De la nimic la o carieră de succes – de vorbă cu Silvian Daşchievici

S-a scris mult despre ocuparea Bucovinei de Nord de către sovietici, s-a scris despre deportările în masă, s-a scris şi despre refugiul românilor din această zonă. Dar dacă suntem întrebaţi ce s-a întâmplat cu acei bucovineni refugiaţi vom ridica din umeri… nu ştim prea multe depsre ei. Ce s-a întâmplat cu persoanele refugiate, cum au reuşit să înceapă o nouă viaţă, luând totul de la zero, cum au reuşit să se integreze, fiind despărţiţi de locurile natale de către un gard de sârmă ghimpată, cum au reuşit să învingă dorul de casă la care cei mai mulţi dintre ei nu s-au mai întors pentru că ocupaţia le-a înstrăinat-o? Sunt întrebări care nu m-au lăsat indiferentă. Am luat un reportofon, un caiet pentru notiţe, un pix şi am pornit în căutare de eroi-bucovineni, căci după cum scrie V.Patrichi   “Orice român din Basarabia sau din Nordul Bucovinei, din Herţa sau din Transilvania, care a trecut prin experimentul comunizării, este un posibil erou de roman. Trebuie doar să  ai răbdare ca să înţelegi dramele acestor oameni” (Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, pag.5).

De la nimic la o carieră de succes
De vorbă cu Silvian Daşchievici, Bucureşti, 2005

În căutare de amintiri

Am aflat de curând că domnul Daşchievici nu mai este.  L-am cunoscut în toamna anului 2005 când l-am rugat să-mi povestească despre viaţa sa de după refugiu. Acum… stau în faţa calculatorului şi încerc să-mi amintesc acea întâlnire. Parcă îl vad, îl aud…
Amitirile curg… Domnul Daschievici stă în fotoliu, în faţa unei măsuţe pe care sunt două pahare cu apă, fursecuri şi reportofonul care înregistrează amintirile unui om care a ştiut să infrunte viaţa. Totul pare clar, totul este povestit cu tâta pasiune de parcă s-ar întâmpla în acest moment. Durerea dar şi bucuriile trăite de acest erou-bucovinean se pot citi pe chipul  gânditor. Este bucuros că are ocazia să povestească despre viaţa sa, îmi arată o serie de fotografii care au păstrat urma unei vieţi trecută prin multe greutăţi, dar care în final a cunoscut succesul.

Copilul Silvian

Silvian Daşchievici s-a născut în orăşelul Vijniţa, unde tatăl său avea servici. După câteva luni de la naşterea sa, familia se mută în comuna Vilaucea, judeţul Storojineţ, unde “… am făcut clasa întâia şi a doua primară…”, iar apoi la Banila pe Siret în acelaşi judeţ, “unde am făcut clasa a treia şi a patra primară, iar în anul 1939 am început clasa întaia de liceu, la Storojineţ, la liceul Regele Ferdinand I”.
Are o copilarie grea, la varsta de unsprezece ani are de înfruntat o realitate dură-locul natal devine pământ străin. “În 1940 ne-am trezit cu ultimatumul dat de Uniunea Sovietică de anexare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică”.
Jocul de-a asucunselea îndrăgit de copii devine pentru el realitate.

Vestea ocupării

În ziua de 29 iunie familia Daşchievici deja ştia ce se întâmplă, totuşi spera că graniţa va fi stabilită până la comuna lor: 

– Erau mai multe versiuni în ultima săptămână din luna iulie 1940. Prima versiune era că vor ocupa Bucovina de Nord până la râul Siret care era cam la 30 km de Banila pe Siret. A doua versiune, peste câteva zile, a fost până la afluentul Siretului-Sireţel, care trece prin Banila, dar casa noastră era situată la sud de râu, casa bunicilor era dincolo de Sireţel. Deci, credeam, vorba ceea, că scăpăm de ocupaţie şi vom fi un sat la graniţa de nord a României. Pentru că pe 29 iunie 1940, eram pe câmp şi deodată am zărit ostaşi ruşi veniţi în comună.

Trebuie să se decidă într-un timp foarte scurt dacă rămâne sub ocupaţie sau dacă părăsăşte locul natal pentru a rămâne în ţară.

– E greu de spus, eu aveam aproape unsprezece ani, terminasem clasa întâia de liceu şi mi-a venit foarte greu această ocupaţie.
Decizia este luată… refugiul.

 Primul refugiu

Silvian Daşchievici se refugiază şi în 1940 şi în 1944.
– Domnule, tata a fost funcţionar de stat şi situaţia noastră era dezastruasă dacă rămâneam acolo. A încercat pe toate căile să plece. La un moment dat în consiliul de familie a rămas hotărât ca eu cu tata să trecem clandestin graniţa, iar mama şi cu sora mea mai mică să rămână în Banila. În Banila pe Siret era o linie fierată cu ecartament mai îngust, care mergea până la Ciudei de unde începea linia fierată obişnuită. În fine, m-am urcat cu tata în trenul respectiv şi am ajuns la Ciudei unde m-am întâlnit cu un fost coleg de-al meu, din clasa întâia de la Storojineţ, Mulinschi, a cărui tată a fost omorât pe graniţă, exact cu câteva zile înainte. Ne-am speriat şi ne-am întors înapoi acasă. Ei, totuşi dorinţa de a pleca, de-a nu rămâne în Bucovina a fost foarte mare, pentru că vedeam cum se desfăşoară evenimentele şi probabil astăzi nu mai existam pentru că familia categoric ar fi fost deportată în Siberia’’.

În 1940 s-a refugiat prin Germania: 

– Conform pactului între Uniunea Sovietică şi Germania, semnat în ’39, pactul Ribbentrop-Molotov, care admitea ca toţi cetăţenii români de origine germană (…) să poată fi repatriaţi în Germania.(…) şi tata a reuşit să obţină un cetificat fals că mama de acasă este Straser, deşi mama mea are un nume mult mai românesc ca aparenţă – Turcan.

 Se prezintă la comisie şi sunt admişi să plece în Germania.

– Am plecat cu trenul cu zeci de familii de nemţi, şi am fost duşi într-un lagăr din Germania, la o mănăstire din Neisse, pe malul Oderului. Am stat acolo, după care ne-am declarat români şi vrem să plecăm în România, dar nu eram singurii… mulţi români care au plecat atunci.

După retragerea armatei sovietice din Bucovina, în 1941, familia Daschievici se întoarce acasă.

– Mi-aduc aminte ca eram în piaţă la Videle, în ziua de 22 iunie 1941, când am auzit la megafoane: “Soldaţi vă ordon treceţi Prutul!”, discursul mareşalului Antonescu. Pe urmă Bucovina a fost realipită la România. Noi am stat ceva în comuna Videle, pe urma am trecut în Bucovina…”.

Acasă găsesc totul devastat.
– … am găsit pustiu, casa devastată, totul lipsea, pentru că noi practic lăsasem totul în casă, căci nu ştiu câte kilograme puteai să ei, de persoană, când ne-am refugiat prin Germania’’.

Bucuria că sunt acasă i-a ajutat să uite de greutăţile prin care au trecut.
‘‘ …încetul cu-ncetul am refăcut gospodăria, eu am urmat clasa a doua, pentru că în timp ce am fost în Germania am pierdut… Clasa întâia de liceu  am început-o în Storojineţ în ‘39-’40, iar în ‘40-‘41 n-am urmat scoala căci am fost refugiaţi în Germania şi în ’41, în toamnă, am făcut clasa a doua de liceu, la Storijineţ. Am urmat şi clasa a treia şi clasa a patra la liceul “Regele Ferdinand I” din Storojineţ”.

Al doilea refugiu

În martie 1944, când armata sovietică intră din nou în Bucovina de Nord, are loc al doilea refugiu. Familia Daşchievici părăseşte pentru a doua oară casa:

– În ziua de 25 martie 1944 am plecat cu o căruţă eu, tata, mama şi încă un vecin din Banila pe Siret spre România. A fost foarte greu, mai ales că soră-mea suferise arsuri înainte de a pleca de acolo şi deci trebuia pansată mereu şi vai de capul nostru cum a fost. Am călătorit cu căruţa câteva zile şi întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona respectivă şi ne returnau pe altă cale ocolită şi aşa am ajuns până la Adjud”.

Drumul amar al refugiului

– Drumul ăsta a fost îngrozitor(…). Noroc ca nu s-a bombardat, n-au ajuns avioanele, căci dacă veneau avioanele făceau mii sau poate zeci de mii de victime.

Un copil la doar cinsprezece ani este martor a bombardamentului din ziua de 4 aprilie 1944 de la Ploiesti, vede morţi, disperare, groază…

– Ne-am oprit în triajul Ploieştiului, ne-am împrăştiat pe câmp(…).Trenul spre Bucureşti a fost oprit şi am stat în triaj până spre ziua următoare când s-a dat drumul, pe un singur fir, spre Gara de Nord. În Gara de Nord am văzut tren cu refugiaţi bombardat, cai arzând încă, am văzut pe Calea Griviţei distrugeri de produse, am văzut un automobil, probabil luat de suflul bombardamentului, undeva la etajul doi sau trei. N-avea cum să se urce acolo. În fine, din Gara de Nord am luat trenul spre Turnu Severin, unde, la Baia de Aramă, aveam repartiţia de stat. În timpul ăsta, pe drumul de la Bucurşti la Turnu Severin, ne-am mai oprit pe câteva câmpuri pentru că venise avioane ruseşti şi mitraliau trenurile”.

În ţară… dar nu acasă

– Am ajuns la Baia de Aramă şi acolo ne-au repartizat în satul Predina, care era aprope de Baia de Aramă, la o familie foarte drăguţă, Dragota, unde am stat câteva luni. Pe urmă ne-am mutat în Baia de Aramă, am găsit o casă acolo, iar tatăl meu şi-a găsit servici. El era pensionat din cauza bolii, dar nu ne ajungea pensia, era foarte mică şi şi-a găsit servici la un boier care avea păduri, Popovici, şi a lucrat acolo.

Se înscrie în clasa a cincea la un liceu din Turnu Severin unde este primit bine de către director.

– Internatul, care era foarte mare, era ocupat de spitalul rusesc, spitalul sovietic. Totuşi, într-un corp al clădirii, au fost rezervate câteva camere pentru elevii cei mai săraci care, cred că majoritatea erau bucovineni şi basarabeni, vreo douăzeci de elevi care am locuit acolo. Dar, într-o zi, venind de la şcoală, un ostaş sovietic, beat, ne-a pus la zid şi a vrut să ne împuşte. Un maior de a lor a văzut, a venit şi a pus mâna pe armă şi aşa am scăpat… de acest lucru. Şi… l-a împuşcat pe acel soldat în faţa noastră.

Acest incident îl determină să plece din internat şi, împreună cu un coleg, este cazat în fosta locuinţă a directorului şcolii, într-o cameră care a rezistat bombardamentului. Însă, deoarece se schimbă directorul, este nevoit să plece şi de la acel liceu.

Cu o pâine sub braţ pleacă în căutarea destinului

– Părinţii mei locuiau tot la Baia de Aramă. Clasa a şasea n-aveam cum s-o încep la Turnu Severin pentru că n-aveam unde sta şi nici ce mânca, şi atunci, cu o pâine învelită într-o faţă de pernă, m-am urcat în tren să mergem la Bucureşti, eu şi cu un coleg de-al meu. Trenul era aşa de aglomerat încât erau oameni şi pe scări, şi pe vagoane şi am ajuns cu pâinea în Gara de Nord fărâmiţată, era exact ca făina. M-am dus la comisariatul refugiaţilor care avea un fel de cămin pentru studenţii şi elevi basarabeni şi bucovineni, pe strada Floreasca, într-o fostă cazarmă făcută de nemţi, dar destul de bine organizată, cu paturi.

Este reparizat la un liceu din Buftea unde iar este primit bine de către director şi unde termină clasa a şasea de liceu.

Deoarece nu aveau un loc stabil în ţară, este nevoit să se mute de la un liceu la altul. Astfel clasa a şaptea de liceu o termină în judeţul Timiş, în Orţişoara unde se mută famila lui. Ia printe primii bacalaureatul.

– Îmi aduc aminte un lucru, era într-o duminică, bacalaureatele se dădeau şi duminica, şi erau câte trei elevi la mese, iar în faţa meselor erau vreo şapte profesori, căci se dădea la română, la matematică, la geografie, la istorie, la franceză şi la constituţie, deci vreo şase-şapte materii. (…) Şi toate le dădeai odată, în afară de scris care se dădea în zile diferite. Şi eu am avut la franceză “Mizerabilii’. Văzusem chiar cu câteva zile înainte filmul “Mizerabilii” cu Jean Gabin şi bineînţeles am apucat să scriu foarte rapide. Pofesorul de franceză s-a repezit la mine, credea ca eu copiez, dar eu văzând filmul mi-am adus aminte foarte repede toată acţiunea.

Primii paşi spre o carieră de succes

După terminarea liceului trebuie să-şi aleagă drumul în viaţă, trebuie să-şi înfrunte soarta.

– … unde să mă duc, la ce facultate? Se înfiinţase medicina cu câţiva ani înainte, după război, la Timişoara, în locul liceului german care s-a desfiinţat, “Banaţia”. Am dat admiterea care era destul de grea, vreo şase-şapte pe-un loc, dar şi cu dosar. Am avut un mare noroc că nu s-a ţinut seama de faptul că sunt născut în Bucovina de Nord, pentru că în general se cam trecea peste ei. Şi am ajuns student la medicină. Mi-a mers bine la facultate, am avut bursă. Îmi aduc aminte că nu era loc în cămin, adică nu existau cămine pentru medicină şi atunci s-a ocupat o clădire de lângă facultate care era un fel de seminar catolic. Am fost în cameră patruzeci şi nouă, patruzeci şi nouă de paturi în aceeaşi încăpere. Aveam paturi noi, dar n-aveam saltele şi am dormit o iarnă, am pus hârtie peste somieră şi aşa am petrecut anul întâi de facultate.(…)

Începând cu anul patru, eram printre studenţii fruntaşi, am fost încadrat ca preparator la Istrologie. Atunci un preparator avea 365 de lei, dar aceaşi leafă aveau şi absolvenţii de facultate. Eu eram la începutul anului patru şi când am ajuns în anul şase m-au dat afară din învăţământ pentru că studenţii nu mai puteau fi cadre didactice. Mie mi-a prins bine pentru că în momentul când am fost preparator m-au dat afară din cămin, că nu puteai să mănânci şi să dormi la studenţi fiind cadru didactic. Am găsit o gazdă, însă leafa mea nu-mi ajungea pentru gazdă şi mâncare. Era cantina universitară, dar era cam 10 lei o masă. Dacă mâncam treizeci de mese pe lună era 300 de lei, iar eu aveam 365 şi plăteam cazda vreo 120 de lei, dar la care trebuia să cumperi şi lemne să poţi să te încălzeşti ş.a.m.d. Nu aveam nici un ajutor de acasă pentru că parinţii n-aveau nici o posibilitate.(…) Însă bursa era, pe vremea respectivă, în funcţie de anul în care erai, adică era masa şi casa, plus nişte bani de buzunar. Deci, eu în anul şase aveam 125 de lei care îmi rămâneau, plus aveam masă şi casă.

Se “naşte” un bun chirurg

Termină printre primii facultatea, însă la repartiţie nu obţine postul pe care şi-l doreşte.

– Mie mi-au oferit postul de preparator la chirurgie, eu asta vroiam să fac, chirurgie. Eram foarte bucuroşi că rămânem în Timişoara, însă peste vreo oră şi ceva ne cheamă din nou pe toţi zece: ”oameni buni, ne pare foarte rău de promisiunea pe care v-am făcut-o, dar nu putem să vă oprim în învăţământ, trebuie să plecaţi în producţie”, şi în funcţie de opţiuni îmi spune “Oţelul Roşu”, chirurgie. Bucuros totuşi, eu voiam să fac chirurgie. Peste încă o oră ne cheamă iarăşi şi ne spune că nu suntem lăsaţi să facem specialităţi, ci trebuie să ne alegem la ţară.

Neavând altă posibilitate, alege să fie trimis în Oltenia, la Neguieşti unde era repartizată familia soţiei lui, refugiată din Basarabia:

– M-am dus, la cadre era un inalfabet, Potarnichi îl chema, care, vorba ceea, cu chiu cu vai a zgârâiat numele meu, Daşchievici. Dar n-a vrut să mă trimită la Neguieşti. (…) Nu mi-a dat repartiţie vreo săptămână de zile, după care văzând că ţin tot cu Negoieştiul, zice, bine, du-te la Negoieşti.

 Deşi de la facultate aveau promisiunea că după şase luni de stagiu urmau să obţină posturile promise, lucru acesta nu se întâmplă.

Şi aşa am stat cinci ani de zile în Negoieşti. (…)

Pentru prima dată în viaţa noastră medicală au început concursurile, concursuri pe ţară, pe specialităţi. Am dat în 1959 primul concurs, până atunci mergea pe pile, pe dosare, pe alte chestii. Am luat printre primii concursul de secundariat, fără să cunosc pe nimeni la Bucureşti. Eu, vorba ceea, om venit de la ţară, după cinci ani de făcut stagiu la ţară, după faptul că n-am făcut facultatea la Bucureşti, ci am făcut-o la Timişoara, ies printre primii la concursul de secundariat. Am zis, în fine nu există pilăraie. De la 1 noiembrie am ajuns secundar la Bucureşti, la spitalul “G.Frimul”, actualul spital de urgenţă “Floreasca”, la chirurgie.

 Deşi pe plan profesional lucrurile se îmbunătăţesc, pe plan familial îi este greu deoarece în Bucureşti nu are o locuinţă, soţia sa cu cei doi copii rămâne pentru un an de zile în Oltenia.

-În fine, după un an de zile, am reuşit să iau o cameră la spital, în clădirea veche, mansardată în care a fost o baie şi-un veceu. Acolo m-am mutat cu familia. Nu puteam să mă duc la geam, că vorba ceea, fiind înalt trebuia să mă aplec ca să văd la geam. Nevasta-mea şi-a găsit post şi ea, în Bucureşti; copii la grădiniţă şi aşa am reuşit să termin secundariatul. Dar, înainte de a intra în secundariat luasem Bucureştiul. Ministrul adjunct ne cheamă la el şi ne cere o declaraţie că după terminarea secundariatului, adică după trei ani de zile, vom sta la dispoziţia Ministerului. (…) Trebuia să alegem, unde să alegem? Majoritatea erau policlinici, însă un chirurg la policlinică, vorba ceea, este un chirurg mort. Poţi să începi la 60 de ani sau la 55 policlinica, dar la 30 de ani, vorba ceea, începe veselia. Exista posibilitatea să ne alegem la Institul de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş şi aşa am fost transferat din reţeaua Ministerului Sănătăţii în reţeaua Ministerului Învăţământului, ca asistent la clinica de chirurgie din Târgu Mureş. Nevasta-mea a rămas în Bucureşti cu copii. Între timp, am obţinut o locuinţă. (…) Nevasta-mea între timp s-a îmbolnăvit, a făcut reumatism poleraticular acut, a trebuit s-o interneze, vai de capul nostru cum ne-am descurcat. Leafa mea era 1100 de lei, a nevestei era vreo 700 lei. În fine, a trecut timpul şi ne-am descurcat.

Am plecat la Târgu Mureş. Acolo aveam o norma la IMF, la institut, la Facultatea de Medicină generală şi jumate de normă la spitale, plus gărzi că ajunsesem la 4 mii de lei, ceea ce era nemaipomenit, dar făceam naveta, o dată pe lună, la Bucureşti. Plecam vinerea după masă şi mă întorceam luni dimineaţa, o dată pe lună. Pe mine, toate cheltuielile în Târgu Mureş mă costau cam 1000  de lei pe lună, că stăteam în cămin studenţesc. Avionul era 113 lei Bucuresti–Târgu Mureş, plus, 113 retur. Deci, practice, rămâneam cu o sumă de bani pe care i-am depus la CEC şi ajunsesem şi eu în condiţii mai bune, bineînţeles departe de familie.

Timp de 20 de ani la conducerea spitalului “Colţea”, cel mai vechi spital din Romania

Reuşeşte să se transfere la Bucureşti.
– … la Bucureşti am făcut cerere, că era un post vacant la spitalul de studenţi, spitalul de studenţi pe vremea aia avea şi secţie de chirurgie, acuma nu mai are. Dar cel care era la cadre, la Direcţia Sanitară a vrut el să meargă. Atuncea, m-a fentat şi am ajuns chirurg la o mare înterprindere, bineînţeles, în policlinică. (…) Între timp, făceam şi gărzi la spitalul PTT, în plus de asta aveam jumate de normă la Facultatea de Medicină din Bucureşti ca asistent la anatomie. În ’70, cred, a avut loc o mare reformă în sistemul sanitar, adică multe pensionări, multe plecări în provincie ş.a.m.d. Şi atunci s-a vacantat un post la policlinica “Militar”, deci de la înterprindere am trecut la policlinica “Militar” şi după aceea la policlinica “Drumul Taberei”, căci s-a mutat la Drumul Taberei unde, din ’71, am fost medic chirurg şi după aceea am ajuns director adjunct, aşa se chema atunci, la Policlinica “Drumul Taberei”, unde am lucrat trei ani de zile. În ’73 m-au transferat la “Colţea”, la Policlinica “Colţea”, director adjunct al spitalului şi medic şef al policlinicii. Între timp, am dat examenul de doctorat, am dat primariatul şi, în fine, am stat până în 1977 director adjunct al spitalului ”Colţea”. În 1984 s-a reînfiinţat secţia de chirurgie şi am lucrat în secţia de chirurgie ca medic primar al spitalului Colţea, iar din ’77 şi până în ’92 director al Spitalului “Colţea”, când m-am pensionat. A fost cea mai frumoasă periodă din viaţă. Cu multe dificultăţi, însă am reuşit ca timp de aproape 20 de ani să fiu director adjunct şi director al spitalului “Colţea”, al celui mai vechi spital din România. Între ’84 şi ’91, pentru că s-a grefat Direcţia sanitară pe spitalul “Colţea”, am fost director adjunct al Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti. În ’92 m-am pensionat. Între timp am fost profesor de chirurgie la şcoala postliceală “Carol Davila”, am scris “Carte de chirurgie”, deşi înainte mai publicasem “Chirurgie”, un manual al surorilor Crucii Roşii. În total, am patru monografii scrise şi peste o sută de articole ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate. (…)

Foarte interesant. Viaţa este interesantă. Toate lucrurile care se scriu în cărţi sunt depăşite, de multe ori, de realitate. Este păcat că după cinsprezece ani de zile n-am ajuns încă la nivelul la care ar fi trebuit să ajungem. (…) Cam asta ar fi istoria vieţii mele.

O vizită… acasă

 După refugiu aţi mai fost acasă, în Bucovina? Nu am putut să nu întreb. Da, a fost răspunsul. “Am fost în în 1995 sau 1996, cu o serie de bucovineni de la Asociaţia Culturală a Românilor din Bucovina, am fost invitaţi la zilele limbii române din Cernauţi”. Dar cu tristeţe spune că nimic nu era ca acum o jumătate de secol.  “Ceea ce a rămas este fântana, pe care o ştiam, şi grajdul, şi şura care erau aceleaşi doar în loc să fie acoperite cu draniţă, cum erau atunci, erau acum acoperite cu azbociment. Am vrut sa merg puţin mai sus, prin Banila, n-am mai recunoscut”. A rămas cu un gust amar după vizitarea locului natal, căci după cum mărturiseşte, primirea şi modul în care au fost trataţi la granită l-au oripilat.