naturalism_minimalism_douamiistÎn ce măsură se poate vorbi despre o relaţie între naturalism şi minimalism în poezia douămiistă? În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de poezia douămiistă şi implicit de generaţia douămiistă.

 

 

Ne întrebăm ce înseamnă generaţia douămiistă şi în funcţie de ce criterii încadrăm un scriitor ca fiind douămiist. În funcţie de vârstă, de anul  debutului său, de împărtăţirea unui anumit program literar? Şi dacă această încadrare ar fi  posibilă, indiferent de criterii, generaţia douămiistă există? Dacă ea există, este o generaţie spontană sau inventată de edituri, de media, de critică?

Mare parte din răspunsuri le găsim în dosarul numărul 3/2009 al revistei Vatra, intitulat Bilanţul douămiismului.

Despre încadrarea unui scriitor în generaţia douămiistă vorbeşte Bianca Burţa-Cernat, care consideră că vârsta nu e foarte relevantă  pentru că o generaţie de creaţie nu e acelaşi lucru cu o generaţie biologică, iar anul debutului nu e semnificativ deoarece un scriitor poate să fi debutat în anii ‘ 90, dar să-şi fi dat cu adevărat măsura abia în anii 2000. În ceea ce priveşte viziunea şi programul Bianca Burţa-Cernat mărturiseşte ca îi este greu să vorbească despre o generaţie 2000, pentru că nu este încă sigură că ea există şi că ea ar fi mai mult un construct cu care operăm din nevoia firească de a clasa/clasifica/încadra.

Aceasta afirmă în continuare: “N-aş vorbi, deci, decât cu precauţie despre o «generaţie 2000», aş vorbi în schimb despre o «literatură a anilor 2000»: o literatură cu tendinţe noi (care nu e neapărat novatoare, dar nu doar inovaţia contează într-­o literatură solidă) − un teritoriu unde se întâlnesc autori din varii generaţii şi cu variate preocupări/formule/poetici, de la optzecişti reciclaţi (sau, «reinventaţi», cum ar zice Mircea Cărtărescu) precum Petru Cimpoeşu, Radu Ţuculescu sau Horia Ursu şi «nouăzecişti» (debutaţi acum un deceniu, un deceniu şi ceva, dar afirmaţi cu adevărat şi recunoscuţi abia acum) până la ultima promoţie, cea a «tinerilor scriitori.»”[1]

În ceea ce priveşte tinerii scriitorii, Al. Cistelecan e de părere că ei “fac cea mai numeroasă generaţie din literatura noastră (trecând, desigur, peste toate inconvenientele termenului de «generaţie» şi luându­-l cu toate precauţiile cuvenite). Numărul nu-­i neapărat un argument, fireşte.(…) El contează însă ca argument pentru atractivitatea literaturii, ceea ce, în condiţiile în care literatura e dată tot mai sigur ca moartă sau, în cel mai bun caz, evacuată pe margine, nu poate fi decît simptomatic. Faptul că foarte mulţi tineri scriu literatură, în condiţiile în care concurenţa făcută acesteia de alte domenii, mult mai «atractive» şi cu gloria mai uşor de ajuns, e de-­a dreptul dramatică, denotă, fără îndoială, o motivaţie specifică, o cauză ce nu poate fi vindecată ori saturată de altceva. Dacă asta nu e neapărat bine pentru tinerii scriitori, sigur nu e rău pentru literatură. E semn că încă putem vorbi de un limbaj motivat şi că motivaţia lui poate fi situată chiar la nivel ontologic.”[2]

Sanda Cordoş afirmă că “anul 2000 (o dată convenţională, desigur) deschide în literatura română o etapă fastă, de efervescenţă, prin relansarea instituţională, prin recâştigarea unui public, prin apariţia unei noi generaţii”[3]. Deşi generaţia 2000 există, ea remarcă însă faptul că nu toţi scriitorii care au ajuns la vizibilitate şi recunoaştere publică după 2000 fac parte din aceeaşi generaţie.

„Douămiismul a devenit o realitate mai ales prin numele criticilor, eseiştilor şi universitarilor tineri. Există o poezie douămiistă bună şi eterogenă şi multă proză denivelată valoric“ [4]– conchide Andrei Bodiu, în vreme ce Mihai Iovănel, întrebat „pentru cine scriu autorii actuali“, răspunde că: „pentru un spaţiu destul de incert numit afară. Scriu pentru a fi traduşi, pentru a prinde burse etc.“[5]

În sfârşit, vorba Elenei Vlădăreanu: „indiferent dacă ne place or ba, însuşi faptul că ne batem capul să răspundem acestor întrebări confirmă existenţa 2000-ismului.“[6]

Generaţia douămiistă este una  spontană sau inventată de edituri, de media, de critică? Ion Pop consideră că douămiismul, un termen puţin forţat, s-a născut din conjugarea tuturor factorilor evocaţi în întrebare.

„ «Spontaneitatea» ţine de consecinţele fireşti ale schimbărilor sociale majore de după Decembrie 1989, adică de libertatea totală recâştigată în aceşti ani, care a permis un soi de revărsare peste toate digurile a voinţei de exprimare – o expresie de sine, a subiectului în fine eliberat de constrângerile dictaturii, de «colectivismul» ei programatic, de interdicţiile impuse discursului literar, paralel cu alte nenumărate tabuuri.(…). Critica a trebuit să constate acest fenomen, când surprinsă până la şoc, când solidară, prin reprezentanţii mai permeabili atitudinilor de tip neo­avangardist sau, mai direct, prin militanţii în curs de afirmare din interiorul noilor tendinţe. Editurile cele mai atente la actualitate au profitat de ceea ce se arăta ca promisiune de succes pe o piaţă şi tulburată şi interesată de ceea ce se întâmpla în mişcarea literară .»[7]

În revista Observator cultural , nr.26/2005 Alexandru Matei spunea că în “poezia românească din ultimii ani s-au afirmat două noi curente « omologate »: minimalismul şi « mizerabilismul », ambele moştenitoare, chiar dacă polemic, ale biografismului optzecist dar şi, adesea, ale expresionismului şaptezecist. Minimalismul a fost năşit de papa textualismului românesc, criticul Marin Mincu. În ordine strict cronologică, minimalismul urmează « mizerabilismului » şi se cuvine să ne oprim asupra modului în care reprezentanţii lui au incercat să decupeze si să ocupe un spaţiu important în poezia românească de azi.”[8]

Dacă ar fi sa stabilim o legătură între minimalism şi naturalism relevante sunt volume ca Un animal mic al lui Andrei Peniuc, Fetiş de Răzvan Ţupa sau Cărnurile canonice al lui Adrian Urmanov care renunţă la expunerea dimensiunii metafizice tipic moderniste în favoarea explorării dimensiunilor intime ale omului ca fiinţă biologică. Trecerea de la dimensiunea metafizică la dimensiunea intimă a omului ca fiinţă biologică, aminteşte de  ambiţia romanului naturalist de a deveni roman “ştiinţific”, “roman experimental” care “înlocuieşte studiul omului abstract prin studiul omului natural supus legilor fizico-chimice şi determinat de influenţele mediului.”[9]

Raluca Duna constată că tema mare a generaţiei 2000, criza de identitate a eului poetic echivalează cu o criză a propriei corporalităţi, cu percepţia trupului sau eului-trup ca alteritate. La Elena Vlădăreanu, în Pagini şi in Fisuri , ca şi la Miruna Vlada, corporalitatea mutilată si mutilantă, exhibată agresiv-dureros, este conotată sexual, ca şi la Dan Sociu, doar că la el, cu (auto)ironia si detaşarea cu accente mizerabilist-lirice ale unui Sociu deja “bătrîn”. La Dan Coman, totul se joacă, cu ironie si superbie, pe această criză a identitatii-corporalitatii, mai mult sau mai puţin sexualizate, într-un univers închis, invadat de viziunile de spaimă ale alterităţii. La Teodor Duna si la Cosmin Perta, această criză a sinelui-trup nu se mai asociază temei nebuniei, ca la Coman sau Komartin (mai ales cel din primele doua volume), ci obsesiei metafizice a morţii, la Cosmin Perta tot mai atenuate, din punct de vedere al violenţei limbajului, la Teodor Duna, “îmbânzite” prin infuzia unui lirism de viziune, care substituie forţa frustă, violenţa încântătoare din volumul de debut. În orice caz, violenţa proprie douămiiştilor pare că se estompează, că se transformă, din explozie, în implozie, se disipează sau se rafinează.

Din aceeaşi perspectivă a naturalismului de a crea un “roman experimental”, ar fi important de reţinut studiul Gabrielei Biriş, Pentru un model semantic-cognitiv al poeziei douămiiste, care-şi constituie demersul pe baza  a cinci volume de poezii publicate între 2005 şi 2008: Claudiu Komartin: Circul domestic, 2005, Livia Roşca: Ruj pe icoane, 2006, Linda Maria Baros: Casa din lame de ras, 2006, Ioana Bogdan: Anumite femei, 2007 şi Cătălina Cadinoiu: Nuferii mor în cadă, 2008. Ea aduce în discuţie  faptul că limbajul, ca şi celelalte capacităţi cognitive umane, se bazează pe experienţă, în înţelegerea conceptelor un rol fundamental revenind corpului uman, care focalizează experienţele în lume. Limbajul foloseşte structuri conceptuale împărtăşite, convenţionalizate de vorbitorii unei comunităţi lingvistice[10]. Fiind o  poezie a experienţei directe, “poezia douamiistă  preferă colocaţiile, expresiile, prepoziţiile ca expresie a cunoaşterii directe, corporale, care are în centru corpul uman,  evitându-se imaginile poetice complexe. Pe de altă parte, ea demonstrează continuitatea între creativitatea limbajului literar şi creativitatea limbii în utilizările cotidiene. Experienţele, cunoaşterea, dorinţele sunt implicate şi exprimate prin structuri lingvistice care îşi au rădăcina în experienţa noastră. În general, se exprimă stări psihologice în termeni de elemente fizice, conceptualizarea mergând de la concret la abstract.”[11]

Andrei Simuţ aduce în discuţie creaţia douămiistă aflată sub semnul neorealismului cu tentă naturalistă, dominant până în 2004-2005. Ne întrebăm “de unde  această căutare obsesivă a experienţei, această necesitate de autentic, această ancorare în social, această imersiune în concretul mundan, această nevoie de a reflecta detaliile cotidiene, dramele sociale, de a arăta omul ca fiinţă socială, de cele mai multe ori gregară, alteori ca individ revoltat pe societate, niciodată în ipostaza de singuratic sau indiferent la ceilalţi? Explicaţia e simplă: fie că e vorba de poezie, proză sau teatru, generaţia 2000 este în căutarea disperată a realului, care se constituie într-­o utopie structurantă, tocmai pentru că asistăm la dizolvarea lui.”[12] El concluzionează că această obsesie pentru real e vizibilă în toată producţia literară douămiistă, fie că e vorba de minimalismul autenticist al noii literaturi personale, fie că e vorba de orientarea neorealistă sau de problematizarea realului în cheia absurdului şi a umorului negru.

Dacă ţinem cont de faptul ca scopul naturaliştilor era de a realiza un roman “ştiinţific”, un roman “experimental”, de a înlocui stările sufleteşti cu stări fizice, manifestări ale unor instincte, forme de devitalizare a organismului sau urmări ale unor dezordini organice de natură nervoasă am putea pune problema în termeni naturalişti a poeziei douămiiste. Spunem acest lucru tocmai pentru că “ceea ce îi apropie pe douămiişti este obsesia corporalităţii proprii, resimţită cu o acuitate tăioasă, conflictual şi angoasant.”[13]

 

Bibliografie



[1] Bianca Burţa-Cernat,  Nu sunt încă sigură că generaţia 2000 există, în revista Vatra, nr.3/2009.

[2] Al. Cistelecan, Note de margine,în  revista Vatra, nr. 3/2009.

[3] Sanda Cordoş, Generaţia 2000 există, în revista Vatra, nr. 3/2009.

[4] Andrei Bodiu, Normalitatea libertăţii, în revista Vatra, nr.3/2009.

[5] Mihai Iovănel, Modelele vin în bună parte din cultura de masă, în revista Vatra, nr.3/2009.

[6] Elena Vlădăreanu, La sfârşitul anilor ’90 au început adevăratele mişcări artistice , coagulate, în România postdecembristă, în revista Vatra, nr.3/2009.

[7] Ion Pop, “Douămiiştii” împlinesc sloganul autenticist-biografist al celor de la ’80, în revista Vatra, nr.3/2009.

[8] Alexandru Matei, Recviem pentru lumea din mine, în revista Observator cultural, nr. 26 (283)/25-31 august 2005, pe http://www.observatorcultural.ro .

[9] Emile Zola, Le roman experimental, Paris, Charpentier, 1890, pe www.ac-orleans-tours.fr.

[10] Cuenca & Hilferty, 1997.

[11] Gabriela Biriş, Pentru un model semantic-cognitiv al poeziei douămiiste, în Annales Universitatis Apulensis psihologica, Alba-Iulia, 2009, nr.1.

[12] Andrei Simuţ, “Splendoarea” şi “nefericirile” generaţiei 2000, în revista Vatra, nr.3/2009.

[13] Raluca Duna, în Douămiism vs douămiism, în revista Cuvântul, Anul XV (XX), Nr. 6 (384)/ iunie 2009, pe http://www.cuvantul.ro.