"Chiar dacă voi da greş, cel puţin voi avea consolarea că am făcut ce am vrut…"

Moto: "Fiinţele aflate sub Cer se zămislesc din fiinţă iar fiinţa se zămisleşte din nefiinţă."[Lao Zi – Daodejing – versetul XL]            

Suntem fiinţe, iar viaţa noastră, fiinţarea, este principalul nostru atribut. Nu putem evada din propriul eu, suntem inerenţi acestuia, la fel cum acesta ne este inerent nouă. Din cauza relaţiei imuabile între sistem şi componentele sale, contestarea primului este din punct de vedere teoretic o absurditate. Eşti o parte a sistemului, exişti doar prin intermediul acestuia, a îl nega înseamnă a contesta însăşi propria fiinţare. Niciun raţionament nu trebuie să ducă la negarea propriului eu, pentru că acel raţionament se neagă astfel automat pe sine, ca produs al acelui eu, astfel concretizându-se teoretic într-o aporie imposibil de rezolvat.           

Definirea noastră ca fiinţări esenţiale, ca monade simple (asta dacă adoptăm terminologia lui W. Leibniz, scoasă însă evident din contextul religios al momentului acela), pune foarte multe probleme de ordin ontologic. Cum am fost creaţi? Iată o întrebare la care nu a fost niciodată oferit un răspuns satisfăcător. Fiecare ipoteză verifică exclusiv raţionamentul care a generat-o, neavând deci aplicabilitate exhaustivă. Nu putem construi nimic durabil pe baza unor principii incerte, pe baza unor principii nedemonstraile. Totul este relativ, iar pretenţia de absolutizare atât de necesară teoreticului în esenţă nu poate fi îndeplinită într-un mod coerent. Şi iată cum, urmând calea teoriei, nu reuşim să dezlegăm această problemă. Empirismul rămâne unica opţiune…           

Şi evident cea mai bună, întrucât doar senzaţia autentică, proprie, este instrumentul revelatoriu genuin care poate oferi răspunsuri. Restul sunt doar interpretări. Senzaţia este singura care oferă percepţie. Psihicul este realitatea ultimă pentru individ. Şi de foarte multe ori psihicul nu este în concordanţă cu mediul exterior, nu justifică o eventuală relaţie de cauzalitate cu acesta. Nu orice senzaţie psiho-somatică trebuie să aibă o cauză exterioară, şi, mai mult, intensitatea impulsului nu este o condiţie sine qua non pentru intensitatea efectului. O persoană poate fi afectată de un eveniment banal pentru majoritatea din jurul său, în timp ce o catastrofă de proporţii o poate lăsa indiferentă. Totul ţine de percepţie, de perspectivă, totul ţine până la urmă de subiectivitate. Şi nu este nicio problemă, pentru că empirismul presupune în mod esenţial subiectivitatea, diferenţierea apriorică a senzaţiilor în funcţie de filtrul personal (emotiv, filosofico-raţional etc) al receptorului, în acest caz o persoană cu propriile comportamente şi idei specifice. Fiecare trebuie să descopere cum anume funcţionează fiinţa sa, dacă vrea să concretizeze natura intrinsecă specifică speciei umane. Suntem animale înzestrate cu raţiune, de aceea este bine să o folosim pe aceasta din urmă, să fim esenţialemente raţionali. A renunţa la gândirea conştientă înseamnă a regresa la un stadiu animalier, înseamnă a ne întoarce la un timp primitiv. Doar cei mai puţini înţelepţi pot alege voluntar să facă asta. Un om complex va încerca să-şi augumenteze, să-şi afirme umanitatea sa excepţională prin orice metodă. Dacă te complaci într-o animalitate degradantă, nu meriţi să fii numit şi să fii considerat om. Capacitatea de a crea frumosul, capacitatea de a intui metaforic viaţa, capacitatea de a transcede banalul mundanului, iată ce îl caracterizează pe om. Este prost înţeles însă că toate aceste meditaţii trebuie să se concretizeze în metafizică, în ideile superioare pe care omul le foloseşte pentru a-şi ascunde slăbiciunile. Nu, nu aşa trebuie înţeleasă înclinaţia noastră naturală spre căutare, nu avem nevoie de un ideal spre care să tindem, frumuseţea drumului stă chiar în esenţa acestuia, nu în mirajul destinaţiei. Nu scopul în sine este ceea ce încununează deplasarea, ci fiecare pas, fiecare cărămidă adăugată edificiului. Omul trebuie să înveţe să meargă fără un scop anume, pentru că scopul ultim este până la urmă mersul. "The story goes on" nu are nicio legătură cu drumul propriu-zis pe care ea merge…           

Ştiinţele moderne, mai ales cele occidentale, încearcă să explice totul, plecând de la dictonul ridicol: "Totul are o cauză!" Iar ştiinţele orientale, încercând să conteste veridicitatea occidentalilor, încercând, ca în cazul taoismului de exemplu, revolta supremă, nu fac decât să schimbe regulile jocului. A schimba regulile supunerii nu înseamnă însă a nu te mai supune. Cei ce se revoltă împotriva planificărilor, împotriva regulilor, postulează absolutismul sponataneităţii, instaurând iată, o nouă regulă. Cei ce resping ideile sociale a priori, fără să încerce măcar să le analizeze, nu sunt cu nimic mai presus decât cei ce le acceptă pe baza aceloraşi considerente. Trebuie să fii conştient de revolta ta, aceasta trebuie fie rezultatul unui proces raţional coerent, fie un impuls, însă nu consecinţa unei decizii pe care din principiu nu vrei să o încalci. Omul înţelept poate întotdeauna să-şi schimbe principiile, pentru că el înţelege că nimic nu este sigur şi nimic nu trebuie să fie definit ca absolut. Viaţa, experienţa în sine, este infinit mai valoroasă decât învăţămintele acesteia. Toate cărţile despre iubire care s-au scris şi se vor mai scrie nu valorează cât un sărut, toate teoriile filosofice şi religioase, toate ideile, nu valorează cât o floare.            

Dezavantajul principal al raţiunii este dorinţa perpetuă de a şti mai mult. Informaţia atrage după sine întrebarea. Afli răspunsul la o întrebare, însă acest răspuns naşte o altă întrebare. Procesul este firesc, noi trebuie să îl înţelegem însă, pentru că doar aşa putem evita să fim acaparaţi de el. Viaţa nu trebuie niciodată să se subordoneze principiilor, practica nu trebuie să fie definită de teorie. În mod ideal, sensul relaţiei ar trebui inversat, însă pentru că de multe ori asta este imposibil, cel mai bine este ca teoria şi practica să fiinţeze concomitent. Trăieşti şi înţelegi existenţa pe măsură ce ea se desfăşoară. Astfel poţi evita capcanele. Teoretizarea excesivă răpeşte timpul experienţei efective în timp ce lipsa teoreticului îl coboară pe om în rândul animalelor.           

Până la urmă, adevăratul secret rezidă în fiecare dintre noi. Vom fi fericiţi doar atunci când vom trăi în conformitate cu propria noastră fiinţă. Atunci când, în loc să respingem impulsurile, trăirile, dorinţele, fobiile, vom căuta să le înţelegem, să le acceptăm ca fiind o parte constitutivă a noastră. Cea mai mare greşeală pe care o fac oamenii este încercarea de a schimba fiinţa. Fie fiinţa lor, fie fiinţa celor din jurul lor. Aceste schimbări, aceste modificări, nu pot aduce ceva bun, pentru că ele nu sunt decât rezultatul acţiunii exterioare brutale.            

Trebuie să înţelegem firescul, trebuie să acceptăm existenţa acestuia. Pentru tine este bună doar teoria pe care tu o poţi aplica, pentru că valabilitatea unei teorii este întemeiată doar pe gradul ei de aplicabilitate în lumea reală, în lumea naturală. Ideile religioase, metafizice, nu sunt decât surogate care să îl ajute pe om să se mintă, să treacă mai uşor peste probleme. Este normal să te temi. Este absurd însă să creezi ipostaze în spatele cărora să îţi ascunzi aceste temeri. Cel mai înţelept om este cel ce poate acţiona detaşat, cu "zâmbetul pe buze", ştiind că greşeşte… Sau, cum zice Osho în "Cartea despre Tao", "Vă mulţumesc pentru osteneala pe care v-o daţi cu mine, dar prefer să merg pe drumul meu. Chiar dacă voi da greş, cel puţin voi avea consolarea că am făcut ce am vrut"! Şi totuşi, iată cum şi el alunecă în aceeaşi greşeală. Pentru că a îţi propune aprioric să nu îi asculţi pe cei din jurul tău este ridicol. Mândria nu are legătură cu viaţa, mândria este un apanaj exclusiv al morţii. Cei ce nu ştiu să înţeleagă cu adevărat viaţa mor mai repede. Dacă te simţi fericit atunci când învingi, vei face orice, vei îndura obstacole, doar pentru a învinge. Este firesc să tinzi spre fericire, iar dacă societatea îţi oferă această fericire individuală pe care o cauţi, este firesc să îmbrăţişezi societatea. Problema este doar că trebuie să faci asta în cunoştinţă de cauză, să înţelegi. Să fii spontan nu este o regulă. Poţi să fii meticulos dacă aşa îţi place. Important este să te simţi bine! Ca sclav, sau ca împărat! Libertatea pe care o avem este înfiorătoare! Să învăţăm, dar doar dacă vrem (chiar şi cei ignoranţi sunt bine veniţi printre noi), să ne folosim această libertate pentru a fi fericiţi… Tot ceea ce spun sau fac are valoare în măsura în care mă face fericit! Asta pentru că cea mai mare comoară a oamenilor poate fi capturată în două cuvinte simple: "A FI"… Să ne bucurăm pentru că suntem, să ne bucurăm fără niciun motiv… Când este, este, când nu este, nu este…