rasite. Daca privim mai atent vom vedea ca o mare vina pentru actualul tratament il au si o serie de inaintasi care pe unde s-au dus numai la munca nu le era gandul. Multi au ingrozit cu sadismul lor in ceea ce priveste crimele comise, cu “tehnica” de furt nemavazuta pana atunci sau cu “stiinta” cersetoriei dusa la nivel de industrie.

Sunt insa si multi compatrioti muncitori si apreciati pentru profesionalismul lor. Din pacate acestia nu au curajul de a “iesi in fata” si sa promoveze povestea lor pentru ca abia s-au integrat si nu doresc sa piarda avantajele abia obtinute.

Pentru noi regulile cele mai dure ale UE se aplica intocmai. Pentru alte natii se mai negociaza si uneori se obtin exceptii.

Aveau dreptate portughezii atunci cand ne-au consiliat la intrarea in uniune cand spuneau ca o sa treaca vreo 10 ani pana sa invatam regulile birocratiei europene. Pana acum s-a intamplat intocmai. Politicienii nostrii nu au stiut sa profite pana acum de avantajul conferit de statutul de membru.

Guvernantii par a nu face nimic pentru a imbunatatii situatia de cetateni de mana a doua. Noroc cu politicile europene care pun pe acelasi picior toate natiile si statele!

Asa am ajuns sa beneficiem si noi de politica comuna in cea ce priveste vizele pentru SUA si Canada. E ciudat cum SUA acorda avantaje unor state si unor cetateni ai unor state care nu numai ca nu sunt membre NATO dar nici nu au un “parteneriat” cu marea putere! UE a amenintat recent SUA si Canada cu repercusiuni daca nu vor fi tratate la fel toate tarile membre ! Canada se pare ca va aplica un tratament nediscriminatoriu iar americanii discuta inca .

Nici modul cum arata lucrurile in tara nu ne avantajeaza.

Cum sa iti acorde atentie si sa iti respecte drepturile o tara straina cand la tine in ograda nu se intampla acest lucru ? Nu ma refer aici la oamenii cu bani pentru care justitia si regulile functioneaza parca “mai altfel” ci la omul de rand. Cate cazuri de umilire in fata autoritatilor statului, platite din buzunarul nostru, nu a semnalat presa.

De cate ori nu ati simtit incompetenta si rea vointa politistului sau a unui functionar public ? Sunt sigur ca de mai multe ori.

Gustul amar al neputintei este acela care creioneaza un cetatean de gradul doi.

Pentru viitorul nostru mai bun cred ca principala tinta a autoritatilor indiferent care ar fi ele ar trebui sa il constituie atribuirea tuturor romanilor a statutului de cetatean de gradul intai si sa actioneze apoi in consecinta cu acest statut.

Strainii vor vedea un tratament corect aplicat in Romania si atunci si ei ne vor acorda un astfel de tratament.

Pana atunci ramanem ce suntem momentan : europeni de gradul doi.

Motto: "România este una dintre tările NATO aflate la confluenta zonelor de influentă rusească, musulmană si vestică. Credem că si pentru români este important să stie ce le rezervă viitorul si să-si facă alegerile constient". - Adrian Sturdza

de Gabriel Teodor Gherasim, New York

Gabriel Gherasim: Domnule Adrian Sturdza, dati-ne vă rog câteva date biografice despre dvs.

Adrian Sturdza: M-am născut în 1968 la Bucuresti. În 1992 am absolvit Facultatea de Electronică si Telecomunicatii a Institutului Politehnic. Deceptionat de turnura impusă României după 1990, am plecat - ca multi altii - din tară. În cazul meu, acest eveniment s-a petrecut în 1996. După 2 ani de sedere prin Austria, am ajuns în Toronto (Canada) - unde m-am stabilit din 1998. Sunt analist programator la o firmă de studii de piată din Toronto. De aproape un an conduc sectiunea în limba română a ziarului "The Epoch Times".

G.G.: Ce este "Epoch Times" (Timpuri Epocale) si de ce este această publicatie importantă pentru români?

A.S.: "Epoch Times" este o companie de media privată apărută în SUA, initial ca ziar de limbă chineză, mai apoi cu editii în multe limbi, printre care si româna. Ziarul este născut din nevoia unor stiri reale despre una dintre cele mai mari puteri ale timpului nostru - China. După cum probabil se stie, singurele stiri despre China sunt cele transmise de agentia chineză de stiri - celebra China Nouă (Xinhua). Dar Xinhua nu este nimic altceva decât unealta de propagandă a Partidului Comunist Chinez - fată de care este total aservită. Astfel că stirile transmise nu reflectă realitatea. După 2000, a devenit important ca lumea să stie ce se întâmplă exact acolo, care sunt tendintele si care sunt problemele. Măcar pentru a sti viitorul investitiilor făcute, dacă nu din motive mai altruiste. Un exemplu în acest sens a fost epidemia de SARS din 2003. Datorită iresponsabilitătii regimului comunist care a ascuns adevărul, lumea nu a auzit de SARS decât foarte târziu. Acest fapt putea produce probleme mari tărilor care fac comert cu China, care o puteau păti serios.

Începuturile au fost modeste - ziarul apărând numai în limba chineză în câteva orase din SUA. Dar poate din cauza caracterului său independent, poate din cauză că serveste o nevoie reală, a devenit relativ rapid cel mai mare ziar de limba chineză (în afara celor din Taiwan, Hong Kong si China continentală), dezvoltând apoi editii în peste 14 limbi. Vorbim despre drepturile omului, despre alegerile proaste pe care omenirea le-a făcut si care ne afectează vietile, despre lucruri pe care le considerăm relevante.

Despre importanta acestei publicatii pentru cititorul român: Un subiect important pe care "Epoch Times" vrea să îl aducă în atentia publicului este noua situatie geopolitică de după 9/11. În conditiile în care SUA sunt asaltate de probleme de tot felul si prinse în conflicte care se cronicizează, este interesantă influenta tot mai mare si mai malefică a regimului comunist de la Beijing, care pare să cuprindă o bucată din Africa, Orientul Mijlociu (cazul Iranului este cel mai notabil) si chiar Rusia. România este una dintre tările NATO aflate la confluenta zonelor de influentă rusească, musulmană si vestică. Credem că si pentru români este important să stie ce le rezervă viitorul si să-si facă alegerile constient.

G.G.: În ce măsură credeti că, comunismul a vătămat poporul român?

A.S.: Acesta este un subiect foarte amplu. Crimele comunismului sunt multe, imense si extrem de putin studiate/cunoscute. Comunismul, asa cum a fost declarat în Manifestul Comunist, îsi propunea înlăturarea violentă a orânduirii sociale si inventarea unei societăti noi, bazată pe principii cel putin ciudate, în mod sigur ne-naturale, care promitea fericirea. Mă rog, fericirea n-au fost în stare s-o aducă nimănui, dar într-un oarecare măsură s-au tinut de cuvânt - au ucis din plin. Bineînteles că toată ideea în sine este o aberatie bolnăvicioasă, nu poti crea fericire bazându-te pe violentă si crime. După cum nu poti construi o economie dacă te bazezi pe non-valoare. Asa că se poate spune că această maladie numită comunism era moartă din fasă. Personal cred că cel mai mare păcat al comunismului este faptul că a distrus fibra morală a oamenilor. Acest lucru mi se pare mai odios chiar decât crimele sistematice pe care le-a comis. Efectele acestui fenomen se fac simtite si acum.

G.G.: De ce credeti că este importantă cunoasterea atrocitătilor comuniste pentru poporul român?

A.S.: România este o tară fără eroi. Nu vreau să spun aici că eroii nu au existat. Dimpotrivă, numărul lor este impresionant si sacrificiile lor coplesitoare - Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu, Gavrilă Ogoranu si multi, multi altii, al căror sânge a sfintit pământul românesc. Dar acesti oameni si faptele lor nu sunt cunoscute. Pentru publicul larg, ei sunt cvasi-nonexistenti. Acest lucru nu este întâmplător, ci este un plan sistematic care are strânsă legătură cu comunismul românesc. România este o tară fără eroi, iar un popor fără eroi, fără idealuri, este usor de manipulat si lesne de înrobit, simplu de păcălit si cu un viitor incert. As spune că este un popor sortit pieirii. Ca să nu mai vorbim de faptul că greselile respective se pot repeta, dacă nu sunt popularizate si studiate. Guvernul de la Bucuresti ar trebui să încerce să aducă un viitor bun românilor. Viitor mai bun - nu pâine si circ. Sprijinul acordat în România celor care s-au opus ciumei rosii este aproape inexistent si acum - lucru uimitor la prima vedere.

G.G.: Cum explicati justificarea crimelor comuniste de către comunistii si "democratii" din Europa de Vest si din America?

A.S.: În general există o parte a intelectualitătii care pare să pună încă mare pret pe teoretizările lui Marx, chiar si în prezent. Multi intelectuali sunt neplăcut impresionati de realitătile sistemului capitalist si visează să-l înlocuiască cu ceva care aparent sună bine. Este bineînteles un exercitiu de futilitate, istoria a arătat că doctrina comunistă generează dictaturi groaznice, de fiecare dată când este aplicată. Cât despre justificarea crimelor comise de comunisti: să nu uităm că prin anii 50-60 la Paris erai ostracizat dacă dădeai semne că nu esti de acord cu viziunea lui Stalin. Există încă multi care au studiat în scoli doctrina comunistă ca alternativă la sistemul capitalist. Poate că acesta este un factor. Omenirea rămâne deseori sub influenta unor idei vechi, chiar dacă sunt proaste. În plus, atât Europa de Vest cât si o parte a intelectualitătii americane sunt nepăsătoare la atrocitătile comise de comunisti. Par că acestea nu îi privesc direct, sunt lucruri care s-au întâmplat în Europa de Est sau Asia etc.

G.G.: Corporatiile americane fac mult comert cu dictatorii comunisti din China. Puteti să dati câteva exemple concrete în acest sens? În ce măsură credeti că acest lucru face rău sau bine populatiei chineze sub jugul comunist?

A.S.: As putea da multe exemple de firme americane care fac afaceri cu comunistii de la Beijing. Unele sunt cunoscute, altele mai putin. Însă as vrea să notez aici că nu numai America face asa ceva, ci mai toti cei care pun profiturile înaintea constiintei. As aminti cazul lui Rupert Murdoch, care controlează o parte imensă a presei mondiale în acest moment si care în 2001 a deschis o retea de sateliti de comunicatie în China, în conditiile în care presa chineză este total controlată (www.spacedaily.com/news/murdoch-01b.html); apoi cazul firmei Volkswagen China, care a dat afară angajati care practicau Falun Gong la presiunea regimului comunist etc. etc. Ar fi si cazuri mai cunoscute - cel al firmei Yahoo, care a ajutat regimul comunist să prindă un dizident chinez, si al companiei Google, care cenzurează paginile de internet din China. Exemplele sunt multe si trebuie mentionat că nu toate aceste firme comit greseli constient. Unele sunt obligate să subcontracteze servicii sau produse folosind diverse companii chinezesti conduse de oficiali comunisti, dar pot să nu fie constiente că produsele lor sunt produse în lagăre de muncă, de exemplu. Un lucru trebuie să ne fie cert tuturor: atunci când cumpărăm produse chinezesti - de la bete de mâncare, la ursuleti de plus pentru copii si DVD-uri - este foarte posibil ca ele să fie asamblate de oameni torturati în lagărele de muncă din China. Guvernele au emis la un moment dat ipoteza că dialogul si comertul cu China va avea ca efect democratizarea regimului de la Beijing. Ipoteza s-a dovedit total falsă, nu a făcut decât să strângă profituri fabuloase în mâinile potentatilor comunisti si a celor care fac afaceri cu ei.

G.G.: Detailati ce este "traficul cu organe" cu pacientii din Vest si SUA care beneficiază de vânzarea de organe din China comunistă. Guvernul chinez spune că sunt "criminali" cei de la care se recoltează aceste organe. Cine sunt de fapt "criminalii" si care este pretul pe care-l plătesc pentru acest comert?

A.S.: Traficul cu organe în China este într-adevăr una dintre povestile cele mai macabre ale istoriei moderne. Este probabil cunoscut faptul că regimul comunist chinez permite extragerea organelor de la detinuti de drept comun după ce li se aplică pedeapsa capitală. Mă rog, regimul de la Beijing sustine că acest lucru se face numai cu consimtământul detinutilor. Dar în conditiile extrem de brutale din penitenciarele chineze, cine a putut verifica acest lucru vreodată? Apoi, prin 90 au apărut diverse mărturii despre faptul că uneori extractiile erau făcute înainte de executie, în autobuze special construite. Aceste lucruri sunt mai mult sau mai putin cunoscute. Însă industria de recoltare fortată, pe viu, de organe, pusă la cale în ultimii ani de regimul comunist chinez, este o obscenitate mult mai mare. Conform unei investigatii a ziarului "Epoch Times", în China, în prezent, există zeci de centre de transplanturi care lucrează cu organe care nu provin din bănci normale de organe extrase de la donori care au fost accidentati etc. Sursa organelor sunt oameni vii - detinuti - păstrati special în acest scop, cu analizele făcute la zi etc. Acesti oameni sunt tinuti de regimul comunist precum porcii în ferme, în conditii speciale, până când există o cerere de transplant de organe. Apoi autoritătile caută un detinut compatibil cu clientul care cere organul. Odată găsit, detinutul respectiv este hăcuit, organele îi sunt extrase si trimise la "client". "Resturile" ajung în bănci normale de organe, iar "carcasa", uneori încă vie, este cremată în secret. În martie 2006, ziarul "Epoch Times" a luat interviu unui spion chinez care a cerut azil politic în Vest. Acest spion, care fusese ziarist, a mărturisit că a dat peste un astfel de centru de transplanturi la Sujiatun - unde în subteran, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost construită o vastă retea de comunicatii subterane în care erau detinuti mii de practicanti Falun Gong. Informatiile ni s-au părut absolut incredibile, dar la scurt timp un alt martor, sotia unui chirurg care extrăgea cornee în astfel de spitale, a confirmat independent acuzatiile. Acesta a fost momentul în care "Epoch Times" a început să ia în serios mărturiile celor doi. Ancheta noastră a dezvăluit o serie de astfel de spitale pe lângă care se desfăsoară acest trafic cu organe. În luna iulie a acestui an, investigatiile noastre au fost confirmate de către un raport independent condus de David Kilgour (un membru în Parlamentul canadian, fost procuror) si David Matas (un avocat de drepturile omului). Cei doi au confirmat printre altele că în cel putin 40 de mii de cazuri de transplanturi, guvernul de la Beijing nu a putut indica sursa organelor. Mai mult, ei au sunat diverse centre regionale de transplanturi din China si au spus că vor pur si simplu organe de la oameni vii, practicanti Falun Gong. Oricât de incredibil ar părea, acestea le-au fost oferite contra cost de către oficiali chinezi. Victimele acestui comert infam sunt practicantii Falun Gong. Falun Gong este o miscare spirituală benignă care pune mare accent pe virtuti si recomandă adevărul, bunătatea si toleranta. Falun Gong, desi total neimplicat politic, a intrat în vizorul conducerii Partidului Comunist Chinez în 1999 datorită popularitătii imense pe care a câstigat-o în anii 90 în China. În 1999, Jiang Zemin, pe atunci la conducerea regimului de la Beijing, a început o campanie de eradicare a celor care practică Falun Gong si de înfierare a doctrinei Falun Gong, campanie care se desfăsoară si astăzi.

G.G.: Cum explicati acceptarea concernelor de internet Google s.a. de a crea o formă "cenzurată" pentru chinezi, ca să fie primite pe piata chinezească? În ce măsură interesele corporatiste si comuniste găsesc teluri comune pentru folosirea maselor?

A.S.: Motivele sunt clare: banii. Firmele respective vor o parte din piata chineză, sau umblă după scăderea pretului de cost si fac "outsourcing" (delegare a fortei de muncă) în China etc. Nimănui nu-i place să facă afaceri cu criminali. Dar multi o fac pentru că sunt tentati de banii respectivi. Iar sumele sunt enorme. Însă eu cred că problema trebuie abordată ceva mai global. Tendinta de "outsourcing" prezentă în economiile dezvoltate are la bază presiunea exercitată de actionari asupra conducerii firmelor, de a obtine profituri cât mai mari. Firmele sunt până la urmă conduse de oameni plătiti să raporteze cresteri cât mai mari, măcar pe hârtie. În mod natural, cu timpul, morala si echitatea sunt lăsate deoparte. Astfel că apar scandaluri de gen Enron, cârdăsii cu sisteme comuniste etc. Asemenea fenomene sunt în mod cert dăunătoare pentru societătile respective. De exemplu, multi dintre industriasii americani au remarcat deja efectul de bumerang pe care îl are "outsourcingul" si comertul exagerat cu produse chinezesti.

Cât despre folosirea maselor de către sistemele comuniste si unele companii vestice: comunismul a considerat mereu oamenii ca pe niste obiecte care îl ajutau să-si atingă scopurile si nimic mai mult. În societatea vestică se face de asemenea simtită existenta unui asemenea mod extrem de a percepe oamenii, adică ca pe niste obiecte menite să consume - si prin urmare să aducă profituri. Când se ajunge la astfel de puncte de vedere, colaborarea dintre comunisti si vestici devine foarte usoară. Aceste moduri de abordare sunt bineînteles fenomene care apar atunci când societatea dă semne serioase de boală si de lipsă de întelegere globală a fenomenelor. Problema fundamentală aici cred că este căutarea profitului cu orice pret. Pentru rectificarea acestui fenomen cred că trebuie făcute campanii de educare a publicului. Oamenii trebuie să afle ce consecinte au alegerile pe care le fac. Omenirea trebuie pusă la curent cu nedreptătile care se petrec: genocidul împotriva practicantilor Falun Gong, cu exterminarea tibetanilor si a crestinilor catolici din China. Americanilor trebuie să li se spună că dolarii ajunsi în mâini chinezesti sprijină oameni de genul presedintelui iranian, al celui nord-coreean si patronează masacre de genul celor de la Darfur. Se întorc practic împotriva americanilor.

As mai vrea să adaug că China este o tară cu o putere economică imensă, atât din cauza populatiei extrem de numeroase cât si din cauza sărăciei în care se zbat foarte multi chinezi. Multi oameni de afaceri încearcă să facă afaceri acolo, iar toti, fără exceptie, dau la intrare de dragonul rosu care controlează momentan societatea respectivă si impune regulile jocului. O vorbă românească spune că dacă intri în cocină, te mănâncă porcul. Comunismul s-a bazat pe tot ce e mai josnic în fiinta umană: frică, trădare, necinste, lăcomie etc., etc. Beijingul apelează la aceleasi non-valori umane. Drept urmare, vedem o serie de companii care închid ochii la abuzurile si crimele comise de guvernul de la Beijing, sperând ca opinia publică să nu afle de ele. Dar nu cred că există oameni (în vest) care justifică ororile comunistilor. Ci doar le acoperă, făcându-se astfel părtasi la ele. Suntem toti legati instrinsec. Nedreptătile care se întâmplă oriunde pe glob ne vor afecta mai devreme sau mai târziu. Dar putine ziare vorbesc despre aceste legături si prezintă lucrurile asa cum sunt de fapt.

G.G.: Celălat stat românesc, Moldova, are guvern comunist care insistă să ne reboteze limba si să readucă "istoria" stalinistă în scolile de peste Prut. De ce ar trebui să dea importantă acestui lucru românii din România si exil?

A.S.: Mă rog, dacă românii nu-si apără neamul, nu văd de ce ar face-o altcineva vreodată. Rusia a căutat mereu să tină România sub control. Iar regimul instaurat după Revolutie a reusit pe deplin în acest sens. Diversiunile din Moldova arată exact pretul pe care Moscova îl pune pe oameni, pe popoare.

G.G.: Trebuie un proces al comunismului? Dacă da, de ce?

A.S.: Cred că un proces al comunismului este absolut necesar. Motivele sunt multe. Unul, cel mai evident - crimele comise de partidele comuniste sunt extrem de numeroase. Vorbim aici de sute de milioane de victime. Un alt motiv ar fi că dacă nu sunt analizate cauzele care au determinat aparitia comunismului, dacă nu sunt reevaluate greselile care au fost comise, această atrocitate se poate repeta oricând. Normal, atunci când vorbim despre un proces al comunismului nu ne referim la aducerea în fata Justitiei a tuturor membrilor de Partid. Nu intentionăm să vânăm vrăjitoare, ci să punem la zid fenomenul în sine.

G.G.: Cum puteti fi contactat de cititorii nostri?

A.S.: Oricine este interesat mă poate contacta trimitând un email către Epoch Times România, de pe pagina

www.epochtimes-romania.com/contact.php.

G.G.: Vă multumesc pentru interviu!

A.S.: Si eu la rândul meu pentru atentie!

Ultima reorganizare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (potrivit HG 495/2007) aduce unele elemente inspirate din sistemele vestice (mai evident, din modelele spaniol şi francez). Pe scurt, principalele modificări privind organizarea şi funcţionarea  ANAF vizează înfiinţarea unei structuri la nivel de direcţie generală denumită Direcţia generală de planificare strategică şi monitorizare a realizării creanţelor bugetare şi preluarea Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili în cadrul aparatului propriu al ANAF.

Tot acum, preşedintelui ANAF i se încredinţează calitatea de ordonator secundar de credite. Acelaşi act normativ permite o mai mare mobilitate a funcţionarilor publici din cadrul ANAF şi al unităţilor sale subordonate, inclusiv din cadrul Gărzii Financiare şi al Autorităţii Naţionale a Vămilor. Mobilitatea presupune modificarea raportului de seviciu şi vizează eficientizarea activităţii interne în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică şi în interes public.

Ceea ce dorim să subliniem este că organigrama instituţiei, regăsită în anexa actului normativ arătat, include şi (nou-înfiinţata) Direcţie de Informaţii fiscale (DIF), care va funcţiona în subordinea vice-preşedintelui avînd poziţia cea mai strategică faţă de ceilalţi doi vici, şi anume a celui care răspunde de Direcţia Generală de Coordonare şi Inspecţie fiscală. Extrem de sumar reglementată, activitatea DIF constă în “analizarea şi evaluarea informaţiilor fiscale pe care le deţine, acţionînd pentru obţinerea de informaţii noi - din diverse surse - în vederea identificării atît a unor potenţiale riscuri fiscale, cît şi a contribuabililor care prezintă risc ridicat din punct de vedere al administrării fiscale”. Remarcăm că formularea „din diverse surse” nu exclude crearea de reţele (plătite) de informatori, lucru dealtminteri familiar fiscului din unele ţări dezvoltate.

Plecînd de la principiul că banii întotdeauna lasă urme, este facil de imaginat că spionarea afacerilor de către „agenţii DIF” va consta (şi) în a culege informaţii din bazele de date ale structurilor fiscale - Garda Financiară, Vamă, Administraţii financiare şi Direcţii de Control Fiscal, care vor fi confruntate cu datele obţinute de la Registrul Comerţului, Oficiul de Cadastru, Trezorerie şi bănci ori de la Birourile notariale.

Dificultăţile, dincolo de lipsa tradiţiei în materie,  vor veni (pentru început) din faptul că nu se dispune de o bază centrală de date fiscale, cea existentă fiind organizată pe trei paliere: (1) unitate fiscală, (2) DGFPJ şi (3) ANAF. Este de aşteptat ca, prin recurgerea la sistemul de informatori, investigarea fraudelor fiscale să devină mult mai performantă – sub aspectul descoperirii lor şi al recuperării sumelor sustrase -, însă, lucru ce nu trebuie neglijat, fisurile reglementărilor şi modul practic (românesc) de lucru ar putea favoriza producerea unor abuzuri nedorite în relaţia stat-contribuabil.

Of, Doamne, ne întrebăm adesea ce rămâne după noi, deşi ştim că nu rămâne nimic sau oricum ceea ce rămâne va dispărea cândva. Am ajuns la vârsta maturităţii şi am umblat cu lumânarea căutând un Om. Uneori am crezut că-l găsesc, dar cel aflat nu făcea decât să mă folosească, mutilându-mi sentimentele cu un aer firesc de normalitate sau poate era sortit ca omul acela să plece. Oricum, la vârsta mea nu mă pot considera nici sedusă nici abandonată.

Cred însă că Dumnezeu nu lasă nimic fără pedeapsă, iar atunci când câştigi prin minciună şi înşelătorie şi tu la rândul tău vei fi pierde şi vei fi înşelat. Laureatul premiului Nobel, Şmuel Iosif Agnon, creionându-şi personajul din ’’Povestea unui anonim’’ îi atribuie acestuia următoarele cuvinte:’’Mai bine plec de aici, decât să blestem pe cineva!’’

Mulţi dintre noi plecăm dintr-un loc doar cu sufletul, iar faptul că oamenii din jur ne cred rămaşi  <acolo>, duce la schizoidia existenţei noastre. Vreau să plec de <jos>, vreau să mă înalţ şi mă tot întreb de ce mulţi au interesul de a alimenta ideea că sunt un monstru de hârtie, de a-mi menţine portretul creionat de ei, anume pentru a se proteja ei înşişi?!

Cine sunt eu cea reală?Un om obişnuit , e adevărat, cu multe păcate, neavând însă conştiinţa de a fi acţionat nedrept. Moralitate, cred eu, nu înseamnă numai s-o ţii în post şi rugăciuni, ci să-ţi păstrezi verticalitatea şi cuvântul dat, să dovedeşti că eşti om. Şi vă rog să mă credeţi, oameni chiar Nu mai sunt de mult pe toate drumurile!

La moartea fratelui meu, un preot stupid, ca însăşi moartea, încerca să închidă într-un discurs penibil şi patetic o  viaţă febrilă şi demnă. Şi iată că eu acum nu pot să mă eliberez de povara acelei dureri decât scriind, revoltată nu pentru sfârşitul nostru inevitabil ci pentru că am înţeles că pedeapsa meritată vine pentru unii prea târziu. Ce i-ar mai folosi fratelui meu să afle că oameni care i-au făcut rău suferă la rândul lor astăzi?

Fratele meu este deja un anonim, mâine voi fi eu o anonimă, praful se va alege din substanţa cuvintelor mele, însă acum, când scriu, o fac, deşi amar, cu fruntea sus şi chiar dacă voi <rămâne>, nu voi blestema pe nimeni, fiindcă blestemul este prea puţin pentru cei care ne înşală speranţele.

Iar dacă vreun cititor a avut vreme să se oprească peste rândurile mele, vreau să-i spun că, la Rădăuţi, se aşterne deja o toamnă frumoasă, cu galben pal şi gri catifelat, iar pavajul străzilor seamănă cu o sală imensă de bal în care sute de necunoscuţi se prind în dansul absurd al existenţei. La Rădăuţi, nimeni pare să nu blesteme pe nimeni, dar Dumnezeu contabilizează…

Păcatul originar a fost conceput înainte de 1989, s-a născut la Revoluţiune şi s-a maturizat în 13-15 iunie 1990. Perioadă în care mafia comunistă s-a curăţat niţel pe haine (mai ales pe umeri), pe la gură, pe la dosare, ba chiar s-au curăţat puţin şi între ei şi pe vreo mie şi ceva dintre noi ăştia, şi apoi voila! ca un Hopa-Mitică, apare zâmbitoare mafia democraţiei originale! Apare zglobie economia de cumetrie! Apare proaspătă ca o floricică brava noastră clasă politică, care a luptat eroic la '89 şi chiar înainte, duhnind puternic a rahat sovietic şi a Dero cu înălbitor!

Toate aceste creaturi hibride ale democraţiei fiind sforărite din off de neşte domni bine, neştiuţi de noi ăştia. Deh, nu spui, persoane importante, nenicule!

Pe scurt, în decembrie '89 nişte neni ne-au trezit puţin, mai bine zis ne-au deşteptat cu palme după ceafă, ne-au dat un şut în fund şi ne-au trimis pe străzi ca să le aducem puterea de la mangafaua din CC. Noi aşa am făcut şi cuminţi i-am dat-o unui un tovarăş simpatic, cu zâmbet larg, revoluţionar, care ne-a cerut-o provizoriu zicând că de fapt el n-o vrea, că el doar are grijă de ea şi o pregăteşte cu atenţie pentru balul alegerilor democratice, că ne apără de mangafaua care a fugit şi de teroriştii pe care îi ştie numai el, că hâr, că mâr, ce mai, bibicul combătea tare de tot.

După un proces de care şi marele Stalin ar fi mândru, a împuşcat mangafaua, că de, nu se făcea să mai steie! După ce s-a răzgândit bibicul şi s-a dat la coana putere (de, bărbat încă tânăr şi în "puteri"), ne-a mai cântat puţin cu democraţia, ne-a speriat cu unguru' cel rău, cu sula din coaste şi cu regele-babau, pâna ce l-am ales pe el cu tot neamul lui de mitici la divane. Apoi ne-a trimis la culcare să facem nani că eram tare osteniţi după răzbel. Şi pentru că nu adormiseră toţi a trimis neşte mineri să-i legene duios, dar viguros. Sau cine ştie, poate că atunci sforarul necunoscut i-a arătat pisica bibicului ca să-i aducă aminte cine l-a pus acolo şi să se poarte cum se cuvine?! Am zis pisica, nu motanul.

De atunci totul a fost simplu pentru dumnealor, un fleac, un mizilic. Fac ce vor ei, ba mai mult, fac de sus, fară ruşine, pe noi ăştia, că suntem blânzi ca nişte văcuţe! Dar cine să mai ştie cum a fost cu atâta timp în urmă, mai ales că noi am dormit şi pe deasupra am fost şi puţin bolnavi, la cot. Din nefericire naivitatea şi prostia noastră i-au ajutat din plin - bravos naţiune, halal să ne fie!

Este inacceptabil ca politicienii, justiţia, presa, societatea civilă şi mai ales brava opinie publică ("care este", dar lipseşte cu desăvârşire) au permis ca peste acea perioadă să se aştearnă prafu'! Să cadă găinaţu'! Să se aşeze musca! Dar este tipic românesc! Ca în bancul cu bilele din puşcărie: ce vrei bă, ce mă tot întrebi, una s-a pierdut, alta s-a furat, teroriştii s-au ......, minerii s-au ......., banii s-au ......., dosarele PCR si ale Secu' s-au ......., întreprinderile s-au ......., vapoarele (pardon, scuzaţi!) s-au .......etc. şi nimeni nu vine să le spună de la obrazul lor de mitocani ce ne dau, condescendent, adânci lecţii de morală democratică (citez dintr-un clasic) : "BA PARDON, BÃ MUSIU, DAR NU-ŢI MAI PERMIT, MÃGARULE!".

Domnule PREŞEDINTE Băsescu, dacă într-adevar doriţi să vă luptaţi cu sistemul mafiot politico-economic postrevoluţionar (aveţi marele avantaj că proveniţi din acest sistem şi ştiţi multe) şi chiar vreţi să aveţi şanse de succes în încercarea de a instaura un sistem normal democratic (o, tempora!), eu vă sugerez să începeţi cu perioada de care aminteam mai sus! Şi de la clasicul, genialul, mai mult decât actualul, I.L. Caragiale! COANE TRAIANE, ÎNCEPE DOM'NE CU ÎNCEPUTUL! NUMAI AŞA POŢI SÃ-I ÎNVINGI ONORABILE! ARATÃ-LE PÃCATUL ORIGINAR! ZI-LE BÃSE DE ORIGINI DACÃ EŞTI BÃRBAT! ARATÃ-NE CÃ NOI, ÃŞTIA, AVEM ÎNTR-ADEVAR PUTEREA ŞI NOI LE-O VOM ARÃTA MIZERABILILOR CARE NE-AU PÃTAT ONOAREA NOASTRÃ DE ... POPOR! TRIMITE-I LA CREMENAL PE MIŞEI! DÃ-LE CU VITRION DE ADEVÃR, CÃ AŞA NU MAI MERGE CONAŞULE! PAROL, SÃ-MI SARÃ OCHII, DACÃ NU-I AŞA, NENE!

Eu unul v-am susţinut la acest referendum şi sper că demersul dv. este sincer. Iar dacă nu doriţi cu adevărat reformarea sistemului şi - trădare! - de fapt totul este un balet în grand pas de deux pe tema moartea căprioarei în garaj cu act final pupat piaţa independenţei, atunci, tot eu unul am să revin la Nenea Iancu fiindcă dumnealui le are bine de tot cu politichia!!! Dar voi reveni şi la VOT!!! Rezon monşer!!!!

STIMA ŞI RESPECTU' PENTRU PLEBISCIT, MARINERULE!

SALUTARE STIMABILE, NE VEDEM LA VOT!
Onor Cetăţeanu'

   
        Cred ca am fost mintiti cand ni s-a spus că trebuie să ne temem de moarte. În general, am fost mintiti ori de cate ori ni s-a spus sa ne temem. Iisus ne-a spus să NU NE TEMEM!

    Ma nasc, traiesc şi mor. Oricât de multe aş face într-o viaţă, oricât de puţine, oricât de mare aş deveni, oricât de mic aş rămâne, oricât de îndelungat îmi va fi purtat numele din generaţii în generaţii, „mii de secole înainte”, oricât de puţini din însuşi prezentul meu îmi vor fi ştiut chiar şi numele..., peste oricât de multe sau indiferent de puţine realizate în această viaţă se aşterne doar această strâmtă sau poate largă formulă a timpului devenit viaţă: naştere, viaţă, moarte.

    Şi scriu acest articol pentru că vreau să vă învăţ ceva pe voi toţi, care, prin misterioasa derulare a destinului, aţi fost îndrumaţi către aceste rânduri ale gândurilor mele. De foarte curând şi, de altfel, printr-o întâmplare – cum, nu-i aşa, numai întâmplări sunt acestea din care se ţese un destin – am descoperit ceva uluitor.

    Ce? Aşa, cum v-am spus şi mai devreme: naştere, viată şi moarte, aceasta este formula după care intrăm şi ieşim din viată. Credeţi ca ştiaţi deja lucrul acesta? Doar credeţi, pentru că, în realitate şi în adevărata lui semnificaţie, nu-l ştiaţi. Aşa cum nu-l ştiam nici eu. Şi de ce spun ca nu-l ştiţi? Pentru ca noi toţi sau cei mai mulţi dintre noi trăim dovedind faptul ca nu ştim despre aceasta formulă: naştere, viaţă, moarte. Căci, cine ţine zi de zi minte ca s-a născut şi cine nu uită, mai mereu, că va muri? Şi poate credeţi ca nici nu e important să te gândeşti mereu la moarte sau la naştere. Şi că nici nu trebuie să le ai mereu în vedere.

    Ba este! Şi trebuie mereu sa le avem în vedere. Căci numai aşa mai poate apărea pe lume, după ce-a fost izgonit din rai, ceea ce Dumnezeu a creat după chipul şi asemănarea Sa: omul.

    Vedeţi voi, viaţa în sine, a tuturor animalelor sau fiinţelor, nu numai a omului, se derulează după această formulă, dar numai omului i-a fost dat s-o înţeleagă şi să trăiască conform înţelepciunii derulate din ea. Şi numai din înălţimea acestei înţelegeri, cei care trăiesc conform ei sunt şi aceia care se distanţează pe verticală faţă de masa regnului animal, devenind oameni cu adevărat.

    De ce? Pentru că, trăind conştienţi mereu de această formulă, ei îşi aleg un anume mod de a muri. Tot aşa cum şi-au ales şi un anume mod de a vieţui. Pentru că, nu-i aşa, cum trăieşti, aşa şi mori! Cine este în stare a-şi alege moartea, a trăi stăpân pe viaţa sa, a nu accepta să fie eliminat din viaţă prin terminarea resurselor fizice, aşa cum sunt trimişi la groapă cei mai mulţi, ci în urma propriilor acţiuni asupra consecinţelor cărora s-a dovedit pe deplin conştient, acela a căpătat, prin curajul cu care a înfruntat zi de zi viata, cheile veşniciei. Înarmaţi cu puterea ascunsă în înţelegerea acestei formule, ei ţin frâiele timpului în mâinile lor, exercita un farmec sporit asupra contemporanilor, sunt inevitabil lideri de opinie şi iniţiatori de curente de gândire sau de religii, răstoarnă ordinea amorţită a lumii şi devin nemuritori. Exista o vorba: „mai mult decât sa mă omoare, ce-mi pot face oamenii?” Oamenii adevăraţi reuşesc să ţină cont de ea în tot ceea ce fac şi astfel să nu se teamă de oameni..., ci doar să-i iubească în profundul înţeles al cuvântului. Şi cine poate da adevărului grăire mai dulce decât i-a dat-o însuşi Mântuitorul? Nimeni. Şi El a spus, sporind semnificaţia formulei celei simple a vieţii: „bobul de grâu, dacă nu-şi dă viaţa în pământul care l-a cuprins, rămâne doar un bob de grâu. Dar, dacă va muri, ce rod va face! Cine ţine la viaţa sa o va pierde, cine şi-o dă o va câştiga pentru toată veşnicia.” Iată cum unii îşi aleg să moară: trăind pentru toată veşnicia, nu oricum. Dar câţi dintre noi respectă acest adevăr în vieţuirea lor?

    Deşi creştini, câţi dintre noi trăim cu adevărat creştineşte? Cultura occidentala a impus concepţia că moartea e opusă vieţii. Aşa, a făcut din moarte un izvor de frică, de panică, eliminând-o din sursele care ar trebui să alimenteze spiritual motorul vieţii. Lipsită astfel tocmai de sursa ei datatoare de sens, viaţa însăşi a fost denaturată. Dovada acestei denaturări suntem noi – ne-oamenii, cei care trăim în ne-iubire de oameni şi în ne-ştiinţă de moarte. Din toate definiţiile date până acum omului, că e animal biped, că are conştiinţă, că nu mai ştiu câte altele, în nici una nu se spune ceea ce este esenţial uman: omul este acea fiinţă care ştie că va muri şi zi de zi trăieşte în deplină cunoştinţă de acest lucru.

    Omul este fiinţa care trăieşte conştientă fiind că va muri! Atât. Restul, conştiinţa de sine, capacitatea de exercitare a liberului arbitru, toate celelalte de care abundă teoriile filosofice sunt doar consecinţe ale acestei definiţii. Să nu se creadă că a-ţi alege modul de a muri ar avea ceva de-a face cu sinuciderea. Eu vorbesc aici despre o viaţă adevărată şi deci nu despre o moarte stupidă. Sinuciderea este o fugă din calea greutăţilor vieţii, o neînţelegere a faptului că în viaţa asta nu ţi s-a promis nimic, decât calitatea de om. O exerciţi sau nu? Depinde numai de tine.

    Şi o sinucidere e viaţa tot mai multor oameni. A-ţi alege modul de a muri are de-a face cu înstăpânirea asupra timpului, cu impulsionarea scurgerii timpului către un sfârşit care să nu te surprindă, ci care să vină ca o consecinţă firească a tuturor zilelor cumulate în timpul vieţii. Ceva în genul: trăiesc astfel încât să nu pot muri decât aşa. Prin tot ceea ce fac şi vreau de la viaţă, moartea mea, petrecerea mea din timp nu va putea arăta decât aşa. Haideţi totuşi să vă spun cum de mi s-a arătat o astfel de revelaţie. Citeam o carte de afaceri despre arta negocierii, ceva care, la prima vedere, nu are nimic de-a face cu formula naştere – viaţă - moarte. Şi acolo citesc: două modele de vieţuire sunt cele care m-au impresionat (spune autorul): Iisus şi Socrate, amândoi fondatori de curente de gândire extrem de percutante, existente încă şi astăzi, amândoi conştienţi că nu pot muri decât într-un fel şi numai într-unul. Iisus prin răstignire, Socrate prin otrăvire.

    Faptele lor, gândurile lor au condus către acele feluri de moarte. Iisus a ştiut că în urma ideilor pe care le va împrăştia în lume, va fi întâi neacceptat iar apoi răstignit de către mai-marii de atunci. Şi a ales această moarte şi prin această moarte a pus temelia vieţii veşnice a creştinismului. Cum a reuşit asta? Din tot ce ne povestesc Evangheliile e vreun episod din care să rezulte ca lui Iisus i-a fost vreodată teamă, teama de puterea sau oficialităţile de atunci? Nici unul! Iisus de altfel chiar spune: NU vă temeţi! Învierea lui din morţi a rămas din păcate doar la nivelul miraculosului şi prea putini şi-a bătut capul să înţeleagă profunda ei semnificaţie filosofică, şi anume ca numai prin moarte, prin înţelegerea şi acceptarea faptului că murim, că nu suntem veşnic dăinuitori pe acest pământ, şi că zi de zi în viata noastră trebuie să ne avem în vedere moartea, numai aşa viata noastră poate căpăta forţă, puterea de a-şi ieşi din timp, şi aceasta prin ceea ce fiecare om are unic în el şi esenţial uman: veşnicia sa.

    Naşterea şi moartea sunt de fapt la fel: numai că primul moment din viaţă îl trăim inconştienţi, pe când pe ultimul, conştienţi. Moartea o purtam în noi indiferent că ştim sau uităm de ea, moartea e lângă noi indiferent că ea se va petrece acum sau peste ani. Moartea este în mintea noastră, în simţirea noastră, în durerea noastră şi niciodată nu trebuie sa ne temem de ea ca de ceva necunoscut. Experienţa vieţii trebuie să ne înveţe despre moarte. Naşterea este aceea care atestă faptul că omul are o misiune de îndeplinit. O misiune de la Dumnezeu. Moartea ar trebui să fie momentul de certificare a acestei îndepliniri. Doar din perspectiva acestei misiuni suntem unici şi numai în efortul de a o îndeplini şi de a ne afirma prin ea putem fi cu adevărat umani. Naşterea este atestarea capacităţii noastre umane. Dacă moartea se petrece adesea fără ca dovedirea calităţii umane să se fi petrecut sau misiunea să fi fost îndeplinită, aceasta este numai pentru că viaţa a fost irosită, adică prea arar trăită din perspectiva morţii. Dacă oamenii au devenit pioni caraghioşi, ţinuţi în frâiele ascultării de ambiţiile ieftine de îmbogăţire materială vehiculate şi impuse de societatea actuală, aceasta este pentru că oamenii trăiesc indiferenţi la propria-le moarte şi nu-şi împlinesc calitatea umană. Cine dintre toţi pe care-i cunoaşteţi şi-i vedeţi alergând sau agitându-se de colo-colo îl iubeşte pe Iisus cu adevarat şi a înţeles că El i-a spus să nu-i fie teamă, să nu alerge după faimă şi să nu-L iubească decât pe Dumnezeu?

    Spre ruşinea mea, nici eu – deşi mi-a fost revelată cunoaşterea către o viaţă liberă, neînlănţuită – nici eu nu trăiesc în ascultare de Iisus, şi ca mine, câţi alţii! Şi tot mai rar, din ce văd în jurul meu, problema sclaviei noastre nu e neştiinţa, ci, vai, tocmai opţiunea noastră! Totuşi, pentru că mi s-a dat ceva ce trebuie să dau mai departe, mă îndărătnicesc şi continui: Deasupra junglei sociale, în esenţa ei cu nimic diferită de cea autentică, nu ne vom ridica decât prin moarte, prin înţelegerea supremă a faptului că VOM MURI, că – în ciuda cremelor anti-rid, a pilulelor anti-îmbătrânire sau a pilulelor ultra-potenţă până la 1255 de ani, of Doamne la câtă autoironie se dedă omul! – viata chiar trece şi, o dată cu ea şi şansa noastră de a ne dovedi umani. Şi vom distruge Pământ după Pământ, şi ne vom naşte generaţii după generaţii, numeroase şi tot mai numeroase..., oricât de mult vom împinge în necunoscutul timpului momentul dovedirii noastre umane, dându-ne cu săniuţa la lecţiile de istorie pe derdeluşurile civilizaţiilor născânde şi iar renăscânde..., fără a învăţa nimic din trecutul nostru, un singur lucru poate ar fi bine să reţinem, chiar dacă ştiu că nu pentru multă vreme: dacă Dumnezeu a îndurat lumea până acum, o va îndura veşnic, iar dacă deasupra noastră stă scris veşnicie atunci depinde numai de noi     când ne vom alege să trăim uman şi conştienţi de moartea noastră darul acesta minunat al vieţii ca om. Poate că unii şi-au pus deja speranţă în sfârşitul lumii. Mă tem că am o veste proastă pentru ei. Sfârşitul lumii nu e treaba lor, aşa că să nu-şi mai pună speranţa în ceva ce nu depinde deloc de ei. Până ce omul nu-şi va împlini menirea sa pe lume, timpul va continua să se dilate... chiar şi până la infinit.

    Aşa că, în săptămâna aceasta mare a patimilor, când bunul Iisus a îndurat atâtea chinuri şi dureri din partea unei lumi pe care el a iubit-o atât de mult şi căreia în tot ce-a făcut pentru ea i-a dăruit viaţă pentru moarte, să învăţăm ceva mai mult şi să depăşim ermetismele la care ne împing ritualurile pascale. Nu de moarte trebuie să ne temem, ci de o viaţă trăită în moarte şi cu frică de moarte. Nu de suferinţă trebuie să ne temem. Abia prin ea ne apropiem de Dumnezeu. Nici de sărăcie materială. Căci abia prin ea o căpătăm pe cea spirituală, divină cu adevărat, înălţătoare şi suficientă pentru toţi. Nu de nedreptatea pe care ne-o face lumea să ne temem. Abia prin ea ne putem apropia de Dumnezeu.

    Ne-am învăţat să condamnăm societatea pentru tot rău lumii, când de fapt noi, prin persoana noastră, în individualitatea noastră intimă şi proprie, niciodată n-am ales binele, adică fiinţarea după chipul şi asemănarea Domnului, pe care Iisus ne-a relevat-o într-un mod exemplar. Ca societatea să nu fi o junglă, cât de umani ne-am dovedit noi vreodată a fi? Şi cum ne dăm seama dacă suntem umani? Fericirea! Dumnezeu ne-a dăruit această măsura umană de auto-control. Dacă nu suntem fericiţi, ci stresaţi, abătuţi şi neîmpliniţi, nu suntem umani.    

    Fericirea e acea stare de plinătate sufletească pe care ţi-o da faptul că ştii că faci ce trebuie, este o stare adesea legată de dăruire şi de facerea de bine şi prea puţin legată de acumulare de posesii sau bani. Fericirea e desprinderea de pământ şi înălţarea uşor-uşor la cer, chiar şi atunci când lumea înjură şi arată colţul. Ce e lumea, când omul e cu Dumnezeu? Fericirea e trăirea în concordanţă cu formula magică şi revelatoare de sensuri a vieţii: m-am născut, trăiesc şi mor. Iar moartea nu mă sperie, pentru că nu e nimic nou. Doar eu, numai eu, eu am putut fi ceva nou.

Nu pot spune ca sunt “babofobica”. Nu… Asta chiar nu pot spune. Bunica mea are 70 de ani si o ador. E o baba dar e mamaia mea si daca stau bine sa ma gandesc nu suporta sa i se spuna bunica, prefera mamaia…cica o arata mai tanara. De parca  “mamaie” este ca un botox al senectutii.

Nu, nu urasc babele si nici batranetea. La un moment dat, daca voi avea norocul sa nu se prabuseasca vreun meteorit pe Terra sau sa se micsoreze gaura de ozon, sau poate sa cad in vreo groapa din asfalt, voi fi si eu batrana. Probabil ca vor rade altii de mine dar un lucru e cert: daca, prin absurd, se intampla sa ma regasiti in vreuna din ipostazele pe care le voi nara mai jos, impuscati-ma…da! pur si simplu luati un gun de calibru mare si apasati pe tragaci, exact la tampla mea de odioasa baba.

Am mai scris o data despre babe, imi aduc aminte, dar simt ca parca nu am spus totul, este un subiect atat de complex incat nu cred ca il voi putea epuiza vreodata.

Baba aceasta este cu totul speciala. O cunosc de o saptamana dar mi-a intrat in sange si in creier. Parca o stiu de o eternitate lunga si chinuitoare. Am vorbit cu ea de foarte putine ori – Slava Domnului ca mi-au iesit intotdeauna manevrele de evadare din stransoare vreunei discutii cu ea care sa aiba o lungime mai mare de, sa zicem, 5 secunde stiu, exagerez…5 minute, da, sunt mult mai aproape de adevar acum dar nu e nevoie sa vorbesc cu ea ca stiu ca EA E CERBERUL CARE PAZESTE INFERNUL.

Pe baba o vom numi, hmm, Ortansa, ca oricum nu stiu cum o cheama si nici nu m-a pasionat vreodata sa aflu, si daca nu scrie pe usa de la intrare…efortul unei investigatii in acest sens ar fi pur si simplu obositoare. Parca ii mai zice si Militaru’…O! Tu! Ironica soarta, ce bine stii sa le potrivesti si sa le asezi ca un puzzle cosmic.

Avem o Ortansa Militaru’, age 70, proprietara de drept si mai ales de fapt a unui imobil cu doua camere, aproape de mult preacunoscutul Obor. Deci Ortansa de la Obor.

Ortansa e dura, aparent chipul ti se infatiseaza ca al unei bunici oarecare dar nu, nu e asa…de ce as avea eu norocul de o bunica oarecare. Exista bunici oarecare?!

Avem un imobil lustruit pana la sange, ordonat si organizat dupa reguli indelung analizate si incastrate in cutuma cladirii, care parca stie de frica babei si nici macar nu lasa praful sa se aseze pe vreun ungher al sau.

Imobilul e vechi dar intretinut, aparent primitor dar sabotor pana la ultimul sertar.

Si mai sunt eu…chiriasa nou venita care nu cauta decat un pat bun (teapa si la capitolul asta), caldura (va voi explica mai incolo) si apa calda (exista cu aia rece e problema).

Trecand deja prin experienta unei coabitari traumatizante, in clipa in care am vazut camera perzentata de baba, aparent primitoare si ea, m-am aruncat asupra ei ca un leu asupra gazelei (metaforele astea sunt reminescente ale noptilor nedormite si stratului de jeg care se asaza chiar si pe neuroni).

Aveam o camera numai a mea. O baba, o camera…ce iti poti dori mai mult?!

Acum, ca stau sa ma gandesc ar fi trebuit sa incep sa imi pun intrebari din acea seara cand foarte sigura de succesul camerei cu mobilier vechi, Ortansa de la Obor, m-a intrebat direct:”Cand vii?” fara ca macar sa se agate de frazele ipocrite gen:”Iti place?”. Nu, domnule! Era sigura pe oferta ei. Probabil ca succesul camerei era garantat si de aspiratorul care statea pitit dupa usa si se hlizea enervant impreuna cu masa de calcat, niste chestii albastre si inca o chestie alba din metal. Toate se amuzau in camera conceputa pentru o singura persoana.

Dar nu aveam ochi decat pentru camera. Nu le-am vazut ranjetul macabru al obiectelor inghesuite pe care oricum le-am desfintat strategic.

Sau poate ar fi trebuit sa ma sperie putin peretele acoperit in icoane, fiecare sfant in diferite ipostaze si intrebarea babei care se dorea a fi interogativa dar de fapt se transformase pe drumul de la buzele ei pana la urechile mele intr-o exclamatie imperativa:”Pot sa le las aici pe toate?”

Am raspuns da…Malefica deja ma stapanea. Am zis DA…cum am putut?! Ce am avut in cap? De ce nu am fugit?...

M-am calmat. Continuam periplul.    

Prima noapte. Bagajele desfacute. Din sifonierul batran cu trei usi care ofteaza din toate incheieturile de fiecare data cand il deschid aveam liber ceea ce se ascundea dupa usa numarul 1 si jumatate din golul ascuns de usa numarul 2. Si am deschis usa…mirosul de naftalina m-a izbit atat de puternic incat trantita pe patul care se afla foarte aproape (in camera totul e aproape) am avut nevoie de cateva secunde pentru a ma dezmetici. Baba mi-a aratat foarte multumita de ea si un sertarel ascuns :”pentru chiloti si sutiene, mama”.

Alaturi…televizorul. Macar aveam si televizor care, surpriza, nu avea telecomanda. A venit Ortansa draguta si a zis ca imi da telecomanda ei dar m-am gandit la durerile ei de sale si am refuzat-o politicos spunandu-i ca ma descurc si fara. De ce nu am luat telecomanda? Trebuia sa i-o fi smuls din mana. Merita. Macar ca stiam ca se da jos din canapea si se duce sa isi schimbe canalele si m-as fi simtit razbunata. Trebuia sa ii iau telecomanda!

Prozac. M-am calmat.

Era clar: trebuia sa anihilez mirosul de naftalina, sa elimin ustensilele de dupa usa si sa schimb manual canalele la TV iar cand il voi opri sa il scot direct din priza. Bun. Se rezolva. Camera fiind microscopica nu era chiar asa greu.

Baia. Atat mai aveam nevoie. Bucataria nu stiu nici acum cum arata. Nu m-a pasionat niciodata incaparea ba chiar ma oripileaza.

Baia. Mica, curata…ok. Primesc chiar si instructiuni de utilizare: a se sterge cada cu Domestos de fiecare data cand se foloseste…adica dupa ce pielea mea e rasfatata de cele mai fine geluri si crème, hopa clorul este invitat sa desavarseasca opera. WHAT???? Nu-i nimic, umezesc carpa si o sa aiba impresia ca am dezinfectat.

Credeam ca ce e mai greu a trecut. Am cumparat odorizante impotriva naftalinei, am luat patura de pe pat si am pus-o pe ustensile, am cumparat telecomanda.

A doua zi. Obosita, na! zi grea de munca, stat mult pe messenger, fumat cu prietenii, cascat la greu, drum obositor cu autobuzul. Am ajuns acasa. Inca de pe trepte visam la caldura camarutei mele (singurul avantaj al dimensiumilor de strumf) si la o baie fierbinte. Atat.

Pasesc incet. Intru in camera. Usa larg deschisa (nu poate sa imi lase usa inchisa ca ii trebuie curent…ce conteaza ca eu am o circulatie periferica distrusa si caldura e primordiala pentru mine ca apa si aerul), patul facut in maniera ei proprie si personala, patura asezata din nou pe el (macar s-a simtit si si-a luat o parte din ustensile), hainele mutate din spatele usii numarul 1 in spatele usii nr. 3 (a explicat si de ce dar nu ii mai auzeam cuvintele din cauza sangelui mei care clocotea si colcaia).

Imi stia acum toata garderoba plus ca facuse si cunostinta cu Porky de pe chiloteii mei de noapte, pe care ii lasasem in pijamale traind cu impresia ABSURDA SI PERVERSA ca nimeni nu va intra in camera mea…caci IT’S MY FUCKING ROOM si dau bani pentru ea. Insa chipul ei angelic ii demasca bunele intentii in asa fel incat as fi decapitat-o pe loc. Dar mama m-a educat si stiu ca nu am voie sa tai capetele babelor cu iataganul sau ghilotina asa… dupa cum vreau eu.

Ramasese baia…Dau sa inchid usa. Nu se poate. De ce? Pentru ca masina de spalat e in baie. Bun si ce-i cu asta v-ati putea intreba? Pai masina de spalat ca sa functioneze trebuie sa aiba un cablu, fir ce mama naibii o fi ala, bagat intr-o priza care…e pe hol. Deci, usa nu se poate inchide. Asa ca trebuia sa fac pipi  pe mute.

Bineinteles baie nu am facut in acea seara. Nu era apa rece. Si oricum m-am prins greu pentru ca la robinet rosu era pentru apa rece si albastru pentru apa calda.

Sting lumina. Ma culc.

Dimineata…sunetul masinii de cusut acompaniat de caseta de rugaciuni (mi-au mai disparut niste icoane dar au parut niste mileuri acum) joaca rol de cuc. Cu-cu!

Dupa ce ma spal pe dinti cu apa din sticla si scuip a paguba, imi fac patul asa cum stiu eu, camufland chiloteii cu Monkey (ii mai si schimb) dar lasandu-i in ciuda tot acolo si ii ascund patura sub cearsaf. Na, babo…cauta patura.

O alta zi la munca…iar multe mailuri si conversatii pe messenger, cafele, tigari, discutii despre viata si moarte…o zi normala.

Ma indrept cu frica spre casa. Ma rog (e molipsitor) sa am apa rece si usa inchisa.

E! Usa la perete (am incercat sa ii explic doleanta mea dar parca stia dinainte ce vroiam sa ii zic si avea raspunsul pregatit, raspuns pe care nu l-am auzit, din nou, pentru ca m-a speriat figura ei total jignita) si…si…patura pe pat. Cum dracu o gasise?! CINEVA SA O OPREASCA!

Valium. M-am calmat.

Si e abia prima saptamana. Am platit pentru o luna. E decembrie. Probabil ca ma voi muta pana in ianuarie. Daca va mai ramane ceva din mine sa mut. Macar speranta sa ma tina in viata. Dar parca cand imi vorbeste ma blesteama. Daca ma va bantui?

Neeh! E doar o baba!
Doar o baba??? Ha! Nu exista asa ceva.
Calmante…nu le mai stiu denumirile..trebuie sa fie multe.

   


    La cea mai mică ocazie este gata să-şi reverse puhoiul. Este adâncă, neagră şi slută, clocoteşte de turbare şi, asemenea lavei care izbucneşte prin craterul vulcanului, pârjolind totul în jur, aşa iese ea prin gura omului, retezând zâmbete, speranţe şi orice act bunăvoinţă. Cine să fie? Poeţii vorbeau înainte de ea ca despre o persoană, numind-o Baba Cloanţa. Dar ea nu e o persoană. Din păcate. Aşa ar fi putut fi uşor de ocolit. E o stare. Şi e foarte greu de ocolit. O stare grotească, josnică, afundătoare, pornită din însuşi hăul iadului şi sălăşluindă în inimile tot mai multor oameni. Este răutatea! Incapacitatea omului de a fi bun, incapacitatea lui de a fi liber. Este duhul lui satan, pornit să secere în om orice urmă de divinitate, pusă acolo de către însuşi marele Creator. Este prigonirea, urgisirea, neliniştea, focul şi în cele din urmă... pierderea sufletului.

    Da, a venit timpul să vorbim despre răutate! De ce? Pentru că ea este peste tot. Ea este în înjurăturile de pe stradă, în înghiontirile din autobuz, în jignirile mai făţişe sau mai puţin făţişe, în apropourile „subtile”, intenţionat îndreptate spre a lovi, în bătăi şi strigăte violente, în minciună, în ură. Ea poate fi însă la fel de mult şi în dorinţa de a face „bine”, un bine agresiv, impunător, copleşitor, un bine care nu ţine cont de dorinţa şi, mai ales, de libertatea celui asupra căruia este îndreptat.

    Vorbind despre libertate,  Robespierre spunea că ea se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia, ea fiind deci posibilitatea de a face orice ţinând însă cont de respectarea libertăţii celuilalt. Cu alte cuvinte, libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta. Răutatea este tocmai nerespectarea principiului libertăţii . Răutatea este de fapt o impotenţă, o incapacitate, un handicap, este însemnul de referinţă al tuturor oamenilor cu suflet şubred, dezechilibraţi în gândire, incapabili în faptele lor de consecvenţa a nimic bun. Morţi cu sufletul sunt toţi aceştia! În aparenţă, unii mai blânzi, alţii de-a dreptul fioroşi, în esenţă însă cu toţii fiare cu chip de om, sorbind cu sete diabolică angoasele pe care le provoacă, teroarea la care subjugă, chinurile la care împing sufletul omului bun. Aceştia sunt adevăraţii morţi, lor nici o rugăciune nu le mai e de folos, căci ei s-au unit, prin voinţa lor, cu însuşi diavolul.

    Şi trebuie să vorbim despre ei, pentru că ei sunt aceia care, cu voia noastră, a celor care nu ne simţim încadraţi în această categorie, strică rosturile lumii.

    Diferenţa dintre un om bun şi un om rău se face prin scop, prin existenţa, respectiv inexistenţa unui scop în viaţă. Dacă pe omul bun îl simţim motivat de împlinirea unui scop, de o perspectivă proprie asupra vieţii, pe cel rău îl remarcăm absent în faţa unor astfel de nutriri, el fiind animat mai degrabă de{mosimage} distrugere, decât de construcţie. Căci fiecare om, ateu sau credincios - nu contează - urmează în viaţa asta un model, care în esenţă nu poate fi decât de două feluri: creator, asemenea lui Dumnezeu, distrugător, asemenea lui satan.

    Ce-i face însă pe oameni să fie răi? Aceasta nu e o întrebare deloc simplă, pentru că, pe urmele creaţionismului, adică ale concepţiei despre lumea ieşită din înseşi mâinile Domnului, răutatea, existenţa răutăţii ar trebui să fie o absurditate. Pentru că nimic din ce face Dumnezeu nu este şi nu poate fi rău. Dumnezeu tot ce a făcut a făcut bine, inclusiv pe om, deci, cum ajunge omul să fie rău? Prin ne-ascultare! Simbolistica ne-ascultării existentă în Biblie este atotcuprinzătoare pentru orice motivaţie sau explicaţie a răului. Ea îl introduce pe NU, ca negaţie, opunându-se deci prin NU la creaţie. Prin NU încetează orice creaţie. Iar încetarea activităţii este poarta pe care păşeşte triumfal tocmai răul. Căci, citând din Biblie, „lenevirea este mama tuturor relelor”!

    În om se dă adevărata luptă dintre zei, cum credeau anticii în vechime, dintre Dumnezeu şi satan, cum credem noi, creştinii. Iar dacă omul îl alege pe cel rău, Dumnezeu va fi neputincios în faţa lui. Pentru că Dumnezeu îşi respectă creaţia. El l-a făcut pe om liber, după chipul şi asemănarea sa, deci Dumnezeu este primul care afirmă şi respectă omul ca fiinţă liberă. Prin negaţia libertăţii sale, omul se îndreaptă către satan, dornic a-şi lăsa atârnate de gât lanţurile sclaviei .

    Mai departe, pe acelaşi model biblic, Adam, în începutul existenţei umane, simbolizează copilăria omului. Iar copilăria, ştim cu toţii, fie că ne amintim de propriile năzbâtii, fie că le vedem la copiii noştri, stă sub semnul ne-ascultării. Copilul, dacă-l întrebi, vrea să fie rege peste toată lumea, vrea să aibă totul în stăpânirea sa, deşi, luat la bani mărunţi, habar nu are ce ar implica toate acestea. De ce? Pentru că nu-i place să asculte! La fel de uşor ţi-ar spune şi că vrea să fie Dumnezeu, cum a făcut Adam, fără să înţeleagă sau măcar să se gândească la imensitatea, forţa şi, la urma urmei, imposibilitatea unei astfel de fiinţări din partea omului. Adam este râvnitor, invidios la puterea, la cunoaşterea divină. Ca urmare, îşi pierde libertatea, adică umanitatea, decăzând în animalitate. Aşa sunt şi oamenii răi: stăpâniţi de instinctul distrugerii, ei sunt atenţi numai la alţii, sunt invidioşi, dispreţuitori, arţăgoşi, răzbunători, toate acestea tot atâtea lanţuri ale sclaviei lor, ale incapacităţii lor de libertate. Ei îşi folosesc libertatea prin a o constrânge pe cea a altora, deci prin negaţie, adică prin rău.

    Adam nu a putut fi schimbat! Oamenii descendenţi din el au fost, în marea lor majoritate, tot răi, supuşi aceluiaşi păcat al invidiei, al nemulţumirii de sine, al decăderii. Aceasta este copilăria umanităţii.

    Noutatea esenţială a Noului Testament, deosebindu-l marcant de Vechiul Testament este introducerea conceptului sfânt de mamă. Pentru că răutatea este o boală care loveşte sufletul omului încă din copilărie, mama - fiinţa reper, fiinţa simbol a întregii copilării, ocrotitoarea, răbdătoarea, salvatoarea - este cea care are menirea ca, împreună cu Dumnezeu să ajute la re-naşterea omului, la vindecarea lui spirituală de duhul răului. Prin litera Bibliei, mamei i se încredinţează datoria de a îl face pe copil om bun, de a-i deschide micului om mintea şi sensibilitatea către Dumnezeu, către bine, iubire, dragoste, înţelegere, toleranţă, iertare. Mama oferă primul model al binelui, primul model de exercitare a binelui; numai aşa, prin puterea vie a exemplului său, ea-şi poate ajuta copilul să înţeleagă superioritatea spirituală a binelui faţă de rău. În consecinţă, oameni răi vor fi toţi aceia care, în copilăria lor, nu au beneficiat de modelul matern al binelui.

    Sfânta Fecioară Maria, prin bunătatea, prin credinţa desăvârşită, prin dăruirea ei totală lui Dumnezeu, prin abstragerea ei din cotidian, din grijile, bârfele şi obiceiurile lumii, este simbolul acestei înalte meniri pe care mama o are faţă de copiii ei, a responsabilităţii pe care mama o poartă faţă de viitorul copiilor ei, direct, şi faţă de viitorul lumii, indirect. Cu ajutor de la Duhul Sfânt, prin întărirea pe care o dă acesta oricui care se roagă din suflet Domnului, prin neprihănirea la care înalţă rugăciunea fierbinte, prin smerenia pe care omul o primeşte atunci când s-a dăruit înălţării duhovniceşti prin atât de multe care se transformă în om o dată ce Duhul Sfânt a fost invitat să se sălăşluiască în suflet..., femeia-mamă devine părtaşă la re-naşterea din Duh Sfânt a copilului ei. În acest efort ea va fi adesea singură, neajutată de bărbat, „neatinsă de bărbat”. Încredinţată absolut divinităţii creatoare, ea îşi închină pruncul ei lui Dumnezeu, asumându-şi menirea şi, de fapt, obligaţia pe care o va avea de acum încolo: aceea de a-l învăţa pe copil despre Dumnezeu, de a-l apropia de Tatăl lui ceresc. Aceasta este naşterea miraculoasă a lui Iisus, primul om curat de orice răutate, neatins de duhul răului şi deci cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iisus, ivit pe lume din însuşi Dumnezeu şi dintr-o preacurată fecioară, lui cu adevărat credincioasă, este primul care beneficiază de ambele naşteri - în trup şi suflet. Având o înzestrare neştirbită, el reuşeşte să schimbe întreaga faţă spirituală a lumii, învăţându-i pe oameni că Dumnezeu nu trebuie invidiat, ci iubit, că el este tatăl nostru din ceruri, că el a devenit om prin Iisus tocmai ca noi să primim un model de urmat.

    Dar oamenii nu urmează exemplul lui Iisus. Ei sunt în continuare răi, la fel ca prima oară, dovedindu-se deopotrivă pe cât de orfani de mamă, tot pe atât de indiferenţi la Dumnezeu. Ei trăiesc prezentul de parcă trecutul, cu tot ce s-a întâmplat în el, cu toate crimele, războaiele şi persecuţiile, nu-i priveşte absolut deloc. Mamele sunt tot mai ocupate, asemenea taţilor, cu ale bunăstării trupeşti, iar de grija sufletului nu-i mai pasă nimănui. Bunul simţ a fost dat uitării, ba chiar batjocurii, valoarea vieţii, aşişderea. Fiecare pare a trăi după regulile veşniciei, ale stăpânirii totale, neînţelegând că atâta vreme cât trupul nu este depăşit, sinele nu e decât trecător şi mic.

    Şi mai spunem că lumea este rea! Cum altfel ar putea fi?

    Războiul psihologic, iată ultimul război al omenirii, generalizat prin răutăţile mici sau mari pe care toţi le practicăm. Armata răului, aceasta este cea în care ne-am înrolat cu toţii, de mici copii. În folosul cui? Al nimănui. Cel puţin al nici unui om, căci acest ultim război va fi primul fără de nici un câştigător; orice aparentă victorie pe fronturile lui fiind în fapt doar o înfrângere şi un prilej de dezvăluire a unei şi mai mari nemulţumiri de sine. Împăunat cu o falsă libertate, omul îşi simte în sufletul său robia, neîmplinirea, nemulţumirea, fapt care îl face să fie şi mai rău, periculos de rău. Căci răutatea lumii nu trebuie luată ca ceva aparte de noi înşine, ea fiind de fapt o consecinţă direct  proporţională cu nemulţumirea se sine a fiecăruia dintre noi.

    La acest handicap spiritual s-a ajuns din cauza modului nostru de a gândi.  Descartes ne-a învăţat: „gândesc, deci exist”, afirmând cu întreaga gândire a omului doar un „eu”, gânditor ce-i drept, plin de îndoieli, de forţă şi raţiune, dar singur, îngrozitor de singur. Capacitatea de a gândi a omului, de-a se dovedi pe sine prin cuget, prin simţire creatoare, omul a vândut-o astfel pe mai nimic, luând pe ea moneda aspră şi grea a singurătăţii. Atât. „Gândesc, deci Dumnezeu există”, aşa ar fi trebuit să spună Descartes. Mai toţi filosofii au vrut să-l demonstreze pe Dumnezeu, să-l demonstreze în urma unui raţionament rece, lucid, infailibil: iată, aşa există Dumnezeu! Dar pe această cale n-au făcut decât să şi-l piardă, lor şi totodată şi omului. Fără Dumnezeu, omul e o fiinţă care gândeşte scurt, fără rezistenţă în faţa timpului, trecător şi, inevitabil, absurd; toate faptele sale vor fi pe potriva acestei gândiri muritoare, prilejuitoare de eşec, nicidecum de împlinire, de zbor sau de viaţă veşnică. Gândirea omului - rece, abstractă, bărbătească - vedem prea bine în jurul nostru la ce a dus. A distrus sau cel puţin a încercat să distrugă tot ce era altfel decât ea! Aşa am rămas cu toţii bărbaţi singuri, trişti, unii resemnaţi, alţii încă miraţi de imposibilitatea fericirii noastre. Cine vrea să fie în continuare tot aşa, să fie! E libertatea lui.

    Domnul Iisus a spus: Morţii cu morţii şi viii cu viii, îndemnându-ne prin aceasta la izolarea de cei care nu pot fi buni, la lepădarea de ei, la îndepărtarea de ei. Înrobiţi cu sufletul, ei sunt adevăraţii morţi. Însă ceilalţi, voi care nu aveţi nici o bucurie în a face rău, cărora vă pare rău şi după o vorbă aruncată la mânie, voi trebuie să vă schimbaţi şi astfel să încetaţi a mai purta pe umerii voştri răutatea lumii. Fiarele pier dacă n-au cu ce se hrăni. A întoarce şi obrazul celălalt atunci când simţiţi că răul vă izbeşte peste faţă nu era o vorbă aruncată în vânt de Cel care n-a vorbit niciodată în vânt. A întoarce şi obrazul celălalt este în fapt singura modalitate prin care ne putem arăta invulnerabilitatea în faţa răului. Căci celui ars de focul dragostei pentru creatorul tuturor bunelor nu-i arde obrazul în faţa palmei răului şi poate să întoarcă fără durere şi celălalt obraz. Protecţia lui Dumnezeu este în el şi el trebuie să şi-o eternizeze prin constanţă, prin perseverenţă, prin ascultarea cuvântului divin.

    Lepădarea de lume înseamnă de fapt eliberarea, dezbrăcarea de prejudecăţi. Eliberare... Dar ce înseamnă totuşi libertatea? Filosofia occidentală ne-a spus unde se opreşte libertatea, dar nu ne-a spus ce este libertatea. Luând omul ca trup, ea a dat o definiţie teritorială libertăţii, dar libertatea nu poate fi niciodată doar în trup, pentru că trupul însuşi este o limită. Libertatea este în suflet şi dovada exercitării acestui drept „sfânt şi inalienabil” nu poate fi litera moartă a Constituţiei, cel puţin nu numai ea, ci mai ales înălţarea sufletească, avântarea omului în găsirea unui scop al său propriu, a unui scop care să facă bine. A fi liber nu înseamnă a prelua ceea ce societatea impune prin modă; avalanşa tiparelor procoustiene prin care societatea ne seduce, îndemnându-ne să ne ciuntim libertatea, să ne-o vindem prin lăsarea în fără-de-voie a tăvălugului nivelator, aceasta ne-a îmbolnăvit sufletul. Stresul, boala asta pe cât de modernă pe atât de dementă, este reacţia sufletului nostru, refuzul lui de a se simţi împlinit în faptele pe care le facem. Oricât de mult ne place sau nu, sufletul nostru e totuşi liber şi, alături de el, şi trupul nostru s-ar bucura, dacă l-am lăsa, de libertate. Dar omul nu ascultă aceste semnale, pentru orice boală trupească sau sufletească se duce repede la doctor, ia nişte pilule şi, deşi nu face nimic pentru a se însănătoşi, aşteaptă, ca pe un miracol, sănătatea, ba chiar fericirea... A fi liber înseamnă a fi sănătos, înseamnă a fi în puterea trupească şi spirituală de a te ridica în faţa tăvălugului nivelator al celor care nu au înţeles că societatea le-a impus scopuri de care, indiferent că le vor împlini sau nu, nu se vor putea bucura niciodată.

    Trebuie să ne trezim din hipnoza care ne-a cuprins. Trebuie să ne trezim. Şi acum nu vorbesc de cei răi, ei sunt vânduţi şi orice le-ai spune tot de pomană este. Vorbesc despre cei buni, despre cei care se cred buni sau, mai mult, vor să fie buni. Pentru a fi bun trebuie să fii bun în scop, în dorinţe. Iar a fi bun în scop înseamnă a nu face rău atât în drumul spre împlinirea acelui scop cât şi în scopul însuşi. Dar ce scop poate omul să-şi propună astfel încât prin împlinirea lui el să nu facă rău altora? Doar unul de natură spirituală. Numai aici bogăţiile sunt infinite şi, oricât de multă avere ar avea cineva, aceasta nu înseamnă sărăcirea altcuiva. Numai aici putem fi toţi, fără de nici o contradicţie, bogaţi.

    Oamenii buni nu pot avea acelaşi scop ca oamenii răi. Dar oare nu toţi oamenii îşi doresc să fie oarecum bogaţi, în sens material, adică să aibă acolo o brumă de avere care să le ţină de cald, să-i ferească de griji? Şi iată scopul tuturor oamenilor ca negaţie: lipsa grijilor, lipsa suferinţei. Prin acest scop, la prima vedere inocent, explicabil, lăudabil chiar, cu toţii purtăm pe umerii noştri, tot mai încovoiaţi, întreg răul lumii. Căci prin scop suntem răi. Scopul omului bun este o înfiinţare, o creaţie, o adeverire a binelui, nicidecum o negaţie. Şi cine spune că binele este lipsa suferinţei? O spun hedoniştii, o spun utilitariştii, dar Iisus nu. Scopul omului bun trebuie să fie înălţarea inimii la iubirea lui Dumnezeu, transcenderea efemerului prin lucrarea eternă a reunirii cu Dumnezeu. O dată afirmat refuzul la apartenenţa „valorilor” omului rău, răul nu mai are nici o putere asupra omului bun. De aceea, de la obraz la cămaşă sau haină - exponente ale lumii materiale -, cine se leapădă de ele, jertfindu-le fără teamă, este de neînvins în faţa celui rău, ba mai mult, îl dovedeşte slab pe cel rău.

    Este uşor a spune: uite răii! Şi a te autoizola într-un dispreţ de faţadă, dar a participa în schimb cu toate eforturile, chiar şi pentru un scop mărunt sau modest, la propăşirea lumii răilor. Prin aceasta, cei responsabili de existenţa răului în lume tot „bunii” rămân, prin sclavia lor, prin frica lor, prin temerile lor. Deşi vii, căci sufletul încă le vibrează, ei trăiesc ca morţii, neascultând sau neîmplinind nici o literă din cuvântul divin, singurul care dă viaţa reînvierii şi a izbânzii. De pomană se plâng ei atunci că lumea e prea rea. Bunătatea le e simplă închipuire, credinţa lor o blasfemie.

    Cuvântul divin, cel care a fost începutul a toate şi care apoi a fost rostit şi de Iisus e cunoaşterea adevărată, directă şi neocolitoare a înseşi vieţii. Spunând „fericiţi cei săraci cu duhul”, Iisus nu înnobliează nicidecum prostia sau ignoranţa, cum se spune adesea, ci smerenia în cunoaştere, modestia tipic socratiană a cunoaşterii. Căci, în calea adevărului mergi cu grijă şi dragoste, nu cu îngâmfare, umblând a-l perverti pe şablonul unor demonstraţii de o oră. Cunoaşterea e marea obligaţie a omului, e apa vie din care bând omul nu mai însetează, în sensul că-şi depăşeşte limitele corporale şi, călăuzit de spirit nu se mai descurajează aşa uşor. Consecinţa imediată a cunoaşterii, a celei adevărate, în dragoste şi bucurie, e bunătatea. Bunătatea oamenilor, iar nu diplomele, titlurile sau alte surogate, ea dă dovadă de adevărata lor cunoaştere, o cunoaştere care nu va ajunge niciodată să facă rău, ci doar bine, căci este de aceeaşi origine cu binele, izvorâtă fiind şi ea tot din iubire. Cei răi, oamenii incapabili de mărinimie sufletească, de compasiune şi dragoste sunt, oricât de deşteaptă, de cultivată le-ar fi mintea, dovada celei mai aprige prostii, a celei mai dezarmante ne-cunoaşteri.

    Oamenii răi – a lor să fie întreaga lume! Voi ceilalţi, cei buni, nu vă mai bateţi cu ei pentru lumea asta, deci nici pentru obrazul sau haina voastră, daţi-le lor acestea toate. O să fiţi surprinşi atunci să aflaţi că lor nici nu le pasă de ele. Pentru că ei nu lucrurile voastre le vor, ci doar vouă să vă facă rău! După sufletele voastre umblă ei. Pe ele înrobindu-le prin teroare, prin jignire, prin mândrie, vă fac pe voi răspunzători de tot răul de care voi vă credeţi parte distinctă. Lăsaţi deci toate acestea şi aveţi grijă de singurul vostru lucru preţios: sufletul, dragostea, libertatea - singura voastră comoară, asupra căreia aveţi titlu de proprietate semnat de însuşi Dumnezeu. Numai prin acestea sunteţi valoroşi, numai prin acestea sunteţi cu adevărat ceva! Prin a fi buni!

Aceste cheltuieli legate de poluarea mediului si de eventualele probleme de nutritie nu le suporta companiile producatoare de iaurt. Intr-o societate cu adevarat asezata companiile respective ar trebui sa isi asume si un rol social prin care sa dea inapoi societatii macar o parte pentru a rezolva problemele pe care le creaza. Asa cum producatorii de tigarete suporta costurile asociatiei antifumat si a campaniilor antifumat tot astfel producatorii de iaurt ar trebui sa suporte costurile de mediu legate de poluare si consturile legate de campanii de educatie a publicului in ceea ce priveste alimentatia sanatoasa.

Iaurtul de plastic este doar o expresie sub care reunesc aceste probleme in care companiile nu doresc sa se implice sau unde o fac timid spre deloc.

Nu doresc sa ajung sa discut despre campanii de refolosire a cupelor din plastic dar nu pot observa ca ambalajul de sticla era mult mai putin poluant decat cel folosit in prezent. Avantajele si dezavantajele trebuie asumate integral de companiile implicate in acesta piata. Nu poti tu ca si companie , sa iti asumi doar avantajele iar dezvantajele sa le arunci pe umerii societatii pe care chipurile doresti sa o seduci prin reclame frumos create. Unde mai este atunci politica „naturala” pe care chipurile o duci ?

Iaurtul de plastic tinde sa devina o caracteristica nu numai pentru industria iaurtului ci si pentru alte ramuri unde poluarea este indirecta dar in volume mari.

Asadar pe cand o campanie cu adevarat sociala ?

Scria Mihai Eminescu în zi de întâi ianuarie, 1883: “Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege…”

În cuvinte  prea sărace, i-am conturat Anului Nou  urare şi chip. Ninşi de grabă, nu mai stăruim în idei, luăm nimicurile şi plutim cu ele sub cerul de staniol al zilei, crezându-ne fericiţi şi luminaţi…E păcat şi nu e demn – ar spune, iar, Eminescu. Cel care la începutul pomenitului an vorbea despre misiunea omului; dar şi despre misiunea poporului, căruia îi dorea vrednicie, să trăiască în bună înţelegere cu cei ce nu-l jignesc, să nu-şi viclenească moşia, să nu-şi facă vrajbă şi ură singur, să fie ferit de rea-credinţă, de zel pătimaş şi de nesocotinţă. Misiunea trebuie trecută prin minte limpede, scria Eminescu, întrucât  “vai şi amar de noi dacă, în vremurile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e  prea strâmt spre a putea cuprinde concepţia bogată a misiunei unui popor…”

Trecător pe coaja pământului, omul, în gândirea lui Eminescu, inventează prea multe mijloace prin care îşi face viaţa grea şi dureroasă. “Fără îndoială ceea ce are să se-ntâmple se va întâmpla, dar e păcat şi nu e demn, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru” , scria Eminescu, în acelaşi întâi de ianuarie 1883, exprimându-şi speranţa în îngustarea deşărtăciunilor : “S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deşărtăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor…”

 Zile fără deşărtăciuni… şi… nu vă temeţi!

Sintagma de „ţară civilizată“ constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificări lirice aduse faptului că a fost şi un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.

Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice menite să sublinieze diferenţele dintre societăţile (civile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizate de interesele meschine ale globalizării, care urmăreşte transformarea umanităţii într-o masă amorfă de consumatori. Sunt unul dintre cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei sintagme, în acest mileniu de paleolitic târziu, în care ne aflam.

Nu demult însă, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmulţit cei care deplâng această descriere deoarece, aparent, le-ar nega statutul de zâmbitori câştigători ai eternei tranziţii. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul Uniunii Europene, pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali expulzaţi in corpore din ţările calde, pe care-i hrănesc acum cu firimiturile speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei, pentru a forma acea „clasă de mijloc“ care justifică existenţa tuturor regimurilor exploatatoare.

Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist din care au renăscut precum pasărea Phoenix - transformată într-un papagal limbut de parveniţii plini de icre adăpostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.

Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic carpato-dâmboviţean.

Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele cinci-şase sute de cuvinte care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert de microundele mult-iubitului popor american!

Precum Ileana Cosanzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se dă bătută în faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă, voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.

Trebuie clarificat încă de la început că această dihotomie nu implică genul de statistici tendenţioase, în baza cărora se calculează nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile, de gipane, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheaţă.

Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor – oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. De-aia atunci când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în faţa unei camere de luat vederi (pentru a-şi lua la revedere!...) este şi ultima pentru ei… Dacă, în schimb, li s-ar goli mintea de habotnicia religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!

Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe exploatarea resurselor (dezumanizate de grija profitului!) este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o invazie a culturii de masă - de la manele, la telenovele – sub pretextul libertăţii de comunicare, expresie, sau chiar de impresie, menită să aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de către demagogii regimului drept extremism.

Acest ciocoism este filtrat, după optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin de şobolani ai societăţii civile româneşti, din care nu mai răzbeşte nicio manifestare semnificativă de protest. Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşeta!) de a introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de gipane din Europa“!)… Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci!

In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica, care acompaniază această taxă, nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă întreba cum am făcut primul milion de lei (vechi!)“, sau de sindromul „nu mă întreba de bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al eternei tranziţii…

S-ar părea că tranziţia este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de colo-acolo între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă a statului bunăstării – nu doar celei multilateral dezvoltate. Singurul lucru care tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii…

În al doilea rând, din pricina frustrării cauzate de faptul că avem o tradiţie seculară în a fi fost subiect al batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!)…

Suntem despărţiţi aşadar de restul lumii „civilizate“, de o nouă cortină de fier (forjat de data aceasta lingvistic), care suplineşte – prin autoizolare - instituţiile abilitate (de banii contribuabilului!) să repare nedreptăţile pe care le suferă acest cetăţean din pricina ciocoilor patrupezi - adică, cei care şofează 4X4, cu sentimentul de responsabilitate socială de care vorbeam mai devreme.

Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea - aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, şi la acest capitol, mult mai tari decât noi, în general, înjurăturile considerate moderate, daca nu banale în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.

Formatul acestui op-ed mă obligă să închei prematur această analiză SWOT – în care „S“-ul se traduce în româneşte prin slăbiciune, iar „WOT“-ul rămâne pentru cei nedumeriţi de oportunitatea încheierii analizei neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de atelaje şi o oaie neagră, de-i zice Mioriţa!

Spiritul e în dezordine; şi, scria Petru Creţia, în Luminile şi umbrele sufletului, e plină lumea de rumoarea vorbelor deşarte. Le auzi pretutindeni nestăvilite şi de nestăvilit.

Pe strada audiovizualului (vezi Satul global imaginat de Mc Luhan), cel cu o mie de ochi, cu o mie de urechi, o mie de picioare…, cum îl numea Paul Sterian  pe reporter, în Manifestul din Unu, este, astăzi, şi cel cu o mie de neglijenţe şi confuzii. Să spui Cămil Petrescu, să vorbeşti de maestrul Ilarion Ionescu din Galaţi, despre criticul de artă Negoiţă Lăptaru, să anunţi în Buletinul de ştiri că se joacă Ondine de Jiradi, că doisprezece ore a fost închis aeroportul, că această emisiune vă fidelizează, să-i spui interlocutorului, din dorinţa de a-l complimenta, că este irepresibil, înseamnă să înjoseşti firea limbii române, bogăţia nuanţelor semantice şi stilistice, plasticitatea şi fuiditatea limbii; estompând valoarea exerciţiului de limbă ca exerciţiu de cultură. Spunea Mihai Eminescu : Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii.

Ne îmbrăcăm în moda clişeelor. Din necunoaşterea resurselor şi a fexibilităţii limbii, a valorilor gramaticale şi literare,  se naşte preţiozitatea, exprimarea pleonastică, literaturizarea facilă, aglomerarea detaliilor periferice, aride. Exerciţiul publicistic al audiovizualului este invadat de improvizaţie, emfază, înclinaţie spre insolit, limbaj manierist, facil, de tipul Ce ne puteţi spune despre …?… Priviţi blocul din spatele meu…! ş.a.m.d.  Se adaugă narcisismul profesional, lipsa documentării, supralicitarea sau subaprecierea interlocutorului, creând penibilul. O doamnă-reporter i s-a adresat, la Tg.Mureş, prof.univ.dr. Liviu Maior cu apelativul Domnule Petru Maior. Interviul solicitat s-a oprit… pe loc. Un alt reporter se facea praf să prezinte un eveniment de la „Biblioteca Eminescu” din Reghin, care este, de când o ştim, Biblioteca Petru Maior. Amintindu-şi de interpreţi celebri, care nu mai sunt în viaţă, un ţâfnos prezentator îi vedea „în lumea celor care nu cuvântă”.

Ies la scenă deschisă: subiecte mediocre, minimul efort în căutarea interlocutorului, tendinţele de inflaţionism lingvistic vulgar. Supleţea, coerenţa, cursivitatea limbajului sunt neglijate. Tudor Vianu a prefaţat magistral emisiunea radio Eminescu, din 1964, în 97 de cuvinte.

Sunt invocate, aducătoare de iertare, spontaneitatea şi oralitatea. Le acceptăm, dacă pornesc de la definiţia dată de George Călinescu reporterului :  este un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu.

Urâtul zilei de azi vine şi din lipsa idealului cultural. Ştim să mimăm foarte bine, să stăm în fotolii plutitoare deasupra lucrurilor,  să fim idulgenţi cu cărţile, spectacolele, concertele, expoziţiile mute, să mergem la importante manifestări culturale ale lumii cu mâna în buzunar, să facem din de-a mântuiala formă de intervenţie şi evaluare. O întâlnire a Consiliului Director al Uniunii Scriitorilor a cercetat dacă membrii Uniunii şi-au plătit cotizaţiile… Fericită îndeletnicire… Dar, ştie oare Uniunea că profesori universitari din Belgia nu cunosc nimic despre opera filozofică a lui Lucian Blaga? Cel care în publicaţia Voinţa din 1920 vorbea despre timpul fără ideal cultural, fără idee culturală. Îi reproducem lui Lucian Blaga cuvintele  din vechea publicaţie, simţind că sunt scrise acum, sub ochii noştri : „Ne lipseşte impulsul sigur al unei idei care să străbată toate preocupările noastre sufleteşti. Cele mai contradictorii trebuinţe se luptă într-olaltă fără nădejdea unei apropiate împăcări din care să se înfiripe mult aşteptata idee.”

Despre zvâcnirea idealului cultural  vorbea Ion Agârbiceanu, la Cluj, într-o conferinţă Astra, legând-o de cartea conştiinţei, din care se citeşte tot mai puţin. La masa rotundă a acestei idei, îl primim, în continuare, pe Mircea Vulcănescu , cu Dimensiunea românească a existenţei, unde vorbea de timpul prefacerilor, în care  unii propun să sărim în gol, în viitor, alţii să ne întoarcem la Maiorescu sau să ne facem iarăşi paşoptişti. Cel mai important este, scrie filozoful, să ştim pe ce drum umblăm şi ce înseamnă că un lucru se petrece româneşte. Pentru o asemenea înţelegere, în opinia lui Vulcănescu, e nevoie de scânteie, pricepere şi voinţă. Oare unde sunt, astăzi, graţiile acestea? Ne-am scris pe frunte cuvintele lui Constantin Noica din 1934 : În ţara noastră timpul nu curge?

Articolul FALIMENTUL NOSTRU MORAL semnat de domnul Mircea Cărtărescu a apărut în mai multe publicaţii, din România şi din afara ei, concomitent cu o altă „ştire” trâmbiţată în presa scrisă  italiană: “CĂRTĂRESCU CUCEREŞTE ITALIA”.

Sus-citatul "poet, romancier, critic literar, Mircea Cărtărescu este cu siguranţă scriitorul român cel mai cunoscut din generaţia afirmată în România anilor '80" scrie în ziar.  Nu atât titlul şi veridicitatea comentariului  din ziarul Italian sunt dicutabile, cât momentul apariţiei.
Îmi permit să subliniez câteva rânduri din articolul FALIMENTUL NOSTRU MORAL (FALIMENTUL MORAL AL ROMÂNILOR):

"...lipsa endemică de civilizaţie... arată paragina intregului nostru sistem educativ. O educaţie dezastruoasă, o lipsă de principii morale şi de valori pe care să le transmitem mai departe fiicelor şi fiilor noştri ne-a transformat în ochii lumii intr-un popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi, aşa cum noi inşine, exasperaţi de monstruozităţile pe care românii le comit zilnic în lume şi acasă, am ajuns să ne considerăm... (În mod sigur, poate într-un procent diferit,  şi altora li se întâmplă astfel de lucruri – n. a.)... Decăderea noastră ca popor, vizibilă în sfera politică în interior şi-n imaginea noastră mai rea ca oricând in afară, este produsul absenţei frânelor morale la un numar copleşitor de români, victime ale unei lipse cronice de educaţie."

... Se pare că genul de moralitate şi de educaţie promovat de domnul Mircea Cărtărescu constă în expunerea adevărului pe jumătate sau, altfel spus, arătarea cu degetul NUMAI a "jumătăţii goale" a paharului, nu întregul lui, ceea ce seamănă ca două picături de apă cu  ediţia ştirilor de la ora 17,00 a unui post naţional de televiziune, unde  prin "...lipsa endemică de civilizaţie” a redactorilor sunt anunţate doar nenorociri şi catastrofe.

“Să nu ne înşelăm singuri spunându-ne: lasă, că şi la ei sunt şi crime, şi furturi, şi mafie,  şi corupţie. Adevărul e că infracţionalitatea românească (şi, în consecinţă, imaginea oribilă a noastră în lume cunoaşte un nou vârf lunile acestea, tocmai când lucrurile păreau că se îndreaptă spre bine.” (?) afirmă domnul Cărtărescu în articolul sus-menţionat.

Să privim acum situaţia în ansamblu şi, cu voia dumneavoastră, ambele “jumătăţi”:

Da, şi la alţii se fură - un prim ministru al unui stat din Orientul Mijlociu este acuzat de  fraudă (... unii vorbesc de cazuri  similare şi în România).
Da, şi la alţii se comit crime - în şcolile americane sunt împuşcaţi elevi nevinovaţi iar în Germania mileniului trei „şcolile primare şi mijlocii, în proporţie de 30% - 40% sunt adevărate viespare de scandaluri şi altele de acestea” (Adrian Constantinescu - Germania).
Da, şi la alţii se întâmplă ca mari vedete să şterpelească obiecte din magazine, asemenea unora consemnaţi în „Top 300” - „subtilizatori” din avuţia statului român.
Da, alţii masacrează populaţia civilă cu arme din ultima generaţie numindu-i terorişti pe cei ce se apără cu pietre
Da, alţii bombardează, invadează şi ucid „victime colaterale” în numele democraţiei,  precum cu secole în urmă Inchiziţia comitea asasinate în numele bisericii.
Da, şi puşcaşii marini ucid români pe stradă, dar ţara lor îi apără, adăpostindu-i de privirile indiscrete ale mass-media.
Da şi altii „pompează” în România „mizeria lor morală” - „occidentalii” de import  racolează copii români pentru „civilizatele” lor dereglări psiho-sexuale.
Da, şi alţii fură din buzunarele sărace ale românilor şi  fug cu traista plină, înapoi,  la patria mamă, fără a primi vreo pedeapsă.
Da,  copiii români, acel „soi de Leonardo da Vinci”, cum ironic îi numeşte domnul Cărtărescu pe cei cu ”educaţia de-acasă şi din învăţământ” înving, pe propriul teren, pe cei mai buni copii ai occidentalilor  (educaţi pentru a fi „oameni întregi”) fără a-şi mediatiza premianţii cum se cuvine.
Da, mari companii din străinătate importă materie cenuşie din rândurile aceloraşi „soi de Leonardo da Vinci” români, capabili să „spargă”  şi să acceseze cele mai sigure şi paracodate sisteme informatice din lume.

De aproape două decenii România se află în postura de „DRUMEŢ ÎN CALEA LUPILOR”, condusă fiind de diletanţi, escroci şi politicianişti interesaţi doar de propriul buzunar.

Domnul Cărtărescu mărturiseşte, referindu-se poate şi la propria-i persoană, atunci când declară că cineva „nu şi-a făcut datoria de a ne transforma în persoane morale”. Un exemplu cât se poate de edificator îl constituie   „absenţa frânelor morale”, în anul 2000, la Cenaclul "LITERE", moderat de acelaşi domn Mircea Cărtărescu. Atunci şi acolo, sub "generoasa" sa oblăduire, a fost prezentată o "mostră"  a neţărmuritei moralităţi, a "iubirii de neam şi de ţară ".
Cerând scuze ochilor dvs. pentru că se vor irita lecturând astfel de "opere poetice". Redau o "delicata" creaţie, încurajată şi se pare chiar premiată, apoi motivată de un important critic literar:

"Tu nici nu ştii în ce raporturi, o să fim, România,
O să-ţi spun să borăşti şi o să borăşti!
Sunt atent cu tine, România,
Iţi introduc penisul meu lung si negru
In gură, România.
La sfârsit o să câstigi, România.
Ai invăţat să faci bani?
Mai poţi să răspunzi, România?"

Cum  s-a ajuns la “FALIMENTUL MORAL” declarat de domnul Cărtărescu? Iată ce scria distinsul cărturar şi patriot autentic Şerban C. Andronescu, în volumul său ANCHETE ŞI ESEURI - Ed. BIBLIOTECA BUCUREŞTILOR, 2001, pag.556, 564-565: “... în România se desfăşoară, pe lângă acţiunea de degradare economică, o campanie de denigrare a valorilor naţionale. Campania afectează negativ nu numai pe compatrioţii de bun simţ, oamenii de ştiinţă sau cultură conştienţi, ea dăuneză imaginii însăşi a României...”
“Pentru înnobilări conjuncturale, reacţia pseudoculturii produce snobi pe bandă rulantă, care masacrează istoria naţională, practicănd injurii şi mitocănii la adresa ţării...”

Cum poate sta recentul articol al domnului Cărtărescu, în care sunt înserate şi realităţi indiscutabile din România de astăzi, alături de promovarea  contraculturii şi a limbajului trivial? Vreţi sau  nu să acceptaţi, dar asta aduce a ipocrizie... Ca să nu mai pomenesc de faptul că în relatarea:: „În timpul studenţiei am încremenit de uimire când l-am văzut pe un coleg - care-avea să devină peste ani un distins şi respectat intelectual - ieşind dintr-o librarie cu nu mai puţin de cinci cărţi ascunse sub camaşa." Îl „văd” pe „intelectualul respectat” ajuns astăzi funcţionar într-o instituţie importantă şi abilitat  să  şantajeze sau „protejeze”, după caz, personalităţi ale vieţii publice româneşti. Fără urmă de îndoială, este potenţial pacient al unei clinici cu profil specializat în remedierea  „deranjamentelor la mansardă”.  Astfel de „falimentaţi moral” conduc România... din fericire însă, mai există capete luminate - dar anonime - care reuşesc să pună frână puseurilor paranoice ale unor veleitari ambiţioşi şi incompetenţi.

Fără intenţia de face aprecieri asupra calităţilor literare ale semnatarului articolului, mă întreb şi vă întreb: cu obligaţia morală a intelectualuluiului Cărtărescu cum rămâne? Domnia sa pare a fi teleportat într-o altă dimensiune - asemenea “marelui intelectual tulburat” (Horia Roman Patapievici) - fiind prea preocupat de imaginea proprie şi aflat în indisponibilitatea resurselor temporale pentru a contribui la educarea tinerei generaţii. El rămâne “nemuritor şi rece” în pofida declaraţiilor de circumstanţă.    

Este usor să arunci cu oua clocite de pe margine, fără a te implica in “jocul actorilor”, dar poate şi asta-i tot ... o petardă fumigenă.  Nu vă surprinde că     într-un moment extrem de dificil pentru ROMÂNI, în toiul unui război mediatic dirijat şi violent " Cărtărescu "... cucereşte Italia" ? Oare cine plăteşte campania publicitară? Desigur,  tot “răul endemic”  şi “educaţia falimentară” a contribuabilului român? (Sic!).

Vă veţi întreba, poate: cine-i acest “nimeni” care îşi permite să comenteze un articol semnat de o "personalitate de talie internaţională precum domnul CĂRTĂRESCU” (am citat  dintr-un comentariu semnat Adrian Constantinescu - Germania).

Răspunsul este, pe cât de simplu, pe atât de real: sunt unul dintre milioanele de români care alcătuiesc  acel “popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi” (menţionat în articolul domnului Mircea Cărtărescu).                 

Deşi adevărul poate fi  găsit, ca întotdeauna, pe undeva pe la mijloc, rămâne la latitudinea dumneavoastră să meditaţi şi să apreciaţi, “sine ira et studio”.