De ce oare am ajuns să ne plângem în fiecare zi?


Scriind de curând despre diasporă şi despre situaţia românului de acasă, când am descris-o pe ultima am fost acuzată de… patetism. Noi suntem nişte oameni extrem de răbdători, blânzi de ne iau câinii mămăliga din mână, buni de pus la rană. De ce oare am ajuns să ne plângem în fiecare zi? De ce, vorbind despre propria viaţă, devenim patetici, melodramatici, telenovelişti? De ce există patetism cu kilogramul în fiecare casă de român? Patetism asigurat de stat, susţinut de televiziune şi promovat de publicaţii de renume, de mare tiraj. Să ne oprim la primul. Susţinut de stat… pentru că, de exemplu, el, statul, este cel care îţi ia din salariu, cerându-ţi din ce în ce mai mult, tinzând spre o salarizare unică, în timp ce ţine cu dinţii de calitate, doreşte ca românul să fie din ce în ce mai perfecţionat, să se înscrie – cateodată chiar pe banii lui – la cursuri de iniţiere, calificare, reciclare. Pe de o parte obligaţii, obligaţii, obligaţii… pe de altă parte, lipsuri, lipsuri, lipsuri…! Curată motivaţie, vorba lui Pristanda. Tot să munceşti! Nu după dictonul latinesc: „Do ut des” (Îţi dau ca să-mi dai), ci după unul adaptat: „Îţi cer, ca să am”. De ce românului de condiţie medie nu i se asigură decenţa traiului, dar i se cere totul?! Adică: înţelepciune, înţelegere, curaj. Înţelepciune, când totul i se filtrează prin propriul stomac, încurajat fiind de vorbele unui ministru mai cu experienţă: că n-a văzut vreun… ce-o fi fost acela… mort de foame, vorbe completate, adaptate, preluate din înţelepciunea populară: că, şi dacă moare cineva, nu vei vedea mort pe gard!!! Mi-e teamă că neputinţa fizică ne va ţine în loc, că nu vom vedea în veci român atins de… fiorul metafizic! Şi la urma urmei de ce să tindem spre sufletesc când partea trupească nu s-a călit, este încă sensibilă la lovituri!? De ce suferim ca nişte câini pentru te miri ce? Cum de nu ne putem abţine, să devenim şi noi un popor civilizat? Chiar dacă vine o amânare. Şi încă o amânare. Şi încă o amânare… De ce nu putem fi înţelegători? De ce? De ce?

În sfârşit, din tot ce am menţionat mai sus, gândindu-ne de ce anume e alimentat patetismul nostru, observăm cu mulţumire că ne-a rămas curajul, şi din asta chiar avem cu carul, îl recunoaştem de departe, când vorbim cu sinele: „curaj, curaj, găină, că mâine te tai…”.

Afirmăm pe bună dreptate că patetismul nostru este hrănit de massmedia. Doar ele, televiziunile, sunt primele care ne ceartă cu mult aplomb, când vreo categorie socială face grevă, că nu mai există bun-simţ, oprire, limită. Iar tot ele, grijulii, la fiecare Crăciun sau Paşte vorbesc interminabil cu ce-ar putea fiecare român să-şi pregătească masa sărbătorească, două mii de lei este tocmai suma necesară, nu e prea mult, toată lumea îşi poate permite… După un post îndelungat, de săptămâni întregi, o singură masă e de ajuns, nu ştiu care: cea de dimineaţă, prânzul ori cea de seară, sau toate la un loc… se poate orice dacă există bunăvoinţă… am vazut noi cu ochii noştri cum o femeie realizase – acesta e cuvântul potrivit! – o plăcintă din făină, apă, puţin zahăr şi o jumătate de măr. Am ajuns să ne preocupe oare numai mâncarea? Cu atâtea emisiuni despre bucătărie şi cum gătim… Sau, dacă da, de ce nimeni n-ar face o socoteală mai simplă? Oare n-am fi curioşi să aflăm, să ne delectam fie şi numai cu privirea ce pun pe masă cei care au primit anul acesta de Paşte o primă de  numai… 3000 de lei?… când ţara e în criză şi plină de răbdare…

Şi toate ar părea aproape normale, ai vegeta tacticos, privind natura, fără să mai intri în miezul problemei… însă când vezi că şi unele ziare de mare tiraj dau apă la moară, arătând că statul prin ajutoarele sociale „încurajează lenea”!?… eeei, atunci simţi că, într-adevăr, ţi-a ajuns cuţitul la os! Pentru că, dincolo de lipsuri, există şi mentalitatea, deja pârguită, că omul simplu „fentează” statul să-i acorde ajutoare. Şi aşa ajungem să punem în discuţie venitul minim garantat (VMG), o brumă de 100 de lei de persoană, pe care o acordă statul anual, fără – pare-mi-se – să verifice dacă e meritată ori nu! Încurajăm lenea, ni se comunică. Cum se întâmplă oare acest lucru? Ştefan Cojocaru, coautor al Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale şi demografice, arăta că „ajutoarele nu rezolvă nimic fără servicii sociale care să ţintească individual, şi nu să ofere soluţii pentru categorii mari de grupuri”. Şi specialistul a prezentat cazul unei organizaţii neguvernamentale, care a dat unei familii sărace o seră, pentru a-şi dezvolta o afacere şi în termen de un an să poată la rândul ei să dea altei familii tot o seră, creând astfel o situaţie în lanţ. Situaţia nu mi se pare viabilă în cazul nostru.

Avem populaţie săracă, foarte săracă şi numărul ei mare duce la imposibilitatea alegerii, ca şi acordării priorităţii. Cine să fie în prima linie de ajutorare? Cine în a doua? Dincolo de aceasta, investiţia ar trebui să fie enormă. Cine o realizează? Ceea ce se acordă momentan, ajutorul, o sumă infimă, nu e furt, înşelăciune, evaziune. Prin el nu „se încurajează nemunca”, cum spun anumiţi specialişti. Nu trebuie să fii doctor în sociologie ca să-ţi dai seama că o situaţie pe care ai provocat-o a adus nişte oameni la limită, iar minuscula intervenţie socială nu e decât un prim ajutor pe care îl acorzi celui muritor de foame. Cât îi acorzi? Cât înseamnă 100 de lei, repartizaţi în treizeci de zile? Cam trei pâini sau vreo două kilograme de cartofi sau una-două kilograme de mere… Este subminimul hranei pe o zi pentru un om… Câte calori, vitamine au – acest lucru nu-l mai discutăm… Iar dacă nu-i asiguri subminimul, dupa ce a murit degeaba cauţi să-l resuscitezi… Copil fiind, ţin minte că, atunci când am aflat că bunica a murit, cu greu am acceptat ideea… când mi s-a spus că au îngropat-o, am intervenit prompt, arătând că trebuie s-o dezhumăm şi să-i dăm medicamente, ca să învie… Cam aşa ne întrecem şi noi în soluţii, uitând că am trecut de vârsta copilăriei! Până la sere şi ferme (ideea ar fi fost bună în anii ’90, în zece ani s-ar fi dezvoltat o reţea!), ajutoarele sunt binevenite… A, că nu trebuie să rămânem numai la ele – asta e cu totul altceva!

Până să percepem o ameliorare, patetismul românului creşte, se înmulţeşte precum orezul din bolul fermecat. Când se va opri? E singura marfă pe care o avem din plin. Am putea s-o vindem. Dar suntem siguri că o s-o vrea cineva?