Birjarii de piaţă

În anul 1912, printre românii din târgul Sucevei, figurau şi doi birjari. Ceilalţi, pentru că erau mai mulţi, erau evrei. Aceştia au început să practice birjăritul imediat după anul 1869, când sub stăpânirea austriacă a fost dată în folosinţă gara de la Iţcani. S-a simţit atunci nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la gară.

Birjele, cu un cal sau doi, au devenit un mijloc de transport care şi-a dovedit utilitatea şi care a rezistat cca. un secol, până după mijlocul anilor ’60.  

FiakeriiÎn perioada interbelică populaţia Sucevei număra peste 20.000 de suflete. Fiecare birjar avea câte două trăsuri, una obişnuită, de corvoadă zilnică, şi alta elegantă folosită pentru ocazii sau zile de sărbătoare. Iarna, roţile erau demontate iar birjele erau aşezate pe sanie.

La  Suceava birjăria a fost o profesie practicată cu precădere de evrei 

Birja, trasă de regulă de un singur cal, avea roţi suple şi bine unse, iar bancheta pluşată, pe care puteau să stea alături două persoane, era acoperită pe vreme de arşită sau de ploaie cu o copertină mobilă, un burduf confecţionat din pânză smolită sau cauciucată.

Dacă la Cernăuţi majoritatea birjarilor erau muscali, la Suceava birjăria a fost o profesie practicată cu precădere de evrei, fiind o afacere de familie care se transmitea din tată în fiu. Birjarii evrei, cu perciuni şi pălării negre, îşi aşteptau stând pe capră clienţii. Printre birjarii evrei Meyer, Moritz, Drappl sau Bernstein mai era, înainte de cel de-al doilea război mondial, un singur birjar român, Gheorghe Păltinaş, poreclit Colac.

Oamenii mergeau de cele mai multe ori la gară dar tocmeau birjele şi pentru drumuri mai lungi, pentru a se deplasa în afara oraşului, la hramurile mănăstireşti, sau la nunţi şi înmormîntări.

Piaţa Birjarilor

Pentru zilele de sărbătoare caii erau bine periaţi, lustruiţi şi cu hamuri noi iar la urechi aveau canafi din lână colorată. Erau hrăniţi cu ovăz (dintr-un sac legat în jurul gâtului) iar pentru a-şi potoli setea, în drumurile pe care le făceau, trăgeau la câte-un şipot unde erau amenajate jgheaburi pentru adăpatul cailor. De câte ori era nevoie erau duşi la potcovit (la potcovăria lui Manolovici, care se afla cam în locul actualei crame „Vânătorul”, sau la cea a ţiganului Faur, de pe actuala stradă a „Cernăuţilor”) unde se făceau şi reparaţiile trăsurilor, se schimbau roţile şi se înlocuiau arcurile rupte.

Pentru transportul mărfurilor existau trăsuri cu roţi mari, cu o platformă, prevăzută pe părţile laterale cu verigi de metal prin care se treceau frînghii cu care erau legate obiectele transportate.

Birjele staţionau, de la primele ore ale dimineţii până când se însera, într-o mică piaţă, în apropierea Curţii Domneşti, în spatele Liceului de Fete „Doamna Maria”. Locul era cunoscut sub numele de Piaţa Birjarilor (Fiaker Platz) iar aceştia puteau fi găsiţi de cele mai multe ori de clienţii lor la crâşma „La trei potloage”.

                                                                                                       *

Birjele au rezistat în Suceava şi după apariţia automobilelor şi au continuat să transporte călătorii la gară însoţind uneori singurul autobuz care circula în anii ’50 în urbe, care făcea curse regulate pe acel traseu. Ultima birjă din Suceava, cea a lui Bernstein, mai putea fi văzută încă la jumătatea anilor ’60 pe străzile Sucevei aşteptându-şi clienţii.