rip

Tot mai mulţi români (Nae Ionescu face o distincţie netă între român şi bun român: primul este românul neaoş, bunul român este alogenul cu bun simţ, care nu numai că-i un cetăţean exemplar, dar chiar se străduieşte să simtă şi să gândească româneşte!), tot mai mulţi români, deci, sunt serios îngrijoraţi de fundătura în care a ajuns România după 22 de ani de gafe, bâlbâieli şi orbecăieli, alintate cu cognomenul de cârmuire postdecembristă.


Ştiu treaba asta din discuţiile purtate cu diverse persoane, dar ştiu mai ales din mesajele care circulă pe Internet. Iată o probă în acest sens:

De câţiva ani colaborez cu o bună regularitate la mai multe publicaţii româneşti din străinătate. Una dintre acestea – Pagini româneşti din Noua Zeelandă, este cu vrednicie şi pasiune condusă de Cristi Dumitrache.

Ei bine, deşi locuieşte în celălalt capăt de lume, Cristi Dumitrache se arată fără întrerupere într-atât de preocupat de gravele probleme cu care se confruntă românii din ţara-mamă, încât în urmă cu câteva zile a lansat pe Internet proiectul intitulat România noastră, un proiect-provocare adresat tuturor jurnaliştilor români, indiferent de zona în care sunt stabiliţi, prin care aceştia sunt invitaţi să-şi spună părerea despre dezastrul din România şi – lucru deosebit de important! – să prezinte soluţii concrete de asanare morală şi de relansare economică, altfel spus de revenire la o normalitate cam de mult pierdută şi imposibil de reaflat cu priceperea demagogică şi zelul tâlhăresc al aleşilor postdecembrişti…

Întrucât opinia despre vlăguirea României mi-am expus-o într-o suită de articole (Legalizarea ciupelii în România, Gregarismul românesc, Dulce ţinut al ratărilor etc.), unele dintre ele fiind publicate chiar în paginile revistei neozeelandeze, nu voi insista asupra acestui subiect, că tot de pomană este pentru nişte cârmuitori unşi cu toate alifiile nesimţirii fanariote, ci-mi voi îndrepta atenţia şi rigoarea argumentaţiei spre setul de măsuri, care – în opinia mea – ar putea scoate ţara din actuala fundătură, îndreptând-o spre sistemul tridimensional al normalităţii: respect – onestitate – productivitate.

 

Un lucru este limpede pentru toată lumea: Românii şi-au dat în petic încă din zorii politicii lor moderne (vezi detestabila lucrătură francmasonică împotriva luminatului domn Alexandru Ioan Cuza, apoi lichidarea fizică a lui Eminescu de către cârdăşia iudeo-francmasonică, ajunsă atotputernică cu ajutorul unor unelte autohtone ca Titu Maiorescu) şi – aşa cum bine remarca Mircea Eliade la vremea lui – şi-au consumat o bună parte din energie în prelungi şi inutile dezbateri politice.

Fiind, aşadar, politica vinovată de neîntrerupta crucificare a României, atât prin importanţa ce i se acordă de toată suflarea hipnotizată de un impunător aparat legislativ şi instituţional, cât şi de corupţia promovată prin favoriţii ei, fireşte că procesul de redresare de-aici trebuie să înceapă.

Cum politica românească postdecembristă face tot mai mult dovada unui cartel al fărădelegilor îndreptate împotriva ţării şi poporului (jaful sistematic, murdărirea valorilor naţionale, deprecierea prestigiului internaţional al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni şi externi), se impune constituirea unei forţe naţionale cu rol de contrapondere.

Iar această forţă, actualmente jucată pe degete de oribilii făcători ai politicii româneşti, nu poate să vină decât din partea societăţii civile: organizaţii neguvernamentale, presa independentă, cetăţeanul preocupat de prezentul şi viitorul ţării.

Doar ea, călăuzită fără greş de instinctul general uman al aspiraţiei legitime spre libertate, echitate şi prosperitate, precum şi de instinctul naţional al afirmării României pe arena internaţională, va izbuti să taie din înfumurarea potentaţilor şi va impune schimbarea  Constituţiei în sensul unei grabnice normalizări:

1)Reducerea la jumătate a numărului de parlamentari şi pătrunderea în viitorul Parlament (într-o proporţie de circa o treime) a senatorilor sau – după caz – a deputaţilor de drept (funcţie de numărul camerelor), iluştri reprezentanţi ai societăţii civile. Fără discuţie că acest principiu, conceput ca o centură de siguranţă pentru cetăţeni, va trebui aplicat şi mai jos, adică în consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Mai mult. Interesul pur politic (al căpătuirii şi îmbuibării) va putea fi veştejit şi cel onorabil cetăţenesc va fi încurajat doar atunci când parlamentarii vor fi plătiţi cu salariul mediu pe economie, eventual cu gradaţii de merit (strict plafonate) pentru acei dintre ei care-şi dovedesc cu adevărat utilitatea, iar aleşii judeţeni şi locali nu vor mai fi recompensaţi cu substanţiale indemnizaţii pentru timpul de regulă irosit în şedinţe interminabile.

2)Nici vorbă ca România să devină o republică prezidenţială! Asta ar însemna să dai ţara fie pe mâna unui individ bolnav de putere după modelul despotului oriental, fie pe mâna unui individ corupt până în măduva oaselor de năravurile fanarioto-muscăleşti. Actualmente România este doar republică semiprezidenţială, dar Traian Băsescu se comportă mai ceva ca un autocrat sadea…

Dimpotrivă, în viitoarea Constituţie a României, atribuţiile preşedintelui trebuie restrânse chiar mai mult decât într-o republică parlamentară cu tradiţie (Germania, de pildă), preşedintele putând fi desemnat doar dacă întruneşte minimum 2/3 din sufragiile parlamentarilor, cu un mandat (până la normalizarea situaţiei) de un an. În felul acesta, chiar dacă se angajează în politică cu intenţii bine camuflate de lichea, el nu va avea la dispoziţie timpul necesar să şi le materializeze.

3)Primul ministru să nu mai fie jucăria preşedintelui şi a unor dezagreabile aranjamente de culise, ci – de pe lista candidaţilor propuşi de societatea civilă şi de partidele reprezentate în Parlament – să fie desemnat ca şef al guvernului acela care (desigur, obiectiv şi argumentat) va întruni majoritatea sufragiilor la conduita morală, pregătirea profesională, capacitatea managerială, angajarea socială, starea de sănătate psihică şi fizică. Apoi (după desemnare) el să-şi alcătuiască echipa guvernamentală (iar nu să accepte cu slugărnicie lista alcătuită la Cotroceni!) şi după 100 de zile de la votul de investitură, să vină în faţa Parlamenului pentru a-şi prezenta primele înfăptuiri, nu un pomelnic nesfârşit de promisiuni şi de acuze la adresa grelei moşteniri…

Emil Boc a căzut (de presupus că la mica înţelegere) întrucât mulţimea tot mai agitată a oropsiţilor şi nemulţumiţilor vroia „capul unui Moţoc”, oricare ar fi fost acesta. Dar soluţia cu Mihai Răzvan Ungureanu prim ministru nu-i cu nimic mai bună ca cea dinainte, ba în multe privinţe şi toate esenţiale ea se dovedeşte o veritabilă găselniţă băsesciană:

a)Atât Boc cât şi Ungureanu au fost trepăduşii regimului comunist, altfel spus mici dar zeloşi activişti pe la fostul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) şi pe la Asociaţia Studenţilor (tot comunişti), desigur, cu speranţa că vor fi remarcaţi şi promovaţi. Decembriada le-a dat planurile peste cap…

Dar dacă Boc a făcut sluj numai în faţa lui Băsescu, M.R.Ungureanu face sluj în faţa lui Băsescu şi Boc, că doar cei doi (tusea şi junghiul de tip B) au întocmit lista cu miniştrii noului cabinet, pe care parodia de prim ministru a acceptat-o fără să crâcnească. Ne amintim că pus în faţa unei situaţii similare, Theodor Stolojan de îndată şi-a dat demisia…

b)Chiar dacă Emil Boc s-a dovedit de foarte multe ori penibil de obedient faţă de stăpânul şi mentorul lui în ale politicii cu un inconfundabil iz de mahala, măcar este un român profund cinstit: Pe întreaga durată a agitatului său mandat (mai exact suită de mandate), el n-a urmărit interese oculte care ar putea să întunece şi mai avan viitorul României.

Nu la fel stau lucrurile cu M.R.Ungureanu, acest vrednic sionist şi preavrednic urmaş al lui Petre Roman, care – după cum lesne se poate citi pe Internet – şi-a făcut instructajul din străinătate la comanda şi pe banii sioniştilor bogaţi, cu toţii animaţi de interese, nicidecum de dragoste sau prietenie pentru România. Că doar George Soros face tot ce-i stă in putinţă (bani si influenţă) ca să demonstreze că România este patria ţiganilor!

Iar acum când omul lor a ajuns în fruntea acestui guvern marionetă (să nu uităm că mâna dreaptă a lui Ungureanu este un alt bun român, care luptă din răsputeri pentru autonomia ungurilor), Soros şi ai lui vor transforma România într-un preş, de care îşi vor şterge picioarele mai înainte de-a intra triumfători în marile cancelarii ale Europei şi lumii.

Dar să fim cât de cât îngăduitori cu Traian Băsescu. Cu siguranţă că n-a avut încotro, el însuşi fiindu-le îndatorat până peste cap acestor şnapani pentru ajutorul consistent primit în campaniile trecute, toate câştigate în mod suspect la mustaţă, precum şi pentru ajutorul ce i s-o fi promis în campaniile care urmează. Aşa că mort-copt a trebuit să-l facă pe Ungureanu şeful S.I.E., iar mai apoi primul lui sfetnic.

Notă: Normalizarea mai înseamnă simplificarea sistemului legislativ şi aplicarea legilor indiferent de persoana în cauză, precum şi revigorarea educaţiei, sănătăţii şi culturii. Şi toate se pot înfăptui sub ochiul vigilent al societăţii civile.