Chiar suntem nemuritori !

Cu toţi ne dorim să fim nemuritori, şi chiar suntem, numai că unii vor cu orice preţ ca propria lor inteligenţă exacerbată să nu cunoască stricăciunea morţii trupeşti şi nici ca omenirii să îi fie furat un geniu în carne şi oase!

De aici şi până la cursa nebună pentru clonarea umană nu a fost nevoie de nici măcar un pas minuscul.

Unii, majoritatea dintre noi, nu înţeleg ce este în realitate clonarea umană, care sunt limitele ei ştiinţifice, legale sau morale, dar datorită ignoranţei ce se alimentează cu „mitologia contemporană” şi subconştientul colectiv (dacă există vreunul în realitate) sunt fascinaţi sau consternaţi de ceea ce cred ei că ar putea fi noul zeu al lumii postmoderne: clonarea umană sau pasul spre nemurirea trupului (în realitate un simplu mit ireal).

Oamenii de ştiinţă, majoritatea dintre ei, nu doresc, cel puţin nu făţiş şi nu în acest moment, să realizeze vreun copil-clonă, ci vor să folosească tehnica clonării pentru a crea celule stem (aceste celule se găsesc în embrion în primele clipe ale existenţei sale) compatibile cu cel care suferă de o boală incurabilă. Celulele stem sunt  „celule minune” de la care se aşteaptă de multe ori mai mult decât ar trebuie, pentru mulţi speranţa vindecării cancerului, iar pentru alţii speranţa tinereţii fără bătrâneţe. În realitate celulele stem au încă o aură de mister pentru oamenii de ştiinţă şi mii de cercetători încearcă să găsească modalitatea prin care să le poată controla şi să le folosească în tratarea diverselor boli. Din păcate nu este scopul acestui articol să elucideze „misterul celulelor stem”, motiv pentru care ne mărginim a spune că în urma prelevării de celule staminale embrionale, embrionul uman este sacrificat.

Dacă pentru unii embrionul nu este altceva decât nişte amărâte celule de proveninţă umană, pentru ceilalţi, cei care încă mai au curajul să spună lucrurilor pe numele lor real, este o fiinţă umană purtătoare de drepturi şi vrednică să se nască. Concluzia nu poate fi decât una singură: astfel de practici nu trebuie să fie admise niciodată!

Bioetica, din păcate, nu are o singură voce univocă şi incontestabilă, ci este precum un „balaur cu multe capete”. Şi oare care este „capul” care se aproprie cel mai mult de adevăr? Aici intervine propria religie, propria personalitate, propriile expectative şi multe alte variabile. Cel puţin pentru noi, catolicii, vocea bioeticii este una foarte clară şi indiscutabilă: embrionul uman trebuie tratat ca şi cum ar fi o persoană umană şi este interzisă uciderea lui chiar şi pentru scopuri aparent bune, pentru că scopul nu scuză mijloacele şi nici tot ce este ştiinţific posibil nu trebuie să şi facem, implicit, clonarea umană nu este morală nici măcar pentru a da naştere unei fiinţe umane perfect sănătoase.

Pentru mulţi, clonarea umană – mai exact naşterea asexuată prin introducerea într-un ovul uman a informaţiei genetice (ADN) a unei singure persoane – este calea sigură spre nemurirea măcar teoretică, o iluzie a unor minţi bolnave pentru care nu există sanatorii, doar o societate care nu mai „naşte” monştri, dar îi creează, în sensul că în secolul ciberneticii remediul pentru un copil cu handicap sever este avortarea. Consecinţa acestei mentalităţi utilitariste şi hedoniste deopotrivă se concretizează pe zi ce trece într-o societate fără parapeţi şi fără veste de salvare căzută în oceanul autodeterminismului şi al libertăţii absolute.

Colac peste pupăză, mai apar şi secte, cum este cea a raelienilor, care fac din clonarea umană un ideal şi un pas pentru nemurirea de acum şi de aici (aceştia au anunţat pentru prima dată în 2002 clonarea primului copil, lucru nedovedit ştiinţific până astăzi).

Lucrul pierdut din vedere de toţi luptătorii imortalităţii pământeşti este că o eventuală clonare nu va crea un al doilea individ identic, ci va conduce la naşterea unei noi persoane umane care are acelaşi ADN cu „donatorul”, dar nu va arăta identic şi nici nu va avea aceeaşi personalitate – pentru că nu doar ADN-ul este responsabil de cum arătăm şi de cum gândim, ci şi factori intra şi extra uterini (la care noi putem adăuga existenţa unui suflet unic)!

Din păcate, lipsa speranţei şi a perspectivei transcendentale a multor contemporani conduce la „moralizarea” unor practici pentru moment declarate şi tratate ca fiind imorale.

Ar fi ideal dacă fiecare dintre noi ar încerca să nu înghită drept bun tot ceea ce mass-media şi cei „bine intenţionaţi” încearcă ne toarne cu pâlnia pe gât, ci căutând informaţii vrednice de crezare pentru a cunoaşte şi ce se ascunde în spatele unor cuvinte rostite din vârful buzelor să acţionăm în cunoştinţă de cauză inclusiv atunci când suntem chemaţi să ne exprimăm dreptul la vot (de exemplu să ne intereseze dacă un candidat la alegerile locale sau parlamentare are de gând să sprijine legi favorabile cetăţeanului (embrionul) sau societăţii, pentru că întotdeauna o lege care vrea să fie utilă societăţii în defavoarea cetăţeanului este o lege injustă).

Dacă vă întrebaţi unde este teologia în acest articol, putem să vă spunem că „se poate citi printre rânduri” sau că poziţia luată în această problemă are ca fundament o teologie autentică, dar care nu transformă în ideologie concluziile ştiinţifice şi nici nu amestecă cele două limbaj, cel ştiinţific cu cel teologic.

Confruntarea bioeticii cu clonarea nu are deocamdată un câştigător, pentru chiar dacă există încă o reticenţă generală în faţa „clonării reproductive” (care să dea naştere la copii-clone), „clonarea terapeutică” se vede din ce în ce mai „acceptabilă”, o terapie care încă nu există şi chiar dispensabilă din moment ce alte terapii bazate pe celule staminale „ne-embrionale” (preluate de ex. din sânge, măduva spinării, piele, creier – de la cadavre etc.) dau semne favorabile utilizării lor ca terapie. Astăzi, cel puţin până la ora la care am scris acest articol, nu există nici o terapie care să folosească celule staminale embrionale, în schimb există terapii care folosesc celule staminale adulte (sau somatice).

Concluzia o putem trage cu toţii: dacă vrem să fim cu adevărat nemuritori fericiţi va trebuie să ne luăm gândul de la clonare sau crio-tanasie (eutanasia voluntară activă care pre­supune congelarea la minus 200 grade Celsius – temperatura azotu­lui lichid – a bolnavilor comatoşi, sau în primele secunde după oprirea inimii unui muribund, fiind un mod de a muri solicitat tot mai mult, fără a exista însă siguranţa că tehnologia viitorului va asigura vindecarea sau că această tehnologie va fi accesibilă tuturor, iar „pacienţii” conservaţi într-o capsulă şi depozitaţi într-un frigider mausoleu aşteptă reanimarea în timp ce cheltuielile imense sunt suportate de familiile lor), fără însă să le impunem tuturor propria noastră credinţă sau să apelăm la crio-suflet (congelarea sufletului).