…nouă celor puşi paznici la bariera Europei, ni s-a făcut îndoielnica totuşi cinste de a veghea la salvgardarea multiculturalismului…

Dragii mei colocatari de bătrân continent,

    Nemaiştiind nimic despre voi, de când aţi plecat către ţările calde, şi neştiind dacă nu vi s-o fi făcut cumva dor de suburbia micului nostru Periş (sic!), integrat cu nodurile unor rezerve temeinice ca să spele rufele marii familii europene, m-am gândit că ar fi poate oportun să vă trimit această vedere, până când nu se vor şterge de tot, în negura reinventărilor europene ale insulei noastre latino-daco-romano-francofone, amintirile igrec-urilor şi umlaut-urilor care-au poleit deopotrivă telenovela rrrivuluţiei rrromâne şi diacriticele balcaniadei în care noi, cei care am rămas pe loc, lângă Decebal şi Traian, şi lângă Ştefan cel Mare şi Gigi Becali, ne trăim vulgarul carpe diem, care nu ne lasă sa mai cogito la halul în care am ajuns să ergo sum.

    Evident, acum că faceţi parte din diaspora post-ceauşistă, care l-a găsit pe ubi bene în ubi patria, s-ar putea să nu mai gustaţi accentul grav (de amar) al făcutului haz de necazul de a suferi batjocura ciocoilor noi, cu sau fără mască, de prin Wild East-ul european. După cum se poate vedea şi din această misivă, trimisă din câmpia Bărăganului – în care poţi întâlni, ici-acolo, halte ridicate la rang de oraş, pe drumul de fier încins către litoralul golit de turişti al Mării Negre – am presărat această vedere cu antraxul unor neologisme menite să dea culoare obrajilor palizi care ne-au cinstit cu importantul comisariat al multilingvismului acestei Uniuni, din care facem în sfârşit parte.

    Acum, când globalizarea veghează la desăvârşirea victoriei capitalismului, nouă celor puşi paznici la bariera Europei, ni s-a făcut îndoielnica totuşi cinste de a veghea la salvgardarea multiculturalismului… Cred cä tõcmãï dé-åyá!

    Se pare că avem stofă de cultivatori de struguri acri, pe câmpiile mănoase, cu lanuri bogate! Sigur, din când în când, îi mulţumim din inimă limbii gimnastice, care ne-a fost întotdeauna de folos şi i-a ajutat întotdeauna pe fraţii noştri verzi să fugă unde-or vedea cu ochii din calea hoardelor barbare – în codri, la căpşuni, sau chiar în Canada.

    În schimb, limba de lemn – aia de-o numea securistul ăla de Orwell,  Newspeak – se pare că le-a fost de folos celor mai statornici dintre transhumanţi – vezi cazul POLITICIANULui Gigi! La fel ca ceilalţi câştigători ai eternei tranziţii către societatea de supra-consum, ei au folosit această limbă ca să-şi ascundă prin Insulele Cayman, sau prin alte asemenea paradisuri fiscale, prada jefuirii mormântului regimului ceauşist…

    Invidios! Că altfel de ce aş semăna vânt de nelinişte în vieţile şoferilor de 4X4 – cărora tocmai le-a fost redus elanul „sportiv“, pe şoselele României – cu asemenea vorbe în vânt, care nu pot culege decât furtuna schimbării sintagmei găunoase a eternei tranziţii către viaţa de apoi, în care nu te întreabă nimeni cum ai făcut primul milion de… lei, mai vechi, sau mai noi, sau poate de dolari, că deh, obrazul subţire, cu cheltuială se ţine!

    O caracteristică cvasi-generală a articolelor jurnalismului investigativ autohton o constituie lipsa oferirii unor soluţii, precum şi a unei bibliografii, care să ţină locul unei declaraţii de intenţie – pe măsura limbajului bombastic şi populist folosit parţial în scopul demascării unor astfel de practici. Până acum, nimic de cenzurat în această misivă pentru evitarea supărării obrazelor fine…

    Aş fi încercat ceva diferit de data aceasta, însă nu îmi permite… spaţiul! Cum încerc să pun câte un nume pe vreun întreprinzător băştinaş, care a devenit un reprezentant important al morcovului „clasei de mijloc +“… această coloană vertebrală inexistentă încă pe-aici, pe la marginile Europei pe unde ne ducem traiul, cum depăşesc numărul de cuvinte. Şi atunci, ia-o de la capăt şi rescrie totul, fără să pomeneşti ceva despre vreun reprezentant abil al şoferilor de 4X4, care foloseşte tot soiul de tertipuri legislative pentru a evita să plătească sume substanţiale la bugetul de stat.

    Bravo lui (foarte, foarte…) micului întreprinzător, veţi spune! Sigur, este posibil să vi se mai diminueze entuziasmul aprobator dacă se întâmplă să fiţi unul din cei 70 de angajaţi ai vreunei firme care face parte dintr-un grup financiar contabil… la fel cum am făcut parte şi eu, până anul trecut. Ca majoritatea celor aflaţi în sectorul privat autohton, primeam un salariu care justifica zicala „Afară-i vopsit gardu’, înăuntru leopardu’“ adică, una scria pe cărţile de muncă şi alta scria pe hârtia cu venituri eliberată pentru nenicii de la bănci. În cazul meu, acest raport era cam de 1:3.

    La vremea aceea, după ce întreprinzătorul cu suflet de contabil făcuse pe vânătorul de capete şi, precum pescarul amator la ferma piscicolă, vânase şi domnia sa în marea grădină a sectorului de stat, din care făcuse şi el cândva parte. Şi punând el în undiţă momeala gustoasă a „proiectului comun“ – pe care aveam să-l lăsăm moştenire urmaşilor noştri, şi urmaşilor-urmaşilor noştri, în veacul vecilor… am muşcat, lăsând la o parte siguranţa plictisitoare a slujbei la stat, pentru a mă retrage la umbra Piramidei lui Maslow…

    Şi uite aşa, beneficiind de un salariu de Prim Ministru al României, care era impozitat în proporţia menţionată anterior, m-am uitat şi eu în partea cealaltă, când celelalte trei sferturi ale salariului meu erau plătite pe drepturi de autor şi impozitate în consecinţă. Chiar dacă folosirea unor asemenea „tertipuri legislative“ este LEGAlA’ – permiţând micilor întreprinzători să plătească statului doar suma aferentă salariilor minime (trecute pe cartea de muncă a angajaţilor lor!), acesta reprezintă doar vârful aisberg-ului metodelor care ameninţă cu falimentul ţărişoara bileţelelor roz, schimbate fără nicio urmare în văzul lumii, între mai marii ei (nu foarte) demni-tari.

    De-aia stau acum, cu urechile ciulite (şi cu buza groasă?), în vârful aisbergului ameninţat de încălzirea planetei, aşteptând să vină Titanicul…