„Aia hoţi, ăştia hoţi… Mama lor la toţi!”

Trăim în plin BALAMUC.

Măgarul lui Buridan nu a existat vreodată. Jean Buridan,  filozof şcolastic francez din secolul al XIV-lea l-a născocit pentru a-şi susţine argumentaţia. Măgarul, plasat ipotetic între o găleată cu apă şi  un tain de ovăz, nu se putea decide cu care să înceapă, astfel încât, în cele din urmă a pierdut totul din pricina şovăielii.

Ultimul referendum i-a situat pe unii români în poziţia „Măgarului lui Buridan”: nehotărâţi, nu s-au prezentat la vot şi astfel au pierdut şansa de a lua o decizie.  Mărturisesc că fiind pus în ipostaza de a alege între două „rele” pe cel mai puţin „rău” m-am decis cu greu, dar am făcut-o.

Atâta vrema cât ruta navei numite ROMÂNIA va fi stabilită de un „trio” incompatibil, alcătuit dintr-un marinar „inabil”, un motociclist „instabil” şi un „echipaj” diletant, marşul navei va fi în permanentă în derivă, în zig-zag, sau chiar înapoi, iar riscul eşuării, iminent.

La şefia diplomatiei româneşti – poziţie extrem de importantă în existenţa unui stat modern –  se află în prezent un om nepotrivit, până mai ieri, redactor submediocru la o obscură publicaţie dâmboviţeană, apoi făcător de documentare plăsmuite la TVR, un om lipsit de cea mai elementară noţiune de drept internaţional, un personaj ce concurează la titlurile: „cel mai prost diplomat român, al tuturor timpurilor” şi „campion al gafelor în timp record”.

Fiind demn succesor al „ciobănaşului”, o alta caricatură a diplomaţiei româneşti, nu trebuie să ne mirăm de „succesul” noului ministru sau, ca să mă exprim „modern” de „creşterea negativă” a prestigiului şi  a relaţiilor internaţionale ale României sub înalta sa oblăduire. Un exemplu elocvent îl constituie discuţiile „sincere” cu oficialii americani desantaţi în trombă la Bucureşti şi refuzul ostentativ al Condoleezzei Rice de a-l întâlni pe Adrian Cioroianu la reuniunea NATO de la Oslo.

Actualul ministru de externe – a cărui strălucire de briliant există, dar „lipseşte cu desăvârşire” – dacă ar avea un dram de bun simţ şi o doză infimă a evaluării măsurii, ar putea realiza faptul că poartă o căciulă mult prea mare pentru capul său. Urmarea: cedarea locului pe care se află, în favoarea unui diplomat veritabil… dar „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”

Pe fondul creşterii îngrijorătoare, în România, a cazurilor de cancer şi de diabet un component al „echipajului” de care aminteam mai înainte, în înalta sa înţelepciune şi spre stupefacţia Uniunii Europene, a emis o decizie criminală de reducere a dreptului de tratament a bolnavilor de cancer şi diabet, comiţănd – în opinia mea – un act de genocid premeditat. Motivaţia: „bolnavii de cancer nu sunt… productivi!”  Mai pe şleau spus, purtătorii fără voie ai acestui flagel şi-au câştigat astfel DREPTUL DE A MURI ÎN CHINURI.

Predecesorul său a desfiinţat spitale, ca „nerentabile”, chiar dacă numărul bolnavilor este în creştere, însă actualul ministru calcă în gropi mult mai adânci.

Un alt „ilustru” membru al aceluiaşi „echipaj”, probabil absentând la lecţia de aritmetică din prima clasa de şcoală, atunci când colegii săi învăţau să numere, îşi acuză proprii consilieri că nu i-au „suflat” câte  stele are drapelul european…

Mare ţi-e grădina, Doamne!

Printre „căpeteniile” CNSAS se află indivizi care necesită, imperativ, supunerea la un test psihiatric sever, sau după caz, la un tratament adecvat în una din puşcăriile statului. Conduşi de liberul arbitru, unii dintre ei îşi permit, să „desconspire” sau să „acopere” – „după cum interesele …nu ştiu cui  o cer” – dosare, autentice, nude  sau cosmetizate…

După logica unora Securitatea, ajunsă „Bau-Bau” contemporan este vinovată – după aproape două decenii de la sucombarea instituţiei – de toate relele care se întâmplă ACUM, în România ca şi pentru  demolarea în curs a instituţiilor, puţine la număr,  care încă mai funcţionează, în vreme ce adevăraţii vinovaţi „nu suportă regimul de detenţie” …

Uniunea Europeană, pe drept cuvânt, ne arată cu degetul, pentru instabilitate. SUA dă românilor „indicaţii preţioase” prin intermediul unui ambasador infatuat, iar acesta din urmă, cu încuviinţarea tacită a autorităţilor româneşti îşi depăşeşte sistematic prerogativele.

Cândva primeam ordine de la Moscova. Astăzi, nici măcar nu mai ştim căror ordine să le acordam prioritate? Celor de la Washington, celor de la Tel Aviv, sau celor de la Bruxelles? Mâine, poimâine, probabil că vom primi ordine din Uganda, din Patagonia ori din Noua Guinee… n-ar fi de mirare.

Privind situaţia din această perspectivă cu umorul amar al lui Bulă, acest Păcală modern, refrenul unei melodii care circulă astăzi, „neoficial”,  sintetizează lucid realitate românească:

„Aia hoţi, ăştia hoţi… Mama lor la toţi!”