Centenar Constantin Noica (1909-1987) -I-

 



Motto: Regatul României a fost un “adevărat paradis pe lângă tiraniile metodic organizate, diabolic organizate, de către naziştii nemţi şi apoi de către ruşii [comunişti]” (Eugen Ionescu, Antidoturi, Ed. Hum., 1993, p.244)

Fostul deţinut politic Titus Filipaş observa că după 1989 Andrei Pleşu a fixat “linia directoare în cultura română” (v. Ideologia Scolilor Centrale, în rev. on-line “Asymetria”, 2003). Angajarea politică a lui Pleşu (continuată în ziaristica sa de după 1990 strânsă în câteva volume) a debutat cu articolul Rigorile ideii naţionale şi legimitatea universului, publicat în rev. “Secolul XX”. Textul a fost reprobat de Noica nu atât ca gesticulaţie de spectacol impur, cât din pricina inconsistenţei sale ideatice, în text nefiind precizată poziţia celui care atacă pe “zbierători”, vociferând nu se ştie în numele cui: “In articolul acesta se vorbeşte splendid contra şi despre dar nici o clipă nu se vorbeşte în” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.207). A vorbi “în” , semnifica la Noica acea “deschidere” prin care autorul vine cu ceva nou, pune într-un cadru de noi orizonturi ideatice problema iniţială.

Prin jurnalistica sa, Pleşu a lăsat mereu lucrurile acolo unde le-a găsit, n-a avut nicicând o deschidere prin care să “mute problema din locul iniţial” (apud. Noica). În plus, bătrânul filozof îşi pusese atunci, în 1981, problema implicării sale în gestul unui comunist care frecventa de ani de zile “instituţia Noica” . În opinia filozofului de la Păltiniş, jurnalismul politic, fiind o “pactizare cu timpul”, reprezintă o trădare, mai ales cînd în politică se implică un prezumtiv creator, un scriitor care ar putea deveni autorul unor opere de excepţie.

Într-una din discuţiile lui Ion Varlam cu Vălenaş, vine la un moment dat vorba de un jurnalist francez, Alexandre Adler, “al cărui nume românizat era Ardeleanu” si a cărui soţie este o ziaristă bine plasată la posturile TV franceze. Dovedind din când în când obiectivitate, Adler părea democrat. Cripto-comunismul său a ieşit la iveală numai atunci când au fost publicate documente care au demonstrat o falsă persecutare a unor cehi care erau în realitate agenţi sovietici. Ieşindu-şi din fire, Adler a publicat în “Le Monde” un articol “isteric” prin care s-a deconspirat. Adevărata sa relaţie cu comunismul a ieşit la lumină din fraza finală a articolului său: “comuniştii vor fi cei care vor salva, din nou, democraţia de fascism” (Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.73).

Cam aşa s-a deconspirat şi “democratul” Pleşu la 100 de ani de la naşterea lui Noica. În ce-l priveşte, credinţa după care “comuniştii vor salva din nou democraţia de fascism” s-a lăsat întrevăzută în filmul despre Noica, difuzat la TVR-Cultural pe 16 ian. 2009 când s-a arătat îngrozit de articolele semnate de C-tin Noica, Horia Stamatu şi Radu Gyr în revista “Buna Vestire”, apărută după ciuntirea bolşevică, maghiară şi bulgară a României, fapt istoric peste care Pleşu a trecut cu discreţia oricărui comunist de extracţie rusească. La fel de “discret” a trecut şi peste cazul scriitorului Radu Gyr. Cu toate că a menţionat numele poetului martirizat, “democratul” scriitor devenit ministru post-comunist n-a amintit anii de închisoare şi nici poeziile scrise de Gyr în temniţă de ca şi cum ele n-ar fi fost publicate în vremea democraţiei de după căderea comunismului. Aproape am crede că “simţul său pentru concret” i-ar fi sugerat deplina continuitate de politică culturală dintre 1981 şi anul 2008 în care s-a realizat filmul de televiziune despre Noica.

Ion Papuc scria într-una din cărţile sale despre o poezie religioasă compusă în temniţa politică de un preot ortodox, precizând contextul şi “valoarea artistică” a versurilor (Scriitorul de filozofie, 2008, p.180). De reuşita în plan artistic a poeziilor din închisoare ale lui Radu Gyr nu ştim să se fi preocupat altfel decât în treacăt. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, după moartea lui Sergiu Mandinescu, indoeuropenistul Cicerone Poghirc umbla pe la forurile culturale comuniste cu poeziile compuse de “mărturisitorul” Sergiu Mandinescu(1926-1964) în temniţă, motivând necesitatea publicării prin forma lor artistică uneori atingând măiestria.

Noica i-a reproşat lui Alexandru Palelogu imoralitatea de a-l fi criticat pentru cele scrise în domciliu obligatoriu de la Câmpulung. Ceea ce îi părea nelalocul ei era tocmai ignorarea circumstanţelor. Fiindcă a scrie fără perspectivă de publicare, cum a scris marginalizatul filozof Alexandru Dragomir o viaţă întreagă şi cum scria Noica la Anti-Goethe, este un act eroic. Dacă nu-ţi stă în putinţă a admira ce-a rămas din scriitorii pe care “lumea din jur” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p. 119) îi desfiinţează, a privi cu ochi critic operele acestora este imoral.

Pe când îl frecventau la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu i-au reproşat lui Noica “absenţa cronică a simţului pentru concret” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), observând sustragerea filozofului de la difuzarea scrierilor de stânga, măcar prin traducerea lui Adorno (Jurnalul de la Păltiniş, p. 201).

Opţiunea lui Noica mergea spre “somnambulismul fecund al culturii”. El nu ţinea să părăsească domeniul filozofiei pentru a face servicii mercenarilor opresorului care a zmuls România din Europa şi a desfigurat-o prin impunerea regimului comunist criminal, răspunzător pentru moartea a două sute de mii de oameni din cei două milioane de români întemniţaţi fără vină (v. Monumentul victimelor şi harta Gulagului comunist, din Chemin du Bois-des-Arts, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia).

Implicându-se în contextul istoric în care a trăit, Goethe faţă de Napoleon ar fi făcut, spunea Noica, “figură de trădător” (Jurnalul de la Păltiniş, p.202). La fel s-a întâmplat când Platon într-o Atenă învinsă de Sparta lăuda virtuţile spartane.

Fostul deţinut politic Alexandru Paleologu restrângea numărul comuniştilor români la categoria nomenklaturiştilor, a profitorilor regimului, din care desigur că făceau parte Ion Ianoşi, Liceanu şi Pleşu, care puteau trece cu burse Humboldt dincolo de Cortina de Fier.

La vremea lui Noica (1909-1987), vigilenţa paznicilor totalitarismului comunist, care împărţise populaţia în victime şi profitori, observase cum “concretul” nu ar fi cu totul absent în filozofia acestuia. In opinia lui Pleşu, istoricul de artă – aflat în “echipă” cu fata lui Leonte Răutu la NEC – “concretul” ar figura la Noica în ipostaza unui “cumul de prejudecăţi descărnate şi reflexe inerţiale” (Andrei Pleşu, Limba Păsărilor, 1994, p.209), legate de preţuirea culturii româneşti în general şi a unor rostiri filozofice de şcoală trăiristă în particular.

În filmul despre Noica difuzat de TVR-Cultural, cripto-comunismul lui Pleşu a mai ieşit la iveală ci şi din nepăsarea sa faţă de suferinţa lui Noica băgat în puşcărie de Zigu Ornea care a dat pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel. Toţi cripto-comuniştii sînt indiferenţi la martirajul din închisorile în care a fost decapitată spiritualitatea românească (v. albumul Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Ed. Bonifaciu, 2008). Liiceanu construieşte o întreagă teorie despre ascetismul de esenţă a marginalizatului Noica (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177), după ce consemnase în treacăt “bucuria” închisorii.

Când sînt siliţi să mimeze compătimirea, nomenklaturiştii inventează un “comunism românesc”. Să nu se afle “că mai toţi liderii comunişti au fost agenţi sovietici, aduşi pe tancurile sovietice, spre pildă Leonte Răutu, responsabilul ideologic PCR, adică şeful real al mandatarilor locali ai Kremlinului”, inclusiv şeful lui Ceauşescu. (Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.82). Când Leonte Răutu a fost debarcat de Ceauşescu, familia lui a rămas în continuare la putere, chiar şi în România de astăzi (apud. Ion Varlam). Oişteanu (fratele lui Leonte Răutu) a fost directorul Editurii Politice care azi se cheamă Humanitas.

În calitate de actor în filmul difuzat pe 16 ianuarie 2009, Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit de articolele din “Buna Vestire” semnate de “septembristul” Noica devenit pentru două luni redactor şef. Filmul, cu fundal educativ proletcultist, restabileşte “binele”, împrumutând morala anilor cinzeci, prin afirmaţia explicită că puşcăria politică a fost o etapă de purificare necesară a vieţii lui Constantin Noica.

Ion Varlam spunea că lui, ca român, i se cere zi şi noapte, fără încetare, ca înainte de a-i condamna pe comuniştii indiscutabil vinovaţi de crime împotriva poporului român (Pseudoromânia, 2004, p. 74), să-i condamne ca anti-semiţi pe Noica şi pe Mircea Eliade a căror vinovăţie nu a fost nicicând probată. Mihai Şora, plecat la Grenoble în iarna lui 1940 ar fi devenit comunist fiindcă pe atunci “nu aflase crimele comunismului” (v. rev. “Argeş”, mai 2009). Nici unul dintre cei care blamează articolele lui Noica sau textele lui Mircea Eliade (dinainte de războiul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord) nu pune în aceşti termeni presupusa vinovăţie a celor doi.

Pe toată perioada meditaţiilor particulare de la Păltiniş, ceea ce a rămas dincolo de înţelegerea tinerilor comunişti pe care se străduia Noica să-i mai şcolească prin ceva lecturi filozofice, a fost imperativul unei existenţe dăruită culturii. La Heidegger nu vii cu mâna goală, îi atrăgea el atenţia lui Liiceanu care vroia să-l traducă pe Heidegger fără a-l fi studiat temeinic pe Kant (v. Noica în Jurnalul de la Păltiniş, p.227). Îndemnul lui Noica din 1981 (“Lasă-l pe Heidegger”) şi retrage-te 5-10 ani pentru studierea filozofiei antice, a gândirii medievale şi a idealismului german venea din constatarea calităţii îndoielnice a traducerii din Heidegger şi a “peratologiei” cantonată în afara filozofiei.

Discipolii credeau însă că trăiesc în cultură: editează, traduc, scriu mult şi cenzura comunistă le publică tot. Dar simţeau în spatele îndemnului filozofului de la Păltiniş un oarecare reproş vizând calitatea precară a produselor culturale puse pe piaţă de ei. De aici revolta împotriva “fanatismului cultural” al maestrului care nu le permitea să vorbească în limbajul anilor de decapitare a spiritualităţii prin puşcării despre “dimensiunea iluzorie” a culturii româneşti (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 164) .

Dezacordul “discipolilor” cu opiniile filozofului supravieţuitor al Gulagului instituit de ocupantul sovietic, începea de la compătimirea muncitorului despre care Noica spunea că trăieşte în “statistică” (op.cit., p.175). Urma refrenul cu obligativitatea traiului în colectivitate, ca “deschidere către altul”. Desigur, de aspectul “deschiderii către semeni” avuseseră grijă cei care, în loc să-i ofere o catedră universitară, îl transformaseră pe Noica în meditatorul privat al câtorva privilegiaţi ai regimului. Apoi era invocată “etica comunistă”. Cacofonia nu este întâmplătoare, căci Liiceanu, câştigat de partea fantomaticei “dreptăţi sociale”, indică asemenea etică prin “eroismul” onestităţii faţă de omul umil care “nu trăieşte în cultură”, întrucât se poate trăi si fără cultură. Importantă era numai lupta de clasă. Apoi se ajungea galopant la “salvarea omenirii ca omenire” şi la binele cu forţa în vederea creării unei “noi stări morale a omenirii” (ibid.). Si toate acestea pentru că “există un interval uman care nu cade nici în precaritatea sub-umanlui, nici în excelenţa geniului” (p.177).

Faţă de exprimarea eterată a unui Pleşu vorbind de “prejudecăţile descărnate şi reflexele inerţiale” ale fostului deţinut politic Constanin Noica, Liiceanu spune lucrurile pe şleau: nimeni nu are nevoie de mântuirea prin cultură a celor câţiva reprezentanţi burghezi ai “rostirii” româneşti. Adică de opera celor care au creat şi înainte şi după ce fuseseră sortiţi pieirii în temniţe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lista neagră cu cărţi scrise de Noica).

Pentru momentul cultural interbelic, meditatorul Noica îi spunea lui Liiceanu că istoricii români ar fi reprezentat pe atunci conştiinţele culturale cele mai înalte. De aceeaşi părere trebuie să fi fost şi sovieticii care l-au pus pe Mihai Roller să rescrie istoria, întemniţându-i pe universitarii şi academcienii români în 1950 la Sighet, pentru exterminare în închisoarea care arăta cu totul altfel decît s-au grăbit să o prezinte cei care au transformat-o în muzeu. Noica, pentru secolul XIX considera că spiritualitatea românească a dat mari istorici şi filologi (Haşdeu, Sextil Puşcariu): “istoria, pentru că era momentul unei necesare luări de conştiinţă, prelungite, după Kogălniceanu, prin Pârvan şi Iorga” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.44). Fără îndoială că filozoful retras la Păltiniş nu se aştepta să trezească în tinerii pe care-i medita cu atâta dragoste interesul pentru istoricii români de anvergura celor citaţi şi a celor nemenţionaţi cu tot dinadinsul (George Brătianu, Ion Nistor, Ion Pelivan, Ion Moga, Scarlat Lambrino, Alexandru Randa, Silviu Dragomr, Radu Rosetti, Stefan Meteş, Zenovie Pâclişanu, fraţii Lapedatu, etc.). După 1990, în calitate de editor, Liiceanu va excela în publicarea celor mai dubioase conspecte “istorice” care mai de care mai depărtate de adevărata ştiinţă a istoriei strălucit reprezentată cândva de români.

Lui Noica nu-i reuşise în 15 ani nici măcar tentativa de a-i face să studieze ceva mai temeinic filozofia. In schimb, se pare că trebuia (nu se ştie cât de des) să suporte prelucrări ideologice, Liiceanu vorbindu-i de “dreptatea socială” adusă de comunismul preocupat de binele celor mulţi şi umili, Pleşu (indirect) de reprezenanţii puterii politice, de nomenklatura situată în interval: între omul umil şi geniul creator în planul spiritului. La multiplele sensuri ale termenului de “interval” se mai pot adăuga: ratarea culurală din domeniul “sinelui lărgit” ca “lăutărism” al scrierilor de filozofia religiilor propuse de “angelologul” Pleşu.

Interval este şi etapa de antrenament cultural menită să înlesnească trecerea din domeniul sufletului pe tărâmul spiritului, dar şi “sinele îngust” ca domeniu al “sufletului”, unde intră antropologia, filozofia politică, freudismele şi “peratologia” lui Liiceanu ancorată în subiectivitate şi în psihologic (op. cit., 1983, p.98).

Din cele consemnate în Jurnalul de la Păltiniş se remarcă neputinţa şi regretul lui Constantin Noica de a nu fi reuşit să-i facă pe cei doi tineri deformaţi de ideologia ocupantului să înţeleagă faptul că “purificarea este puterea de a te spăla de murdăria sinelui îngust” (p.151). Pentru Liiceanu “salvarea spiritului” prin creatorii de geniu ai unei naţii ar fi “meschină” (p.176) faţă de “salvarea umanităţii” prin etica comunistă. Degeaba le-a vorbit Noica de europenismul lui Eliade sau de Mircea Eliade, ca om planetar purtător de “veac românesc”. Zadarnic i-a atenţionat că “angajarea politică”, din perspectiva altei epoci, se demonetizează, că “c’est un trahison de pactiser avec le siecle”(Julien Benda). Pentru ambii discipoli ajunşi după 1990 la gloria vedetismului impresionând vulgul, a rămas de neînţeles (si după un sfert de veac) ideea că definirea “binelui” se face într-altfel decît prin raportarea sa la “timpul devorator”, sau la “realul” instituit de mass-media.