cand_te_fura_somnul

Partea întâi

1.1. Vis. Nici coşmar, nici thriller, nici ceva foarte bizar, dar cu o adiere de macabru plutind deasupra fiecărui pas pe care mă încumetam să îl fac. Pentru că tot ce trăiam era practic premeditat. Şi deosebit de palpitant. Vedeam dinainte ce urma să se întâmple în fiecare scenă, pe măsură ce, rând pe rând, acestea se multiplicau. Fără a cunoaşte însă măcar la vreuna dintre ele încheierea. Parcă jucam într-un film în reluare văzut recent, a cărei poveste o ştiam pe dinafară.


Ca în orice vis, pe de-o parte te miri de împrejurările în care te afli şi pe de alta îţi asumi rolul care ţi-e dat, evident fără voia ta. Dormind efectiv. Ăsta şi e, deconstructivist vorbind, efectul unui somn bun. Şi aici vorbim mai exact de diversitatea situaţiilor care apar vrând nevrând pe parcurs, într-o formă totalmente aleatorie. Un exemplu concret ar fi personajul principal din Quantum Leap, care mereu când se privea în oglindă rămânea perplex, găsindu-se de fiecare dată într-o altă epocă şi în pielea altcuiva.

 

1.2. Eram nazist şi nu mă miram deloc de statutul meu. De statură – nici atât. Nu de puţine ori am visat că sunt mai mult în înălţime decât mi-ar permite-o realitatea. Asta pentru că oricine care ar avea cei unu şaişcinci ai mei ar visa – cred – la ceva mai bine de atât. Unii poate chiar în termeni basketbalistici. De unde nazist, nu ştiu, poate datorită pistolului pe care îl purtam pe dedesubtul hainei, şi anume un Walther P38. Pe  lângă asta, chipiul şi nuanţa vişinie a veşmintelor mele milităreşti indicau faptul că aş fi şi bolşevic. Deci eram un nazisto-bolşévic şi semănam cu generalul M. Bison din Street Fighter (asta culeasă din pruncia mea arcade, plină de manete). Ah, da, nici motivul pentru care mă apucasem de spart bănci nu prea îl ştiam, aşa că dacă m-ar fi prins careva, aş fi putut pleda nevinovat, invocând tulburări de personalitate sau amnezii. La fel de bine puteam să le-o dau cu faptul c-aş fi fost barem somnambul sau ceva.

1.3. Mărşăluiam mecanic spre o bancă pentru a o jefui, deşi ştiam cu certitudine că intru într-o capcană. Aveam înfăţişarea unui asasin plătit, decorat şi blindat pe umeri cu cel mai înalt rang, deşi sunt convins că eram mult peste acesta; Îmbrăcămintea mea consta în mare într-un palton a cărei piele îmi trecea lejer până peste genunchi.

 

Dădeam impresia că eram o ţintă uşoară, un ţeapăn, pe când în realitate puteam fi capabil oricând de agilităţi şi şmecherii, având nişte instincte extraordinare, aproape animalice. Pe măsură ce înaintam, în minte îmi construiam scenarii care mai de care, alcătuindu-mi iute şi în mod repetat combinaţia perfectă de mişcări de luptă pentru orice potenţială conjunctură nefastă. Pe scurt, nici măcar un expert în arte marţiale nu s-ar fi hazardat să mă înfrunte.

 

1.4. În momentul în care m-am decis să dau spargerea, străzile erau goale, părăsite. Vântul nu cuteza să adie, iar norii uşor cenuşii se opriseră parcă în loc, de-ai fi zis că griul e o culoare statică. Parcă aşteptam să se întâmple ceva. Şi mi-o căutam, ce-i drept.

 

După ce la intrare am trecut prin acele uşi batante tip acvariu (vezi intrarea principală de la Ziridava), observasem că portarul, care aparent nu-mi dădea nicio atenţie, mă urmărea din umbră ca un tablou cu ochii decupaţi. Puteai să juri că făcea parte din corpul celebrei gărzi regale britanice, că nu-l interesa absolut nimic, decât să nu se mişte cumva din locul în care a fost sădit. Aveam senzaţia aceea că drumul spre seif îmi era lăsat liber intenţionat. Un mediu straniu şi cum nu se putea mai aseptic, văduvit de lumina de afară şi închis ermetic de la toate ferestrele, banca înseşi îmi spunea că ceva nu prea e-n regulă.

 

1.5. Mă vedeam din toate unghiurile, aproape ca într-un film unde toate camerele erau pe mine (până şi în vis se vede că-s un cinefil înrăit). Impunător în mersul meu, nu-mi mişcam nici mâinile pe lângă corp, dar nici nu le aveam în buzunare. Unde oare erau atunci ? Vreţi să ştiţi ? Nu. Pentru că nu ele erau importante. Acoperite incert de paltonul sângeriu de piele, picioarele mele lunguieţe făceau totul. De obicei, ele singure îmi confereau echilibrul, întrucât derutau adversarul, creându-i o iluzie optică de la care nu îşi putea lua ochii. Vasăzică, pentru mine acest lucru însemna o splendidă modalitate de diversiune. Îmi puteai auzi chiar pieile cum îmi însoţeau marşul, fluturând grav şi zgomotos, asemeni unei mantii grele. Pentru că, trebuie să vă zic, purcedeam destul de decis, şi deci apring în intenţiile mele. În cap îmi cânta Rob Zombie, de parcă jucam într-o scenă de in and out din hai să zicem Resident Evil. Cred că dacă mi s-ar fi opus careva, aş fi fost capabil să-mi scot chipiul de pe cap şi să îl azvârl spre inamic într-o manieră ucigătoare, cum o făcea Xena, prinţesa războinică cu discul ei tăios în copilăriile mele teve. Ce mai, eram în stare să inventez o armă din cel mai banal obiect. Asta cu menţiunea că orice manevră pe care aş fi făcut-o ar fi fost exactă şi potrivită contextului.

 

Partea a doua

 

2.1. Odată intrat, am urcat până la primul etaj pentru a-i aştepta, având certitudinea că vor veni după mine. Se pare că aveam, vezi Doamne, niţeluş chef de cafteală. Nu eram conştient însă în ce urma să mă bag.

 

Îi vedeam cum veneau de după colţ, mulţi ca nişte gândaci negri de bucătărie, infiltrându-se ghemuit şi cu prudenţă în clădire, întrucât socotesc că eram extrem de periculos. Cu ăştia n-aveai ce vorbi. Nu aveai ce mâini să le ridici. Purtau caschete şi funcţionau teleghidat,  puşi aproape pe automat. Aşadar, eu întruchipam elevul acela popular pe care toată lumea de pe holurile şcolii îl idolatriza, dar care eram în egală măsură vânat pentru asta. Halal respect, mă gândeam rece în sinea mea.

2.2. Swat Team-ul nostru avea în componenţă meseriaşi ce pe de-o parte acţionau destul de tacticos, mânuind o artilerie nici grea, nici uşoară, ci mai degrabă precisă, însă din punctul meu de vedere erau nişte habarnişti. Pe după una, pe după alta, m-au înconjurat totuşi din toate părţile, fiecare pe poziţii.

 

2.3. 2.3. Plictisit de ungherul meu întunecat, făcusem o tumbă rapidă de Matrix prin încăpere, dându-mă peste cap (de ziceai că eu eram ăla de la trupele speciale) şi pitindu-mă pe după o masă întoarsă cu picioarele invers. Aveam impresia că şi asta fusese plantată acolo special pentru mine, pe post de paravan, ca într-un joc video unde adesea te poţi folosi de una-alta pentru a scăpa din tot soiul de primejdii. Dintr-o dată, unul din ei se ridică de niciunde (după cum vă ziceam, erau peste tot) şi mă fixează cu un pistol, moment în care reacţionez şi eu, nimerindu-l vehement şi neîntârziat în frunte ca pe-o ţintă mobilă.

 

2.4. Mi-am dat seama brusc că tocmai omorâsem un om şi începuse să mă ia cu mustrări de conştiinţă. Ce mai criminal şi eu… era întâiul individ pe care îl pusesem la pământ definitiv şi deja îmi făceam griji. Iată deci, conştientizam că nu eram deloc potrivit pentru acest rol. Iar după cum am calculat ulterior lucrurile, de data asta la fel de placid ca la început, realizam că puteam să-i lichidez pe toţi, la ce pregătire aveau. Acuma nu ştiu dacă erau sau nu români…

 

În sfârşit, m-am hotărât să nu-mi fac prea multe păcate şi să mă îndrept cu paşi sprinteni către ieşire, încercând să evit gloanţele care puteau în orice clipă să mă ciuruie. Tot aşa, din câte rememorez, nu mai prea voiam să să mă căpătuiesc cu nimic.

 

2.5. M-am ferit cum am putut, fără să trag măcar o privire înapoi şi am izbutit să scap. În secunda următoare următoare însă, careva din spate reuşise să mă nimerească, cumva răsturnându-mi şi pălăria de pe cap. Am simţit cum mi se scurge accelerat întreaga viaţă din corp, până la punctul în care vedeam deja numai negru în faţa ochilor, repetând înăuntrul meu un ,,Nu, nu, nu !’’ disperat, gândindu-mă cu regret la omul căruia tocmai îi zburasem creierii. Şi bineînţeles, aşteptându-mi înfricoşat soarta, ca orice om speriat de necunoscutul pe care îl constituie în fond şi la urma urmei moartea.

 

Nu înţelegeam în primă instanţă dacă trăiam sau eram pe lumea cealaltă, însă atât de bulversat m-am trezit, încât parcă scăpasem din străfundurile unei fose abisale de ocean şi puteam din nou respira. Trăiam ! Probabil glonţul fusese de cauciuc…

2.6. Posibil să fie o legătură şi în asta. Înainte de primul, am mai avut un vis scurt. Mă aflam într-o casă destul de încăpătoare, bătrânească, tradiţională, poziţionată pe un deal, undeva într-o zonă retrasă de munte. Pare-mi-se că stătea pe un vârf. Cerul gri, copacii lipsă. Barmanii de la KF, tocmai ce terminaseră de făcut curat înăuntru. Au măturat, spălat covoarele, au aranjat paturile, au şters geamurile, praful, obiectele, mobila şi au lăsat camera la aerisit. Încet-încet, s-au strâns şi au plecat. Rămas singur, am început să bântui locuinţa, însă paşnic. Eram un spirit prietenos, dacă vă mai aduceţi aminte de Casper. Mai târziu, chiar deasupra uşii, zărisem într-un colţ pânza unui păianjen. Căţărată pe ea, desigur, hidoasa gânganie. Ştiindu-i din cale afară de pedanţi în chestiuni de igienă pe cei de la KF, mă întrebam de unde mai apăruse şi aceasta. Pentru că praf nu era, să zici că s-ar fi făcut din asta. Deci ?

Moartea am simţit-o la fel cum o simt de fiecare dată în somn, ca pe un atac de cord care mi se răspândeşte în tot corpul, până când ajung să mă sufoc de durere şi să sucomb.

Paradoxul acestui vis şi implicit articol este că împreunează cele două devieri grosolane ale lumii de la umanitate, ori eu, fiind un liberal, le dispreţuiesc de când mă ştiu. Poate chiar acest lucru m-a determinat să scriu. Şi faptul că mentalităţile comuniste încă ne aparţin, la acest capitol întrecându-ne probabil doar Moldova sau Georgia.