Am putea spune: Copou-ul începe cu Eminescu şi se termină cu Mihai Viteazul. Sau pur şi simplu începi să te plimbi pe el şi să te mulţumeşti (sufleteşte) cu simbolurile culturale ce dă splendoare Copou-ului. Dar în realitate e altfel. Poate e vorba de pura cultură românească, sau poate e vorba de un sentiment românesc. Sau cum e sentimentul culturii româneşti…

Dacă vrei să simţi cultura românească trebuie să mergi pe Copou. După ce urci vestita Râpă Galbenă, ajungi la Bibliotecă “Mihai Eminescu”, te simţi ca şi cum i-ai merge prin vene, iar statuia de lână BCU te înfioară şi te simţi mândru că eşti român. Dar pletele lui negre stau nemişcate în bătaia vântului. Şi astfel începi să urci uimit de senzaţia Copou-ului. Ajungi la Casa Pogor, renovată, frumos amenajată, ce da un farmec şi o vibraţie literaturii româneşti. 

Dar, ceeste sentimentul românesc?

Sentimentul românesc e simţământul tradiţiei noastre, e o simplă tragere de aer în plămâni şi care să te poată îmbăta. Intr-o mare măsura se poate compara cu intrarea la buget la facultatea dorită. E vorba iniţial de un sentiment de satisfacţie interioară şi apoi de un sentiment de mândrie. Dar în ceea ce priveşte simţământul românesc, aici este vorba de munca unui popor, unei culture, unei literaturi.

Poate ca nicăieri în România nu ai sentimentul românesc mai bine descris decât în Iaşi. Aici aproape totul este istorie, istoria unui oraş, unei civilizaţii, unei tari, a unui popor etc. Copou –ul este inima Iaşiului, aici ai impresia că Eminescu si Veronica Micle trăiesc sub teiul mumificat. Aici simţi praful vremelor trecute, e ca o conexiune între Casa Pogor – Junimea şi Universitate. Aici te poţi plimba pe paginile culturii româneşti, aici se naşte sentimentul românesc. Si dacă totul ar fi atât de simplu, atât de frumos, doar o plimbare şi să ştii ce eşti…dar nu.

Pe asfaltul Copou-ului se află bunicul României ce stă în genunchi, cu pălăria din blană de oaie în mâna dreaptă, iar stânga o întinde să se hrănească. Aici stă în genunchi şi bisericile o dată cu el şi îşi întind ultimele turle brodate să cerşească. Doar aşa mai pot să trăiască. Aici e tragedismul simţământului românesc. Si le găseşti pe toate în Copou. Aici copilele ţigănci umblă în şatre şi te fură de ultimii bani pe care românul de cele mai multe ori îi are doar pentru a supravieţii. Aici câinii nu sunt prietenoşi, ei îţi cer să-i hrăneşti. Clădirile se ling de răni şi sunt goale în faţa tranziţiei kogălnicene. Dar cui îi pasă că Junimea e pătată, că e murdară? Aici se naşte simţământul românesc, la ciocnire dintre cultură şi tragedism, între geniu şi prost, între frumos şi urât. Şi la toate aceste priveşte Academia Română neputiinciosă destul de slăbită şi ea. Dar în ciuda acestui fapt, când cobori Copou-ul,  cobori şi Râpa Galbenă rămâi uimit de ce poate să ofere acest bulevard: simtământul românesc.

 


Am putea spune: Copou-ul începe cu Eminescu şi se termină cu Mihai Viteazul. Sau pur şi simplu începi să te plimbi pe el şi să te mulţumeşti (sufleteşte) cu simbolurile culturale ce dă splendoare Copou-ului. Dar în realitate e altfel. Poate e vorba de pura cultură românească, sau poate e vorba de un sentiment românesc. Sau cum e sentimentul culturii româneşti…

Dacă vrei să simţi cultura românească trebuie să mergi pe Copou. După ce urci vestita Râpă Galbenă, ajungi la Bibliotecă “Mihai Eminescu”, te simţi ca şi cum i-ai merge prin vene, iar statuia de lână BCU te înfioară şi te simţi mândru că eşti român. Dar pletele lui negre stau nemişcate în bătaia vântului. Şi astfel începi să urci uimit de senzaţia Copou-ului. Ajungi la Casa Pogor, renovată, frumos amenajată, ce da un farmec şi o vibraţie literaturii româneşti. 

Dar, ceeste sentimentul românesc?

Sentimentul românesc e simţământul tradiţiei noastre, e o simplă tragere de aer în plămâni şi care să te poată îmbăta. Intr-o mare măsura se poate compara cu intrarea la buget la facultatea dorită. E vorba iniţial de un sentiment de satisfacţie interioară şi apoi de un sentiment de mândrie. Dar în ceea ce priveşte simţământul românesc, aici este vorba de munca unui popor, unei culture, unei literaturi.

Poate ca nicăieri în România nu ai sentimentul românesc mai bine descris decât în Iaşi. Aici aproape totul este istorie, istoria unui oraş, unei civilizaţii, unei tari, a unui popor etc. Copou –ul este inima Iaşiului, aici ai impresia că Eminescu si Veronica Micle trăiesc sub teiul mumificat. Aici simţi praful vremelor trecute, e ca o conexiune între Casa Pogor – Junimea şi Universitate. Aici te poţi plimba pe paginile culturii româneşti, aici se naşte sentimentul românesc. Si dacă totul ar fi atât de simplu, atât de frumos, doar o plimbare şi să ştii ce eşti…dar nu.

Pe asfaltul Copou-ului se află bunicul României ce stă în genunchi, cu pălăria din blană de oaie în mâna dreaptă, iar stânga o întinde să se hrănească. Aici stă în genunchi şi bisericile o dată cu el şi îşi întind ultimele turle brodate să cerşească. Doar aşa mai pot să trăiască. Aici e tragedismul simţământului românesc. Si le găseşti pe toate în Copou. Aici copilele ţigănci umblă în şatre şi te fură de ultimii bani pe care românul de cele mai multe ori îi are doar pentru a supravieţii. Aici câinii nu sunt prietenoşi, ei îţi cer să-i hrăneşti. Clădirile se ling de răni şi sunt goale în faţa tranziţiei kogălnicene. Dar cui îi pasă că Junimea e pătată, că e murdară? Aici se naşte simţământul românesc, la ciocnire dintre cultură şi tragedism, între geniu şi prost, între frumos şi urât. Şi la toate aceste priveşte Academia Română neputiinciosă destul de slăbită şi ea. Dar în ciuda acestui fapt, când cobori Copou-ul,  cobori şi Râpa Galbenă rămâi uimit de ce poate să ofere acest bulevard: simtământul românesc.