Jurnal de reporter în Ţara Sfântă

 

 

 

Motto:

 

            Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastră (…) Marea durere a existenţei terestre naşte şi sporeşte lipsa lui. Un sentiment de rămaşi-pe-dinafară ne dă surdul impuls de-a scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem.

 

                      (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos,

                            Editura Timpul, Iaşi, 1996, p.85)

 

Se dedică

Celor care au fost drepţi şi senini în Ţara Sfântă şi poartă distincţia Publice Peregrinationem Religionis Causa in Terram Sanctam Fecisse:

 

Părintele Florin Croitoru, părintele Teodosie Stejar, Ghircău Toma Constantin, Vesa Mariana, Şuvaina Maria, Mureşan Octavia Maria, Nistor Angela, Lupu Simona Liana, Lupu Maria, Olteanu Rodica, Olteanu Aurelia, Ghiura Oniţa, Rusu Nicoleta Delia, Ştef Vasile, Ştef Rafila, Vulcu Elena, Vulcu Titus Octavian, Aldea Rozalia Irena, Radu Eugenia, Trinu Paraschiva, Oprean Natalia, Zeican Rodica, Albu Elena, Albu Nicolae, Bratu Ilie, Bratu Paraschiva, Pop Dinuca, Pop Teodor, Henegar Dumitru, Henegar Viorica, Cioancă Letiţia, Muntean Verginia, Măluţan Maria, Bodea Ioana,  Cismaş Maria, Cojusneanu Cornelia Valeria, Marica Emilia Dobrean, Luduşan Ioan, Botoş Gheorghe,  Ilion Doina Cornelia, Mateuţ Mărioara, Giurca Doina Rodica, Bîrza Valeria, Săraru Daniel, Chinceşan Sebastian Oliviu, Chinceşan Carmina Maria, Pocan Ioan, Pocan Jenica, Ciobu Eugenia, Muntean Cristina.

 

 

Să vezi Izvorul Buneivestiri, Casa Sfântului Petru la Capernaum, Rotonda cu 18 coloane de piatră a Bisericii Învierii, Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret( Kinneret), pe care a mers Mântuitorul, cetatea unde Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce, Via Dolorosa, locul aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, Mormântul Maicii Domnului sau urma ei inscripţionată în veşnicie, pe o piatră din Muntele Măslinilor, să vezi Muntele Sinai, Pustiul Hozeva, locul în care a fost înmormântat craniul primului om, Adam, chivotul de pe Sfânta Masă a Bisericii Învierii dăruit la 1844 de principele Moldovei, Mihail Sturdza şi soţia sa, Smaragda, Tabka înmulţirii pâinilor şi peştilor, să te îmbraci în cămaşa albă a acestor soli biblici e ca şi cum ai urca în Dudul lui Zaheu; spre a sorbi, apoi, cuvintele Mântuitorului : Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta…   

 

Intrând în casa lui Iisus, în locurile hărăzite, în acelaşi timp Iisus ne intră în casă, zicându-ne, precum lui Zaheu-Vameşul : Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia(…) Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei păcătoşi (Luca 19,1-1o).

 

Zaheu îl găseşte pe Iisus, pentru că îl caută. Auzind de minunile Mântuitorului, aleargă să-l vadă. Vrea să-şi  curăţe sufletul de nedreptate, să le întoarcă împătrit celor înselaţi. E păcătosul întors la pocăinţă, dar şi Iisus îl caută pe el, păcătosul.  Femeia samarineancă l-a aflat pe Iisus la Fântâna lui Iacov, unde Mântuitorul se oprise, obosit, în drumul spre Nazareth (drumul trecea prin Samaria) şi unde pune lumină în sufletul apăsat de păcat.

Femeia samarineancă lasă păcatul, îi urmează Bunului Învăţător şi îl vesteşte. Samarinenii au venit, la fel ca Zaheu, să-l caute pe „Acela”, l-au chemat la ei şi l-au aflat : noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Suntem în Ţara Sfântă, în locurile de nevoinţă duhovnicească, pentru că Hristos e mereu la Fântâna lui Iacov, cu credinţa că apa vie a fântânii  ne va face să nu ne mai tăiem faţa în două, dându-i o parte lui Dumnezeu şi alta diavolului. Pe pragurile acestea biblice (conştientizăm ce însemnăm?) ne suntem proprii ghizi, îndreptându-ne spre neînsetare : Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viaţa veşnică.

Cuvintele acestea, atât de bine ştiute, spuse aici, la rădăcina lor, îşi măresc lumina; devin „imperii de lumine”. Ştiam că râul Iordan e pomenit în Biblie de 150 de ori, că Yarden în evreieşte înseamnă cel care coboară, că după războiul de 6 zile din 1967, mănăstirile de lângă Iordan au fost închise, ele intrând în fâşia de graniţă a statului Israel, părintele Damian fiind împuşcat, întrucât a refuzat să părăsească Schitul Românesc de la Iordan, ştiam că Bethleemul a fost mai întâi numit Efrata ( Şi tu Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel), ştiam că Zidul Plângerii e locul rămas, după distrugerea romană din anul 70, din Cetatea lui David, unde se află Chivotul Legii, dar toate acestea, spuse în casa lor, primesc o demnitate a spunerii şi au, de acum,  literă de lege. Sfântul Serafim de Sarov spunea că a ajunge în Ţara Sfântă este scop unic al vieţii pământeşti.

 

Prea târziu bem vinul măslinilor?

 

Acum mi se dezleagă mâna…Acolo aş fi putut scrie pe piatră. În Evanghelia lui Ioan, Iisus s-a aplecat jos şi a scris cu degetul pe pământ. Nicicând nu a tremurat mai tare litera scrisă în carnetul de reporter. Tremura litera, căci tremura mâna; tremura mâna, căci tremura gândul… Am notat, parcă desenând… Sfinţeam, pe pagină, subiectul şi predicatul; căci totul era sub văzul icoanei şi sub văzul lui Iisus. Nu ştiam, atunci, că ajuns acasă voi adăuga atribute şi complemente, spre a săvârşi lucrarea. Dacă l-am cunoscut pe Dumnezeu, acolo, fiecare în felul nostru, El face  să voim spre a săvârşi…

 

Au năvălit zorii, ca nişte trupuri înalte, cuprinzându-mă în laptele lor cald. E 5 şi 3o de minute; ora aceea, din ziua aceea, când Dumnezeu a cuprins-o părinteşte în braţele Sale pe Cezara. Afară, cerul are tremur de lacrimă; ca atunci…

Îmi recapitulez visul nopţii…

Scriam despre Ţara Sfântă. Paginile luau forma unei lumânări. Cezara era lângă mine, bucurându-se că scriu…

3 iulie, dimineaţa, încep să scriu cu adevărat jurnalul. L-am scris în gând. Îl am, cu prescurtări, în bloc-notes.  Îl rescriu. Pe un giulgiu ce-mi pare văzduhul întreg. Nu voi fi doar martorul, privitorul atent, neiertător, ochiul pe deplin al reporterului. Voi fi umblătorul între mirare şi căinţă, blândeţe şi spaimă, atingând rana pietrei şi cerul ei. Eu nu doar am văzut, ci am atins, am îngenuncheat, ştiind că „timpul meu se spânzură de veşnicie…” Eram, sunt, fărâma şi întregul…

Parcă se deschid toate cărţile preferate ale Cezarei. Fotoliul ei e înflorit. Spicele aduse în ziua de Rusalii de la Schitul din Dumbrăvioara scânteiează. Cezara îmi poartă mâna pe pagină, cum îi purtam eu mâna pe caiet la începutul clasei I-îi.

A izbucnit soarele! Lucian Blaga se întreba de ce omul nu este ca soarele. Astăzi, mai mult ca oricând, vreau ca omul să fie ca soarele; umblător prin cer.

 

Ieri, 2 iulie, la Ierusalim, un buldozer condus de un palestinian intră într-un autobuz, rănind grav 3o de israeliţi.

 

Fără Iisus, Nebunul lui Nietzsche umbla ziua în amiaza mare cu felinarul aprins, simţind năvala golului, a frigului şi a întunericului.

 

 În Ierusalimul meu nu bântuia blestemul şi moartea. Dimpotrivă, la tot pasul, învia Iisus. Acolo era ceva mai adânc decât noi înşine; după cuvintele Sfântului Augustin. Acolo era preoţia iubirii. Vocile luminii. Demonii neiertării, ai nerăbdării şi aroganţei erau răpuşi. Cu ramurile verzi ale gândului îl întâmpinam pe Domnul în Ierusalimul născut în suflet… Înţelegeam că ne pierdem, când nu ne căutăm destul. Ziua îşi strângea în pumni zorii, să nu-i lase să se prelingă în venin. Nădejdea îşi afla vatră, vorba poetului. Pe când, vorba filozofului, creaţia geme şi aşteaptă să fie restaurată. Dorurile de mamă, de tată, de copii, de pământ reavăn creşteau în dorul de Dumnezeu. Să fie dorul de Dumnezeu esentia lumii?

 

În Ţara Sfântă, timpul nu este alternanţă de zi-noapte. Un alb cald, continuu, preia ritmul vieţii. Privegherea. În ascultarea poruncii Mîntuitorului: Privegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei, seara, la miezul nopţii, la cântatul cocoşilor sau dimineaţa! Luăm polenul credinţei din locurile sfinte; fără să ignorăm teroarea istoriei. Israelul şi Autoritatea Palestiniană îşi revarsă îndârjirile. Nu ne oprim la impasul zilei. Pacea şi războiul îşi fac reverenţe. Alegem pacea. Suntem întâmpinaţi pe aeroportul Ben Gurion, decorat, modern, cu motive ale ludicului, ca pelerini. Primim pălării albe şi urarea de trai fericit în Ţara Sfântă. Întrăm în vremea aceea… Străbatem autostrada Ben Gurion-Ierusalim, amintindu-ne de Emaus şi locul întâlnirii celor trei necredincioşi.

 

La Hotelul Shalom din Ierusalim, soarele bate să spargă ferestrele, maşini de şantier vuiesc în apropiere apocaliptic, într-un dialog absurd cu  huruitul aerului condiţionat. Numai că noi stăm, Acum, pe 2000 de ani şi ne grăbim spre porţile Cetăţii Ierusalimului, spre Muntele Înălţării, spre Bethleem, spre necuprinsul mântuirii. Suntem între lumi.

 

Mergem înspre Ceasul Întâi…

Priveghem pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani, unde Apostolii n-au privegheat, Iisus rămânând singur în mâinile celor fără de lege. O pictură din biserica celor  douăsprezece cupole, Biserica Naţiunilor din Ierusalim, înălţată pe piatra unde s-a rugat Mântuitorul, ştiind că va urma Golgota, îi reprezintă pe Iacov, Ioan şi Petru dormind. Căci, unde Iisus s-a rugat la miezul nopţii, înainte de Patimi, transformându-ne pe fiecare în rugăciune, şi unde El a biruit, ucenicii s-au acoperit de greşeală, neînţelegând de ce se aflau acolo.

 

În Grădina Ghetsimani păşeşte mai întâi omul din mine; apoi ceea ce sunt pentru a avea bucata de pâine a fiecărei zile; omul cercetând locul, dar şi locul cercetând omul; întrebându-l…

Ne înveşmântăm în linişte; într-un ireal…; în blândeţea verdelui Grădinii; în inefabilul acestui patrulater în care au dospit cerul şi pământul, divinul şi omenescul, pentru geneza mântuirii; alăturându-se, din imediata apropiere,  liniştea Mormântului Maicii Domnului, cea a Peşterii Ghetsimani şi cea a laudelor. Încercăm, în lumina gândului, să învelim impunătoarele trunchiuri, adăposturi ale chinului, cu textul laudelor… E  un fel de rugăciune. Lângă o  hiperbolă a Ţării Sfinte, cea a trunchiului din Ghetsimani.

Putem lua din veşnicie… Cât de frumos ne aşteaptă, cât de răbdătoare…

 

Trunchiurile măslinilor sunt chipuri ale privegherii; trupuri pe care s-a îngrămădit timpul, chemând la priveghere. Atingem liniştea. Dar, înfiorarea cosmică de Atunci reînvie, ca în tabloul lui El Greco, în care Grădina Ghetsimani e o cămaşă roşie a pătimirii, prin care Mântuitorul ia asupra Sa păcatele lumii, sau ca în celebra pictură a lui Giovanni Bellini, Agonia în Grădina Ghetsimani, cu aura mistică a nopţii tragice.

Fiecare măslin îmi pare un potir al îndurării; un teasc al mistuirii. În ebraică, gat shemen înseamnă teascul măslinilor. În Vremea Aceea, măslinii păreau că vor să fugă din loc, să nu vadă cumplita strivire. Iisus lupta cu soarta…, inscripţionează poetul. Îngân silabe. Goliciunea mea mă sperie…

 Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii vorbesc. Se fac iconostas.  Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se amplifică. Îi strâng soţiei mâna. Albul cununiei noastre la altarul Bisericii din Subcetate de Mureş ne apăsa frunţile. Am venit din nou la tine,Doamne,/ Cu mine şi cu ai mei,/ Cu din şapte, şase numai,/ Cu din patru, numai trei…

La câţiva paşi, spre autocar, mă adoptă, subit, trepidaţia cotidianului. Câteva minute sunt pieton al Ierusalimului, traversând artera rutieră deschisă spre Marea Tiberiadei. Pe trotuar, Iuda îşi scutura arginţii…   

 

Cât poţi cuprinde pe pagină de carte din lumina neînserată pe care truditorul întru’ credinţă o află în Ţara Sfântă? Acolo unde stăruieşti în a-l căuta şi a-l găsi pe Dumnezeu; stăruieşti în a-i făgădui lui Dumnezeu cunoştinţă şi neuitare; stăruieşti în a-l vesti pe Dumnezeu: Vin din noapte, din miez de pădure : avem un voevod! Acolo în apa Duhului…În nepierirea Lui; căci cine ascultă cuvintele mele nu va muri în veci.

 

 Cuvintele se împiedică într-o emoţie unică şi neputinţa de a numi tainicul străjuieşte cuvântul. Numai că, iar, răsare glasul Mântuitorului : În dar aţi primit, în dar să daţi. Ce înaltă întâmplare a fiinţei mele,  ar rosti autorul Necuvintelor.

Vă dăm darul, scriind aceast jurnal: drumul spre casa lui Iisus, călătoria, străbaterea, deschiderea porţilor, îmbrăţişarea Ţării Sfinte.

 

O călătorie, ne convinge un pelerin, începe cu trei paşi. Primul se face în gând, al doilea în faţa hărţii turistice, al treilea în emoţie. Emoţia a început…Lângă noi şi în noi, Ceva se rostogoleşte la vale, Ceva cheamă lumina de sus.

 

I se spune Ţara Dorită. Părintele Iosif Dorcu, cu misiune în Ţara Sfântă, propovăduia că în orice creştin trebuie să existe dorinţa de a vedea Ţara lui Iisus, unde bucuria e mare şi înţelegerea e mare, unde oamenii plâng, pentru că înţeleg mai bine suferinţele lui Iisus. În Ţara Dorită, truditorul întru’ credinţă caută cuvântul, privirea, gestul fără de greşeală, care să-i schimbe amarului gustul.

I se mai spune Ţara Hărăzită; iar noi îi spunem Ţara despre care trebuie să mărturiseşti; aflându-ţi loc; dacă tu, Omule, ţi-ai luat crucea şi i-ai urmat Lui. Îi urmezi Bunului Învăţător, stai la Fântâna lui Iacov şi urci în Dudul lui Zaheu, să simţi cum ard contururi de veşnicie, în lan de altare, în grotele-fântâni, când timpul devine gigant, când acest timp este dat să fie şi al nostru; simţindu-te, deopotrivă, parte şi întreg.

 Ieşi dintr-un timp abulic, disputat până la ridicol, aşteptând să deschizi uşa spre mierea luminii. Aici cad măştile. În tine e mai multă pâine şi mai puţină cenuşă. Ochiul devine un continent. Forme joase şi forme înalte de relief se mlădiază în roua lui, sub mirul candelelor şi deasupra acestor pumni de aur strânşi, să nu se zădărnicească jertfa.

 

Cuvintele sunt puţine. Cele spuse au rang…Sunt cuvinte de slavă. Nu sunt, prin nimic, cuvintele personajului din Xenophon : Ce-mi pasă de ceilalţi oameni, eu sunt frumos…!

 

Tăcerea e înălţătoare, ca în viaţa monahilor. Aflăm că într-o mănăstire franciscană, vieţuitorii au dreptul să vorbească doar o zi pe săptămână… Gândul arde, pe versanţii muntelui duhovnicesc: să pui mâna unde El a pus mâna. Paşii au puterea liniei drepte. Ochiul învaţă. Pe Muntele Măslinilor, la Biserica Înălţării din Ierusalimul de Est, acolo unde se află şi Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul şi Biserica Tatăl Nostru, ochiul învaţă, nevrând să piară: Cămaşa Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru întrânsa. Luminează-mi haina sufletului meu… 

Îşi ia sufletul haină nouă la Biserica Sfântului Mormânt, cea mai mare biserică din lume, pe Via Dolorosa, la Biserica Naşterii Maicii Domnului, la mormântul regelui David, în Foişorul unde s-a petrecut Cina cea de taină, în Peştera magilor, pe Câmpul păstorilor, la Biserica Nativităţii din Bethleem, la Marea Moartă, la Râul Iordan sau în Cana Galileii, în Nazareth sau pe Muntele Tabor, luând din cerul Mântuitorului, ca mai apoi fiecare să-şi facă cer de viaţă şi de îngăduinţă, în aşteptarea noii vieţi, la care sunt chemaţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi. E coborârea în sus… (S-a scris despre coborârea în sus a Luceafărului eminescian). Cobor în grotele cărunte ale Ţării Sfinte,  cele mai mari Litere ale lumii, simţind, de fapt, urcuşul spre mierea luminii. Cuprind Literele acestea şi ele mă cuprind, le aşez în slava sufletului lumii şi în slava sufletului meu, le am în mâini, pe umeri, în respiraţie, în bucuria uimirii sau pe perna somnului.

 

Am fost Acolo. Mai suntem…? Fă, Doamne, să nu uităm întâlnirea cu cerurile Jertfei Tale, Fă să crească milostivenia culeasă Acolo, spre desăvârşirea dragostei, ocrotindu-ne, pe pământ rătăcitor, de urgia răului. Fă, Doamne, ca această zi să nu aibă seară. În paharul ei se limpezeşte taina Învierii.

 

          Studentul la Teologie citeşte Aici, în Ţara Sfântă, din marea carte de învăţătură a lumii?

          Da! Altcumva trăieşti lucrurile. Le studiezi, nu le înţelegi întru-totul, dar în momentul în care ai ajuns Aici, pur şi simplu le trăieşti, le vezi cu ochii tăi. Altcumva simţi. Mai ales când intri la Mormântul Mântuitorului.

          Studentul de azi va fi preotul. Vei veni cu credincioşii  în Ţara Sfântă, vei repeta călătoria aceasta…

          S-ajute Dumnezeu! S-ajute Dumnezeu, să rânduie Dumnezeu şi pe alţii s-ajungă la locurile sfinte, că mare folos vor avea. Mare folos! (Săraru Daniel din Braşov, student la Teologie, la Sibiu)

 

Când Ai Mei, cei vechi şi buni, cu mare tragere de inimă spre Dumnezeu, rosteau cuvintele Ierusalim, Bethleem, Nazareth, Muntele Tabor, Râul Iordan, Mormântul lui Lazăr, Galileea, îşi luminau faţa; de parcă acestea coborau din icoanele casei, iar ei, le aşezau la masă, bucurându-se, până la lacrimi, de minunea dumnezeiască. Cuvintele acestea erau în cărţile lor de rugăciuni şi în colindele lor, în serile lor, când îşi învăţau copiii să se roage, şi în privirile lor, de zi şi de noapte, spre cer. Ierusalimul şi Bethleemul erau în cerul ce li se lăsa pe frunte, în împărăţia albastrurilor de deasupra casei şi ale locurilor de semănat, în dunga dealului de după care răsărea soarele, în clopotele ce băteau la sărbători şi când venea vreme-mare. Nu erau legate de indicii topografici…  Erau în mijlocul cerului; căci Ei, când spuneau : Doamne Iisuse Histoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, se uitau chiar în mijlocul  sau spre mijlocul cerului. Erau cuvintele lor sfinte, cinstindu-le în altarul mâinilor împreunate şi în cel al sudorii  pentru pâinea cea de toate zilele. Sufleteşte, erau cei mai mari cuceritori ai acestor teritorii; în care a trăit Patriarhul Avraam, Ţara spre care Moise şi-a condus poporul şi pe unde au trecut Solomon şi profeţii, pământul unde a predicat Sfântul Andrei, în Iudeea, Galileea şi Samaria. Asirienii i-au spus Pământul de Apus, perşii au numit-o Ţara de dincolo de râu.  Pentru egipteni era Ţara regilor. Grecii şi romanii i-au spus Palestina, iar evreii Israel. De veţi întâlni numele de Amuru, Ever-Nahara, Pahnana, Hinani, Ikos Ratinu,  tot Ţara Sfântă înseamnă, căci Domnul, Dumnezeul Tău… i-a făcut să intre aici pe amorei, iebusei, filisteni, evrei, egipteni, fenicieni, perşi, arabi, cruciaţi, turci, mameluci, englezi şi mulţi alţii. Sfânta Scriptură o numeşte Ţara strămoşilor, în care s-au statornicit douăsprezece seminţii ale lui Israel; ţară bună şi cuprinsă, cum se spune în Deuteronom. La confluenţa mai multor civilizaţii şi a celor trei mari religii: iudaică, creştină şi musulmană, Ţara Sfântă e Marea Făgăduinţă, locul unde kronos devine kairos, timp al harului şi mântuirii, al crucificării şi Învierii, al vestirii fără de oprire. Catavasia la Naşterea Domnului pulsează, fără de oprire, în sângele credinţei : Hristos se naşte, preamăriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul…! În Ţara Sfântă l-am văzut pe Iisus răstignit, dar şi înviat.

 

Şi pentru mine, Ţara Sfântă era în mijlocul cerului. Rămâne în mijlocul cerului şi, după ce-am îmbrăţişat-o,  e în puterea fiinţei mele de a o şti născătoare de cale dreaptă. Un episcop al Ierusalimului spunea că pe lângă cele patru evanghelii care ni-l prezintă pe Iisus, Ţara Sfântă, cu mărturia ei de credinţă, este a cincea evanghelie, iar creştinul care vine în Ţara Sfântă, vede locurile jertfei şi se roagă aici, după ce se întoarce la ai săi, acasă, devine a şasea evanghelie.

 

Puritatea cerului îmi cuprinde creştetul. Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina…; ascultând cum se-ndeseşte timpul.

 

 Ieşeam tot mai mult din lumea erorilor, din gâlceavă, din gheara vremelniciei, ce împuţinează sufletul, intrând în rânduiala cerească, cea întăritoare, ferită de rugina răutăţii. Învăluit, fiind, de murmurul cald, suav, al icoanelor făcătoare de minuni  (întreaga Ţară Sfântă e icoană făcătoare de minuni), ferestrele de la care priveam prelung înspre liniile de orizont şi mai departe… Căci, de aici, într-adevăr, se vede foarte departe. Mii de fotografii cu chipuri ale suferinţei  şi mii de pătrăţele de hârtie cu înscrisuri gingaşe acopereau ramele icoanelor, ca semn că ruga în faţa lor a rodit;  a alinat şi a vindecat. Pe Muntele Tabor, la Biserica Schimbării la Faţă, sunt roiuri de înscrisuri de mulţumire. Truditorul în credinţă vine, uluitor de simplu, să mărturisească întâlnirea cu Dumnezeu, vieţuirea în adevărul Lui, adăugirea harului şi a dumnezeiescului dor. Fiecare poate călca pe iarba aceasta de aur, căci, spune Sfântul Apostol Pavel : Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

 

Intru în Biserica Adormirii Maicii Domnului, cobor 40 de trepte spre Icoana făcătoare de minuni, străjuită de 500 de candele, repetând cuvintele lui Brâncuşi : Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind mâna spre El.

Chipurile celor dragi mă acoperă ca într-o cernere de ploaie deasă, mormintele părinţilor şi mormântul Cezarei umblă alături de mine, clopotniţa Zoreniului, în care învăţam colinde în Postul Crăciunului, îmi iese în cale, mă împiedic de cei doi gutui de la poarta casei din Târgu-Mureş, calc pe o punte a cărţilor care au puterea să mă nască mereu, mă strigă, din spate, cineva să nu mă opresc să secer unde nu am semănat şi aceeaşi voce mă îndeamnă: Du-te! Îmbrăţişează Columna Infinirii cu palmele mâinilor deschise!

Îmbrăţişez, neîndemânatic, Ţara Sfântă, o columnă a infinirii, ca în limpedele ei să-mi văd obrazul şi mărgelele mirării ochiului. Văd trupurile pietrei, în case, biserici, cimitire şi aud trupurile vârstelor mele cum se grăbesc să se adune în columna infinirii de piatră, în altoiul luminii nădăjduirii. Dacă, se spune, ploaia e ticăloasă, în Ţara Sfântă, unde piatra înlocuieşte ploaia, piatra e ticăloasă? Nu poate fi ticălos ceva ce învederează strigătul lumii : Fericiţi cei curaţi cu inima…! Pietrele de la Capernaum, din Muzeul Pietrelor, sunt vorbitoare. Ele poartă inflorescenţe; amintiri despre învăţarea legilor lui Moise. Lângă cel mai înalt brad pe care l-am văzut în Ţara Sfântă. Cum poate fi stânca pe care a avut loc minunea înmulţirii pâinilor, dacă nu inflorescentă; lângă smochini în rugăciune; cu crengile îngenuncheate; străjeri la intrarea în Biserica Înmulţirii.

 

Spre Muntele Sion, pelerinii zăbovesc în Foişorul Cinei, se opresc la Mormântul lui David ( se fac cer cuvintele împăratului: De şapte ori pe zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale) şi se închină în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Este locul cu cele mai multe candele din Ţara Sfântă.  Deasupra sutelor de mâini ce înalţă semnul crucii, altarul pare a fi o legănare dulce, o năframă de Mamă ce înveleşte surâsul Fiului. Spunea Preafericitul Augustin: Doamne, tu erai în mine, dar eu eram departe, în afară de mine. Simt că sunt în mine…

Mă tem şi mă înveselesc…! Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu…

 

   Făcându-şi cruce, sub candelele Bisericii Adormirii, după ce şi-au lipit frunţile de mormântul lui Iosif şi mormintele Sfinţilor Ioachim şi Ana, pelerinii, de fapt, îşi întind mâinile spre cerul deschis, propovăduit de Isaia; făcându-le ram de pace, înfrânare,  blândeţe, vrednicie şi neuitare; pomenindu-l pe Sfântul Marcu Ascetul care spunea că uitarea şi trândăvia sunt uriaşi cu ucid sufletul.  Neuitarea se taie, aici, în piatră. Neuitarea îndurării curge în statuile pietrei, atât de dese, încât nu le mai desluşeşti marginile. Ţara Sfântă e o singură, imensă, fără de margini, statuie în piatră. E un cuib în care cloceşte piatra; căci atâtea aripi trebuie să poarte piatră mărturisitoare într-un nesfârşit zbor. Cel ostenit, poate tăia statuia, ca pe o pâine, să ia miez odihnitor, ştiind, ca Iov, că răscumpărătorul său e viu. Suspinul de-acasă  nu mai e jar, e doar pâlpâire, căci, aici,  răscumpărătorul meu e viu şi mă ajută să înving în pustia Carantaniei.

 

Fii înţeleaptă durerea mea ! (Baudelaire)

 

Retrăiesc imaginea punerii mâinilor în şir neîntrerupt, trunchi ce suie până la apostoli şi prin ei până la Iisus. O astfel de cale, pentru părintele Arsenie Boca însemna înlocuirea păcatului cu sfinţenia. De cartea părintelui, Cărarea Împărăţiei, primită din bunătatea părintelui Silviu Negruţiu, la un început de iarnă, aş avea acum nevoie, deşi ochiul nu leneveşte, arde citind peste tot unde  lumina lumii a scris buna-aşezare a credinţei. Aş avea nevoie de Cărarea Împărăţiei, de cărţile lui Eminescu şi Blaga, de Fiinţă şi timp, de însemnările mele despre liturghia cosmică a morţii, de fonoteca de aur de la Radio, cu voci ce înmulţesc binele, ca pe aceste tipsii de soare să aprind lumânările pe care le pun la altare; pentru ca atunci când, iar, cineva mă strigă din spate : Adu-ţi aminte de Ziditorul tău… să nu fiu cu mâinile goale…Cu mâinile goale şi cu… gândul gol…

Pe când lumina icoanelor mă înveleşte, gândul ia din cărţile iconologilor partituri exegetice desluşitoare. A reprezenta prin pictură rodul vizibil al lucrării Duhului Sfânt invizibil, spunea profesorul de teologie pastorală de la Institutul Saint Serge din Paris, discipol al lui Uspensky, Nikolai Ozolin, acesta e subiectul oricărei icoane. Îi privesc pe pelerini, le ascult cântarea, îmi privesc înlăuntrul şi îl ascult, simţind cât de mare e setea de contemplare a lui Dumnezeu prin icoană, cum iau din culorile pure ale bucuriei pascale a icoanelor, pe care Matisse le numea revelaţii. Simţind în icoane trama mântuirii noastre, sufletul îşi află partea de miazăzi; dinspre frumos spre preafrumos. Lumina naşte lumini, cum într-o mie şi una de nopţi, povestea naşte poveşti.

 

Un artist plastic vorbea de dorul de icoană, într-o lume a stricăciunii.

 

După o criză de conştiinţă, Julien Green de la Academia Franceză, cercetând cartea lui Murator vede Icoana Maicii Domnului, părându-i-se că se află în faţa unei fiinţe vii care îi vorbea prin lumina ochilor: Am citit în aceea privire, care n-a încetat să mă obsedeze, toate reproşurile iubirii şi o compasiune aproape supraomenească. Dacă cineva mă putea înţelege, atunci ea era aceea. Mi se părea că, ţinându-şi pruncul în braţe, privea omenirea şi întreba în tăcere : „Ce veţi face din El?” Ca şi cum n-ar fi ştiut. O ştia prea bine, de aceea tristeţea ei era de nepătruns, totuşi nu excludea iubirea. Am închis cartea. Imaginea de neşters n-a întârziat să acţioneze…   

Prin icoane dorim să vedem şi să auzim. Apostolii l-au văzut întrupat pe Hristos, spunea Sfântul Ioan Damaschinul, şi i-au ascultat cuvintele, de aceea şi noi dorim să vedem şi să auzim , să vedem şi să auzim chemarea la viaţă a icoanelor, infinitul lor, făgăduinţa lor cea preschimbătoare. Ele înrămează săvârşire şi desăvârşire; istoria mânturii.

 

Acasă, bisericile cu hramul Adormirea Maicii Domnului sunt multe. Le-au zidit Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu sau credincioşii apropiaţi zilelor noastre; bisericile din Braşovul Vechi, Vânători Neamţ, Târgu-Secuiesc, Căuşeni. Aceasta din urmă, la 80 de km de Chişinău, este semiîngropată, neadmiţându-se construcţia ei, decât cu condiţia să nu depăşească în înălţime statura unui călăreţ.

Acasă lumina e huiduită…

Acasă se papagaliceşte. Se vinde gazul, petrolul şi sufletul. Ruginesc, se spune, cuvintele. Se profesionalizează urâtul, cinismul, îngâmfarea, făţărnicia. Stau în loje cardurile bancare, copertele play-boy şi trădările. Un academician aşteaptă să obosească nebunia. Sentimentele sunt „chiuite”. E păcat şi nu e demn!…

 

           

Călcăm în podul palmei locurilor sfinte, într-o intimitate de neimaginat, de dinainte, chemaţi să ne înălţăm la voia Lui… Fie voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…Spre ce anume ne cheamă locurile biblice?

 

           Spre mântuirea sufletului. Acest pelerinaj îmi va fi de folos pentru mântuirea sufletului, la Judecata de Apoi.

          Avem nevoie de reazăm…

          Fără un reazăm, care este duhovnicul fiecărui suflet, nu putem merge să ne mântuim.

          O să vorbiţi de viaţa Dumneavoastră religioasă de dinainte de pelerinaj şi de cea de după pelerinaj?

          Da! Acest pelerinaj mi-a întărit convingerea că există un Dumnezeu care le rânduieşte pe toate. Dacă credem într-adevăr  în El, ne ajută. Intitulez acest pelerinaj poveste minunată la Ierusalim. Orice poveste are un început şi un sfârşit, dar această poveste nu se va termina niciodată.

          În poveste se intră şi din poveste se iese. În această poveste intrăm…

          …dar nu mai ieşim. Rămânem sufleteşte unii cu alţii. De câte ori mă voi duce la Sfânta Liturghie şi voi primi Sfânta Împărtăşanie, aş vrea să simt ce am simţit la Ierusalim, acel foc mistuitor, după care fiecare suflet aleargă, să-l caute. (Octavia Mureşan din Reghin)

 

            Leg snop de grâu şi îl pun să stea drept în faţa lui Dumnezeu.

 

Mergem pe Via Dolorosa în urma lui Iisus. Zdrenţuiţi în gând. Fuioare de timp se-ntind, amintindu-ne binele şi răul, surâsul şi schimonoseala. Cât pământ şi cât cer e în noi? Mergem pe Via Dolorosa ca pe o dungă de deal desenată de privirea Mântuitorului, simţind pe umeri umbra crucii şi pe buze sarea suferinţei. Auzim şuierul din lemnul Golgotei…Cine vrea să se asemene cu Domnul, scria părintele Arsenie Boca, în „Învăţămintele regilor”, în cruce să se asemene… Am aştepat clipa şi, acum, la poalele Via Dolorosa, mi-e teamă de neputinţa omenească. Cunoaştem că suntem suflarea de iubire a lui Dumnezeu? Acceptăm că suferinţa trupului mistuie păcatul?

 

Un vechi hrisov descrie suferinţa fără de margini a unui slăbănog şi ruga lui către Dumnezeu să-i scurteze viaţa. Slăbănogului i se arată un înger care îi spune că în milostivirea Sa Dumnezeu îi poate scurta viaţa, pentru un an de suferinţe pe pământ, prin care să se curăţe ca aurul trecut prin foc,  dându-i-se trei ceasuri în muncile iadului. Slăbănogul este de acord să fie închis în temniţele iadului, vreme de trei ceasuri, decât să mai sufere pe pământ încă un an. Intrând în iad este întâmpinat de un vuiet de suspine ale păcătoşilor, de văpaia şi urâciunea ochilor duhurilor rele, de către demoni care se aruncau la el ca fiarele. Sufletul slăbănogului începuse să strige de spaimă. I se păru că se află acolo de sute de ani, deşi trecuse doar un ceas din cele trei ceasuri promise. Când i se arată Îngerul, slăbănogul striga în gura mare că nu mai poate îndura chinurile, se ruga să fie scos de acolo, căci mai bine rabdă pe pământ suferinţele trupului decât cele ale sufletului în iad. La rugămintea plină de durere a slăbănogului, Îngerul îi răspunse :

– Dumnezeu,  Tatăl Îndurării, te va scoate de aici, dar să-ţi aminteşti cât de mari sunt muncile iadului, faţă de oricare dintre cele pământeşti şi că-i mai bine să-ţi împlineşti pocania până eşti în trup, decât după aceea.

Slăbănogul ajunge din nou pe pământ, sub razele soarelui…

fiind „fericit ca un izbăvit de iad”, cum consemnează în Împărăţiile iubirii ieromonahul Arsenie Boca, cel care detaşează, ca fiind deosebit de semnificative şi povăţuitoare, în dialogul dintre Înger şi slăbănog, cuvintele Îngerului : Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine , ca pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre cer, decât Calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi…

 

            De pe Muntele Măslinilor, unde Iisus le-a spus ucenicilor să privegheze pentru a nu cădea în ispită, se vede cel mai bine Cetatea Sfântă. Cu Calea Suferinţei sau Calea Calvarului, cum i se mai spune, cu Biserica Învierii, numită de Sfânta Elena Anastasis, din Ierusalimul amintit de Regele David sau de Regele Solomon (care a construit aici şi primul templu evreiesc), Ierusalimul cucerit de Nabucodonosor sau Alexandru cel Mare, purtând numele original de Shalem, însemnând loc al armoniei. Vechiul testament numeşte Ierusalimul  Oraşul lui Dumnezeu. O hartă a Ţării Sfinte descoperită în Biserica Sfântul Gheorghe din Madaba-Iordania, prezintă, în centrul ei, Cetatea Ierusalimului,  cu strada principală Cardo Maximus şi localizează Biserica Sfântului Mormânt. O altă hartă, a lui Heinrich Buenting, din 1581, prezintă Ierusalimul drept centru al lumii.

            Iată-ne, în picioare, la porţile tale, Ierusalime!

            Îi simt Oraşului Sfânt armonia şi dispersia,  împărţirea trupului religios în trei mari simboluri : Biserica Învierii,  Zidul Plângerii şi Moscheea Omar, stâlpi de rezistenţă ai creştinismului, iudaismului şi islamismului.

La Biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii oficiază zilnic, fără drepturi egale, bisericile greco-ortodoxă, armeană, catolică, ortodoxă-siriană, coptă şi etiopeană. Pot fi văzute elemente ale bisericii originale, cea construită de împărăteasa Elena în anul 325-326, distrusă şi reconstruită de mai multe ori, în urma invaziilor perşilor şi a incendiului provocat de mahomedani. Se pare că nicio reconstrucţie nu a reuşit să-i redea edificului grandoarea iniţială. Poate că o reconstrucţie morală, a timpului nostru… ?

Rotonda care acoperă baldachinul Sfântului Mormânt îşi păstrează forma iniţială din secolul al IV-lea şi este locul cu cea mai mare solemnitate din Biserica Sfântului Mormânt; după cum Capela Golgotei, cu imaginea răstignirii lui Iisus, este locul cel mai încărcat de durere şi demnitate a durerii; după cum toate lăcaşurile de cult şi capelele de sub bolta Bisericii Mormântului Domnului au fost, până în 1857, anul înţelegerii comunităţilor creştine, câmpuri în care s-au dezlănţuit ura şi rivalitatea sângeroasă. Vagi umbre mai trec şi acum prin corpul liturgic. În liturghia de la miezul nopţii, Evanghelia rostită în limba greacă, (fiecare credincios ştiindu-i învăţătura !), a fost repetată în limba rusă, cu accente de rivalitate. În limba rusă erau şi dialogurile zgomotoase, haotice, care au tulburat liniştea pelerinilor ce urmau să îngenuncheze  la fruntea înaltă a Mormântului Sfânt. Turbulenţii nu vroiau să accepte că doar liniştea pregăteşte trupul şi mintea pentru întâlnirea cu cristalul pietrei pe care scrie în greceşte Hristos anesti. Aici nu poţi să ai mintea răspândită… Puţin îţi este dat să stai pe locul uimirii, al dragostei şi al tainei, unde a hohotit, în calea neputinţei noastre, lumina; aici unde în fiecare Noapte a Învierii lumina pogoară ca un fulger prin cupola centrală a Bisericii, aprinzând struţul de 33 de lumânări din mâna Patriarhului şi revărsându-se spre fiecare credincios; cel care pleacă de la Sfântul Mormânt cu struţuri de lumânări, să le răsădească apoi în trăirile şi umbletul de-acasă, să le aprindă la greu şi la bine.

 

  La Sfântul Mormânt curgerea timpului se opreşte. Eşti prins în bătaia eternităţii. Nu vii şi nu pleci; eşti noul contur al propriei iluminării, la o răspântie de imagini în care clocoteşte lumina. Eşti făclie lângă miile ce înconjoară baldachinul, te frângi şi te ridici, tremuri şi te bucuri, închizi şi deschizi ochii,  vezi apa Duhului, adâncimea şi limpezimea ei, cercetezi adâncimea şi limpezimea râului fiinţei tale. Căci, atunci când va lumina harul (Simone Weil), trebuie să fii acolo.

 

Se pregăteşte liturghia miezului nopţii, se ating odăjdii de mâinile noastre, cupolele sunt prinse în aburi de zori, genunchii apasă piatra, lucie ca gheaţa, în strigătul de dinlăuntru pe care-l naşte rugăciunea. Gândul leagă pământul de cer. Începe cuvântul liturgic … Pretoriu, Golgota, Piatra ungerii intră într-un imens cerc de foc; sub care simt Sfânta Cruce cu lemn din Crucea Mântuitorului…? Sunt, suntem în bucuria luminii şi în rana ei. Ar trebui să fie Slujba Prohodului? Procesiunea din Vinerea Mare. Se ştie că procesiunile religioase sunt impresionante în Ţara Sfântă; procesiunile ortodoxe fiind şi cele mai numeroase : procesiunea de la Mormântul Sfântului Lazăr, cea din Duminica Floriilor, procesiunea spălării picioarelor, procesiunea din joia mare. Aceste procesiunii au fost nu de mult, căci nu de mult am petrecut Paştile, şi se vor repeta, se vor uni cu altele, dând măreţie sărbătorilor creştinătăţii. Acum e procesiunea îndreptării sufletului… Procesiunea fiecăruia dintre noi. Murmurăm, alături de ierarhi, filele liturghiei. Cu pace să ieşim…! Cu pace să rămânem în liturghia fără de sfârşit, liturghia de după liturghie, cea interioară sau cea numită „a fratelui”, a iubirii de celălalt; aflând suişul; altoindu-ne suferinţa la cruce, cum ne îndemna Părintele Galeriu.

 

În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma crucii… Nu dimineaţa zilei, amiaza ei sau amurgul mă întâmpină, ci doar Lumina zilei, orbitoare în casele cărora le deschid uşa. Sunt, suntem la rădăcina luminii.

 

Acasă, în Biserica din Săsar, 12 tablouri înfăţişează drumul lui Iisus spre Răstignire. Oare acum e deschisă sau închisă biserica Săsarului ?

 

            Via Dolorosa (nume dat în secolul al XVI-lea) este creştetul lumii. Aici i s-a dat omului puterea de a fi. Aici vine truditorul în credinţă să-şi lămurească fiinţa, ca la o avanpremieră a Judecăţii de Apoi.  Vechea Cetate a Ierusalimului e înconjurată de un zid înalt de 20 de m şi are 8 porţi de intrare. Poarta Damascului şi Poarta Sfântului Ştefan deschid drumul spre Golgota, pe Via Dolorosa, din pretoriul lui Pilat (cu inscripţia Hristus tradebat Judicanti se iniuste) până la Sfântul Mormânt. Pelerinul se opreşte la Poarta lui Irod, Poarta de Aur, Poarta Sion, Turnul regelui David, Poarta Iafo, Poarta Nouă. Trece, fără voia lui, şi prin porţile cotidianului, cele ce au înlesnit păcatului să se lăţească, să acopere sfidător faţa unui mare simbol al lumii. Via dolorosa este acoperită de pleavă comercială, cu înscrisuri banale, de genul Aweidach sau For Pottery.

 

Ce zid înconjoară fiinţa celui ce-i urmează Lui?

 

            Via dolorosa este hiperbola durerii, calea cu cele 12 opriri sau staţiuni, cum le numeşte englezul William Wey în anul 1462, când vizitează Ţara Sfântă. O carte scrisă de Adrichomius, atestă 12 opriri pe Calea Durerii, pe când în unele cărţi devoţionale din secolul al XVI-lea sunt menţionate 14 opriri, număr certificat şi de Papa Clement al 12-lea şi de Papa Benedict al XIV-lea. Cele 14 opriri mărturisesc calvarul Mântuitorului : osândirea la moarte, punerea crucii pe umerii lui Iisus, prima cădere sub greul crucii, întâlnirea Mîntuitorului cu mama Sa, ajutorul pe care i-l dă Simon din Cirene, întîlnirea cu Veronica, în a cărei maramă Mântuitorul îşi şterge faţa, cea de a doua cădere, întâlnirea Mântuitorului cu femeile din Ierusalim care îl plângeau,  a treia cădere sub povara crucii ( a se vedea şi sculptura lui Thadeus Zielinsky), dezbrăcarea lui Iisus de hainele Sale, răstignirea, moartea, pogorârea de pe cruce şi ungerea cu mir, punerea în mormânt şi Învierea. Peste aceste câmpuri ale suferinţei, trepte spre răstignire,  moarte şi înviere, sunt ridicate altare ale patimilor: Capela  Condamnării, Biserica Ecce Homo, Capela Încoronarea cu spini, Capela franciscană ce marchează locul întâlnirii cu Simon din Cirene, coloana de la intrarea în Biserica Sfântul Antonie, amintind locul celei de a treia căderi a Mântuitorului sub greul crucii, Altarul ortodox de pe Golgota cu o impresionantă cruce cu Iisus răstignit.

 

Se aude cum se coc picăturile de mir. În zidul Bisericii Ortodoxe Sfântul Haralambie e sculptată o cruce cu inscripţia Iisus Biruitorul, reînviind cuvintele Mântuitorului către femeile care-l plângeau : Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci, iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor : Acoperiţi-ne! Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat cum va fi? (Luca 23:27-31)

 

            Intrarea truditorului întru’ credinţă în Cetatea Ierusalimului e naştere şi nuntă, e cuvânt roditor şi tăcere roditoare, e aşezare a fiinţei între maluri ce nu se surpă. Spunea, într-un interviu, părintele Teodor Bortă de la Catedrala Naşterii Domnului din Chişinău : poţi veni pustiu şi pleca pustiu sau poţi face din Ierusalimul pământesc unul ceresc.

 

           Cum redefiniţi Aici binele?

           Prin tot ceea ce gândim, în tot ceea ce vom duce cu noi către cei din ţară, indiferent că sunt din familie sau dinafara ei. Vrem să ducem câte o picătură din acest dar al lui Dumnezeu de pe acest pământ sfânt, pământul Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Să ducem o picătură la fiecare; de linişte, de pace, de împăcare cu toată lumea, de dragoste. Să ne iubim unii cu alţii, după cum doreşte Bunul nostru Dumnezeu.

… ca într-un gând să mărturisim; gândul cel mare, îi leagă pe pelerini.

– Care ne face să vibrăm, să plângem, să vărsăm lacrimi, pentru că fiecare piatră ne aminteşte de picioarele Mântuitorului, de paşii lui şi parcă îi vedem, îi auzim. Am auzit şi biciul care îl lovea pe Mântuitorul, atunci când a fost judecat şi răstignit. (Gina Munteanu din Târgu-Mureş)

           

La Bethleem ( Beit-Lehem), amintit în Cartea lui Ruth, însemnând în ebraică locul pâinii sau casa pâinii, şi astăzi s-a născut Mântuitorul. Păstorii, magii, Fecioara Maria, Pruncul, preadreptul Iosif, străjuiţi de golaşii munţi ai Moabului, înnoiesc lumea. Avem scris, pe pâinea sufletului, condacul Naşterii: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…  şi ne prindem de raza curată a lui. Din chiparoşi şi trupurile caselor albe, din înaltul Bisericii Nativităţii, cea mai veche biserică din Ţara Sfântă, din cântarea îngerilor: Slavă între cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăînvoire, din toate acestea, din rumoarea aerului, din povestirile biblice cu regele David adus în faţa profetului Samuel,  din polihadre ne curge peste mâini mierea luminii. Aici unde s-a atins Dumnezeu de om, cum spunea arhimandritul Ioanichie Bălan. Catapeteasma aurită, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoana Sfântului Nicolae, solemnitatea celor patruzeci de coloane, Sfânta Peşteră, poarta de la intrare, scundă, mai mult o fereastră, un ochi, doar cu mâini spălate în mierea luminii pot fi atinse… 

Suntem colindători la Bethleem, în Biserica Naşterii, ridicată pe Sfânta Peşteră. În 329, ni se relatează, a fost dărâmat Templul lui Adonis, zeu păgân, pe locul lui ridicându-se prima biserică a Nativităţii construită de Sfânta Impărăteasă Elena, pe stâlpi de marmură, cu cinci naosuri, modificată, apoi, de Împăratul Iustinian, care i-a dat zidirii forma crucii şi i-a sporit dantelăria mozaicurilor. Se văd şi acum mozaicurile dintru’ început, cele care au salvat biserica în timpul invaziei perşilor din 614, când au fost distruse sute de biserici creştine, tocmai pentru că în mozaicuri magii erau prezentaţi în haine persane.

Într-un şuvoi afectiv de bucurie, mirare, incredibil, teamă, umilinţă, nedumerire, suspin, încremenire, căldură a rugăciunii, coborâm sub altarul bisericii construite de Sfânta Elena, în Sfânta Peşteră, unde atingem, clipe doar, talpa leagănului ce mişcă omenirea spre mântuire.

Să te bucuri că auzi strigătul minunii sau să te întristezi că omul, căruia i-a fost dată minunea, o pierde tot mai mult? Cu genunchii, pieptul, pumnii, fruntea, cu râul gândului, cu tot pământul şi cerul fiinţei,  le dăm clipelor acelora veşnicire. Bethleemul din noi se adânceşte; nu e teritoriu conflictual, cu bombe, răpiri şi atacuri teroriste. Agenţiile de presă relatează starea de război; pe când eu aflu starea de pace. Deşi, mă împiedic în viermuiala vânzătorilor de suveniruri. Ispitirile?… Vine Glasul: Să nu aveţi nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre…! Alcătuirea dumnezeiască a acestor locuri respinge compromisul. Fără aceasta, care ar fi punctul de sprijin al lumii?… Sunt treaz, nu simt oboseala, nu simt foamea şi setea. Când ochiul e mai viu, vine cuvântul liturgic să întărească bucuria de a vedea; repet cuvinte din Evanghelii; trupul sfâşiat se linişteşte; lutul rămâne în urma mea. Lumina e densă. E peretele meu alb şi neted, ce absoarbe zvâcnetul mâinii. Fără durere, mâna poate fi candelă… Scriu nu despre Ţara Sfântă, ci în Ţara Sfântă.

 

          Fericiţi cei milostivi,  că aceia se vor mântui…?

          Ca să mă pot „dezbrăca” de prezent, de ziua de azi a pământului lui Israel, ar fi trebuit ca zidul cu sârmă ghimpată să nu fi despărţit Bethleemul de Ierusalim, Biserica Naşterii de Biserica Sfântului Mormânt. Zidul şi împuşcăturile ce tresar în întunericul nopţii, oamenii grăbiţi, ale căror feţe dezvăluie drama pe care o trăiesc, toate sunt semne că lângă Zidul Plângerii mai dăinuie cuvintele Lui, deplângând destinul Cetăţii Sfinte, că cei ce vieţuiesc acolo, n-au înţeles încă pe deplin semnificaţia lor. A învins însă dorinţa cea mai vie pe care o port în suflet încă din anii copilăriei : să merg, să văd, să simt, să mă bucur, să sufăr, să mă închin şi să aud cuvintele Celui Venit în numele iubirii, Acolo, la izvoare.

            Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Aud şi acum cuvintele bunicii Ileana din Platoneşti, spuse cu voce tare, cuvinte pe care le ascultam vrăjită în dimineţile când peste creştetul pădurii se-nălţa soarele, jucându-şi razele în curcubeie de mărgăritare… Privind în urmă, cred că am trăit în casa bunicilor raiul pe pământ, vegheată de privirea, când blândă, când aspră a lui Dumnezeu care şedea pe un tron înalt în podul casei, iar pe sub alunii de la poalele pădurii, îngeraşi şi zâne adormeau florile şi iepuraşii în nopţile cu lună… Acolo, sufletul curat de copil a găsit pentru prima dată, uitat de vreme în canapei, manualul de religie al mamei, prin paginile căruia am dat chip şi nume Ţării Sfinte. Bunica îmi spunea că Dumnezeu, Fiul Său şi Maica Sfântă le dau semn, prin lumina sfântă, oamenilor, dacă i-au întristat sau înveselit prin faptele lor. Azi soarele e mai vesel, puiul mamii…Înseamnă că oamenii au fost mai buni. Ieri…n-ai fost prea cuminte şi, uite, soarele s-a ascuns după nori…

            În timpul zborului spre Ierusalim, mi-am reactivat în memorie tot ceea ce prinsese contur în sufletul şi imaginaţia copilului…, căci voiam să uit, să arunc în urmă balastul cu tristeţi, bucurii deşarte, speranţe şi suferinţe, tot, tot, pregătindu-mă de Marea Întâlnire…  (Emilia Dobreanu, Târgu-Mureş)

 

Este ora când bat clopotele Bisericii Naşterii Domnului. E încă o binefacere să intre în amiaza drumeţului, amiaza bisericii, cu bătăi ample de clopote, ca o bătaie a universului întreg, şi, la o asemenea fereastră, să înceapă, lin, O, ce veste minunată… Colindători la Bethleem, lângă Steaua de Aur, locul ieslei, cu inscripţia : Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est, lângă piatra unde Fecioara Maria şi-a alăptat Pruncul şi lângă Altarul Magilor. Ne amintim de Evanghelia Naşterii lui Hristos, auzită, de atâtea ori, în bisericile de acasă, mai mici sau mai arătoase, rostită în trudă duhovnicească, de voci puternice sau molcome. O rostim, acum, în gînd, fiecare cu vocea noastră, cu răsucirea noastră interioară, cu felul în care am hotărât să fim vestitorii Naşterii…; precum magii ce au rostit vremea naşterii, călătorind spre Bethleemul Iudeii, când, văzând steaua trimisă de Dumnezeu, au cunoscut că Cel născut în peşteră e Dumnezeu izbăvitor.   

O, ce veste minunată… Colindul ne face obrazul de pâine şi gândul de lapte dulce.

 

Se vorbeşte despre Steaua de la Bethleem şi în afara textelor biblice. Un manuscris din secolul al IV-lea al lui Maternus descrie o eclipsă de lună, purtând semnificaţia naşterii unui rege divin.

 

Suntem magii prinşi în arderea stelei călăuzitoare…? Ne învelim în săracele scutece?  Cum ne intră în văz şi în auz făptura minunii?

 

          Părinte Florin Croitoru, se vorbeşte despre trei mari minuni în Ţara Sfântă?

          Cele trei minuni sunt : venirea Sfintei Lumini la Ierusalim, în fiecare an la Sfintele Paşti, Minunea de la Bobotează, când Râul Iordan curge înapoi, după slujba oficiată de Patriarhul Ierusalimului şi a treia minune este pogorârea Sfântului Nor pe Muntele Tabor, la Schimbarea la faţă a Domnului.

          Un pelerinaj în Ţara Sfântă are inefabilul minunii?

          Ţara Sfântă e o minune. Credinţa noastră e o minune. Viaţa fiecărui om este o minune în desfăşurare. Cred că, la un moment dat, această minune care este Ţara Sfântă, locurile minunate care sunt aici, recomandă o interacţiune a omului cu minunea.

          Credo ut intelligam. Cred ca să înţeleg. Primeşte această reflecţie reverberaţii în plus în Ţara Sfântă?

          Înţelegem atât de puţin din misterele acestei lumi. Avem nevoie de credinţă, pentru a depăşi senzorialul, pentru a depăşi raţionalitatea. Putem avea acces la o sumă de cunoştinţe, de idei, de realităţi, atât de apropiate sufletului nostru şi în egală măsură atât de necesare sufletului nostru. Deci, credem ca să înţelegem şi înţelegând vom crede şi mai mult.

        În fiecare dimineaţă ne-aţi propus un gând al zilei. Care este gândul tuturor celor opt zile de pelerinaj?

        – Gândul principal al acestui pelerinaj a fost : cine sunt eu ? Merg în Ţara Sfântă, merg şi mă privesc în evenimentele de acolo, în obiectele de acolo, ca într-o oglindă : cine sunt eu ? În fiecare zi, prin gândul pe care l-am propus pelerinilor, am încercat să sensibilizăm anumite laturi ale sufletului omenesc, să ridicăm nişte semne de întrebare, să punem punctul pe i, să căutăm anumite semne de punctuaţie în vieţile noastre, astfel încât să încercăm, într-un context formidabil, să fim atenţi sau mai atenţi, la ceea ce suntem, la ceea ce spunem, la ceea ce vrem, la ceea ce ne dorim cel mai mult în viaţă. Deci, gândul acestui pelerinaj, tema principală a fost : cine sunt eu? Şi, am înţeles, pe parcursul pelerinajului, că mulţi au venit în Ţara Sfântă să se întâlnească cu Dumnezeu. Aveau nevoie de această exprienţă, pentru a se defini pe ei înşişi.

          Spunea poetul : În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, ajută-mă, Doamne, să ştiu cine sunt pe pământ… Acum, când paradisul se destramă în avalanşă, e o şansă pelerinajul în Ţara Sfântă?

          Un cuvânt pe care l-am auzit folosit de mulţi pelerini a fost următorul : avem atât de multe probleme, ne împiedicăm… Deşi unii se tem foarte mult de ei, deşi nu se mai recunosc în lumea în care trăiesc, deşi văd lumea părinţilor, acea lume frumoasă, curată, cinstită, demnă, credincioasă, fidelă, risipindu-se în nicăieri sau în nimic, aceşti oameni au în inimă un dor formidabil.

 

            Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie, scria Nichita Stănescu. Mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei nedivine; mi-am spălat inima…

            Mi-am spălat inima şi scriu…

 

 Din dorul lor, pelerinii presară evlavie şi iau dor dumnezeiesc, la Bethleem, în Grota Laptelui, unde îi întâmpină una dintre cele mai expresive lucrări de artă sacră, reprezentând familia sfântă în fuga spre Egipt. Iau dor din Capela Inocenţilor, amintind de uciderile lui Irod cel Mare sau din Capela Sfântului Ieronimus, care a tradus aici Noul şi Vechiul Testament în limba latină, adăugându-li-se, în dor dumnezeiesc, Biserica Sfintei Caterina, Mormântul Rahelei, unde femeile se roagă pentru naşterea de prunci sănătoşi, rezervoarele antice de apă, din sudul Bethleemului, numite bazinele lui Solomon, grâul şi măslinii,   Câmpul păstorilor, cu Biserica-peşteră.

 

În Mănăstirea Părintelui Teodosie din Pustiul Iudeii intră cântecul cerului. E  multă mângâiere aici unde au trăit  Patriarhul Sofronie, Sfântul Kopris, Părintele Teodosie, alături de sute de monahi despre care pomenesc documentele scrise. Viitorii patriarhi Sofronie Preaînţeleptul şi Modest au petrecut aici vrednicia vieţii monahale. Invaziile persane au adus pustiul, mănăstirea devenind în secolul al XV-lea adăpost pentru triburi beduine. Târziu, în secolul al XIX-lea Patriarhia Greacă a recuperat ruinele mănăstirii şi sfinţenia de altădată a locului.

Despre cum a aflat Sfântul Teodosie de Peştera Magilor, ne relatează, cu discreţie, o măicuţă, care şi-a păstrat anonimatul numelui:

           Aici e Peştera unde s-au adăpostit Magii, după ce s-au închinat la Bethleem şi au fost înştiinţaţi de Îngerul Domnului să nu se mai întoarcă înapoi la Irod, să se întoarcă pe un alt drum în ţara lor. Când Sfântul Teodosie a venit pe pământurile acestea, în 432, nu ştia precis unde e Peştera. A luat un tămâier cu cărbuni stinşi şi s-a rugat  să-i arate Dumnezeu locul. Cum a ajuns Aici, s-au aprins cărbunii şi Aici a făcut prima mănăstire cu viaţÄÆ
’ de obşte (…) Aici este şi mormântul  Sfântului Teodosie, al Sfintei Sofia, mama Sfântului Sava cel Sfinţit, a încă 35 de sfinţi măriţi, mormântul Sfântului Ioan Moscu care a scris Limonariul.

           Creşte numărul pelerinilor?

         Slavă lui Dumnezeu! Văd că sunt din ce în ce mai mulţi.  

           Îi simţiţi că pleacă altfel, după ce intră în Grotele acestea?

           Eu ce să vă spun. Asta numai Dumnezeu ştie. Cu ce duh vine fiecare. Altul poate că nu vine cu atâta evlavie. Altul care vine cu evlavie, bineînţeles că se încarcă cu şi mai multă evlavie. Omul trebuie singur să vină, ştiind că locurile acestea sunt sfinte, cu cât mai multă frică de Dumnezeu şi cu cât mai multă evlavie.

           În atâta pustietate, locurile acestea sunt atât de vii…

           Este. Suntem într-o regiune cu 18 mii de musulmani. Aici suntem 3 creştini, părintele şi două măicuţe. Vă închipuiţi! Numai mâna lui Dumnezeu ne acoperă.

 

            În Mănăstirea Părintelui Teodosie, se prind de adâncul cupolei cuvintele: Cu noi este Dumnezeu, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni… , rostite în curată limbă română.

          

Acasă, prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate…( ca în metafora lui Ion Caraion) sau nici măcar pe jumătate. Se azvârle cu piatra în cornul ei, făcându-se tăcere în spirit. Spunea, într-un interviu la Radio Târgu-Mureş, poetul George Ţărnea : sfârşitul lumii e tăcut.  Sugera poetul că nu va fi un cataclism, potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va muri. 

În situl Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cultivă cartofi, Ministerul Culturii nedespăgupindu-i pe proprietarii pământului din interiorul şi din afara Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; autorii de antologii literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu au făcut-o; plouă în bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar , din senin, filozofi care, spunând anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai impunătoare decât ale catedralelor, cum scria reputatul arhitect Dan Hanganu; ducem peste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, ponei din plastic roz, cu zvastica neagră deasupra cozilor; se necinstesc simboluri religioase sub perfidia libertăţii de exprimare; se naşte o nouă limbă română, cea a inculţilor siniştri; se acaparează catedre universitare cu o lăcomie inimaginabilă a banului; sunt scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru piticii moderni (vorba lui Eminescu!), ca aplaudând, să-şi scuture rugina de pe zale.

Prăpastia e întreagă, luna e mai puţin de jumătate… Dumnezeu ne face semn să nu mai rătăcim. L-am răstignit şi-l răstignim, dar El continuă să vină la noi. Deşi, diavolul e ca roiul de albine, cum se exprima părintele Evghenie Dascaliuc  de la Mănăstirea Ciolanu, îngrijorat că nu mai e frică de Dumnezeu, că se împuţinează credinţa şi greu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi greu căutăm taina euharistiei.

 

Prin euharistie, cerul vine zilnic pe pământ, predica părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea.  În Ţara Sfântă poţi rupe din cer, căci cerul vine zilnic pe pământ…

 

Detaliu neobişnuit. În icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sfântul Sava apare o a treia mână, care, se spune, este a Sfântului Ioan Damaschin. Alături de Sfântul Teofan, Sfântul Teodor sau Sfântul Ştefan, făcătorul de minuni, Sfântul Damaschin i-a dat acestui aşezământ faima monahismului ortodox; tocmai în Pustiul Iudeii, cu case golaşe şi copii palizi, fără cuib de apă şi cuib de pasăre, secat fiind şi cuibul cuvântului. Doar gestul mâinii comunică dorinţa pustiitului de a primi în podul palmei vreun dolar. Oamenii locului, puţinii pe care îi vedem (câte un copil îmbătrânit la chip, la fereastra casei sau venind de la şcoală cu paşi împotmoliţi, câte un vârstnic cu chip resemnat), par încremeniţi într-o apăsătoare aşteptare, prinşi în ţesătura gri a pietrişului din natură şi din viaţă. Cătuşele destinului sunt grele. Piatra a înghiţit orice boare a verdelui. ( În alte părţi ale lumii, oceane de pădure se mistuie în incendii, luându-i frunzei dreptul la adiere). Casele construite din piatră de Ierusalim par să-şi mărturisească instinctul de apărare. Sunt trainice prin dimensiunea zidului, terne prin culoare, aceeaşi culoare, amplificând, alături de vegetaţia chinuită, starea de dezolare. Piatra de Ierusalim este ca o carapace. Sechestrează viaţa, dar în acelaşi timp este semnul apărării ei. Dintr-o asemenea întindere dureroasă, îţi iese în cale, pe Valea Kedronului sau Valea Judecăţii de Apoi, mărturie a minunilor dumnezeieşti, Mănăstirea Sfântul Sava. Pe umerii ei sărbătoreşte Pustiul? Prin Ea, Pustiul nu e doar muţenie, ci şi murmur.

 

Spiritul nu poate fi niciunde întemniţat, consemna Mircea Eliade.

 

Un drum foarte îngust îngăduie paşilor să ajungă la locul unde Sfântul Sava i-a adunat pe pustnici şi a pus temelie de biserică, închinată Sfântului Nicolae. Străbatem pajiştea pietrei. Însetaţi, bem din apa minţii slujitoare…Locul i s-a arătat Sfântului Sihastru în vis, sub forma unui stâlp de foc. Ca să ajungi la stâlpul de foc,  la biruinţă, înfrunţi vitregiile Pustiului. Poate că nu am fi ajuns în acest loc unic, dacă în anul 2000 nu se făcea o cale de acces, destul de zgârcită şi aceasta, care să-l primească pe Papa Ioan Paul al II-lea. Confortul autocarelor rămâne la distanţă. Ne apropiem de Marea Lavră cu minibuzele sărăcăcioase ale unor ghizi amabili, străbatem o bună distanţă pe jos, uimiţi de ramul imens care îţi adie în cale, făptura mănăstirii. La porţile ei se despart femeile de bărbaţi. Intră la altare doar bărbaţii, femeilor prezentându-li-se, cu amiabilitate creştinească, toată biografia mănăstirii, în afara zidurilor ei.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pre noi…  

În Ţara Sfântului Sava, la altarul curat al minunii dumnezeieşti, îţi aduni toate cuvintele în ritmul rugăciunii, speriat, aproape, că rugăciunea poate nu săgetează destul inima, mâhnit, aproape, că privirea nu este destul de plecată în taină, că în viaţa ta nu a stat îndeajuns Iisus. Îmi ardeau în ochi boabele de grâu prin care, în serile Postului Mare, copil fiind, număram rugăciunile rozariului. Cu o asemenea ardere în ochi priveam sălaşul Sfântului Sihastru Sava, Biserica în care se păstrează rămăşiţele sale pământeşti, Turnul bisericii, construit în timpul împărăţiei Marelui Iustinian,  legând imaginile de cuvinte din rugăciunea Sfântului Efrem : Aşa, Doamne Sfinte, dăruieşte-mi mie, ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu… Fără Duhul smeritei cugetări, pierdut îmi va fi drumul acesta… Fără Duhul smeritei cugetări, pierdut îmi va fi… Fără Duhul smeritei cugetări… ; cuvinte rostite, în gând, din ce în ce mai apăsat şi mai rar, pentru a le face loc în memorie pentru multă vreme, în timp ce stăteam pe laviţe de lemn în casa oaspeţilor, răcorindu-ne cu pahare de apă rece. În dogoarea întinderii Pustiului, paharul cu apă rece e simbolul petalei de lumină dumnezeiască, ieşind deasupra pârjolirii iadului. La Mănăstirea Sfântul Sava, paharul de apă rece vindecă…Răcoarea lui intră la rădăcinile făgăduinţei şi… ale răspunderii. Când îi făgăduieşti lui Dumnezeu, cugeta Sfântul Vasile cel Mare, eşti răspunzător.   

Aşezământul mănăstiresc de aici, Cetatea cu albastre cupole,  este, acum, parte de cer, necunoscătoare de nor. Pustiul Iudeii are prin Marea Lavră a Sfântului Sava căpătâi de tihnă şi nădejde, mal de linişte şi reculegere. Auzul nu primeşte vorbe deşarte şi inima taie cugetarea pătimaşă, cum se scrie în Patericul Lavrei. Aici, aşa cum o alăută, pentru a scoate sunete armonioase, are nevoie de toate strunele perfect acordate, tot aşa şi omul trebuie să-l laude pe Domnul cu toate mădularele.

Mănăstirea prefigurează poarta raiului. Rugându-se pentru apă, Sfântul Sava a descoperit, la temelia mănăstirii, izvor de apă dulce. Zilnic vieţuitorii mănăstirii pot lua din izvorul miraculos 20 de litri de apă potabilă. E Învierea de fiecare zi…

 

Priveam piepturile stâncilor. Pietre cu o altă anatomie, fără să întruchipeze doar pustiul. Ele sunt marginile largi ale Mănăstirii, pilonii ei de susţinere. Pietre în care sihaştrii şi-au săpat chilii, ochi veghetori, unde urmele vieţii ostenitorilor aleşi mai ard. Din valurile lor iese piscul, Cupola cea mai înaltă a Mănăstirii. Dinspre aceasta vine, necontenit, abur de rugăciune; abur de neuitare, unindu-se cu aburul mirării şi al bucuriei noastre.  Dialogul pelerinilor se opreşte. Fiecare vorbeşte doar cu sine…

Ani mulţi, locului i-a fost dată năvala distrugerii; a năvălirilor păgâne, a invaziei persanilor, când sute de monahii au fost martirizaţi, sau a  cutremurului devastator din 1834. Vânt vechi şi lung între ziduri… este un vers al lui Lucian Blaga, pe care-l apropii peisajului rememorării. Cinci invazii barbare au zguduit aşezământul, ultima fiind cea a mamelucilor.

Mănăstirea are aripa Pasării Phonix…

 

        Aici unde totul este măsurat, sever,… cum este sufletul?

          Este uşor, ca să putem merge la rai. Aici viaţa este foarte severă. Gândiţi-vă că mâncarea este o dată în zi, apa este cu măsură. Viaţa este foarte grea, dar oricum, este foarte frumos. Degeaba îi dăm trupului ceea ce vrea trupul, dacă sufletului nu-i dăm nimic. Să-i dăm sufletului ceea ce trebuie, ca să avem şi dincolo ceea ce ne trebuie.

        Ruga Dumneavoastră este pentru toţi oamenii lumii.

        Pentru toată lumea. Pentru toată lumea ne rugăm, când ne gândim special la poporul român, la toţi oamenii creştini ortodocşi de pretutindeni.

        Necazurile sunt din ce în ce mai multe, oamenii suferă din ce în ce mai mult…

       – Oamenii suferă din ce în ce mai mult, pentru că s-a răcit rugăciunea. Dacă oamenii s-ar ruga, toată lumea s-ar ruga, n-ar mai fi spitale pline. Lumea nu se roagă. E lipsă de rugăciune. Noi aici suntem simpli chiriaşi. Am venit, n-am adus nimic, nu luăm nimic, gândiţi-vă…! Aşa cum se aşteaptă chiria lunară, aşa Dumnezeu aşteaptă rugăciunea. Dacă noi nu-i dăm nimic lui Dumnezeu, ce să ne dea Dumnezeu? Ne dă numai răutăţi. Dacă i-am da lui Dumnezeu, şi Dumnezeu ne-ar da.

        Locul acesta este o minune?

          Este o minune a Sfântului Sava. Este minunea Maicii Domnului, pentru că i s-a arătat în vis Sfântului Sava şi i-a spus : Fă mănăstire aici, că va fi până la sfârşitul veacurilor.  Mănăstirea este aşezată pe Valea Kedronului, exact unde va fi scaunul de judecată al Mântuitorului. Ultima liturghie se presupune că va fi în această mănăstire.

 

          Cel ce arde luminează? (Epica magna)

           Mă întreb dacă eu, Acum, sunt vrednică de acest Dar: să ajung la izvoarele  credinţei şi, ridicându-mă deasupra zilei de azi, să intru cu imaginaţia în tunelul timpului, să cobor cu sufletul în extaz dedesubtul zidurilor, caselor, bisericilor, pentru a afla  lumina sacră a pământului călcat de Sfântul Sava, a micului sat Bethleem ca, împreună cu păstorii dimprejur şi magii din Răsărit, călăuzită de Steaua Naşterii, să mă închin Pruncului-Domn al atâtor suflete de atunci şi până-n veac… Să plec pe urmele Sale în mirifica Galilee şi să-mi închipui, plutind pe Marea Tiberiadei, că sunt şi eu în corabia pescarilor, că-L văd venind pe valuri, spunându-mi: – De ce te temi… Nu te teme!… ( Am eu, oare, atâta credinţă cât un grăunte de muştar?…)

            Doamne al Înaltului, îţi mulţumesc pentru Darul de a atinge şi mângâia cu înfrigurare trupul încărunţit, chircit în noduri de timp, al măslinilor din Ghetsimani, pentru Darul, nesperat, vreodată, să mă contopesc prin împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Său la Biserica Sfântului Mormânt, după ce am urcat Golgota, cu greutatea Crucii Lui şi a crucii mele pe umeri…

            Şi în tot acest timp, Lumina de Sus, albastru topit în aur, îmi făcea sufletul o picătură din Marele Izvor, plutind între cer şi pământ, renăscut prin Botezul în Iordan, pentru a trăi fascinaţia luminii de pe Tabor…, între Alpha şi Omega. (Emilia Dobreanu, Târgu-Mureş)

 

            Transcriu din carnetul de reporter şi completez. Să renunţ sau să continuu? …

Cineva i s-a mărturisit unui părinte că scrie o carte, dar că are îndoieli. Nu ştie dacă să renunţe sau să continue. Părintele i-a răspuns : Tot ce e spre Slava lui Dumnezeu trebuie făcut!

 

Auzind, Orbul, rumoarea unei mulţimi de oameni, întreabă ce se întâmplă. I se răspunse că trece Iisus din Nazaret. Atunci, Orbul începu să strige : Iisuse, fiul lui David, milueşte-mă!

Privind aura Sfinţilor Români de pe zidul interior al Bisericii Ortodoxe Române din Ierihon (yerihu înseamnă lună calendaristică) îi repetam Orbului cuvintele şi le auzeam pe cele ale Mântuitorului: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!

Pipăiam cu degetele stăruitoare ale sufletului mântuirea, obosiţi de urâciune, încercând să aflăm dacă suntem picături, măcar, din sarea pământului, dacă ştim să vorbim despre darul lui Dumnezeu, cum ne povăţuieşte Sfântul Simeon Noul Teolog.

            Ierihonul, pe care l-a stăpânit împăratul roman Antonio şi Cleopatra Egiptului sau Irod cel Mare, distrus şi reconstruit de zeci de ori, după cum mărturiseşte Cartea lui Iosua, e şi suişul nostru spre Ierusalimul Învierii. Munţii Moabului, Carantania cu Paraclisul Ispitirii, statuile liniştii de la Marea Moartă şi Dudul lui Zaheu îşi înclină spre noi frunţile la cea mai joasă altitudine, 400 de metri sub nivelul mării. Numai că aici, unde Vameşul şi-a aflat pocăinţa şi Orbul mântuirea, Fiul Omului venind să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, truditorul în credinţă se reazimă de înălţimea cerului. A acelui cer care clipeşte la Ierihon şi în limba română.

            Este primul oraş cucerit de israeliţi, după peregrinarea de 4o de ani prin pustie şi primul oraş cedat de Israel Palestinei, în 1994, în urma acordului de pace. Este recuperat de israelieni, dar, în urma retrocedărilor din 2005, revine părţii palestiniene. Este o „insulă” palestiniană, situată la 4o de km de Ierusalim. După Cartea Judecătorilor, este Madinat an Nakhil, Oraşul palmierilor, iar după numele unui izvor ce curge în apropiere, căruia proorocul Elisei, ucenicul Sfântului Ilie Tesviteanul, i-a îndulcit apa, a fost numit Ain Alisha, Izvorul lui Ilie. Lângă Ierihon, imediat după Botezul de la Iordan, Mântuitorul a stat într-o peşteră, pe locul căreia Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au ridicat o mănăstire, cu Paraclisul primei ispitiri, pe piatra pe care au stat picioarele lui Iisus, când Ispititorul i-a spus : Zi ca pietrele acestea să se facă pâini.

            Săpăturile arheologice stabilesc vechimea de 12.000 de ani a Ierihonului şi faptul că a fost primul oraş cu ziduri de apărare din lume, cu construcţii anterioare piramidelor şi cu aspecte ale civilizaţiei mai vechi decât cele ale Mesopotamiei. Începând cu secolul al IV-lea, Ierihonul devine loc de pelerinaj. În epoca bizantină existau la Ierihon 2o de mănăstiri şi biserici. Cine s-a gândit să zidească o biserică românească, în atât de vechiul şi faimosul Ierihon?

Părintele Ilarion Argatu a visat-o pe Fecioara Maria, poruncindu-i să ridice o biserică în Ţara Sfântă. A aflat de un român stabilit în locurile sfinte de la care cumpără un teren, pe care ulterior îl donează Patriarhiei Române pentru a se înălţa ceea ce numim acum Aşezământul Românesc de la Ierihon, pe care părintele Ilarion nu l-a văzut niciodată. În anul 1999, când a început construcţia, părintele le spune celor apropiaţi : Eu nu mai pot merge acolo, acum am alt drum de făcut. Să mergeţi voi…!

            Biserica visată de părintele Ilarion Argatu, cuprinsă şi în testamentul părintelui, şi-a înălţat zidurile, dar încă nu are strane şi iconostas. Are, în schimb turlele unui timp gigant, umplându-ne nările şi gâtlejul cu hlamida lui de lumină. Biserica, şi cea Mare, cu hramul Naşterii Domnului, şi Paraclisul, cu hramul Sfântul Ioan Hozevitul Românul şi al tuturor Sfinţilor Români morţi în Ţinutul Palestinei, are boltă cerească, potrivindu-i-se cuvintele din Poemul despre Sfânta Sofia din Edesa : Iar cupola-i înaltă e asemenea cerului cerurilor.

            Lumina din biserică nu este lumina de afară. Este lumina aducătoare, lumina bisericilor ortodoxe, descrisă de profesorul de iconologie şi teologie pastorală de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris, Nikolai Ozolin, discipol al lui Leonid Uspensky, ca lumină discretă, învăluitoare. În studiile sale ( vezi Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, 1998, p.157-176) , Ozolin susţine rolul impresiei de depeizare la intrarea într-o biserică, sentimentul că părăseşti o lume  pentru a intra în alta, dat tocmai de lumina bisericii. Lumina venea , la Ierihon, din Sfânta Treime şi năştea sentimentul că suntem într-o lume în care Dumnezeu fiind curat, trebuie să fim la fel. Tu cum eşti când vorbeşti despre Dumnezeu? – întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz.

La Ierihon, pogorământul lui Dumnezeu este curat şi sete duhovnicească acoperă potirul liturgic. Asistele icoanelor fac să strălucească totul în jur, semn că Mântuitorul nu ne lasă rugăciunea fără de răspuns. Căutăm, cum ar mărturisi Constantin Brâncuşi, ceea ce este mereu. Căutăm ochii izvorâtori de nădejde din icoane, frumuseţea salvatoare a acestora, lumina lor taborică. Pe Muntele Tabor au văzut Apostolii că faţa lui Iisus era ca soarele. În faţa fiecărei icoane urcăm Muntele Taborului, mărturisind: Schimbatu-Te-Ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi, Slava Ta…!

Cu sete duhovnicească ascultăm mărturiile Maicii Stareţe :

– În 1999 s-a pus piatra de temelie, iar în 2000 s-a sfinţit altarul bisericii de PF Teoctist, vrednicul de pomenire, împreună cu PF Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei. Terenul pe care s-a înălţat biserica şi paraclisul a fost al familiei Samuilă Dumitru, un român căsătorit în Palestina. Arhitectul construcţiei este profesorul Vasilescu de la Universitatea „Mincu” din Bucureşti. Pictura e realizată de familia Moldoveanu, Ioan şi Daniela. De construcţie s-a ocupat, şi se ocupă în continuare, părintele arhimandrit Ieronim Creţu, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan. S-a hotărât să fie o mănăstire de călugări, dar PF Teoctist a făcut să fie mănăstire de maici, mai potrivită pentru serviciile de primire a pelerinilor.

Maică Stareţă, ne înconjoară Deşertul… Numai că, sufletul omului, aici, la icoane, nu mai e în deşert… Îi este sete, dar e setea de Dumnezeu…

– Este locul călcat de Mântuitorul. Cea mai veche cetate din lume; aproape de Muntele Ispitirilor unde Mântuitorul a poposit şi s-a rugat, învăţându-ne şi pe noi să poposim şi să ne rugăm. Aproape de noi e şi Dudul lui Zaheu, Vameşul. Aici a coborât Mântuitorul din Cetatea Ierusalimului. În apropiere e şi Mănăstirea Sfântul Gherasim şi Mănăstirea Hozeva, unde sunt moaştele Sfântului Ioan Hozevitul, Sfântul Român care ne ajută. Îi simţim binecuvântarea.

            Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a realizat lucrarea. Am început cu constructori români. Ei au plecat acasă, din motive de vize. Suntem spre finalizare, facem ultimele eforturi, cu ajutorul pelerinilor. Români din toate colţurile lumii ne întind o mână de ajutor. Va fi un aşezământ şi mai frumos decât acum.

– Va fi o inimă; o inimă mare; amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima! Vă mulţumim că ne-aţi mângâiat osteneala!

  Ne bucurăm că începând cu anul 2007 pelerinii români sunt numeroşi. Vin la moaştele Sfântului nostru român, care acum sunt la Biserica Grecilor ( ar fi bine să fie la noi, dar… e cum rânduieşte Dumnezeu) . Aşa cum vin ei, cu evalvie şi cu căldură la Locurile sfinte, dorim să aibă aceeaşi căldură a evlaviei şi la noi în ţară şi să-şi păstreze credinţa. Au fost mulţi ierarhi care ne-au vizitat. PS Iustin de la Sighet a venit cu 4o de preoţi, ducând vestea cea bună despre aşezământul nostru. Aici săvârşim slujbele ca la orice mănăstire, cu vecernie, cu utrenie, cu toate cele 7 laude…

 

Să ţii o liturghie stareţ sfânt!

– Pentru cine?

– Pentru gândul meu! (Lucian Blaga)

 

            Maica Stareţă, ca şi părinţii slujitori sau monahii de la Mănăstirea Sfântul Sava, Aşezământul Românesc de la Ierusalim, Biserica Schimbării la Faţă de pe Muntele Tabor sau de la Grota Magilor, în cuminţenia modestiei şi a profunzimii gândului ce-l poartă, n-au vrut să se prezinte cu numele. Îi botezăm noi, generic, cu numele de creştini români adevăraţi. Le respectăm alegerea; în iesle Iisus n-a avut purpură, ci sărace scutece… Prin ei, în Ţara Sfântă, cerul clipeşte şi în limba română. Bucurându-ne, de asemenea, s-o vedem, în aşezămintele româneşti, pe Fecioara cu Pruncul în mijlocul hărţii României Mari, simbol ocrotitor, şi să citim înscrisuri cu versuri eminesciene, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

 

Frunză sunt, Doamne, şi-ntre frunze ascult/ mugurul Tău crescând în veşnicie. ( Şt.A. Doinaş, Psalmul LIII)

 

            Plecăm de la Ierihon, în acea grabă, şi bună şi rea, a pelerinului hotărât să vadă totul ( uneori, din grabă, rugăciunea e bolborosită, ajunge secunda să fie înjumătăţită, o parte din fulgerul ei pentru mântuire, o alta pentru amintiri!), privind cum rămâne în urmă, cu saptele drept, Biserica. Zidurile ei, dantelăria acestora, îmi readuce în minte Trei Ierarhii. Icoanele Bisericii glăsuiesc în urma noastră. Trubeţkoi spunea să în faţa icoanelor bisericeşti trebuie să aştepţi, până când ele încep să vorbească. Icoanele Ierihonului ne vorbesc. Ascultându-le, le răspundem prin rugă şi cântări liturgice de-o claritate uluitoare. Cuvintele şi cântările sunt aici rostite altfel; cu o seninătate nemaicunoscută. Ne despovărăm, tot mai mult, de rugina cotidianului. Ne limpezim…! Lăcomia aparatelor ce imortalizează clipe,  o anume irascibilitate turistică, enervarea unor oameni de ordine, ce nonşalant te prind de reverul hainei, dacă ai zăbovit la altare mai mult cu o jumătate de secundă, sau insistenţa, până la obrăznicie, a vânzătorilor de suveniruri nu le luăm în seamă. Deşi, lângă timpul fără de timp, e un azi înfricoşător, cu arma la piept, intolerant, trecându-l pe om, indiferent de gândul şi trăirea lui, prin labirintul grilajelor de fier ce desparte Sfântul Mormânt de Ieslea Naşterii. Dar, nu vreau, acum, să văd sârma ghimpată a neînduplecării… Nu am nimic de vândut, nimic de cumpărat. M-am îmbogăţit cu moneda sufletului şi ştiu că aceasta nu e cotată la casele de schimb. În timpul fără de timp, omul nu împleteşte vicleşuguri…

 Am lăsat acolo o lumânare arzând şi am luat de acolo o poveste…

            La vârsta de 2o de ani, la un praznic al Adormirii Maicii Domnului , Sfântul Ioan Iacob intră în viaţa Mănăstirii Neamţ. Era în anul 1933. După trei ani de viaţă monahală, pleacă în Ţara Sfântă, vizitează locurile biblice şi se retrage într-o peşteră din Pustia Iordanului, apoi la Mănăstirea Sfântul Sava, unde erau mai mulţi călugări români. Din cauza războiului, între 1940-1941, va pătimi într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. A fost hirotonit diacon şi apoi preot în Biserica Sfântului Mormânt. Este cel care a păstorit Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan, timp de 6 ani, după care se retrage în pustiul Hozeva, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, apoi în peştera numită Chilia Sfânta Ana, unde va muri la vârsta de 47 de ani şi unde va fi înmormântat. După 20 de ani de la moarte, Patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.

Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ Hozevitul.

 

Suntem la o masă a limbii române. Să privim în ochii ei, ne-ar îndemna Grigore Vieru, până când ne va cunoaşte, până când îşi va aminti de noi, până când i se vor umezi ochii de bucurie că suntem şi că este şi ea…

 

Dacă Domnul e cu noi, cine va fi împotriva noastră?

 

Povestea Sfinţilor Români o ascultăm şi la Aşezământul Românesc de la Ierusalim. Părintele Serafim Paşca le aduce dreaptă pomenire. Românii au dăruit bisericilor din Ţara Sfântă obiecte de preţ. O evanghelie scrisă şi pictată la Iaşi, în 1599, de Mathei ajunge în Ţara Sfântă, la fel Evanghelia domnitorului Matei Basarab, o cruce cu stema Moldovei sau un aghiazmator de argint din 1656, cu efigia bourului încoronat.

Cuviosul Irinarh de la Mănăstirea Neamţ ajunge , în 1843, pe Muntele Tabor, desăvârşindu-se, aici, în mulţi ani de sihăstrie. Cu ucenicul său, Nectarie Banul încep construcţia bisericii Schimbarea la Faţă. După moartea cuviosului Irinarh, ierodiaconul Nectarie menţine pe muntele Tabor rânduiala religioasă în limba română. Cu toţii ne fac semn ceresc, iar noi le facem semn  prin cuvintele Sfântului Pavel: Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.

Întemeierea misiunii române în Ierusalim nu are o biografie netedă. Deşi, din vechime, ortodocşi români fac pelerinaje în Ţara Sfântă, abia în secolul al XVII-lea sunt instituite legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ierusalimului şi, târziu, la început de secol XX se manifestă interesul pentru o reşedinţă a bisericii române la Ierusalim. Dar, mai înainte, în 1859, pe Muntele Tabor s-a ridicat un schit românesc, prin osteneala vrednică de pomenire a arhimandritului Irinarh Rosetti. În 1914, la Ierusalim,  începe zidirea unei biserici româneşti, eforturi zădărnicite de primul război mondial. În 1927, Patriarhul Miron Cristea dispune ridicarea unor aşezăminte româneşti la  Ierusalim şi Iordan. Aflăm că ÎPS Iustinian a pus aici, cu adevărat, temelie de trăire religioasă în limba română, între 1935-1938, în timpul patriarhului Timotei al Ierusalimului, căci, cine zice că petrece întru El, dator este precum Acela a umblat, şi el aşa să umble.

Cînd i se pomeneşte patriarhului Elie Miron Cristea numele, îmi reînvie rugăciunea rostită de preafericitul părinte la Marea Unire, pentru  a făgădui nume vecinic, în numele legii părinţilor, cei făcându-se ca floarea în brumă, în jugul suferinţei, dar care au primit mântuire. S-a înălţat neamul prin dreptate, rostea patriarhul, căci dreptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile.

În Biserica Românească de la Ierusalim, credinciosul îngenunchează pe covoare româneşti, în culori sobre, rafinate, şi descoperă în pictura murală costumul popular românesc, straiele Sfântului Mucenic Oprea Nicolae. Peste aceste delicate imagini, ale buneimiresme, se aşază glasul părintelui Serafim şi rugăciunea Tatăl Nostru rostită de pelerini. Îmi părea că în incinta aceasta a limbii române se adunau toate glasurile liturgice ale bisericilor noastre de pretutindeni, înspre folosul iubirii creştineşti, cea care l-a coborât pe Dumnezeu din ceruri pentru a se face om. Suntem aici să ne unim mintea şi freamătul sufletesc cu Jertfa Lui, ca prin rugăciune curată, mintea şi sufletul să fie puternice, iubitoare de oameni şi îndelung răbdătoare, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul.

 

Acasă, la Năieni, un sat buzoian, sculptorul Florin Ciubotaru i-a dat omului şi cerului o statuie a Sfântului Gheorghe, de proporţii uriaşe, o metaforă plastică a frământării lumii, a amestecului de bine şi rău ce defineşte lumea.

Acasă, albastrul de Voroneţ, verdele Suceviţei şi galbenul Moldoviţei definesc lumea; lumânări arzând fără de oprire, întru’ Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…; potire ale trăirilor nevăruite… Predica părintele profesor Dumitru de la Biserica cea Ştefană din Piatra Neamţ, Sfântul Ioan Domnesc : Rămâi, Sfinte Ioane, în stema bisericii şi a locului, ca nimeni să nu te văruiască!

Acasă, am învăţat pe de rost cuvintele lui Cioran din Caiete III : Văzând cine sunt cei care triumfă, nu pot să nu mulţumesc providenţei că mi-a dat gustul pentru înfrîngere.

Acasă, publicistica lui Octavian Goga e la căpătâiul patului. Descoper în paginile ei felul de a fi al zilei noastre. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Goga relatează o călătorie pe coastele Vezuviului. Privea craterul aprins, din care se ridicau suluri negre de fum. Trupul i se răceşte. Îşi dă seama că sub picioare îi clocoteşte o lume care se zbuciumă necontenit şi care, în orice moment, poate acoperi totul  cu torente de foc.  Privirea poetului  rămâne ţintită pe o imagine ciudată. La câţiva paşi, păştea tacticos, liniştit, un măgar, fără nicio grijă că Vezuviul fumega ameninţător. Gândul poetului  transferă imaginea spre acasă, ştiind că mulţi măgari din Ardeal pasc pe coastele Vezuviului nostru…

 

Ajută-ne, Doamne, să nu ni se usuce cugetarea!

 

Părintele Croitoru, la Gândul zilei, face o comparaţie între telefonul mobil şi Biblie. Unei persoane apropiate îi luăm cadou un telefon mobil, să-l poarte mereu asupra sa, să-l folosească în caz de urgenţă. Oare purtăm Biblia mereu cu noi şi o folosim în caz de urgenţă? Dacă uităm telefonul mobil acasă ne reîntoarcem să-l luăm. Ne reîntoarcem să luăm Biblia, dacă am uitat-o acasă? Îi plătim factura în avans, cum procedăm cu telefonul mobil?

 

Cel mai mare oraş arab din Israel, Nazaret, cu peste 60 de mii de creştini şi musulmani, pare o aripă albă, întinsă la poalele Muntelui Tabor. Poate fi aripa Îngerului Vestitor?  Poate fi rădăcina de lumină a Casei lui Iosif şi a Mariei? Cele două biserici închinate Buneivestiri, una ortodoxă şi una catolică, Piaţa Veche, Moscheea Albă, Biserica Anglicană, o construcţie în formă de cruce, Biserica Sfântului Iosif, albul clădirilor, acompaniat de verdele măslinilor şi portocalilor îi păzesc locului notorietatea. De fapt, Nazaret înseamnă cel care păzeşte. Turle şi case, ramuri şi cer păzesc copilăria lui Iisus; a lui Iisus din Nazaret. Un milion de pelerini vin anual în locul unde i s-a vestit Mariei că-l va naşte pe Iisus, să păzească la rându-le copilăria lui Iisus, să vestească, la rându-le, timp nou al credinţei.

Nu-i cuprindem Nazaretului feţele lui Ianus. Ştim cât de delicată e aici viaţa imigranţilor, câtă supărare au arhitecţii din lipsa locurilor de construit. Alegem biruinţa oraşului, prin bisericile lui.

           

– Suntem la Biserica Buneivestiri din Nazaret. Ce binevestesc aceste zile de pelerinaj pentru viaţa ce va urma?

 În primul rând trebuie să spun că sunt deosebit de fericit că suntem în Ţara Sfântă şi că suntem pe urmele Domnului. Nu l-aş numi neapărat pelerinaj sau l-aş extrapola de la nivelul de pelerinaj la ceva superior, pentru că fiecare creştin îşi doreşte să cunoască mult mai mult decât a vizita o biserică şi a înţelege ceea ce se întâmplă într-o biserică. Tot acest pelerinaj, dacă vrem să discutăm la nivelul acesta, înseamnă mai mult decât o fericire de a întâlni locurile pe care a păşit Mântuitorul nostru, locuri care sunt atât de pline, atât de bogate de sensuri şi de înţelesuri, pentru orice fel de creştin, cu atât mai mult pentru un creştin ortodox. Suntem mulţumiţi să fim aici în Ţara Sfântă, la Îzvorul Buneivestiri, pentru că, în general, elementele de bunăvestire le aşteptăm cu mult drag, cu mult interes, cu înflăcărare deosebită, iar dacă e vorba de probleme teologice, de creştinism, cu atât ami mult.

Câtă linişte şi câtă nelinişte, în timpul acesta, în zilele acestea de învăţătură, cum le numiţi Dumneavostră?

– Cunoştinţele noastre s-au îmbogăţit foarte mult în aceste zile. Din ceea ce cunoaştem din lectura Bibliei, din sfintele slujbe ale bisericilor noastre creştine, înţelegerile au sporit în bogăţie, au sporit în cunoştinţe, în ceea ce fiecare creştin trebuie să conştientizeze, că învăţătura teologică (…) în aceste zile este adusă la limitele maxime…

– Vorbeam de liniştea fiinţei noastre în aceste zile, dar şi de nelinişte.Poate am pierdut un timp, până acum, neînţelegând destul…

– Eu întotdeauna am spus că generaţia noastră a fost într-un deficit de cunoaştere teologică, deficit generat de evoluţia societăţii până în 1990 şi ulterior, până acum câţiva ani. Vreau să cred că odată cu trecerea timpului o să ne îmbogăţim cunoştinţele, iar neliniştile anterioare se vor transforma în bucurii, în lucruri bine făcute şi bine de făcut pentru viitorul nostru.

– Sunteţi Aici cu familia, cu soţia. Ce semnificaţie are detaliul acesta?

– Deosebită! Familia noastră a fost întotdeauna unită. Acum, cu acest pelerinaj, cu aceste cunoştinţe creştine aprofundate, parcă sudura este şi mai mare. Parcă problemele pe care noi le-am discutat şi le discutăm în familie sau cu prietenii au un conţinut mult mai bogat, mult mai plin de idei, mult mai elevat, încât ele să creeze linişte sufletească, pe de-o parte şi, pe de alta, o ambiţie de a cunoaşte problematica creştinismului mai aprofundat. Spun acest lucru, pentru că, la un moment dat, am prezentat un curs de mistică a  spaţiului, care a trezit un deosebit interes. A fost greu de conceput, pentru că ne lipseşte ceea ce am spus mai înainte, cultura teologică. (Prof.dr. Vasile Ştef, Alba Iulia)

 

 

Se luptă credinţa şi necredinţa. Mă vede, acum, Dumnezeu? Mă vede altfel? Pe mine mă vede altfel? Începe lupta de săbii între a spune şi a tăcea, între grâul hrănitor şi pleava deşartă, între jitniţă şi focul nestins, între egoismul de acasă şi bunătatea de aici. Iubeşte şi fă ce vrei! Porunca Sfântului Augustin mă întoarce la masa zilei de ieri. Cui i-am rupt din obrazul pâinii?

Poate că aici, sub văzul Lui, se micşorează zăpăceala fiecărui destin. Despre zăpăceala destinului propriu scria Octavian Paler în romanul Un om norocos. Când fiinţa mi se înalţă, chem cuvintele ce ard în mine, adunate în ani mulţi de lectură şi studiu, cele ce fac din apă uscat, pentru a avea drum neîntrerupt spre o Hyperboreea, pentru a mă îndepărta de ceea ce hulea în glas de foc Osea prorocul: jurăminte strâmbe, ucideri şi furturi, desfrâu şi silnicii, jale şi locuitori fără vlagă. Care e prorocul ce azi huleşte în glas de foc întunericul? Am lăsat acasă monstruozitatea răului, am adus doar fărâmele, în fundul buzunarelor, voind ca această parte de viaţă, aceste câteva zile, cât o parte de viaţă, să i le dau Mântuitorului; venind la Crucea lui cu crucea pieptului meu şi a frunţii mele, cu crucea piepturilor noastre şi ale frunţilor noastre, pe care am putea scrie cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: Ca om ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt cu totul despărţit de ele. Dar prin înfiere mă văd făcut Dumnezeu şi sunt părtaş al celor neatinse. Ca om nu am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar, ca miluit de bunătatea Lui, am pe Hristos, binefăcătorul tuturor. Căci în lumina lui Hristos – Lumina Duhului – văd ce văd. Şi cei ce văd în această lumină văd pe Fiul.

 

Cumpărăm cărţi şi icoane; ştiind că icoana, bunăoară, perpetuează întruparea. Să faci doi heruvimi de aur, îi porunceşte Domnul lui Moise, instituind imposibilitatea dezîntrupării ( în exprimarea lui Michel Quenot) şi posibilitatea de a coagula o istorie a mântuirii, a desăvârşirii prin credinţă, a rescrierii valorilor prin coborârea lui Dumnezeu la om şi ridicarea omului la Dumnezeu.  Icoana e săvârşire şi desăvârşire, în numele omului ca microtheos. Spune evanghelia : Fiţi desăvârşiţi, precum tatăl vostru din ceruri desăvârşit este. Icoana ordonează lumea prin participarea la harul dumnezeiesc sau contemplarea acestuia. Dacă Dumnezeu nu există, mă mai pot numi căpitan? – se întreabă un personaj din Demonii lui Dostoievski, căruia i se inocula ideea că nu există Dumnezeu.

Îmi amintesc de iconarii din publicistica eminesciană. Icoana, în comentariul lui Mihai Eminescu, e carte de învăţătură, aducătoare de lumină a Învierii, dacă devine cathartică, dacă e artă, nu maieră. Caricatura, sluţenia, netrebnicia nu pot cuceri un popor. Pe când influenţele politice sunt trecătoare, influenţa religioasă  duce la cea mai adâncă  şi mai intimă convingere a conştiinţei unui neam.

 Se cumpără şi icoane cathartice şi desene lucitoare, în care asfinţesc idei, încrucişindu-se gusturile şi nuanţele nevoii de civilizaţie a sufletului. În Memento mori, când moare Dumnezeu, se stinge universul : E apus de zeitate şi asfinţire de idei…

 

            Gândul de a ajunge în Ţara Sfântă e gând vechi?

          – De 50 de ani. N-am avut posibilităţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit acum să văd şi să simt.

          – La câţi ani?

          – La 84 de ani. Sunt mulţi şi foarte grei.

          Anii aceştia s-au luminat aici…

          – S-a şters tot răul care a fost. Mă simt aşa de bine. Aşa sunt…, parcă nu am 84 de ani. Să dea Dumnezeu să fie şi copiii mei aşa şi toată lumea să încerce să se îndrepte, să  nu fie ca atunci când mergeam la Sfânta Biserică şi mă penalizau.

          Ce-o să le spuneţi celorlalţi când vă întoarceţi acasă?

          – Frumuseţea pe care am văzut-o. Nu mai vorbesc, când ajung la Sfânta Biserică, la noi, voi fi înconjurată de toţi (…) În suflet foarte multe lucruri am strâns.

          Unde aţi trăit cel mai puternic?

          – La Mormântul Domnului nostru Iisus. Acolo l-am văzut răstignit. În sufletul meu este în continuu viu şi mă ajută. Ştiu că mă ajută. Puterea dumnezeiască este mult mai mare decât orice putere.

          Dacă toţi oamenii ar gândi aşa, lumea ar fi mai bună…

          – Categoric! … Copilaşii care sunt acum, să-i creştem, să-i crească părinţii cu credinţă în Dumnezeu, aşa cum eram noi când eram copii.

            Mulţumesc lui Dumnezeu, încă o dată că mi-a ajutat, ca să pot să mor liniştită. ( Oltean Aurelia, Luduş)

 

Jurnalul meu  nu adoptă anecdotica, relatările blăstămăţeşti ( vorba lui Nichita Stănescu!), inventarele, decorurile ce contrastează cu pragurile bisericeşti. Staţiile de autostop pentru soldaţii armatei israeliene, şoseaua ocolitoare Ierusalim-Tel Aviv, sufocată de ziduri şi sârmă ghimpată, apartamentele de lux de la Jaffa, ce acoperă sfidător rădăcini vechi ale aşezării, mulţimea motocicletelor parcate pe plaja Mediteranei, spectacolul sticlei şi al pietrei din siluetele suple ale clădirilor din Tel Aviv sunt doar o repede ochire.

Dacă din dar se face dar, dacă îmbrăţişez Ţara Dorită şi îi dau Cititorului din darul acesta (Darul lui Dumnezeu trebuie spus, ne îndeamnă Sfântul Simeon Noul Teolog), podoabele sunt deşarte. Aglomerarea de date din textul ghidului, o anume tragere a oalei la focul lui, inconsecvenţa relatării, la fel, pot fi obositoare. Doar pe cele din memoria mea,  altfel de podoabe, le chem în ajutor; pentru ca spunându-le, iar, să-şi mărească puterea mărturisitoare. Cu cât repetăm mai mult rugăciunea Tatăl Nostru, cu atât ea devine mai puternică şi mai ocrotitoare. Memoria mea  găzduieşte sfeşnici cu bărbi albe de înţelepciune, întâlniţi în cărţile grele de numiri ale omului şi vieţii. Pe aceştia îi aşez şi în pagina jurnalului, fără prea multe date de biografie; scriu un jurnal, nu un studiu ştiinţific. Dacă absenţa trimiterilor bibliografice va supăra pe cineva, îmi cer iertare…De fapt, acum ar trebui să ştiu  să vorbesc sau să ştiu să tac…?

 

Tu, Doamne, care pe pământ eşti Verbul, / poţi să mă ierţi că n-am ştiut să tac? (Şt.A. Doinaş)  

 

Nu văd, doar simt răsăritul soarelui. Mi-a intrat în obraji, în gânduri, în paşi, în cumpătare, în bucuria de a-mi aminti vorba unui om al satului, pomenită de etnopsihologul Ernest Bernea în Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român : Când s-arată roşaţa pe cer, pare că eşti alt om şi că lumea întreagă e alta. Lumina e de la Dumnezeu şi ea aduce numa bine (…) Când s-arată zorile, parcă-i facerea lumii. Soarele, lumina lui stăruitoare, apa, pâinea, somnul, mersul pe jos, privirea înspre celălalt, uimirea, promisiunea, convorbirile telefonice, făceau parte dintr-o nouă facere a lumii. Urmându-i Lui, păzim zidirea cea văzută şi cea nevăzută, aflăm partea călăuzitoare din noi. Orice gest, aici, are ordine, simţire,  ardere şi bunătate, teamă de vrăjmăşie, dor de ceea ce trebuie îndreptat. Rugăciunea fiecărei dimineţi, troparul Învierii cântat la altare, împărtăşania la Mormântul Sfânt, desprinderea, măcar în parte, de învălmăşeala lumii, pipăirea, prin cerul icoanelor, a armoniei cosmice  ne fac să fim imagini ale împăcării sufleteşti. Cineva îi numea pe pelerini creatori de pace.

Oare cum s-a aşternut roşaţa peste merii de-acasă?

 

 

Aici şi noaptea e răsărit de soare. Mii de lumânări ard la rădăcinile luminii, în grotele-inimi, cele ce-au fost şi sunt drumurile Mântuitorului, peste care şi-au pus temelie atâtea altare bisericeşti. Numai în Biserica Sfântului Mormânt, ne aşteaptă, la răsăritul, amiaza şi cina rugăciunii, Piatra Îngerului, Piatra Ungerii, Capela Arătării, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Altarul Sfântului Grigorie, Altarul lui Adam, Peştera Sfintei Cruci, Biserica 4o de mucenici, Biserica Sfântului Iacob , Altarul Sfântului Grigorie ş.a.m.d., altare pentru pelerinii atât de diverşi şi pentru slujbele oficiate după ritualuri specifice atâtor confesiuni creştine. Slujesc în Biserică : ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi, fiecare cu umilinţa minţii, a mâinii şi a paşilor.

 

 Bucură-te, singura floare a tot pământul!

 

 Se spune că Împăratul bizantin Heraclius, la o sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci, a vrut să intre călare, în Cetatea Sfântă, prin Poarta de Aur. O voce venită din ceruri l-a oprit : Iisus Hristos a intrat umil prin această poartă. Pentru a trece trebuie şi tu să te umileşti.

 Când ajungi la rădăcina luminii, ţi se dă chip de umilinţă. Poţi fi şi tu biruitorul prigonit? Leproşii erau curăţiţi, după zicerea Sfântului Vasile cel Mare, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit…

Leg fuioarele luminii de aici de cele care îmi erau în podul palmei şi al sufletului, când am plecat de-acasă. Pe Valea Oltului, spre Aeroportul Otopeni, soarele s-a jucat cu frunţile noastre, după ce, la ieşirea din Alba-Iulia, spre Sebeş, soarele nuntea într-un cireş imens, potopit de roşul-gălbiniu al fructelor, imagine proiectată, în depărtare, pe creştetul înzăpezit al Munţilor Făgăraş. Vedeam cum curge binecuvântarea dumnezeiască, simţeam cum  ne apără binecuvântarea IPS ariepiscop Andrei şi rugăciunea din Catedrala Reîntregirii, cât de mare e răspunderea cu care am pornit la drum, spre lămurirea sufletului. Slavă Tatălui, au fost cuvintele ce întăreau gândul că vremea spre pocăinţă ne e dată şi că drumul nostru nu este unul oarecare. Nu pleacă oricine spre Ţara Sfântă, ne spune părintele Florin Croitoru.

 

 

Blândeţea cu care am plecat, nu se împacă cu controlul tăios, exagerat, din aeroporturi. Prea reci privirile şi de gheaţă paturile armelor. În mine odrăslesc frunze. Vara e aproape?

 

Colindam, la ferestre acoperite de cer înstelat, La nunta ce s-a-ntâmplat. Mă fascina complexul sonor al numelui de Cana Galileii. Îi simţeam încărcătura tainică şi suflarea dumnezeiască. În imaginaţia copilului, Acolo era un potop de flori, din care oamenii îşi făceau aripi…Aolo era o bucurie fără de margini. Mai târziu, când ştiam să ascult Evangheliile, Cana Galileii nu era doar locul săvârşirii primei minuni  a lui Iisus, ci şi leagănul Apostolului Nathanael, cel în care nu era viclenşug. Apoi, pe când îmi punea mama, seara, cărţile sub pernă, ca să nu uit peste noapte ce învăţasem ziua, într-o broşură înngălbenită am citit despre cum l-a vindecat Iisus pe fiul unui dregător lângă Cana Galileii.

Amestec de culori, de vibraţii solare, de credinţe, de veşti… Peste o veche Cana, neocolită de gândul hain al distrugerii, Cana de acum e şi senină şi îngândurată. Pe hlamida memoriei acestui tărâm al celei mai vestite Nunţi, ochii noştri se bucură şi mintea noastră măreşte memoria timpurilor. Domnul n-a propovăduit aici pustiul, spinii, şarpele sau uscăciunea, ci smochinele, pâinea, mierea şi vinul, scria Nicolae Steinhardt. Aici s-a născut bucuria. Întră în bucuria Domnului tău, se spune într-o binecunoscută pildă. Cuvintele de învăţătură ale Monahului de la Rohia ni-l înfăţişează pe Iisus, la Cana Galileii, ca pe Domnul veseliei şi al plinătăţii, al creştinismului diferit de un soi de puritarism posac şi mohorât. Aici, Domnul înmulţeşte roadele şi voioşia făpturilor Sale. Se încruntă numai cînd îi vede pe cei ce prefac casa de rugăciuni a Tatălui în peşteră de tâlhari. Lângă vasele bucuriei auzim îndemnul : Bucuraţi-vă pururea întru’ Domnul!, încercând să fim vase ale bucuriei. În Biserica ortodoxă din Cana, vasele aşteaptă să le dăm  plinătate. Le simt în ardere de lumină harică, sunt candele şi ochi de veghe, case în care suntem chemaţi să zăbovim, ca să nu flămânzim şi să nu însetăm. Peste ele se aşază cer de colind; cu metafora plinătăţii, a înmulţirii binelui, a bucuriei din versurile : Apa-n şase vase-au pus/ Şi le-au umplut până sus… Vase de lut şi de piatră ne preiau rugăciunea, spre păstrare : Doamne, Iisuse Hristoase, nu ne lăsa în vrăjmăşia şi rătăcirea care preschimbă vinul în apă…! Netezim, parcă, cu suflul rugăciunii, al colindului, coroanele arborilor din faţa Bisericii Ortodoxe, arbori bătrâni, sub care stau înşirate în linie dreaptă vase cu arbori ornamentali, de un verde puternic, îmbietor la linişte sufletească; sunt arborii de sub arbori, aceste etaje ale verdelui, reverberând ideea nunţilor din Nunta Minunilor; şi nunta noastră, a fiecăruia, e Acolo…

 

Văd noua Cana; cea veche a fost părăsită, când invazia arabă i-a distrus casele. În Kfar Kanna, unde locuiesc musulmani şi creştini, impresionează bisericile construite pe ruine iudaice, cele mai impunătoare fiind Biserica Franciscană, închinată Nunţii  şi Biserica Greco-Ortodoxă care adăposteşte pomenitele vase de lut şi două vase de piatră, amintind de prefacerea apei în vin şi de mirele nunţii din Cana, Sfântul Simon Zilotul (Zelotul), având o parte din moaşte la Biserica Podeanu din Bucureşti, aduse de episcopul Valerian Zaharia. Îmi umplu braţele cu Lumina din Cana. Poţi purta în braţe Lumina?… La Sebeş  s-a dezvelit o statuie a lui Lucian Blaga, arătându-l pe poet cum strânge în braţe Lumina.   

 

– La Biserica Nunţii, lângă Fântâna Îngerilor, o întrebare pentru tinerii din grupul de pelerini. Credeţi că veţi vorbi, de acum, de viaţa religioasă a Dumneavoastră de dinainte de pelerinaj şi de viaţa religioasă de după acest pelerinaj?

– Da, cred că (…) toate vor căpăta o altă semnificaţie, văzând locurile sfinte. La fiecare rugăciune, ne vom închipui toate locurile acestea şi vom avea bucuria că am fost şi noi aici să le vedem.

– O încărcătură afectivă; şi o limpezire a trăirilor afective?

– Da, au fost multe locuri cu o mare încărcătură emoţională, culminând cu slujba de la Sfântul Mormânt. Pentru mine aceasta a fost cea mai emoţionantă. Simona Lupu.

– Din Târgu-Mureş. Tot mureşeni, o familie, soţul şi soţia. Locurile acestea spre ce v-au chemat?

– Nu are cum să nu-ţi schimbe în bine viaţa acest pelerinaj. Automat, când voi fi la biserică, la orice slujbă, la Sfânta Liturghie, la Vecernie, o să ne şi imaginăm locurile prin care a trecut Iisus, minunile pe care le-a făcut şi, bineînţeles, faptul că s-a sacrificat pentru noi, s-a răstignit pentru noi, ca să ne mântuiască.

– Eu aş vrea să spun un cuvânt către tinerii căsătoriţi. Să nu uite că şi căsătoria este o cale a mântuirii. Mergând cu acest gând înainte, cred că o să ajungă unde trebuie să ajungem cu toţii…

Familia este întemeiere, e prag de viaţă, temelie. Ce temelie s-a aşezat aici, în Ţara Sfântă, peste temelia aceea a cununiei Dumneavoastră?

– Chiar în ziua în care am plecat spre Locurile Sfinte, am împlinit şapte ani de căsnicie. Nu vreau să fiu mândru, dar poate că este ca o împlinire a celor şapte ani de căsnicie.

Aici nu puitem fi mândri… Dar, cum putem fi?   

– Putem fi bucuroşi!

– Mândria bucuriei…

– Adică se bucură sufletul din noi că a ajuns unde a ajuns şi sperăm să ajungem şi cu copiii  în viitor. Avem doi copii şi sperăm că atunci când vor fi mari să revenim aici. (Sebastian Chinceşan şi Carmina Chinceşan)

 

– Sunt din Sebeş, din Căpâlna, judeţul Alba. Aş vrea ca oamenii de la noi să fie mai credincioşi. E biserica goală.

Aici biserica e plină. Biserica Nunţii din Cana Galileii.

– Da! Aşa m-am simţit, nu ştiu cum să vă spun, parcă într-un salt de bucurie, că am ajuns aici.

 

– Speranţa în dreapta credinţă vine dinspre tineri. Ce gânduri duc ei din Ţara Sfântă înspre locurile lor de viaţă…?

Ducem gânduri bune, gânduri curate, mai ales la familiile noastre care ne aşteaptă acasă, să le împărtăşim tot ce am văzut şi tot ce am simţit noi aici (…) Vă spun drept că m-au încercat nişte sentimente pe care chiar nu le-am mai simţit… sentimente de bunătate, de curăţenie sufletească, de puritate, de lumină, de credinţă întru’ Dumnezeu, credinţă totală.

Poate să se schimbe omul în locurile acestea?

– Eu zic că poate. Poate! (Cristina Muntean)

 

– Sunt din judeţul Mureş, comuna Cuci, satul Petrilaca, numărul 259. Am venit să văd minunile pe unde a umblat Iisus.

La câţi ani?

– La optzeci, fără cinci luni.

Mulţi înainte!

          – Mulţumesc!… E o minune pentru mine! O minune! M-am putut ruga cu adevărat. M-am rugat lui Iisus, să fiu iertat de toate păcatele pe care le-am făcut în cursul vieţii mele…(Luduşan Ioan)

 

– Sunt Rodica Zăican din Sibiu. Mă bucur foarte mult că am venit în aceste locuri. Sunt foarte emoţionată. Am dorit toată viaţa să ajung pe Calea Crucii. Mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să-mi realizez acest vis.

 

– Sunt foarte mulţumită că am venit la Locurile Sfinte. Mă întorc fericită, încărcată de bucurie şi de dragoste de toate. (Trinu Paraschiva)

 

-Am vizitat cu multă dragoste Ţara Sfântă, unde am simţit o bucurie, pe care nu o simţi oriunde (…) Ce am acumulat eu sufleteşte, din toate bisericile şi mănăstirile, din toate locurile pe unde am umblat, le duc pentru cei dragi, să primească tot ce am primit eu, în sufletul meu, aici… (Letiţia Cioancă, Târgu-Mureş)

 

Acasă, copilul încalecă pe un băţ, gândind că se află călare pe un cal straşnic, ca în Amintirile lui Creangă, sau vrea să scoată peştele din apă ca să nu se înece. Este ziua de 1 Iunie, ziua celei mai frumoase păduri. Copilul ne cheamă în pădurea lui, rugându-ne să repetăm: Melc, melc, cotobelc/ ghem vărgat/ Şi ferecat… Îl privim cum ne ajunge doar în dreptul buzunarelor, cum vrea să cureţe soarele de coajă, crezând că e măr ce a luat foc; şi lumea nu mai e schimonosită.

În Ţara Sfântă am văzut puţini copii. Chipuri blajine, la geam, în casele deşertului; două fetiţe, la Ierusalim, jucându-se în balconul unui apartament şi un singur grup, copii mici, însoţit de două educatoare destul de suspicioase, la Akko, unul din cele mai vechi porturi din lume la Mediterana, numit şi capitala cruciaţilor.

 

Ţara Sfântă deschide cărări ale spiritului. Olga Greceanu, doamnă de companie a Reginei Maria, prietenă cu Tonitza,  invitata preşedintelui Roosvelt să expună artă plastică la New York, după o călătorie la Locurile Sfinte trăieşte în călugărie albă. A fost singura femeie din grupul ortodox Rugul aprins. A avut îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon. Este autoarea frescelor de la Patriarhie şi a mozaicurilor din Biserica Antim. Într-o pagină de jurnal nota : Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul.

 

În miez de zi, ne primeşte Marele Râu: Iordanul. Cel mai mare din Ţara Sfântă, curgând în linie dreaptă sau cu meandre, traversat de podul fiicelor lui Iacov. La marginea lui s-a născut profetul Elizeu. Aici s-au deschis cerurile; unde se izbăveşte păcatul, prin legea duhului de viaţă în Hristos, unde e dezbrăcat omul cel vechi şi îmbrăcat omul cel nou. Vestitul Naaman, comandantul armatei siriene, s-a cufundat de 7 ori în Iordan, ieşind din râu ca om nou, vindecându-se de lepră.

Iordanul pare o statuie a apei. Sub incendiul solar, râul încremeneşte, învelit într-un verde tainic. Ne îmbrăcăm în cămaşi albe şi îmbrăţişăm trupul apei Marelui Botez, rugându-ne la Dumnezeul îndurărilor să ne întărească gândul şi pasul, să coboare peste neputinţele noastre aripa luminii mântuitoare.

Altădată, în Ţara Sfântă pelerinii purtau veşminte speciale. La Ierusalim, bunăoară, purtau două frunze de palmier. Veşmintele simbolice au fost în timp abandonate. La Iordan, însă, pelerinii poartă cămăşile albe ale Botezului.

 

 Trupurile noastre intră în trupul apei, preschimbându-se. Creşte trupul dinlăuntrului meu. Simt liniştea edenică. Şirul pelerinilor e şir de cruci albe; val domol sub mănunchiul de busuioc cu care părintele Florin Croitoru ne udă, cu blândeţe, frunţile. Fiecare îşi ascultă clocotul interior, privind cu bucurie la botezul celuilalt, închinător în Sfânta Treime, preamărind cuvintele : Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!

Luăm apă din Iordan; merinde pentru întoarcerea acasă.

 

     Ţinutul Iordanului sau Pustia Iordanului, în care Ioan Botezătorul a predicat botezul pocăinţei, şi pe unde treceau caravanele comerciale din Egipt spre Siria, e şi casa Sfântului Gherasim. I se mai spune sihastrul din pustia Iordanului sau preacuviosul părinte de la Iordan. Chiril al Ierusalimului îl numea sihastrul din Lichia, mare postitor. Înainte de a ajunge în pustiul Iordanului a trăit în pustiul Tebaidei din Egipt. Cărturarul Sofronie relata cum Sfântul Gherasim a vindecat un leu, care, apoi, nu l-a mai părăsit toată viaţa, devenindu-i „ucenic”, amintind de comuniunea pe care o avea  Francesco d’ Assisi cu vieţuitoarele pământului. Cuvintele Sfântului d’Assisi – Rugaţi-vă tot timpul! – sunt simţite şi la lavra Sfântului Gherasim. Când am intrat pe poarta ei, bătea, ascuţit, toaca. Meşteri români refăceau mozaicurile, de-o tulburătoare frumuseţe artistică. În fierbintele solar al locului, ne liniştim sub fierbintele candelelor şi în fierbintele omenesc al vieţuitorilor. Piatra şi nisipul nu au secătuit sufletul. Ne şi amuzăm. Din curtea mănăstirii ne privea un cocoş cu clopoţel la gât…

Pe Valea Iordanului au sihăstrit Cuviosul Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Râul Iordan alimentează Marea de Sare sau Marea Moartă,
după numele dat de grecul Pausanias. Cei 600 de km2 de apă uleioasă şi grea sunt pomeniţi în Cântarea Cântărilor ca loc al balsamului.  Oameni, veniţi din cele 4 zări, caută tămăduiri trupeşti. Doar Lacul Asal din Africa are un conţinut de sare mai mare. Cei intraţi în apă par prinşi în armuri grele de sticlă. Se mişcă cu încetinitorul sau stau, sub cer dogoritor, în împietrire. Cine se încumetă să umble la malul Mării Moarte desculţ, calcă pe foc încins. Întinderea apei, însă, şi liniştea ei te fac să te gândeşti la infinitul divin. Ieşind din braţele Mării, poţi zăbovi sub fuioarele de răcoare ale unor ventilatoare imense, pe terase ospitaliere. Unde, am reţinut, interlocutorii  preferă momentele de tăcere, de surâs, de priviri îngăduitoare, în locul dialogurilor palpitante.

Îţi vin spre obraz, ca evantaie, grădinile de palmieri, cu îmbietori ciorchini de curmale, desfăşurate în simetrii perfecte. Bucuria ochiului se restrânge. O bază militară iordaniană abandonată aminteşte de moarte.

Aceeaşi stare, a surâsului, a privirii îngăduitoare, acelaşi sentiment al infinitului divin  se aşază pe întinderea de 166 de km2 a  albastrului edenic al Mării Tiberiadei. În Evanghelia după Matei e mare, în Evanghelia după Luca e lac. Îşi ia numele de la oraşul Tiberias construit de Irod în onoarea împăratului Tiberius.  Se spune că se aseamănă cu un cap de om. Eu simt că se aseamănă cu o mână imensă şi mult mângâietoare. Cele 800 de milioane de m3 de apă au forţa atenuării atâtor asperităţi.  

Pe ţărmul Mării Tiberiadei, în Betsaida, s-a născut Petru şi tot aici s-a întemeiat Capernaum. Marea rememorează minunea pescuirii, când Mântuitorul li s-a arătat ucenicilor după Înviere. Mărturiseşte Evanghelia lui Ioan: După aceasta, Iisus s-a arătat iarăşi ucenicilor la marea Tiberiadei…

Marea Tiberiadei îşi împarte, ritmic, frumuseţea şi dărnicia. Împrejurimilor le dă culoare şi linişte, veghe şi inefabil. Bisericii Înmulţirii îi oferă prag cald de intrare, iar întregului Israel şansă la viaţă. Apa Tiberiadei înmoaie stânca. De aici se pompează apa într-un canal naţional ce face viabilă legea picăturii (legea furtunului!); fiecare plantă din Israel primeşte la rădăcină, printr-o ţesătură de furtunuri, picătura vieţii. Descoperim aspectul acesta de realitate cotidiană în vitraliile lui Salvatore Cavallini din Biserica Înmulţirii. Roiurile de frunze pot fi ploaie de lacrimi sau mulţimea picăturilor de apă dătătoare de viaţă. Vitraliile lui Cavallini numesc destinul locului: unitate şi dezmembrare.

 

Ţara Sfântă are locuri de metanie şi locuri trufaşe; întinderi cărora le curge prin vene cerul şi locuri ce caută cerul sau mimează căutarea cerului. Jaffa (Yaffa), partea antică a oraşului Tel Aviv, ridicată pe o colină de calcar pe malul Mării Mediterane, pomenită în Vechiul Testament ca port unde se descărcau cedrii aduşi din Fenicia pentru construcţia Templului  din Ierusalim, are cerul în sân. Domină Biserica Franciscană Sfântul Petru dar şi Biserica Ortodoxă Rusă a Sfântului Apostol Petru, Biserica Sfântul Mihail sau Biserica Sfântul Anton, Turnul cu 4 ceasuri, simbolizând curgerea timpului istoric în 4 mari capitale: Londra, Paris, Viena şi Berlin. Nu departe, impozantele clădiri ale Tel Avivului, rivalizând cu măreţia mării, sunt fără de cer, deşi par să lovească cu frunţile lor cerul.  Simţi treptele lumii: înălţimea ameţitoare, orgolioasă, a clădirilor moderne la Tel Aviv şi adâncimea statornică a grotelor la Jaffa.

 

Gândul zilei.  Părintele Florin Croitoru ne aminteşte cuvintele Sfântului Augustin:  Sunt însetat după Tine, Doamne!

 

De ce preschimbăm iubirea-n măcel? E întrebarea poetului. O reînvii, când în albia celei mai mari iubiri, Acolo unde am aflat Iubirea, unde am ars şi mi-au crescut aripi pe umeri, unde am jurat pe boabele de grâu curat ale fiinţei mele, la uşa Mormântului Sfânt, am văzut măcelul. Se loveau cu ură preoţi armeni şi greci. Schimonosiţi, loveau cu pumnii şi picioarele, într-o învălmăşeală de iad, confundând sfeşnicele cu bâtele. Nu acceptau prezenţa unui călugăr grec în ierarhia locului. Au intervenit oamenii legii şi civilii, mărind imaginea de coşmar. În locul cel mai luminat de pe bietul nostru pământ, cel ce dă sensul omului în lume şi perpetuează în veci marea speranţă a Învierii, s-a desfătat diavolescul. Imaginile au străbătut întreaga lume.  S-a întâmplat de Arhangheli… Se ucidea nu doar trupul, ci şi sufletul. Iisus ne spune : Temeţi-vă de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul.

Vroiam să dau jurnalul la tipar. Am încremenit…!

 

Desigur, litigiile religioase pe locurile sfinte au durat secole. Patriarhii ortodocşi au fost zeci de ani ţinuţi departe de Biserica Sfântului Mormânt. Tratate internaţionale, precum cele semnate la Paris şi Berlin, în 1856 şi 1878, au consfinţit un status-quo, ameninţat în prezent.

 

      Nu mai ştiu ce este ecumenismul. Nu mai ştiu, dacă să înjug dreptatea cu mândria, precum fariseul, sau păcatul cu smerenia, ca vameşul?

Părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techighiol scria în Lumea monahilor( nr.12,iunie, 2008, p.8-10) : Nu accept niciun fel de colaborare ecumenică(…) Suntem ortodocşi şi o cirtă, o iotă, dacă se cedează, s-a cedat tot, pentru că Hristos vrea de la noi să rămânem întregi. Nicio urmă de îngăduinţă.

Întrebat dacă mişcarea ecumenică este o mişcare diabolică, ieromonahul Casian Munteanul răspunde : Aşa este. O mişcare satanică (…) Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane Papei de la Roma! E mai mult decât o mare greşeală. Astfel au reacţionat sfinţii părinţi şi monahi, când ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, s-a împărtăşit la o liturghie greco-catolică.

A pătat, cum s-a spus, gestul necanonic al Înaltului Părinte, faţa ortodoxiei, a discreditat biserica ortodoxă, a fost vândut Hristos, a pus credinţa ortodoxă în primejdie? Cum ar trebui  exprimate opiniile, reacţiile, respingerile în limbajul preafericiţilor părinţi? Luând în considerare şi iertarea? Nu  a fost memoriul athoniţilor, adresat Sfântului Sinod, tăios, prea intransigent? Se adeveresc cuvintele Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă despre greco-catolici care au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă? Întreb, pentru că, acum, nu mai ştiu ce e ecumenismul. Ceea ce am înţeles în Ţara Sfântă despre ecumenism rămâne un punct de vedere personal,  cu referire la înnoirea lumii. Intransigenţa exagerată nu intră în acest punct de vedere. Pentru a nu-l supăra pe Dumnezeu. Dacă buzele diferă în tremurul lor, apropiindu-se de Sfântul Potir, putem  vorbi de împărtăşirea din pâine „otrăvitoare”?

În biserica pe care o am în mine, îngenunchează, întru’ desluşire,  cumpătarea, îngăduinţa, răbdarea şi iertarea.

 

Părinte Florin Croitoru, bucuria în Ţara Sfântă a fost imensă. S-o lăsăm să fie, în imensitatea ei, sau să începem s-o  „măsurăm”…

 Nu ştiu dacă această întâlnire cu locurile sfinte poate să fie compartimentată şi închisă într-un anumit registru. Am vorbit despre povestea frumoasă de la Ierusalim. Ideal ar fi să ne lăsăm pătrunşi de această întâlnire a noastră cu Dumnezeu, să nu încercăm s-o definim foarte mult, pentru că o vom distruge.

Rugăciunea dimineţii se încheia, de fiecare dată, prin cuvintele ce ne îndemnau să credem, să răbdăm, să iubim…

– Dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. Amin.

 

 Am scris… în palmă?…  Palma e de zăpadă…?