Canonizarea unui sfânt: Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin

   

    În vâltoarea necruţătoare a vremurilor prin care trecem se mai întâmplă uneori ca Dumnezeu şi omul să-şi de-a sugestiv mâna pentru a nu lăsa lumea să cadă în abisul înfricoşător al necunoaşterii şi nefirescului. În acele momente adierea caldă a aerului pe care îl respirăm se îmbină armonios cu energiile necreate ale harului pe care Duhul îl mai revarsă din plin în seva noastră vitală, răcorindu-ne sufletele cuprinse în cuptorul flămând al necredinţei şi trezindu-ne din moleşeala înşelătoare a vieţii trândave. Povara păcatului este pe moment sfărâmată de sabia Duhului purtată eroic de credinţa statornică şi dorul după nemurirea pierdută prin cădere ţâşneşte nebun din străfundurile fiinţei încătuşate.

    Momentele întâlnirii cu Dumnezeu dau măsura vieţii noastre câştigate prin iubirea nebună a Fiului în jertfa crucii, continuată apoteotic în marea dăruire a omului acestei iubiri care loveşte necruţător cu razele sfinţeniei. Fiecare sfânt reprezintă o astfel de întâlnire tainică a umanului cu divinul în acest peisaj abrupt al păcatului şi o mână salvatoare întinsă către lumea îndosită de treburile vremelnice. Purtătorul sfinţeniei primeşte astfel, prin postura sa, calitatea inegalabilă de a deveni o treaptă la scara care duce la cer umanitatea răvăşită de urgia forţei telurice, iar noi, cei aflaţi pe cale, dobândim un sprijin de mare nădejde în lupta împotriva patimilor întunericului.

    Nu cu mult timp în urmă, pe scara desăvârşirii noastre am obţinut un nou fuştel al harului, pe care putem păşi cu îndrăzneală sfioasă prin rugăciunile noastre către cer: Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin. Actul canonizării sale, săvârşit în localitatea sa natală, de către membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost recunoaşterea oficială a sfinţeniei vieţii sale şi confirmarea după sute de ani cu evlavie şi riguroasă cercetare a locului ales de Dumnezeu pentru smeritul Său slujitor în ceata mărturisitorilor vrednici ai Ortodoxiei.

    Canonizarea unui sfânt este, de fapt, înţelegerea tainică a lucrării lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, unde se prinde admirabil de libertatea şi dorinţa celor care cred. Această cunoaştere presupune urmărirea unor semne clare ale sfinţeniei, ca îmbinare desăvârşită a lucrării împreună dintre divin şi uman: mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe ortodoxe până la prigoană şi moarte martirică, viaţa curată în asceză, binefacere şi cea mai înaltă trăire spirituală, darul dumnezeiesc al săvârşirii minunilor, fie în viaţă, fie după moarte, lupta de apărare a dreptei credinţe şi pentru biruinţa ei în lume împotriva ereziilor şi cinstea deosebită în rândul poporului dreptcredincios.

    Viaţa Sfântului Pahomie de la Gledin este o minunată împletire pe aceste coordonate între dorirea omului şi voia lui Dumnezeu în perspectiva asumării condiţiei Împărăţiei cerurilor. S-a născut în jurul anului 1674 ca fiu de preot din satul Gledin, părţile Bistriţei, în pământul sfânt al Transilvaniei, purtând numele Petru Pencu. Ca mulţi alţi credincioşi ortodocşi ardeleni, aflaţi sub opresiune calvinistă, a trecut în Moldova, dornic de o aleasă viaţă duhovnicească, aşezându-se la mănăstirea Neamţ. Aici a intrat în monahism sub numele de Pahomie prin 1697, ajungând în scurt timp stareţ al mănăstirii. După numai doi ani, pleacă în Rusia, fiind atras de faima Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, care lucra mult pentru înviorarea vieţii creştine. Aici a cercetat multe aşezăminte bisericeşti, între care şi renumita Lavră a Peşterilor din Kiev, cunoscând mulţi slujitori vrednici ai Ortodoxiei ruseşti. A avut prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele duhovniceşti şi să se ridice pe scara virtuţilor prin întâlnirile cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, pe care l-a însoţit în multe călătorii pastorale.

După doi ani ieromonahul Pahomie se întoarce în Moldova, dar nu s-a aşezat la mănăstirea de metanie, ci, cu voia soborului, s-a retras lângă muntele Chiriacul, din apropierea Neamţului, unde împreună cu câţiva ucenici trăia după rânduielile ascetice ale Sfântului Dimitrie al Rostovului. De aici faima vieţii lui deosebite s-a răspândit rapid până la curtea domnitorului Antioh Cantemir (1705-1707), care a insistat să fie ales episcop al Romanului, în urma morţii ierarhului titular Lavrentie. Aşa se face că la începutul anului 1707 smeritul ieromonah Pahomie a fost ridicat în scaunul arhieresc de la Roman, o importantă eparhie a Moldovei.

    Ca episcop, Pahomie a dat dovadă de alese însuşiri duhovniceşti, cărturăreşti şi gospodăreşti, aşezându-se în slujba Bisericii moldovene cu toate puterile sale. S-a îngrijit îndeaproape de nevoile duhovniceşti şi materiale ale bisericilor şi mănăstirilor eparhiei Romanului în acele vremuri grele generate de invazii şi pustiiri ale turcilor şi tătarilor. A înzestrat cu un Apostol în 1710 chiar şi biserica mănăstirii „Ruga” din satul său natal Gledin, într-un moment greu pentru românii ortodocşi ardeleni, loviţi de umilitoarea dezbinare a unirii cu Roma. În 1711 a uns ca domnitor al Moldovei, la Iaşi, pe Nicolae Mavrocordat (1711-1715), deoarece mitropolitul Moldovei Ghedeon, cel care avea această îndatorire, era fugit de frica turcilor în urma bătăliei de la Stănileşti.

După aproape şapte ani de păstorire arhierească, episcopul Pahomie şi-a depus de bunăvoie toiagul vlădicesc în mâna domnitorului Nicolae Mavrocordat, către sfârşitul anului 1713, retrăgându-se din scaunul de la Roman. A făcut acest gest de rară demnitate într-un moment de glorie, când ajunsese cel mai important episcop al Moldovei, probabil din două motive: aducerea la cârma ţării a primului domnitor fanariot, când Moldova era răvăşită de urmările războiului ruso-turc şi pustiită de tătari, iar colaborarea l-ar fi împins spre compromisuri neplăcute, şi dorinţa sa curată şi nestinsă de a trăi departe de lume după rânduielile duhovniceşti ale dascălului său, Sfântul Dimitrie al Rostovului.

S-a retras la Neamţ şi ajutat de ucenicii să a pus temelia unui schit cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (în slavoneşte Pocrov) pe locul vechii sale sihăstrii de lângă muntele Chiriacul. Schitul Pocrov, existent până astăzi, a fost înzestrat cu toate cele trebuitoare prin strădaniile lui Pahomie şi chiar scos pentru o vreme de sub autoritatea mănăstirii Neamţ. Cuviosul Pahomie a avut aici şi preocupări cărturăreşti, strângând numeroase cărţi de cult şi de învăţătură pe care le-a dăruit apoi mănăstirii Neamţ şi schitului Pocrov.

    Însă Pahomie nu s-a bucurat de prea multă linişte la Pocrov, căci din pricina tătarilor, care au năvălit în Moldova la sfârşitul anului 1716, a fost nevoit să pribegească în Transilvania natală şi apoi în Polonia. După câteva luni a revenit în Moldova, dar din cauza domnitorului Mihail Racoviţă (1715-1726), care-l bănuia că a ţinut legătura cu unii boieri trădători şi cu o oaste austriacă trimisă în Moldova şi aşezată în părţile Neamţului, a plecat din nou în pribegie, de data aceasta în Rusia.

    Ajungând a doua oară în ţara îndrumătorului său duhovnicesc, Pahomie s-a stabilit la marea mănăstire Lavra Pecerska din Kiev, unde a vieţuit în bună rânduială ascetică până în 1724, când a trecut la cele veşnice, fiind îngropat în paraclisul Sfântul Ştefan. Cu puţin înainte de moarte şi-a întocmit un testament, trimis la Pocrov printr-un ucenic al său, în care rânduia ca la schitul de lângă Neamţ să se ducă o viaţă duhovnicească în post, rugăciune şi muncă cu multă evlavie, smerenie şi responsabilitate.

    Prin toată activitatea sa de trăitor profund al Ortodoxiei, mai ales prin viaţa sa îmbunătăţită, prin călătoriile sale în Rusia şi relaţiile duhovniceşti stabilite cu Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin se înscrie între marii arhierei care au făcut istorie vie în pământul Moldovei. Sărbătorit de acum înainte în fiecare an la 14 aprilie, Sfântul Pahomie a intrat deja şi oficial în rândul vrednicilor mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti pomeniţi cu multă evlavie în rugăciunile celor aflaţi încă pe cărarea Împărăţiei.