„Cine mă va căuta pe urmă în cuvintele mele, / mă va auzi rătăcind printre stele.”

Ca om şi scriitor, Romulus Guga a fost contemporan cu timpul său, nu doar prin vibraţia calităţii de martor, ci mai ales prin incisivitatea sinelui, în gâlceavă neîntreruptă cu mocirla umană. Omul şi scriitorul probează francheţea noului limbaj cultural, care să înalţe spiritul, ştiind că „artistul fără revoluţie produce malformaţiuni.” Dramaturgia, bunăoaă, era pentru Romulus Guga construcţie a  lumii ideilor (reconstrucţie estetică), cuprinderea în angrenajul scenic a conştiinţelor semenilor, aşa cum palpită acestea în conflictele funadmentale ale timpului : „Mi-am imaginat un tablou uriaş ca al lui Mendeleev, în care fiecare scriitor e obligat să descopere acea particulă elementară care dă peste timp imaginea exactă a vremii sale.” Astfel, Romulus Guga se apropie de un teatru al ideilor, al simbolurilor condiţiei umane, respingând „isprăvile epice”. În opinia dramaturgului, a povesti o piesă de teatru sau a aştepta „fabula cu morala sa” e semnul că spectatorul şi-a pierdut vremea de pomană, în schimb a medita prin teatru asupra condiţiei umane e câmpul ideal de percepţie; căci personajul în teatru nu este doar argumentul a „ceea ce am fost”, cât mai ales a ceea ce „voim să fim”.


„E în mine un sens”, mărturisea poetul în Spital’66, din volumul Bărci părăsite, 1968. Sensul e judecarea unei lumi schimonosite, în destrămare,  şi judecarea omului „ce n-a învăţat încă să trăiască”, aşezându-se cu voluptate în imperiul maladiilor spiritului contemporan. Omul trăieşte „după cum bate vântul” într-o lume complicată, „creaţia mincinoşilor”, inundată de boli ale spiritului, astfel că, prezice Naratorul din Adio, Arizona: „…spitalele viitorului nu se vor mai ocupa de bolile fizice ale oamenilor, ci vor fi nişte spitale în care se vor trata caracterele şi sentimentele.”

           
În perioada scrierii romanului Adio, Arizona, 1974, Romulus Guga îşi finaliza şi piesa de teatru Moartea Domnului Platfus, text început în anul 1964 şi realuat în anul 1966. Replici din roman completează textul piesei, finalizat în cheia dictonului „Dacă omul nu simte nimic, e nimic.” Personajele romanului şi ale piesei au boala platfuşilor, în anamneza căreia intră platitudinea, indiferentismul, egoismul, renunţarea la memorie, îndepărtarea de esenţe, lenevia spiritului, toate acestea derulându-se într-un somn bezmetic, „avant-premiera morţii”. Naratorul din Adio, Arizona, avertizează asupra pericolului bolilor spirituale, exprimând şi vaga şansă de vindecare, dacă acestea vor însemna preocuparea celor care au timp şi pentru viitor : „Am făcut asta în nădejdea că va veni o zi când aceste „boli”, pe care le-am găsit eu în vieţile oamenilor, vor putea fi vindecate. Uite ţi le înşirui şi dumnitale în ordinea în care stau aliniate pe etajera mea pentru că poate, într-o zi, îţi vor folosi la ceva sau celor care au timp şi pentru viitor: tăcerea, pasivitatea, laşitatea, delaţiunea, iresponsabilitatea,  carierismul, minciuna, bârfa, înscenarea etc., restul n-ai decât să-l cauţi prin casele oamenilor unde, sunt sigur, pe etajere sunt conservate, cred, din aceeaşi speranţă.”

           
Platfuşii
sunt aşi ai dialogurilor anoste, în ritmurile lâncede ale semiîntunericului cafenelei, invadatori ai nimicului, expresii ale apatiei, siluete abulice, desărcinate de spirit. Bill, Puc, Pasăre, Val, Camil, Hortensia, Marius,  şi, mai presus, Anton Platfus, scriitor, sunt doar mimări ale omenescului:  „Platfus este omul care nu ştie de ce există şi nici nu caută să afle. Pentru el viaţa nu va fi niciodată o problemă.” Platfuşii reprezintă desenul unei lumi oloage, a deşeului. Personajul Nebuna se îngroapă într-un morman de pantofi stricaţi şi desperecheaţi, după ce a îngenuncheat cu mâinile împreunate în faţa acestor aluviuni.


Genealogia platfuşilor e ilară. Bunicul lui Anton Platfus a luptat la 1848, păstrându-şi cu sfinţenie pălăria atinsă de un glonţ, numai că în timp ce profesorul de istorie îl omagia, eroului i se ducea oala la pat. Stereotipia obositoare a gesturilor, caricaturizarea momentelor importante din viaţa omului  (nunta Hortensiei se reduce la câteva replici de limbaj trivial în hărmălaia, până la vuit, a cafenelei) şi declanşarea  limbajului interjecţional ( „Ha, hi, hu… ha, ha, ha…A! Ha, ha, hooo…”) accentuează moartea spirituală, asemuită de dramaturg cu ciuperca atomică. Măcinarea în gol a platfuşilor, claustrarea în pustiul ratărilor vieţii, eşuarea dialogurilor în banal („De ce are elefantul coadă?”), pantomima de cafenea, sunt, în reflecţiile personajului Bach, semne de sufocare ce ar trebui să nască semnale de alarmă : „În fond, trăim foarte puţin, ridicol de puţin, şi nu ne-ar deranja inevitabilele dureri ale vieţii, ci faptul că unii trăiesc morţi printre noi, iar ăştia ne strică viaţa, pentru că ei nu se mai pot şi nici nu mai vreau să se-nţeleagă…”

           
Prin sentenţiozitatea lui Bach, personajul care împarte în jur picături de luciditate, mai ales în dialogurile cu Marius, dramaturgul aduce la rampă ideea refacerii lumii. Dacă lumea e o comedie stupidă, cu viii „care vin să-i îngroape pe morţi”, şi este o îngrămădire de oameni „pe o banchiză”, unul în coastele celuilalt, lumea ar trebui refăcută; toţi oamenii să renunţe la viaţa lor şi s-o trăiască pe cea a timpului, care are forţă. Dacă platfuşii născuţi din ticăloşie n-au vitalitate, lumii i se ia forţa, dându-i-se în schimb ameninţarea. Lumea nu poate fi refăcută fără forţă, fără înălţarea fiinţei. „Cum să cobor în teacă fără luptă?”, sună un vers din poemul Cuvinte de Romulus Guga. Iar în caietul-program al spectacolului cu piesa Speranţa nu moare în zori, premiera absolută, 31 martie 1973, la Teatrul Naţional din Tg.Mureş, Romulus Guga consemna : „Dumneavoastră, cei care v-aţi aşezat în această seară în sala acestui teatru, veţi cunoaşte un om care a vrut şi vrea, prin faptele, prin sentimentele, prin inimile dumneavoastră fierbinţi, să umble precum stelele pe cer, descriind acolo, în adâncul dumneavoastră neştiut, strălucirea şi măreţia despre care singuri vă sfiiţi să vorbiţi. Acesta este teatrul, acesta este rostul lui.”

           
Aş fi vrut să-i citesc lui Romulus Guga aceste note de lectură. M-ar fi bucurat, iar, exigenţa omului de înaltă cultură şi sensibilitate; aceea pe care am simţit-o când m-a chemat la revista „Vatra” pentru colaborări, spunându-i lui Dan Culcer să-mi publice un studiu despre George Călinescu; aceea pe care am descifrat-o într-un interviu realizat în foaierul Naţionalului  din Tg. Mureş pentru emisiunea „Ora T ” a  Televiziunii Române;  acea exigenţă, ce însemna respectul pentru adevăr, din însemnările pe care le citea la Radio Tg.Mureş, pe vremea când eram reporter începător la această instituţie; acea exigenţă mărturisită paginii scrise, pe care am descoperit-o ca secretar literar, la Tg.Mureş, când din arhivă îi luam scenariile de poezie sau textul piesei Candelabrul,  căci Romulus Guga a fost secretar literar la teatrul unde i s-a jucat în premieră absolută primele piese. De exigenţa lui Romulus Guga am avea nevoie în zbaterea zilei, de  ideea refacerii lumii din Moartea Domnului Platfus, de versurile din poemul Excursie în istorie, de chipul său sobru şi cald, de cuvântul apăsat, rostit în public, de prietenia lui, de firescul cu care vorbea despre viaţă şi moarte:  Cine mă va căuta pe urmă în cuvintele mele, / mă va auzi rătăcind printre stele.”

           

 

NOTE:

1.Romulus Guga, Adio, Arizona, ( Spovedania unui naiv făcută în faţa unui autor de provincie), Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 17.

2. Idem, Ibidem, p.16.

3.Romulus Guga, Moartea Domnului Platfus, în „Teatru Comentat-Evul mediu întâmplător”, ediţie îngrijită de Voica Foişoreanu-Guga, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p.425.